Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.14. Mircea Răceanu, un „diplomat” care a facilitat retorica invadatorilor neocolonialişti
Mircea Răceanu este pentru mulţi al doilea caz Ion Mihai Pacepa, şi vom vedea în aceste secţiuni de ce. Răceanu a fost un diplomat de rang înalt din Ministerul Afacerilor Externe al RSR, prins în flagrant cu documente în ianuarie 1989 în timp ce se îndrepta spre Ambasada SUA la Bucureşti, unde fusese invitat la un eveniment. Foarte probabil acolo urma să se întâlnească cu un agent CIA de legătură pentru a înmâna acele documente. Evenimentul a fost relatat într-un articol din 14 martie 1989 al oficiosului PCR „Scînteia”. A urmat anchetarea, judecarea şi condamnarea sa la moarte în iulie 1989, pentru trădare. În cartea sa, „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” el spune că acele documente nu ar fi fost secrete, şi că procesul ar fi fost unul stalinist, prin care Ceauşescu ar fi vrut să se răzbune pe tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu. Acesta era un activist comunist de dinainte de 1944, din perioada ilegalistă, care avea colţi şi faţă şi de unele figuri importante din socialism, nu doar faţă de capitalişti. Mircea Răceanu a fost fiul comunistului ilegalist Andrei Bernath, ucis de nazişti, si al Ilenei Pop, care s-a căsătorit ulterior cu Grigore Răceanu. Şi ea a făcut parte din mişcarea comunistă din perioada ilegalistă. Mircea Răceanu spune despre ea în cartea sa, „Infern '89. …”, la pagina 214, că:
„În anii '30 a reprezentat tineretul comunist român la Internaţionala comunistă, iar in anii 1940--1943 a fost membră a secretariatului CC al PCR. (…) în anul1979 a fost numită în colectivul de redactare a istoriei Partidului Comunist din România, condus de Nicolae Ceauşescu.”
Pe tatăl său adoptiv îl descrie la pagina 43 ca un spirit orb după dreptate, intrând în conflict în anii 1942 cu liderul PCR, Ştefan Foriş, şi apoi cu însuşi Dej, în anii 1960, căruia i-ar fi scris un memoriu. În ambele situaţii a fost exclus din PCR, iar ultima dată a fost catalogat ca „agent al unor oficine occidentale de spionaj” şi „duşman al poporului” (pagina 84, 214). La pagina 41 citim că el rămăsese la fel de virulent şi faţă de regimul Ceauşescu. Remarcăm la el un spirit subversiv înnăscut. Grigore Răceanu a dat dovadă de spirit critic autentic, în ciuda faptului că s-a lăsat păcălit de o doctrină utopică la începutul secolului 20. El nu a făcut asta din perspectiva demagogului care simte noi ape în care să înoate, aşa cum a fost Silviu Brucan. Brucan a devenit subit vocal împotriva regimului abia în anii 1980, şi foarte vehement în anul 1989, pentru că aşa i-au ordonat şefii lui pe linie ierarhică din CIA. Dimpotrivă, Grigore Răceanu s-a manifestat astfel şi atunci când avea o brumă de funcţie în însuşi PCR, şi când a fost exclus. Nu a reuşit să îşi convingă colegii, a fost exclus sau marginalizat, indiferent de cât de oportună/inoportună ar fi fost ideologia sa faţă de curentul principal de opinie.
La pagina 44 citim că ar fi fost şi trimis între 1958 şi 1960 la închisoare, fără proces. Deşi nu ar fi fost imposibil, aşa ceva pare totuşi puţin probabil; nu există vreo stenogramă a procesului său sau vreo decizie a unei instanţe de judecată care să confirme asta. Apoi, niciunul dintre vechii membrii PCR care au ajuns la închisoare în perioada stalinistă nu au mai fost reabilitaţi, şi nu au avut urmaşi într-o funcţie importantă în statul român. Alte surse spun că Grigore Răceanu ar fi fost doar admonestat şi marginalizat, dar nu condamnat. De asemenea, această variantă susţine că criticile lui nu ar fi fost întrunite într-un memoriu, ci ar fi fost spuse frugal la un şpriţ...
Ele este unul din „cei 6” care ar fi semnat celebra „scrisoare a celor 6”, un document critic a unei false opoziţii în PCR la adresa lui Ceauşescu, ce reia pe scurt minciunile lui Pacepa din cartea sa „Orizonturi roşii”. Dar vom vedea mai jos că această informaţie nu e 100% adevărată. Oricum, sub raportul exclusiv formal al evenimentelor, varianta unui proces stalinist pare perfect coerentă: regimul Ceauşescu s-ar fi răzbunat indirect pe Grigore Răceanu pentru că ar fi semnat „scrisoarea celor 6”, prin intermediul fiului său adoptiv Mircea Răceanu. Numai că există câteva crăpături în această poveste, care în final o arată ca o manufacturare de probe în sensul tocmai descris. „Scrisoarea celor 6” a fost concepută în martie 1989, iar flagrantul în care a fost arestat Mircea Răceanu a avut loc în ianuarie 1989. Apoi, vom vedea că activitatea sa de colaborare cu diverşi oficiali americani datează până prin anii 1970. În acelaşi fel, povestea cu memoriul adresat lui Dej, în plin stalinism, e menită să exagereze rolul unei opoziţii manifeste în interiorul PCR sau a vechii mişcări comuniste, cu scopul de a deveni dezinformare prin falsă cauză pentru evenimentele din decembrie 1989. Invadatorii neocolonialişti nu s-au gândit că naraţiunea Grigore Răceanu şi „scrisoarea celor 6” intră în contradicţie cu descrierea ca stalinistă, dură, a dictaturii clasice moderate a lui Ceauşescu, şi mulţi au ingerat această contradicţie ideologică, împreună cu multe altele pe care le-am expus în documentar şi le-am descris/le voi mai descrie şi în această carte. Dar iată că nu toţi le-am acceptat.
