Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.3.6. Larry Watts si al 3-lea val de dezinformare privind invazia din decembrie 19889
După cum am tot spus pe parcursul acestei cărţi, în perioada post 1989 au existat 3 valuri, 3 campanii de dezinformare majoră pe care spionajul civil le-a lansat despre invazia diversionist-militară din decembrie 1989. Fiecare din aceste campanii de dezinformare a fost o za dezinformaţională construită de departamentele de dezinformare ale spionajului civil menită să împiedice opinia publică să ajungă la ideea firească şi corectă că România a fost teatrul unui atac extern ce se va concretiza până acum într-o invazie neocolonialistă. Primul val de dezinformare a funcţionat chiar în acele zile şi a constat în falsa represiune armată asupra unei fictive revolte populare masive împotriva regimului, amplificată de zeci de ori de către mass-media. Am descris detaliat acest val la începutul acestui capitol. Începutul a venit de la minciunile postului de radio „Europa Liberă”, braţul CIA în Europa de Est. Minciunile simple dar foarte multe ale presei dictaturii socialiste i-au creat acestui infam post de radio imaginea de a spune adevărul, tocmai pentru critica adusă regimului. Însă nivelul de minciună practicat era peste tot ce românii erau obişnuiţi atunci în materie de presă.
„Europa Liberă” era văzută în piaţa presei occidentale ca primă sursă de informaţii credibile, preluate de la martori oculari. Aceştia însă erau în mare parte agenţi occidentali care jucau un teatru mai mult sau mai puţin credibil despre izbucnirea unei revolte sociale masive, pornite de la in incident minor cu enoriaşii parohiei lui Laszlo Tokes. Între aceştia, de asemenea, existau agenţi infiltraţi care au manipulat pe câţiva enoriaşi să treacă de la un protest împotriva deciziei Bisericii Reformate de relocare a pastorului, la unul împotriva regimului. Am arătat în detaliu în capitolele 1 şi 2 cum revolta a fost provocată pas cu pas de diversiuni ale agenţiilor de spionaj occidentale, care au operat în acea perioadă pe teritoriul României. Această diversiune a fost similară cu cea încercată în noiembrie 1987 prin provocarea artificială a unui conflict colectiv de muncă, în urma neplăţii salariilor muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu”, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Greva muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 parte dintr-un sabotaj mai larg al Securităţii asupra lui Ceauşescu începând din 1980”. Aşa ceva nu este specific unei economii centralizate, şi nu a fost vreo practică în dictatura socialistă, ci o parte a unei campanii similare orchestrate de spionajul occidental de destabilizare a regimului şi iniţierea unei invazii neocolonialiste.
Dar diversiunea de la Braşov din 1987 a eşuat, şi spionajul civil a adus ceva nou în 1989 care să înfurie populaţia şi să o determine să iasă la protest împotriva regimului. Noutatea a constat în împuşcarea apoliticilor în casele lor sau pe străzi lăturalnice, după cum am arătat secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989”. Pe lângă aceştia au fost ucişi şi unii dizidenţi politici autentici, nu de către forţele fidele ale regimului, ci de cele infiltrate în resorturile sale, practic din partea celor ce păreau a fi „aliaţi” ai lor. Asta este povestea celor mai mulţi români în perioada post 1989. Reţelele spionajului civil occidental iniţial i-au recrutat pe aceşti marginali supăraţi pe sistemul politic, prin campanii complexe de ademenire puse în practică de agenţi de la sol, după cum am arătat secţiunea „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” . Scopul acestor diversiuni a fost acela de a da impresia unei revolte populare masive, atât pe plan local cât şi internaţional. Provocarea artificială de morţi, după ce iniţial au fost ademeniţi ca parteneri politici, dădea impresia că regimul represiv scapă în mod clasic de dizidenţi.
Pentru a se umfla cât mai mult posibil numărul morţilor, au fost scoase cadavre din cimitire, şi făcute credibile prin zaua informaţională a stropirii lor cu acid de către „regimul diabolic”. Cel mai grăitor exemplu este fotografia trucată prin asamblarea artificială a cadavrelor de femeie şi copil spre a părea mamă şi bebeluş, pe care am inserat-o la ora 02:46 din propriul meu documentar. Dezinformarea media i-a dat pe cei doi ca fiind ucişi de regim, deşi nu aveau legătură de rudenie şi muriseră cu mult înainte, după cum avea să demonstreze apoi însuşi medicul legist Milan Dressler, care instrumentase anterior acele cadavre, şi a avut curajul eroic să înfrunte persecuţiile şi să spună adevărul.
Chiar şi aşa, numărul de cadavre la Timişoara se ridica doar la 100 după consumarea în întregime a evenimentelor. În secţiunea intitulată „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” am arătat cum acest număr a fost amplificat mai întâi de 40 de ori, apoi de 600 de ori, pentru ca apoi să ajungă la aproape 1000 de ori. Spectaculozitatea informaţiilor lansate de radio Europa Liberă a făcut ca aceste ştiri să fie preluate de aproape toate trusturile de presă occidentale, şi nu numai. Astfel dezinformarea a devenit una de masă.
Pe măsură ce aceste inginerii sociale au ajuns la urechile unora, ei şi-au schimbat radical părerea cum că atunci ar fi avut loc o revoluţie (populară), aşa cum se afirmase în mass-media. Pentru a opri răspândirea acestor idei în rândurile opiniei publice a apărut cel de-al doilea val de dezinformare, respectiv cum că acele diversiuni ar fi fost făcute de FSN şi Ion Iliescu, pentru a câştiga şi păstra puterea. Am tot arătat şi în documentar şi în această carte faptul că varianta asta nu stă în picioare deoarece FSN şi Iliescu aveau deja încredere populară mare; după prestaţia din 22 decembrie de la TVR populaţia l-a plăcut cel mai mult pe Iliescu. Radio Europa Liberă i-a făcut culoar cu mult înainte de evenimente. Primii dizidenţi anti-Iliescu şi anti-FSN erau tot spioni infiltraţi în „mişcarea revoluţionară” cu interesul de a nu scăpa din mână o mişcare politică independentă, care ulterior ar fi căutat să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în 1989. În fruntea acestei false mişcări dizidente din FSN s-a aflat Dumitru Mazilu, care anterior fusese profesor la şcoala de Securitate de la Băneasa. Mulţi au înghiţit această dezinformare, însă pentru cei care mai ştiau câte ceva despre diversiunile practicate de instituţiile represive, ea era puerilă.