Din ce spune Mircea Răceanu în cartea „Infern '89. …”, nu erau motive de arestare. În prefaţa scrisă de Radu Ioanid de la pagina 10 citim că asupra lui s-ar fi găsit atunci
„…material dactilografiat privind o întâlnire între experți ai Tratatului de la Varșovia din 17-18 ianuarie 1989, pe verso-ul căruia Mircea Răceanu notase informaţii despre arestarea grupului de ziariști de la România Liberă pentru scoaterea unei publicaţii ilegale…”
Această variantă este confirmată detaliat de Răceanu la pagina 59, unde el mai adaugă şi alte însemnări pe care le-ar fi scris în acel document
„… despre opoziţia Elenei Ceaușescu faţă de schimburile cultural-știinţifice cu SUA, posibilă schimbare din funcţia de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu și altele.”
La pagina 23 din aceeaşi carte Mircea Răceanu spune că nu s-ar mai fi găsit alte documente sau probe asupra lui. Din aceste informaţii vedem că, într-adevăr, doar acestea nu puteau deveni vreun secret de stat. Aceste consemnări nu constituiau vreun secret de stat, deci nu era motiv de arestare. „Schimburile cultural-știinţifice cu SUA” şi cu capitalismul în general erau dezavuate de însăşi doctrina comunistă, chiar dacă ea nu se aplicase concret în sistemul socialist aşa cum îl realizaseră comuniştii. Nici o „posibilă schimbare din funcţia de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu” nu ar fi fost mare informaţie, deoarece noul prim-ministru nu ar fi putut aduce vreo schimbare de regim sau de orientare a politicii româneşti. Nu în ultimul rând, povestea cu grupul de ziariști dizidenţi de la România Liberă este o fabulaţie. Or fi avut ei nişte colţi împotriva regimului, precum aveau cei mai mulţi din vârful statului. Însă nimeni nu îndrăznea să îşi rişte privilegiile şi să le exprime oficial. Dictatura socialistă de atunci era mult mai severă faţă de libertatea de expresie decât cea capitalistă de astăzi. Articolele 28 şi 29 din Constituţia Republicii Socialiste România menţionează cu un echivoc tipic:
„Art. 28. Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
Art. 29. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.”
Observăm faptul că susţinerea opţiunilor politice de dreapta era foarte uşor să fie catalogată drept fascistă sau antidemocratică. Apoi, articolele 166 şi 1661 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968, adică însuşi Codul Penal al Republicii Socialiste România, erau foarte ferme:
„Propaganda în favoarea statului totalitar Art. 166. - Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale Art. 1661. - Iniţierea, organizarea, săvîrşirea sau sprijinirea de acţiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Astăzi dictatura capitalistă e una negociabilă; întâi jandarmeria („riot police” se numeşte în alte ţări) le dă amendă celor „recalcitranţi”, apoi îi bate dacă nu se potolesc. Abia în cazuri extreme îi trimite la închisoare. Dar, dacă vede că protestatarii sînt îndârjiţi, până la urmă îi lasă în pace să-şi manifeste năduful, urmărind mai curând să-i sperie pe adepţii lor să nu-i urmeze. Desigur, nici dictatura socialistă nu-i băga la închisoare pe toţi care erau prinşi că critică regimul. Dar ameninţările erau mai clar orientate. Cu siguranţă că acei ziarişti ar fi fost daţi afară din presă dacă ar fi încercat aşa ceva, aşa cum au păţit câţiva care au răspândit manifeste anti-regim.
Aşa că aceste informaţii nu constituiau ele însele nişte secrete de stat. Oricând ar fi putut spune că acele hârtii ar fi fost ciorne menite să fie aruncate la coşul de gunoi, uitate prin buzunar. Însă sînt alte voci care spun că Mircea Răceanu ar fi avut şi altele hârtii decât acest document nesemnificativ asupra lui, despre care el nu mai pomeneşte în cartea sa. În schimb se cam dă singur de gol că avea ceva mult mai periculos asupra lui. La pagina 63 el descrie foarte sugestiv faptul că se ştia cu musca pe căciulă în momentul în care a fost oprit de un agent de la miliţia rutieră, şi că a încercat să ascundă acele documente.