Au murit în jur de 1000 de apolitici în diversiunile din 1989. Dacă ele ar fi fost făcute exclusiv de Iliescu şi grupul lui de sprijin FSN, atunci ei ar fi trebuit să le facă asupra lui Mazilu şi protestatarilor anti-nomenclaturişti din Piaţa Universităţii de peste câteva luni, mai curând decât împotriva apoliticilor din 1989, care nu reprezentau nici un pericol. Dar, de fapt, asemenea diversiuni încă sînt necunoscute pentru marele public, şi erau nemaivăzute chiar şi pentru profesioniştii din spionaj. Ele au fost aplicate de spionajul civil occidental în marile diversiuni ale ultimului secol şi jumătate în întreaga lume, acolo unde marile dinastii capitaliste au avut diverse interese. Iliescu, cel format între cărţi demagogice, nici măcar nu îşi putea imaginea asemenea campanii complexe de dezinformare şi manipulare publică, la fel ca majoritatea dintre noi.
Dar acest al 2-lea val avea un alt punct slab, respectiv faptul că trimitea tot către Occident. El a fost introdus discret şi treptat, pentru „cunoscători”, încă din primele luni ale anului 1990, când Brucan a demisionat din FSN, şi a cotit-o spre dizidenţă anti-Iliescu, oarecum asemănător cu discursul lui Mazilu, dar ceva mai puţin radical. Aşa ceva este un semn de inconsistenţă comportamentală deoarece tocmai Brucan fusese cel care a tras sforile din umbră, plan la care iniţial s-au alăturat şi Petre Roman, Dumitru Mazilu, Dan Iosif şi alţi câţiva, spre a-l impune ca preşedinte al FSN pe Iliescu. Dumitru Mazilu se prezintă în cartea sa ca un radical anti-comunist şi anti –nomenclaturişti, însă nu vedem asta în filmările şi fotografiile făcute în decembrie 1989 şi chiar primele luni din 1990. În aceste materiale Mazilu apare în scene amicale cu Iliescu, şi restul nucleului FSN-ist.
Iliescu nu a făcut altceva în acest răstimp, care să-l arate altfel decât atunci când a fost prezentat opiniei publice în direct la TVR, în 22 decembrie 1989. Nu erau motive de schimbare a poziţiei politice a celor 2, în special a lui Dumitru Mazilu. Deşi FSN-ul era nucleul noului Parlament întocmit oarecum aleatoriu, fără un vot, totuşi la dezbateri au fost primite partide înfiinţate peste noapte. Oricare era dispus să stea pe la uşile fostului CC al PCR era invitat să participe la şedinţele noului Parlament. Grupul Iliescu din FSN dădea dovadă de o incredibilă deschidere democratică prin această măsură. Deşi astăzi e văzut ca fiind cel mai mare călău din istoria României, atunci nu i se putea reproşa decât faptul că fusese parte din eşalonul 3 PCR. Mineriada şi reprimarea anticomuniştilor din Piaţa Universităţii, care a fost prima acţiune reprobabilă ce i s-a imputat, a venit mult mai târziu. Mazilu şi Brucan schimbaseră macazul înainte de acest eveniment.
Plus că, prin greutatea celor 4 de mai sus în FSN, Iliescu ar fi putut fi dat jos din această funcţie, la fel cum a fost impus. Aşa ceva chiar s-a întâmplat la Timişoara cu liderii mişcării dizidente locale, Iordache şi Fortuna, în virtutea mersului natural al lucrurilor. Dar, de fapt, susţinerea lui Iliescu nu era ideea lui Brucan sau a celorlalţi care l-au impus; ei doar executau un ordin ce venea mai de sus, de la şefii din CIA; Iliescu fusese desemnat înainte de 1989 ca un fel de Gorbaciov al României de radio „Europa Liberă”, portavocea CIA. CIA nu a luat această decizie după aruncarea unor zaruri, ci după modelul pas cu pas aplicat întâi în URSS. Iliescu a fost desemnat ca nou lider al PCR după consultarea unui grup extins de membri cu greutate în partid. Grupul CPEx fusese ales de Ceauşescu pentru a-l realege pe el în funcţia de Secretar General, însă acest grup extins îl vedea ca următorul lider tocmai pe acest Iliescu. Astăzi Iliescu este văzut ca unul dintre cei mai nocivi lideri din istoria naţională, însă atunci era văzut ca un potenţial reformator, la fel ca şi Gorbaciov în URSS. Iliescu avea abilităţi intelectuale peste Ceauşescu; în ciuda unui instinct politic nativ peste Iliescu, Ceauşescu făcea nişte bâlbe inacceptabile pentru funcţia de preşedinte sau orice fel de purtător de cuvânt al unei mişcări politice. Dimpotrivă, Iliescu era elocvent şi poliglot. Sondajele de opinie făcute de noile instituţii ce funcţionau clandestin, paralele cu cele oficiale ale sistemului socialist l-au indicat pe Iliescu şi preferat al majorităţii telespectatorilor dintre toţi cei expuşi în 22 decembrie. Alegerile din mai 1990 au arătat pe deplin acest lucru. De aceea grupul Brucan din FSN l-au impus pe Iliescu preşedinte FSN încă atunci în 1989, deşi ar fi putut fi şi el surclasat de unul ca Dan Iosif, de exemplu, în materie de bravuri în 1989.
Ion Iliescu a fost acest liant dezinformaţional pentru ambele grupuri sociale. Pentru majoritatea cetăţenilor naivi el a reprezentat simbolul „revoluţiei”. Pentru cunoscători el a reprezentat simbolul „loviturii de stat”. Ambele valuri dezinformaţionale obturau atenţia opiniei publice către teoria invaziei. După ce cei mai mulţi dintre participanţii evenimentelor au aflat despre diversiunile făcute, ei îmbrăţişat teoria loviturii de stat, ca total opusă celei a revoluţiei. Astăzi aceste noţiuni au fost identificate dezinformaţional prin numere de iluzionism retoric, făcute de dezinformatori profesionişti precum Troncotă, Oprea şi alţi agenţi ai spionajului civil infiltraţi în mediile academice. Dar în acel moment teoria loviturii de stat era singura explicaţie pentru nişte oameni entuziaşti şi atenţi, însă insuficient cunoscători ai dinamicii societăţii. Scenariul era acela că Iliescu ar fi dat o lovitură de stat, deşi el nu făcea parte din eşalonul 2 de putere şi nici din armată/ grupuri paramilitare, conform cu definiţia ştiinţifică a loviturii de stat despre care am detaliat în capitolul 3 . Dar, pentru a cârpi această teorie şi a stopa teoria invaziei ce a început să fie susţinută discret de naţionalişti şi unii securişti frustraţi care nu au fost adoptaţi apoi în noile structuri de spionaj, au apărut teorii fabulatorii conform cărora Iliescu ar fi fost totuşi agent sovietic. Alţii au jucat acest rol de securişti concediaţi tocmai pentru a cultiva valul 2 de dezinformare, fiind de fapt ofiţeri activi înfiltraţi în grupările naţionaliste precum România Mare sau Vatra Românească.
Aceste teorii au fost foarte credibile în mintea dizidenţilor de atunci, eu fiind unul dintre ei. Ele sînt încă active în grosul cetăţenilor. Însă, analizate în detaliu, ele nu se susţin. Cel mai important contra-argument este faptul tocmai menţionat că Ion Iliescu a fost prima dată popularizat însuşi postul de radio „Europa Liberă”, deşi în 1989 chiar şi ascultătorii săi fideli nu-şi aduceau aminte de acest nume. Apoi, Iliescu nu a avut absolut nici un rol într-o diversiune în 1989 precum au avut Brucan şi Militaru. În afară de o declaraţie iniţială anostă, el doar şi-a asumat rolul citirii proclamaţiei anunţată de Caramitru ca în curs de editare de către poetul Mircea Dinescu.
Al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989
Aşadar au fost unii care au avut judecată limpede şi au mers pe firul evenimentelor pentru a dezlâna aceste încurcături ideologice. Şi atunci, după eşecul coerenţei şi al acestui val 2 de dezinformare, a apărut al 3-lea pe undeva prin 2004. Această nouă campanie de dezinformare a absolvit parţial sau total pe Iliescu (şi FSN) de vreo vină în generarea evenimentelor din 1989. Responsabilitatea pentru acele crime a fost aruncată pe URSS şi Gorbaciov/Putin, care ar fi dorit refacerea imperiului sovietic, după ce şi-a/u dat seama că Perestroika a fost un eşec.
Valul 3 a venit suprapus peste valul 2 în comunitatea protestatarilor din 1990 din Piaţa Universităţii. Aici s-a vehiculat pentru prima dată porecla „Ilici”, slavizarea numelui său. O astfel de mutaţie dezinformală a fost făcută prin influenţa unor agenţi care avea rolul de a controla opoziţia pentru o viitoare rotaţia la alegeri. Unii dintre ei chiar le-au făcut diversiuni protestatarilor autentici, după cum am arătat în episodul 1 din documentarul meu „Diversioniştii” .
Treptat ideea fabulatorie cum că Iliescu ar fi un agent sovietic s-a răspândit între dizidenţii anti-comunişti de la începutul anilor 1990, prin trafic de influenţă, descris de mine în detaliu în episodul 2 din documentarul meu „Diversioniştii” . Ca şi astăzi la adresa suveraniştilor, alegaţia de rusofilie s-a practicat pentru prima dată tocmai pe Iliescu. Această teorie fabulatorie a apartenenţei lui Iliescu la o agenţie de spionaj sovietică a fost cârpită de alte zale dezinformaţionale, precum fluenţa sa în limba rusă, deşi el vorbea şi engleza şi franceza şi italiana. Prezenţa spionului GRU, generalu Nicolae Militaru, în primele luni ale anului 1990 în fruntea ministerului apărării întărea această fabulaţie.
Mai toţi susţinătorii politicilor de dreapta din anii 1990 (inclusiv eu, chit că nu înţelegeam destul din ce înseamnă dreapta) am susţinut mai mult sau mai puţin şi ideea invaziei sovietice în 1989, specifică celui de-al 3-lea val de dezinformare. Aşadar ea a venit în paralel cu cea al loviturii de stat, specifică celui de-al 2-lea val. Titlul căţii „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN” scrisă în anii 2000 de cel mai important teoretician în spiritul aflării adevărului despre evenimentele din 1989, Grigore Cartianu, confirmă acest val 3 de dezinformare. Dar această carte nu aduce nicio dovadă despre existenţa altor spioni sovietici din FSN în afară de notoriul general Nicolae Militaru, deşi ea este cea mai important material cu notorietate scris despre instigarea la foc fratricid între instituţiile represive.