„Instantaneu însă m-am gândit la hârtiile pe care le aveam asupra mea. Le-am scos imediat din buzunarul hainei în ideea de a mă debarasa de ele la un moment potrivit sau, în cel mai rău caz, să le ascund undeva prin mașină. Mi-am dat însă repede seama că în mașină nu aveam unde să le ascund. Să le arunc, de asemenea, nu putea fi vorba din moment ce mașina militiei ne urmărea îndeaproape. Resemnat, am băgat hârtiile în buzunarul paltonului fiind hotărât să nu întreprind nimic și împăcându-mă cu gândul că somația milițianului probabil că se referea la vreo problemă de circulaţie și nu mă viza direct.”
Nu era un copil, ci un diplomat de rang înalt. De ce a încercat să le ascundă, dacă ar fi fost nişte însemnări nesemnificative precum cele admise mai sus? Nu cumva pentru că avea altele mult mai secrete şi mai realiste decât cele descrise? În secţiunea scrisă de Ana-Maria Cătănuş din cartea „Revoluţia din 1989: învinşi şi învingători”, editată de Polirom, Iaşi, 2020, (coordonatori Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Şandru), vedem la paginile 172 şi 175 note de subsol către documente ACNSAS cu material probator impresionant în procesul Răceanu precum
dosar 50500, vol. 1,
dosar 11564, vol. 2,
dosar 555722, vol. 8.
Aproape inutil să precizez că aceste documente nu sînt publice, şi că nu ştim ce s-a mai găsit asupra lui. Însă unele dintre ele au umblat în anturajul agenţilor de spionaj local. Cei mai mulţi dintre ei au acceptat că Răceanu a transmis adevărate secrete de stat către SUA, nu ce a recunoscut el în această carte, şi că acest proces ar fi decurs timp de mai mult de 15 ani. Adjunctul Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, Filip Teodorescu scrie la pagina 25 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, publicată de editura Viitorul Românesc în 1992, că asupra lui Răceanu s-ar fi găsit
„… material informativ copiat de pe documente strict secrete aparţinînd Ministerului Afacerilor Externe…”
Desigur, că nici Teodorescu nu aduce dovezi concrete şi nu spune ce anume ar fi fost găsit asupra lui. Asta cumva poate fi justificat prin faptul că însăşi meseria sa îl împiedică să le facă publice. Dar realitatea e că cei mai mulţi spioni, fie ei cooptaţi în noile structuri de spionaj, fie traşi pe linie moartă, refuză să accepte faptul că Mircea Răceanu ar fi fost o victimă a „stalinismului ceauşist”, şi îl acceptă ca spion defector. Aşa se face că, în ciuda schimbării regimului, şi a faptului că România a ajuns o colonie occidentală, în special a SUA, totuşi condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu nu a fost oficial anulată de un tribunal, cu toate protocoalele SRI asupra instanţelor de judecată, care au funcţionat până de curând. Preşedintele Ion Iliescu o fi semnat vreun decret de graţiere, şi l-o fi decorat în 2002 cu «Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor», după cum citim în articolul «Faptele pentru care Mircea Răceanu a fost la un pas să fie executat de Ceaușescu: „Țara noastră era prioritatea Nr. 1 în Europa de Est pentru SUA”», publicat în 20-07-2024 în ziarul „Adevărul”. Însă condamnarea lui la moarte a rămas în picioare tocmai pentru că în anturajul contraspionajului românesc au circulat informaţii despre alte documente compromiţătoare care s-ar fi găsit asupra lui, la care vedem că noi, oamenii simpli, nu avem acces.
Familia Răceanu nu a atins nivelul de a avea servitori, aşa cum a fost cazul burgheziei nomenclaturiste, însă a primit destule facilităţi tipice vechilor activişti comunişti, precum studiile la Moscova pe care Mircea Răceanu le-a făcut şi care i-au definit cariera de privilegiat social. Între 1969 -1978 el a fost trimis în misiune diplomatică în Statele Unite. A fost retras exact când a defectat Ion Mihai Pacepa în SUA, ceea ce ridică semne de întrebare despre „diplomaţia” sa. Între profesioniştii spionajului umblă o axiomă cum că într-un diplomat se ascunde un procent oarecare de spion. Atunci când acest procent devine prea mare, şi „diplomatul” îşi „bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala”, statul gazdă îl expulzează sau chiar arestează. Din când în când vedem în presă cazuri de persona non grata şi expulzări ele unor „diplomaţi” din diverse ţări. Acei „diplomaţi” sînt prinşi de contraspionajul ţării în care activează că încearcă să cumpere secrete de stat de la diverşi oficiali. În acest caz fie sînt arestaţi, dacă faptele implică complicaţii penale, fie sînt doar expulzaţi preventiv.
Pacepa era şeful adjunct al Direcţiei Generale de Informaţii Externe. Spionajul american l-a cumpărat nu doar pentru a deveni falsă mărturie pentru minciunile din cartea sa „Orizonturi roşii”, aşa cum am arătat detaliat în secţiunile dedicate lui. CIA l-a cumpărat şi pentru a le furniza lista cu astfel de spioni români ce lucrau sub acoperire diplomatică în SUA. O să vedem în următoarea secţiune care sînt implicaţiile acestei operaţiuni. Deocamdată mă limitez să spun că, de teama de a fi arestaţi şi interogaţi despre activitatea lor, contraspionajul românesc i-a retras pe cei aflaţi „la risc”. Mircea Răceanu a fost unul dintre ei. Deci iată că ajungem la un alt indiciu că Răceanu ar fi ştiut nişte informaţii secrete despre statul român mai mult decât ştie un „diplomat”, şi că documentele pe care el spune că le-ar fi avut asupra sa când a fost arestat nu erau principalul motiv pentru aşa ceva.
Un alt indiciu că Răceanu nu era tocmai un diplomat este faptul că nu adera la ideile politice ale sistemului politic pentru care lucra. Dacă ar fi fost cunoscut mai bine de agenţii DSS, Mircea Răceanu nu ar fi trebuit din capul locul trimis în SUA ca „diplomat”. La fel ca şi Brucan, ambii se dădeau „comunişti” când lucrau pentru regim, dar cum-necum, susţineau ideologia liberală a opoziţiei capitaliste. Asta este chintesenţa trădătorului, nu a dizidentului politic, care îşi dă seama că va fi fost păcălit de o ideologie sau alta. Din păcate, regia tragică din 1989 a fost în mare parte făcută din culise cu astfel de „trădători”, care jucau rolul de „dizidenţi anti-comunişti” în schimbul unor beneficii venite de la noii invadatori. Dar, spre deosebire de Brucan, care declară că ar fi avut la un moment dat idei socialiste, Mircea Răceanu nu a susţinut niciodată aşa ceva, deşi tradiţia familială ar fi trebuit ca asta să cultive în el. La fel ca multe beizadele de ştabi nomenclaturişti, şi Mircea Răceanu s-a născut cu idei liberale. El avut o viaţă de supra-privilegiat social, care a continuat după 1990, când a primit azil politic în SUA. În „Infern '89…” el confirmă de multe ori că a avut dezbateri aprinse cu mama sa pe teme politice. Iată ce scrie el însuşi la pagina 215:
„l-am replicat, mai mult în glumă, că spre deosebire de marea majoritate a populaţiei, ea nu avea dreptul moral să se plângă de această situaţie, deoarece, în ultimă instanţă, ţara a ajuns în halul în care a ajuns datorită ei şi «tovarăşilor» ei de luptă, care au adus comunismul în România. (…)
Nu era însă pentru prima dată când îi reproşam mamei nefastele consecinţe pe care idealismul lor le-a avut pentru România. De obicei în situaţii similare, se supăra dojenindu-mă aspru, după care încerca să-mi explice cu pasiune că nu trebuia să-mi pierd încrederea în partid.”
România era atunci o dictatură clasică, în care critica regimului şi a conducătorilor statului şi ai PCR era pedepsită, după cum se vede din articolele 28 şi 29 din Constituţia RSR, şi articolele 166 şi 1661 din Codul Penal al RSR, mai sus citate. Dacă Răceanu se ştia cu idei liberale trebuia ori să îşi dea demisia din funcţia de diplomat, ori să înlăture orice fel de suspiciune care plana asupra lui. În realitate, atât el cât şi alţii, abia aşteptau semne de simpatie de la cei presupuşi a fi spioni pentru a pune umărul la schimbarea regimului şi a primi o sinecură, ceva, în plus de la noii invadatori. La pagina 27 din „Infern '89…” vedem citim adevărul spus chiar de el
„În calitate de diplomat, am luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu împotriva propriului său popor şi a drepturilor fundamentale ale acestuia.”
Pentru omul simplu, care nu cunoaşte ce înseamnă meseria de diplomat, aşa ceva poate însemna o reacţie naturală în faţa unui sistem criminal, care îşi ascunde crimele în spatele vorbelor frumoase. Aşa ceva e tipic pentru omul simplu care cunoaşte doar crimele dictaturii de stânga, nu şi pe cele ale celei de dreapta. Răceanu însă era diplomat de rang înalt şi ştia că crimele dictaturii capitaliste sunt cel puţin la fel de mari precum cele ale celei socialiste, dacă nu şi mai mari. Aduc aici ca exemplu doar diversiunile de la Pearl Harbor care au dus concertat cu altele la instigarea celei mai mari crime din istorie, aşa cum am arătat în documentarul cu acelaşi nume. Însă, cu nişte recompense bine plasate, mulţi astfel de dezinformatori le-au ascuns pe cele ale capitalismului sălbatic şi le-au exagerat pe cele ale socialismului. Dacă Răceanu ar fi ştiut un sistem politic şi social mai bun, atunci această reacţie ar fi fost de înţeles. Dar, deşi a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii” , la pagina 31 tot el afirmă că
„nu eram ofiţer de informații, ci diplomat de carieră.”