Însă problema acestui val 3 de dezinformare este lipsa de coerenţă cu politica internaţională. În timpul preşedinţiei lui Iliescu s-au pus bazele admiterii României în structurile Euro-Atlantice. Niciodată oficialii occidentali care au negociat aderarea nu au obiectat că România ar avea un spion sovietic preşedinte. Dealtfel, în culise trăgea sforile tocmai Larry Watts, prin „bunul său prieten” Ioan Talpeş din SIE, şi alţii din SRI, pentru ca deciziile luate de Iliescu să fie cele dorite de spionajul occidental. Nu există nicio decizie a acestuia în timpul celor 3 mandate de preşedinte care să fie potrivnică structurilor euroatlantice. Nici un oficial al acestor structuri nu a denunţat vreo astfel de măsură. Cât despre apariţia vreunui document care să ateste apartenenţa lui la vreo agenţie sovietică de spionaj, precum în cazul unor agenţi notorii precum Militaru, Pacepa, Răceanu, Haiducu, nu poate fi vorba.
Deşi valul 3 a venit în completarea valului 2 de dezinformare faţă de invazia din 1989, totuşi în mare parte ele s-au exclus reciproc. Dacă Iliescu ar fi fost agent sovietic, atunci asta exclude atât ideea de revoluţie şi pe cea de lovitură de stat pentru catalogarea acelor evenimente. Aceste noţiuni se află în contradicţie. Deşi îşi doreşte cârpirea valului 2, valul 3 facilitează teoria invaziei pentru cei cu gândirea critică. Dacă Gorbaciov/Putin şi-au dat seama că Perestroika este un eşec, şi vor să refacă stalinismul, asta înseamnă că evenimentele din 1989 ar fi fost un plan de invazie. Şi eu susţin această idee, doar că nu cred că ea ar fi venit dinspre URSS, ci dinspre Occident. Raporturile Occidentului cu România din perioada post 1989 aduce probleme similare; tocmai faptul că nici un oficial occidental de rang înalt nu a deplâns sau denunţat fictiva invazie sovietică din 1989 îi face părtaşi în bloc la tăinuirea ei. Cu alte cuvinte, asta se traduce că Occidentul a tolerat invazia URSS în România. Această deducţie logică însă duce invariabil la ajustarea afirmaţiei cu sensul schimbat: URSS/Rusia a tolerat invazia occidentală în România, care este adevărul pur.
În faţa unor astfel de argumente apoi a venit o fabulaţie, cum că Iliescu ar fi schimbat formal macazul spre Occident abia după 1991, când URSS s-a dezintegrat. Ea este în măsură să scuze prietenia Occidentului cu Iliescu. Această teorie fabulatorie susţine că, deşi URSS a picat în 1991, totuşi de atunci sovieticii şi-ar fi făcut o organizaţie secretă cu agenţi până la Casa Albă pentru recrearea imperiului. Astăzi această dezinformare este prezentată cu dovezi pentru marele public cu mintea ceva mai scurtă, în special datorită inflamării în 2022 a războiului din Ucraina. Simpatia vădită a preşedintelui Donald Trump faţă de Rusia a dat o oarecare legitimitate ideii fabulatorii cum că această neo-masonerie politică ar exista cu adevărat, şi ar fi pus chiar stăpânire pe SUA, odată cu mandatul lui Trump, ce pare rusofil.
Însă cei cu memorie bună îşi aduc aminte că în anii 1990 se susţinea la unison moartea comunismului, deşi această ideologie nu a fost pusă în practică aşa cum au gândit-o fondatorii ei, Marx şi Engels. Magia dezinformaţională a identificării comunismului cu socialismul avea o funcţie clară în acel moment; majoritatea trebuia dezinformată cu ideea revoluţiei (interne) iar Rusia era dată ca exemplu de eliberare de sub „jugul sovietic”. Preşedintele Boris Elţân era prezentat ca liberalul ce s-a născut din comunism precum Venus din spuma mării. Timp de peste o decadă nimeni din spaţiul occidental nu susţinea teoria regrupării sovietice şi a planului unui nou tip de invazie. Această idee era impusă prin acte complexe de dezinformare doar unei minorităţi de participanţi autentici la evenimentele din 1989, care au văzut diversiuni şi nu şi le puteau explica conform naraţiunii oficiale. Ei erau însă marginalizaţi ca înţepeniţi în trecut în acel moment, incapabili să vadă „viitorul luminos”. Chiar preşedintele Iliescu susţinea retorica „reconcilierii naţionale”, care era un fel de amnistiere în alb a unor oameni necondamnaţi, dar care într-un fel sau altul erau vinovaţi morali deoarece luaseră parte la săvârşirea crimelor de atunci.
Pilonii invaziei neocolonialiste nu aveau nici un interes să „dezgroape morţii” şi să pedepsească pe cei instigaţi la omor prin dezinformare. Dacă aceşti pioni ar fi fost condamnaţi, atunci ei ar fi riscat să vorbească despre acele inginerii sociale care au dus la dezinformarea lor instigatoare la omor. Iar spionajul occidental nu dorea această pistă, ci doar impunerea în rândul grosului populaţiei a dezinformărilor specifice valului 1 pentru cei neinformaţi, şi eventual pe cele din valul 2 pentru cei cunoscători. De aici şi succesul retoricii „reconcilierii naţionale” afirmate de Iliescu. Ne imaginăm că această campanie a venit la sugestia unora precum Larry Watts, prin traficul de influenţă asupra prietenilor precum Talpeş, care aveau rol de consilieri pe lângă preşedinte. Populaţia a acceptat această iertare, nu doar în România, ci în tot estul Europei de Est din două motive: primul este însăşi iertarea naturală care stă în firea omului simplu pentru opresorul său; celălalt era optimismul general faţă de schimbarea regimului.