Am citit constant în cărţile despre decembrie 1989 despre reacţii de râs din partea funcţionarilor înalţi de stat faţă de acest gen de afirmaţii ale lui Răceanu. Specialiştii în diplomaţie sau spionaj au tot comunicat astfel de reacţii faţă de afirmaţiile din cartea sa, ca în faţa unei minciuni gogonate spuse de un copil. Nu-i mai citez, pentru că nici ei nu sînt cu mult mai breji, în special ca angajaţi ai sistemului socialist, care e un capitalism mai moderat. Însă, în ceea ce priveşte râsul lor, el e total îndreptăţit. Imaginaţi-vă cum ar acţiona SUA şi altă ţară dacă află că diplomaţii lor de rang înalt ar submina sistemul „cu arme specifice avute la îndemână”! Am văzut cum a fost condamnată ca trădătoare Ana Belen Montes pentru că le-a furnizat cubanezilor o listă cu agenţii dubli din ţara lor care lucrau pentru spionajul american , fără nici un fel de interes material, din simplă convingere interioară că „este drept pentru a contracara o gravă nedreptate”.
Deşi afirmă că nu era „ofiţer de informații”, la pagina 131 Mircea Răceanu declară tot în „Infern '89…”:
„În cariera mea diplomatică de treizeci de ani am cunoscut mulți, foarte mulți ofițeri de securitate, care lucrau în Ministerul Afacerilor Externe, la Departamentul Securității Statului sau la alte ministere și instituţii.”
Dar această afirmaţie nu e o statistică generală pe care orice diplomat o are. Mircea Răceanu oferă 4 figuri importante ai vieţii publice din anii 1990 care ar fi fost spioni sub acoperire şi înainte şi după 1989; la pagina 140 îi menţionează pe Mişu Negrițoiu şi Traian Chebeleu, la pagina 145 pe Ioan Mircea Paşcu, şi la pagina 149 pe Teodor Meleşcanu. Ei şi alţii, redaţi complet, cu nume şi prenume, au rămas în peisajul presei româneşti sub apelativul de membri în „lista lui Răceanu”. Dar, de unde ar fi ştiut el că aceste nume ar fi spioni, dacă el însuşi nu ar fi fost unul? În spiritul tipic al dezinformării prin evitarea propoziţiilor categorice şi a enunţurilor clare, tot el spune la pagina 134 că această listă de nume ar fi fost consemnată pentru că aşa i-au cerut anchetatorii. Dar, pe de altă parte, spune chiar el că cei enumeraţi ar fi fost spioni DSS din propria sa experienţă cu spionajul, nu pentru că i-ar fi cerut anchetatorii să recunoască. Ei sînt menţionaţi cu nume şi prenume în „Infern '89…”, după cum urmează:
- unul la pagina 116, nenumit, restul dintre cei de mai jos au nume, deci e posibil să fie unul dintre ei.
- câte unul la paginile 33, 34, 35, 84, 303, 394, 398;
- 2 la pagina 147;
- 3 la paginile 135, 146;
- 8 la pagina 134;
- 13 la pagina 140;
- 13 la pagina 137;
- 85 % dintre cei 14 de la pagina 136;
- majoritatea dintre cei 20 de la pagina 149;
- majoritatea dintre cei 32 de la 139 - 85 % dintre cei 40 de la pagina 137
Spionii nu se deconspiră în faţa civililor, fie ei şi diplomaţi, chit că şi aceştia sînt tot nişte spioni, ceva mai discreţi. Dar ce descrie el este o adevărată organigramă din spionajul românesc. Nu ai cum să cunoşti atâţia ofiţeri de spionaj fără să fii unul dintre ei. Dea aceea am zis că Mircea Răceanu este al doilea caz Ion Mihai Pacepa, cu lista sa de spioni DIE, ce lucrau sub acoperire diplomatică în SUA, inclusiv el. Ei bine, în jurul acestei „liste” stă însăşi explicaţia pentru ce s-a întâmplat în cazul Mircea Răceanu. Dar despre ea voi detalia în secţiunea următoare. Deocamdată am să demantelez alte câteva minciuni şi dezinformări notabile scrise în cartea sa „Infern '89…”. Una dintre aceste minciuni gogonate acoperă o dezinformare mai amplă, şi vizează o falsă explicaţie pentru cunoaşterea acestei liste de agenţi de spionaj, alta decât că el însuşi ar fi fost agent de spionaj ce lucra sub acoperire diplomatică. Ea se regăseşte la pagina 135 din „Infern '89…”, unde citim despre o falsă informaţie din oficiosul Scânteia, care ar fi anunţat că un ofiţer de securitate ar fi fost avansat la gradul de general-maior:
„În cazul lui Gheorghe Anghelescu, de exemplu, le-am spus că am aflat că era ofițer de securitate din ziarul Scânteia care a menţionat numele lui printre cei care au fost avansați la gradul de general-maior în securitate cu prilejul celei de a 25-a aniversări a zilei de 23 August (1969).”
Spionii români nu ştiau să facă diversiuni complexe precum cei occidentali, fiind specializaţi în spionajul economic. Însă nu puteau fi chiar atât de incompetenţi încât să-şi deconspire ofiţerii spioni. Aşa ceva pare chiar de prea jos. Desigur, am investigat numărul din 23 August 1969, şi n-am găsit nimic despre un astfel de anunţ. Există acolo o listă de militari sovietici cu gradul de general-maior, care i-ar putea convinge pe cei grăbiţi sau cu atenţia mai mică să creadă că spune adevărul, tipic dezinformării. Darnu există un astfel de anunţ în „Scînteia”.