Era momentul ridicării marilor oligarhi din structurile vechilor agenţii de spionaj, în special a oligarhilor ruşi, ca mulţumire a suportului pe care ei l-au făcut pentru sabotarea socialismului, identificat cu comunismul. Acele evenimente aveau rolul de a-i convinge pe tinerii dizidenţi din spaţiul occidental de faptul că „sistemul comunist” este o catastrofă mai mare decât cel capitalist. Toată lumea era mulţumită şi optimistă în anii 1990; occidentalii se bucurau pentru că şi-au extins piaţa de desfacere către est şi au dat o bulă de oxigen crizei lor economice naturale; est europenii de rând, în special ruşii, sperau şi ei că vor ajunge oligarhi în scurt timp. Puţini se gândeau atunci că de fapt succesul câtorva dintre ei însemna sărăcirea celor mai mulţi, iar capitalismul venea cu şanse mai mari pentru „cei aleşi” şi nu pentru cei mulţi. În Rusia, după 10 ani de la picarea URSS, ruşii de rând şi-au dat totuşi seama că aşanumita „democraţie” le-a adus de fapt şomaj şi sărăcie, aşa că treptat liberalismul a fost înlocuit cu nostalgia faţă de socialism. Alegerea unui fost KGB-ist în funcţia de preşedinte, Vladimir Putin, este expresia acestei dezamăgiri. Realegerea lui Iliescu în funcţia de preşedinte în 2000 reflectă această dezamăgire generalizată şi în România.
Dar până prin 2012 Occidentul a continuat şi aşa colaborarea cu Rusia. În 2004 George Bush jr. şi Vladimir Putin erau parteneri apropiaţi în combaterea „terorismului internaţional”. Dictatorul rus nu se gândea să invadeze Ucraina sau să pună sub semnul îndoielii invazia Afganistanului şi Irakului de după atacurile de la 11 Septembrie 2001, mai ales că aceeaşi problemă o avea şi el cu cecenii… Scurta incursiune a armatei ruse în Ucraina odată cu criza din 2012 chiar a avut rol de temperare a tensiunilor interetnice şi a durat doar câteva zile, trecând aproape neobservată. Însă Rusia a pătruns cu armatele în alte ţări din zonă pe perioade mai lungi, după vechile cutume ale URSS. Există unele voci care spun că exploziile din Buynaksk, Moscova, şi Volgodonsk din 1999 ar fi fost regizate de FSB cam în acelaşi fel în care spionajul civil şi militar american şi-a regizat atacurile de la 11 septembrie 2001, după cum întrezărim din detaliile nespuse în mass-media internaţională oficială, dar descrise în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, din care s-a făcut apoi documentarul cu acelaşi nume. Alte voci spun că spionajul occidental în frunte cu CIA ar fi organizat aceste atacuri tocmai pentru a-i convinge pe Putin şi FSB-işti să nu comenteze negativ campania de invazie a lui Bush.
Aşa ceva sunt doar scenarii posibile, dar nedovedite. În atacurile din 1999 asupra acelor oraşe nu au răsuflat informaţii despre un autosabotaj, precum cele din cartea lui Griffin. De aceea tema atacurilor cecenilor rămâne un subiect încă ambiguu, ce poate fi doar suspectat de manufacturare, însă fără dovezi. Însă consecinţele au fost similare cu cele din 2001 din SUA; Putin a invadat Cecenia la fel cum Bush a invadat Afganistanul şi apoi Irak-ul, împrospătând furia colectivă cu minciuna armelor chimice deţinute de Saddam Hussein, ce n-au fost niciodată găsite.
În acele momente SUA şi Rusia, alături de liderii ţărilor Europei Occidentale erau înfrăţiţi în „lupta împotriva terorismului”, precum în romanul „1984” al lui George Orwell. Nu era „timp” pentru teoria invaziei sovietice din nivelul 3 de dezinformare. Atunci Putin nu era „dictatorul sângeros” de astăzi, ci un lider de încredere, „partener important în „războiul împotriva terorismului”. De aceea nu exclud posibilitatea ca acele atacuri să fi fost orchestrate tot de spionajul american în frunte cu CIA, DIA, USMC şi alte agenţii, tocmai pentru a-l convinge pe viitorul dictator să accepte soluţia invaziei, în urma unei potenţiale înţelegeri tacite de genul „noi intrăm în Afganistan şi Irak, tu ai liber la Cecenia şi mai vezi ce îţi alegi în zonă…”.
În acea perioadă toţi liderii occidentali se înghesuiau să facă fotografii cu Putin, dictatorul rus fiind parte din clubul lor. Putin a fost şi încă este probabil cel mai aproape lider al unei ţări civilizate de imaginea unui dictator clasic. Jurnalişti sau potenţiali adversari politici au dispărut sau au fost găsiţi morţi încă de la începutul preşedinţiei sale. Poate că unii au murit într-adevăr prin accidente şi sinucideri, deşi au fost cam mulţi. Comunitatea dizidenţilor politici arunca anatema asupra acelor lideri care îl frecventau pe Putin atunci, printre care Bush, Obama, Merkel, Sarkozy prim-miniştrii UK, etc. Noi dizidenţii politici am fost primii care am dezavuat această alianţă, care dădea arama pe faţă „democraţilor” demagogi occidentali. Astăzi noi sîntem acuzaţi de putinism, în continuarea alegaţiilor de filosovietic asupra lui Iliescu din anii 1990. Alte măşti, aceeaşi piesă…
Occidentul avea mare nevoie de Putin în anii 2005-2015. Aşa dictator cum era, Putin era dovada vie despre cum comuniştii s-au convertit în capitalişti (de parcă ar fi fost altfel), cu scopul de a da exemplul şi altora să mai lase nostalgia, că după o perioadă de efort va veni laptele şi mierea… Dictatorul rus şi-a jucat bine rolul atunci de prinţesă curtată de marile puteri occidentale, după cum îşi joacă şi astăzi la fel de bine rolul de bau-bau al planetei. La fel ca şi Gorbaciov faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl, despre care am detaliat în capitolul 1 , nici atunci şi nici astăzi, când simulează războiul cu Occidentul, Putin nu aruncă pe piaţa informaţională acuzaţii despre autosabotaj în cazul atacurilor de la 11 septembrie 2001. Printr-un joc abil de iluzionism dezinformaţional, dizidenţii politici apropiaţi de mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” sînt denigraţi astăzi ca putinişti, însă Putin nu s-a dovedit să fie vreun dizident pe această temă, precum … „putiniştii”. Desigur că acuzarea pilonilor administrativi ai SUA de auto-sabotaj la 11 septembrie ar arunca măgăreaţa şi asupra sa însuşi, prin manufacturarea acelor atacuri în urma cărora Cecenia şi alte ţări au fost invadate de Rusia. Apoi, creşterea preţurilor carburanţilor în urma „sancţiunilor” din zilele noastre asupra Rusiei se simt bine de bogaţii din ambele părţi ale taberei, în detrimentul omului simplu care cotizează astfel la averea lor.
Mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” din SUA, apărută la un an după atacuri, a dus la erodarea maximă a încrederii opiniei publice în stat şi preşedintele G. Bush. Spionajul american a trecut apoi la o za dezinformaţională de creare a Statului Islamic (ISIS), pentru a sprijini minciuna cum că acele atacuri ar fi fost exclusiv opera acelor terorişti amatori arabi. Începând de la minutul 55 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat câteva cazuri de agenţi occidentali infiltraţi în ISIS, după modelul mult mai detaliat din episodul 1 din „Diversioniştii”. Desigur, cei neinformaţi vor fi rămas cu o nouă dovadă cum că fundamentalismul arab ar fi scăpat de sub control. Însă cei ce ştiu de Clădirea 7 şi alte detalii din cartea lui Griffin au putut întrevedea că ISIS este o altă manufacturare de probe, ceva mai realist făcute decât în cazul Al Qaeda.
Prin urmare, după acest nou eşec dezinformaţional, tema terorismului arab a fost retrasă radical din piaţa media, şi înlocuită cu un nou război rece. Ne aducem aminte cum la fel s-a întâmplat recent şi cu tema COVID-19, care a dispărut subit din mass-media după ce cei mai mulţi nu s-au mai speriat de tulpinile ce veneau precum meteoriţii. Introducerea unei noi teme de teroare era următorul pas. Din mare partener de politică internaţională ce fusese până atunci, Putin a devenit peste noapte dictator, la fel ca în cazul alianţelor din romanul „1984”. Jonglarea aceasta între extreme a aparatului dezinformaţional este incredibilă! Dacă până atunci cele două superputeri s-au sprijinit reciproc în abaterea furiei opiniei publice spre fundamentalismul arab, de atunci încolo politica s-a schimbat la 180°. După acest nou val de dezinformare, mass-media occidentală a trecut la polul opus, descriindu-l pe Putin într-un mod mai întunecat decât era şi decât îl descriau inclusiv dizidenţii politici. Orice fel de sinucidere din Rusia e interpretată de mass-media occidentală ca un caz de dizidenţă politică reprimată. Dictatorul rus e prezentat ca un nou Hitler sau Stalin, deşi numărul celor reprimaţi e mult mai mic faţă de regimurile lor chiar şi cu exagerările media. Dar, iată că odată cu această schimbare de macaz au fost amestecaţi şi dizidenţii politici, care criticau amiciţia liderilor ţărilor lor cu Putin.
Exact ca în cazul manufacturării ISIS, menit să susţină minciunile oficiale despre atacurile de la 11 septembrie, manufacturarea acestui nou război rece a fost susţinută de războiul din Ucraina inflamat în 2022. Dar, în oglindă, la fel ca şi Putin faţă de atacurile de la 11 septembrie 2001, nici adversarii lui de faţadă nu aduc vorba despre faptul că exploziile din oraşele ruseşti puse pe seama teroriştilor ceceni în 1999, care cam miros a fi fost tot autosabotaj, tocmai pentru a nu duce direcţia către vechea temă. Remarcaţi simetria discursurilor demagogilor de ambele tabere pe această temă!
Minciuni şi dezinformări ample în textele lui Larry Watts specifice celui de-al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989
Larry Watts este autorul care a dat tonul noului război rece început între USA şi Rusia, după ce au răsuflat informaţiile despre infiltraţii CIA în grupurile fundamentaliştilor islamici, şi în special manufacturarea ISIS. Larry Watts a fost primul istoric occidental de rang înalt care lansa „pentru cunoscători” această teorie a invaziei sovietice, care ar fi fost supravieţuitoare în fostul KGB-ist. Am văzut mai sus că teoria invaziei sovietice specifice valului 3 de dezinformare despre evenimentele din1989, s-a bazat pe fabulaţii şi alegaţii nedovedite. Larry Watts a fost primul care a adus oarecare argumente pentru această fabulaţie la 2 decade mai târziu de la lansarea ei, deşi absolut niciunul dintre ele nu stă în picioare, după cum vom vedea mai departe.
Watts a început această poveste întâi discret, ca plan B al acestor dezinformări, în special prin cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” publicată în 2011 la editura RAO. El expune aici o sumedenie de evenimente din care selectează strategic doar latura de tensiune sau conflict ale României cu ţările vecine, în special cu URSS, dar fără să arate şi latura de amiciţie şi colaborare dintre acestea. Spionajul occidental, şi american în special, e descris ca fiind o activitate onestă de relaţii publice şi comunicare, în timp ce cel rusesc este descris corect ca dezinformare şi manipulare, deşi ambele fac aceleaşi lucruri.
De atunci şi până în anii 2016 Larry Watts vede în cărţile sale numai comploturi asupra României venite în special dinspre URSS, dar şi dinspre restul de ţări învecinate, în special Ungaria. Vom vedea că în „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”, el schimba radical macazul, şi susţine pe cel de-al 4-lea nivel de dezinformare, sintetizat în pericolul militar pe care România l-ar fi prezentat în zonă. În textele sale dintre 2011 şi 2016 Watts exagerează în sens conflictual relaţiile României cu vecini. El descrie ca stări de conflict puternic unele dezacorduri sau negocieri faţă de proiecte comune între România ţările învecinate, sau ca sursă de conflict ascuns mai multe cazuri de acorduri deschise.
Ca şi acum cu dizidenţii politici cărora li se face imagine de putinişti pentru că critică autorităţile, Larry Watts are principala misiune de a vopsi în culori sovietice şi KGB-iste orice fel de urmă a implicare a spionajului civil occidental. De exemplu „UM 0110 – Contraspionaj Intern şi Extern” din DSS este transformată de el printr-un act de „magie” dezinformaţională în „unitatea anti-KGB” începând de la pagina 45 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” până la finalul ei. De asemenea, la aceeaşi pagină 45, Watts îi indică şi pe Silviu Brucan ca agent sovietic, alături Nicolae Militaru. Bătrânul stalinist reşapat este descris în această carte de mai multe ori cu formula „agentul sovietic autodenunţat”. Ce-i drept, în scrierile sale din anii 80-90, fostul Saul Bruckner şi-a etichetat activitatea politică şi gazetărească din anii 40-50 ca fiind una stalinistă. Dar pe nicăieri nu s-a autodenunţat ca agent sovietic, deşi e probabil să fi fost astfel în anii 1950. După aceea s-a lăsat racolat şi de alţii...
Oricum, faptul că ar fi fost agent sovietic nu înseamnă că nu putea fi agent triplu, recrutat şi de CIA; şi aici constă o şi mai mare dezinformare ascunsă sub minciuna cum că Brucan ar fi fost agent sovietic: ea este menită să excludă posibilitatea agenţilor dubli, o realitate tristă a întregului spionaj din spaţiul socialist. Dacă omul simplu vede cât de cât nişte dovezi pentru aşa ceva, lui îi este astfel obturată ideea spionilor dubli, cheia înţelegerii evenimentelor din 1989, şi nu numai. Spionii dubli din spaţiul capitalist sînt rari, după cum am văzut în primul capitol. Ei sînt doar supăraţi pe cinismul instituţiilor la care lucrează. Dimpotrivă, cei din spaţiul socialist au trădat fie pentru bani, fie supăraţi pe lipsa de organizare şi eficienţă a spionajului în general. O astfel de idee este menită să ascundă realitatea complotului defectorilor locali din timpul evenimentelor din 1989, în favoarea celei a revoltelor populare care ar fi dus singure la fictiva revoluţie. În acest punct valul 3 susţine valul 1.
Dar în expunerea sa Watts ezită să mai spună şi că după 1980 fostul stalinist din anii 1950 Silviu Brucan a predat la universităţi americane, a publicat cărţi în Occident la edituri americane şi a susţinut politica de ultra-denigrare a regimului Ceauşescu în articole publicate în toate ziarele de mare circulaţie, traduse în toate ţările occidentale. Toate acestea se găsesc în cartea lui Brucan însuşi, publicată în două titluri, „Generaţia Irosită” şi „De la capitalism la socialism si retur”. La pagina 48 Watts chiar aduce cartea „Generaţia Irosită” ca sursă a minciunii sale din propria concluzie, dar fără să citeze exact cuvintele scrise de Brucan şi în nici un caz nu menţionează paginile cu fotocopiile articolelor sale din ziarele occidentale. El a selectat în mod dezinformaţional din această carte doar acele fragmente care susţin noua naraţiune a valului 3 de dezinformare cum că Brucan era agent sovietic inclusiv atunci, la finalul anilor 1980.
Dar, de fapt, în anii 1970–1980 spionajul civil occidental îi construia lui Brucan imagine de dizident anticomunist, spre pildă şi altora, aşa cum s-a întâmplat cu Putin în anii 2000. La aceeaşi pagină 48 Watts spune că Brucan ar fi „complotat cu autorităţile sovietice în anii 1970–1980” împotriva României. Gradul de adevăr al acestei informaţii constă doar în faptul că în spatele „autorităţilor sovietice” se afla de fapt spionajul occidental în frunte cu CIA. Acest corp comun din spionajul sovietic alipit la cel occidental a iniţiat activităţi de provocare de auto-sabotaj, precum la Cernobâl sau în România în 1989, prin acţiunile generalului Nicolae Militaru, trecut în rezervă după ce a fost descoperit ca spion GRU.
Da, Brucan chiar a complotat împotriva României, dar nu „cu autorităţile sovietice”, ci cu cele occidentale, cu care colabora deschis la acea vreme. Arestarea lui la domiciliu în 1989, şi apariţia alături de poetul cu adevărat dizident anti-regim, Mircea Dinescu, a fost o astfel de inginerie de transformare a sa în dizident anticomunist reformat. La fel ca şi fostul KGB-ist Putin, şi Brucan era folosit atunci pentru a-i convinge pe naivii comunişti de faptul că ideologia lor e pierdere de vreme, ce duce în final tot la capitalism. Acest lucru e totuşi unul adevărat, dar modul în care e fost spus, la fel ca şi evoluţia imaginii sale, atestă o campanie puternică de dezinformare publică. Silviu Brucan era dat ca exemplu de „suceală” a comuniştilor spre capitalism; el este leit-motovul identificării socialismului cu capitalismul, primul fiind un capitalism uşor, iar cel de-al doilea unul sălbatic, eugenic.
După ce opinia publică a început să pună semne de întrebare relativ la cum ar fi putut vechii stalinişti să creeze o revoluţie anti-comunistă, CIA şi-a adaptat şi ea discursul, trecând la denigrarea vechiului racolat prin vocea acestui Larry Watts. În spiritul macazului tipic dezinformării, după ce imaginea lui Brucan a fost erodată, spionajul occidental a întors-o la 180 de grade, admiţându-l înapoi ca stalinist. Remarcăm aici exact aceeaşi dezinformare pe care Ronald Reagan o lansa în direct la TV pe data de 23 martie 1983, prin care aducea informaţii false, vechi de 20 de ani din timpul crizei rachetelor, despre ameninţarea sovietică asupra SUA.