De asemenea, pe tot parcursul cărţii sale „Infern '89...” Răceanu nu foloseşte termenul corect de „defectare” a lui Pacepa (şi a altora) la o agenţie ostilă de spionaj, sau măcar cel de „dezertare” sau „trădare”, pe care îi înţelege toată lumea. Răceanu foloseşte în schimb formula eufemistică a „rămânerii în străinătate”, după cum vedem la paginile 29, 30, 61, 126, 127, 149, 221, 287, 403, 405-412, 415, 418, 519, 422, 425-429, 432, 436-439 Acţiunea racolare de către CIA este decriminalizată prin perspectiva justificată pentru omul simplu de emigrare, nu cea de trădare prin defectare.
Una dintre minciunile cu care ne vom întâlni constant pe parcursul acestei cărţi este cea a războiului civil natural, care s-ar fi purtat între „forţele revoluţionare” şi fictivii „terorişti”. Invadatorii neocolonialişti îi descriau e aceştia din urmă ca fideli lui Ceauşescu, şi ar fi dorit reinstaurarea lui la putere. Această minciună a fost emisă masiv în mass-media occidentală în acele zile, ceea ce atestă originea ei. Spre cinstea lor, unii ziarişti cu onoare au scris câteva articole de mare răsunet în lunile următoare, de infirmare a acelor minciuni. Numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” ironiza credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime ale tragediei din urmă cu câteva săptămâni, însă nu-şi imagina amploare dezinformării de atunci. În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves, inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”).
Am să tot repet pe parcursul acestui text aceste informaţii din respect pentru adevăr şi pentru onoarea acelor oameni care le-au conceput. Însă ele au fost acoperite de manufacturarea unor false viitoare probe de război civil, după cum voi arăta în detaliu în special în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” din capitolul 2. La Sibiu a fost singurul caz în care Armata a tras realmente cu tancul în sediile Miliţiei şi Securităţii, dar nu pentru că acestea 2 ar fi dorit reinstaurarea lui Ceauşescu, ci datorită unor dezinformări anterioare care i-au făcut pe acei ofiţeri de rang mediu să acţioneze extrem. Acesta a fost singurul caz de folosire a armamentului greu în oraş. Armata a mai fost instigată prin dezinformare să folosească armament greu, precum în cazul neutralizării celebrelor ţinte false, care apăreau în radare (aşanumitul război radio-electronic). S-au tras obuze, proiectile şi alte asemenea în apropierea mai multe oraşe precum Craiova, Constanţa, Buzău etc. Operaţiunea este identică cu cea din data de 24 Februarie 1942 din oraşul Los Angeles, când Armata SUA a tras 1400 de proiectile pentru a răspunde unui fals atac japonez asupra SUA continentală. Din fericire, nici în Los Angeles şi nici în oraşele româneşti acele proiectile nu au zburat deasupra oraşelor, şi nici a localităţilor de lângă ele, astfel că nimeni nu a fost ucis de acele misiuni. Dar, la pagina 480 Mircea Răceanu descrie o astfel de scenă clasică de război auzită de el în timp ce se afla în penitenciarul Rahova:
„… în timp ce mâncam, prin fereastra celulei auzeam cum din când în când mai exploda câte un obuz.”
Nu a căzut nici un obuz în Bucureşti în decembrie 1989. Dar minciuna asta a fost repetată într-o sumedenie de materiale, în speranţa că se va impune ca adevăr. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi mai multe cazuri de astfel de minciuni spuse în spaţiul occidental despre evenimentele din România. Răceanu s-a suprapus peste această agendă.
La pagina 66 el descrie o situaţie de tortură la care ar fi fost supus din partea unei dentiste, pentru a-l verifica dacă are otravă ascunsă între dinţi:
„… în primele momente după ce am fost arestat şi adus la Rahova s-a făcut apel la un medic stomatolog. Parcă pentru a-mi confirma bănuiala, ea a forţat penseta între cei doi dinţi din faţă spărgându-i, după care vădit nemulţumită şi cu un zâmbet ironic pe buze, s-a întors către lt.-col. Marinescu care o urmărea încordat şi i-a făcut semn că nu a găsit nimic. Închizând gura am simţit sângele cald care mă îneca.”
Spionii din trecut aveau o capsulă minusculă cu otravă (dar într-o cantitate suficientă pentru a produce moartea) între dinţi. În momentul în care erau capturaţi, ei împingeau afară cu limba capsula, o spărgeau cu dinţii, şi otrava îi ucidea în câteva minute. De aceea, imediat după captură spionii erau investigaţi bucal şi li se făceau spălături stomacale în caz că se găsea urme de otravă. Da, de obicei o astfel de investigaţie o făcea un medic stomatolog, însă ea putea fi făcută de oricine care cunoaşte otrăvurile şi antidoturile lor. Oricum, prin această procedură otrava nu ar fi putut fi contracarată în acest fel. E posibil ca această poveste să fi fost spusă pentru a arăta lipsa de profesionalism a DSS; dacă urmărea aşa ceva, atunci DSS ar fi trebuit să facă investigaţia imediat capturării sale, nu la câteva zeci de minute după aceea. Între timp, el s-ar fi putut sinucide cu uşurinţă.
Apoi, dacă DSS ar fi căutat după o altă tehnică de implantare a otrăvii în dinţi, de ce acea dentistă s-a oprit doar la 2 dintre ei? De ce nu i-a scos pe toţi? În sfârşit, această poveste are un net aspect de improbabil după modul în care el descrie sângerarea dinţilor. Cine are experienţă chiar şi de la distanţă cu violenţa de stradă, sau chiar cu accidente domestice, inerente omului simplu, vede din această frază că Mircea Răceanu nu face diferenţa între ruperea/smulgerea dinţilor din maxilar, şi spargerea lor, care e una parţială. În acest ultim caz, rădăcina lor rămâne în maxilar, şi doar coroana, sau o parte din ea este desprinsă din întreg. Doar ruperea / smulgerea dintelui din maxilar duce la sângerare, nu şi spargerea lui (cu păstrarea rădăcinii). Asta confirmă că el şi familia lui au fost feriţi de asemenea accidente, sau de experienţa violenţei stradale. El probabil că el a inserat această poveste, sau a exagerat o simplă investigaţie stomatologică, în cadrul unei investigaţii medicale generale normale. Aşa ceva este o procedură standard în cazul debutului unei anchete. Aşadar, această născocire are sens de ultra-denigrare a DSS, ca grup de torţionari. Dar el nu a ţinut minte această foarte probabil fictivă traumă a spargerii dinţilor, şi la pagina 247 afirmă fără echivoc că nu a fost torturat fizic.
„Este adevărat că nu am fost bătut şi torturat fizic. Dar nu acelaşi lucru era valabil şi în privinţa torturii psihice ca să nu mai vorbesc de ameninţările la care am fost supus în toată perioada, din partea celor care m-au anchetat.”
O să vedem pe parcursul acestei cărţi mai multe cazuri în care autorii de texte mai ample îşi contrazic unele afirmaţii. Aşa ceva se face pentru că ei înşişi nu au mai fost convinşi de justeţea celor afirmate anterior după câteva luni, sau poate chiar ani, şi au încercat o îmbunătăţire a lor. Alteori, e posibil ca ordinele venite de mai sus să se schimbe, conform cu noile păreri din opinia publică. În acest caz, şi ei au schimbat macazul. Nu în ultimul rând, e posibil ca acea parte din text să fie scris de altcineva, ca în cazul propagandei socialiste care scurt-circuita textul multor cărţi publicate înainte de 1989, în cu totul alte domenii decât demagogia. Reclamele din dictatura capitalistă, care întrerup programul normal, se înscriu exact în aceleaşi apucături propagandistice. O astfel de ficţiune pare inserată din realitatea cotidiană occidentală în cea dâmboviţeană din anul 1989, ceea ce lasă un alt indiciu de intuire asupra originii nu doar a cărţii, ci a întregii operaţiuni Mircea Răceanu.
La pagina 353 citim o altă poveste fabulatorie despre cum cei 2 securişti, care păzeau non-stop pe fiica sa, Oana, ar fi fost destabilizaţi din misiune de o banală controloare de bilete din transportul public. Această adevărată soţie a lui Chuck Norris, nu i-a lăsat să coboare pentru a continua supravegherea obiectivului, după ce nu a fost satisfăcută de legitimaţiile lor. Aşa ceva ne face să zâmbim, precum profesioniştii din spionaj despre alte afirmaţii din cartea sa. Legitimaţiile securiştilor aveau cădere peste tot în România socialistă. Apoi, securiştii de teren erau în general foşti sportivi de performanţă, care nu puteau fi ţinuţi pe loc de o biată controloare de bilete. Dar aşa ceva am văzut prin filmele occidentale. Spionajul civil occidental nu făcea astfel de legitimaţii pentru agenţii de teren, tocmai pentru a nu-i deconspira. Ei câştigă în general mai mult decât suficient pentru a-şi lua bilete ca oricare om. Dar, în vâltoare evenimentelor, probabil că unii dinte ei uitau, sau pur şi simplu nu ştiau cum se procură acele bilete. Şi atunci s-a întâmplat ca unii să fie deranjaţi de la activitatea lor de către o astfel de echipă de control. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în România. Observăm cum povestea asta a fost inserată în carte iarăşi cu scopul de a arăta neprofesionalismul spionilor civili dâmboviţeni, proiecţie a unor astfel de accidente occidentale.
În „Infern '89…” vedem că Mircea Răceanu are cam aceeaşi agendă de ultra-denigrare a socialismului precum vedem la Pacepa şi la restul de susţinători ai invadatorilor neocolonialişti. Vedem în ea scrise unele din minciunile din agenda generală a invadatorilor neocolonialişti care au orchestrat crimele din decembrie 1989. Două dintre ele pot fi văzute în notele 4 şi 5 de la pagina 444 privind temele Matei Pavel Haiducu şi Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”), cărora le-am dedicat mai multe secţiuni în subcapitolul anterior. De asemenea, modul în care citează „scrisoarea generalului Ion Mihai Pacepa adresată fiicei sale, Dana”, aşa cum citim la pagina 429, conferă o falsă certitudine despre faptul că Ceauşescu ar fi fost în acelaşi timp şi un dictator stalinist, dar şi un terorist amator, organizator de atentate împotriva civililor:
«Edificatoare în acest sens este scrisoarea generalului Ion Mihai Pacepa adresată fiicei sale, Dana, în care menţionează că decizia de a rămâne în străinătate era direct legată de faptul că nu mai era dispus să fie implicat în asasinate şi să devină astfel un criminal politic, ci, dimpotrivă, era decis să „ceară preşedintelui Ceauşescu să pună capăt asasinatelor, răpirilor şi altor acte teroriste în lumea liberă, crime incompatibile cu prestigiul său internaţional şi cu ajutorul generos pe care el şi România îl primesc din partea guvernelor occidentale”. Bucureştiul cunoştea această motivaţie - scrisoarea fusese reprodusă in foileton de ziarul francez Le Matin…»
Retorica tipică a invadatorilor neocolonialişti de identificare a utopiei marxiste a comunismului cu sistemul politic socialist de tip Lenin şi Stalin, poate fi văzută la pagina 72, unde citim:
„Adevărata dimensiune a tragediei umane generată de comunism nu poate fi pe deplin înţeleasă fără înţelegerea cruzimilor pe care sistemul s-a sprijinit.”
Orice fel de critic al socialismului, care nu aduce şi o critică a capitalismului (sălbatic) este un demagog, sau face demagogie, din interese de castă. Prin scoaterea în evidenţă a caracterului contrastant al unuia dintre ele faţă de celălalt, dezinformarea demagogistă vrea să îi spele astfel imaginea. O altă minciună este învinovăţirea regimului Ceauşescu pentru schimbarea radicală de atitudine a Occidentului faţă de România în anii 1980, la polul opus faţă de momelile din anii 1970, cu întrevederile preşedinţilor americani şi plimbarea în caleaşca Reginei Angliei. La pagina 8 citim:
„…în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu relaţiile româno-americane s-au degradat rapid pe fondul nerespectării de către regimul comunist român a drepturilor omului. Ceauşescu şi-a pierdut prestigiul câştigat în ochii Statelor Unite în anii '60-'70, printr-o politică externă independentă, pentru că nu dorea să se adapteze la schimbările spectaculoase care interveniseră în Uniunea Sovietică”
De fapt, „politica externă independentă” faţă de URSS era exact motivul pentru care Occidentul a oferit regimului Ceauşescu acele zăhăreluri, printre care se numără şi celebra „clauză a naţiunii celei mai favorizate”. Doar că, după naraţiunea scutului anti-rachetă a lui Reagan, PCUS a decis „reforme liberale”, prin „Perestroika” lui Gorbaciov, care se traduceau prin concurenţa cu produsele occidentale. La început au fost Ikea şi Pepsi, după care au pătruns şi alte produse. Aceste aşa-zise reforme erau menite de fapt să distrugă industria locală şi să extindă piaţa de desfacere occidentală. Văzută din afară, şi mai ales din perspectiva invadatorilor neocolonialişti, procesul este unul economic natural. Dar el, de fapt, ascunde legea junglei, care justifică la fel de natural uciderea prăzii de către prădător. Iniţial, invazia a venit cu falsa promisiune că în URSS şi restul de ţări socialiste sectorul privat va lua locul „mamuţilor” industriali, şi că în locul giganticilor fabrici vor apărea IMM-uri mai eficiente, şi cu produse de calitate occidentală. După 36 de ani de la picarea regimurilor socialiste realitatea arată cu totul altfel: nu există unităţi de producţie particulară, ci doar „reprezentanţi” ai marilor companii occidentale, care extrag continuu capitalul autohton şi devitalizează economiile ţărilor est-europene. Cu alte cuvinte, în loc de bunăstarea promisă, „privatizarea” din anii 1990 a dus la distrugerea industriilor naţionale invadate. Creşterea nivelului de trai este foarte vizibilă astăzi pentru „supravieţuitori”, dar nu vine în urma producţiei interne, ci a împrumuturilor externe. În concret, creşterea nivelului de trai se datorează unui consum artificial bazat pe împrumuturi externe constante, care, conform legilor economice, fără o producţie internă consistentă, duc invariabil la faliment. Aşa ceva se traduce prin excluderea de la masă a unei părţi însemnate din populaţie, gonită spre deportare economică, sau decimată prenatal datorită prăbuşirii ratei natalităţii inerente stilului de viaţă stresant din capitalism.
Iată deci că retorica despre „drepturile omului” (venită dinspre o ţară în care principala afacere este războiul şi sectorul militar) şi „politica externă independentă” faţă de URSS se dovedeşte a fi o simplă gargară. „Prestigiul câştigat în ochii Statelor Unite în anii '60-'70” era o strategie de vânătoare prin ademenirea prăzii cu diverse beneficii. Ceauşescu a muşcat această momeală în intenţia de a strânge ceva dolari şi a plăti datoriile de ţară. Însă SUA şi Occidentul în general au pus în practică o campanie de capcane pentru transformarea Europei de Est în ţări bananiere, din care să extragă resurse naturale şi umane pentru a-şi menţine cât mai profitabile propriile industrii.