Exact cu aceeaşi reţetă dezinformaţională Watts îl transformă în sovietic şi pe cel mai cunoscut spion român racolat de spionajul american, Ion Mihai Pacepa. La minutul 44.35 din video-ul „Larry Watts la Nasul Radu Moraru (I)”, Moraru îl pune în dificultate cu privire la faptul că Pacepa nu se ducea el de capul lui în SUA dacă nu ar fi racolat anterior. Watts îi răspunde exact cu această găluşcă a racolării lui de către sovietici, dar atât de absurdă încât cumva ar fi ajuns în tutela spionajului din SUA. Această idee este sugerată la paginile 584, 587, 589, 590 şi 622, şi afirmată fără echivoc la paginile 707 şi în note de subsol la paginile 224, 228, 586, şi 619 din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”. Sînt un mare fan al americanilor pacifişti, însă acest tupeu de a-l transforma pe ilustrul defector la CIA în agent sovietic seamănă cu denumirea rugbi-ului american drept fotbal, deşi mingea se joacă cu mâna, şi doar un singur jucător are dreptul să o lovească cu piciorul. Iată că asta vedem acum la Larry Watts spusă cu naturaleţe fals-naivă.
În nota de subsol nr. 2. de la pagina 228, Watts spune o altă mare minciună, anume că Pacepa ar fi fost agent DSS, când de fapt el era agent DIE. Pentru omul simplu, necunoscător al modului în care funcţionează spionajul, diferenţa e minoră, însă ea este de fapt uriaşă în câmpul operativ; DSS era specializată în spionaj civil şi militar, dar şi contraspionaj, iar DIE era specializată în spionaj economic. Unii agenţi DSS erau infiltraţi în DIE pentru a-i verifica şi superviza contrainformativ, însă nu şi invers. În realitate Pacepa nu ştia ce se întâmplă în DSS conform fişei postului. Ar fi putut şti ce se întâmplă acolo pe căi ocolite de la alţi defectori, rămaşi necunoscuţi până acum. Dar nu ştia din sarcinile tipice de serviciu; DIE era controlată de DSS, dar nu şi invers; DIE nu avea un departament specializat de contra-spionaj.
CIA avea deja o importantă ramură operativă de subminare a regimului în România şi putea racola prin campanii specializate pe absolut oricine din sistem. A fost ales Pacepa tocmai pentru că acesta s-a fotografiat de mai multe ori cu Ceauşescu, fapt ce devenea o falsă dovadă cum că fictivele sale crime apărute în cartea „Orizonturi Roşi” ar fi totuşi reale. La fel ca şi Brucan, şi Pacepa a fost folosit în anii 1970–1980 pentru a-i face imagine de dictator stalinist lui Ceauşescu, şi a da credibilitate procesului contrafăcut din 25 decembrie 1989. Dezinformarea de după 1990 nu a insistat destul pe diferenţa DSS-DIE de mai sus tocmai pentru a păstra credibilitate maximă atât afirmaţiilor lui Pacepa, cât şi acelui proces. După aceea, când Pacepa a fost găsit de unii ca mine ca unul dintre marile indicii ale implicării spionajului american în evenimentele din 1989, el a fost iată vopsit ca spion sovietic. Spionajul şi-a atins obiectivele, instrumentele pot fi aruncate. Din fericire pentru el, Pacepa a fost protejat cât timp a stat în SUA, şi nimic nu i s-a întâmplat, decât această denigrare ca agent sovietic. Alţii însă se pot trezi aruncaţi furiei populare.
Observăm că Watts îi transformă în spioni sovietici pe 2 dintre instrumentele CIA ai manufacturării evenimentelor din 1989, fără să spună nimic de cazurile Haiducu şi Răceanu (acesta fiind citat doar ca autor), defectori mult mai clari la spionajul occidental, şi cu efecte mult mai nocive asupra României, de cât a fost Militaru la GRU-ul sovietic. Singura acţiune anti-românească a lui Militaru a fost foarte posibila parolă a începerii măcelului la Sibiu, spusă în mod contradictoriu, prin expresia „Opriţi măcelul!”, despre care am detaliat în capitolul 2 . Însă această prezumtivă misiune a venit în spiritul întregii campanii de manipulare din 1989; deci, dimpotrivă, nu spionajul occidental era subordonat celui sovietic în a face acele odioase crime, ci invers. Nu companiile sovietice de stat, sau cele de pe teritoriile ţărilor socialiste, au invadat occidentul, ci invers. Oricum, prin această jonglerie retorică de a-i transforma pe Pacepa şi Brucan exclusiv în agenţi sovietici, Watts schimbă ca într-un număr de iluzionism raportul defectorilor spionilor români la agenţiile străine; din 3/1, raportul real de forţe occidentale faţă de cele sovietice în invazia diversionist-militară din decembrie, Watts face invers, prin aceste subterfugii dezinformaţionale.
Larry Watts a renunţat aproape total la minciunile primului val de dezinformare, însă aduce altele noi cale le susţin de la distanţă şi sînt mai greu de demantelat. Atunci când poate, Watts aruncă şi câteva harpoane cu bătaie lungă pentru întărirea unor minciuni specifice primului val. În lumina ultra-denigrării regimului socialist de dinainte de 1989, aşa cum am văzut-o în capitolul 2, prin plantarea de false probe ce au dus la amplificarea unei stări minore de revoltă socială, Larry Watts continuă ultra-denigrarea comunismului în general, chiar dacă acesta a rămas doar ideologie. Dialectica înşelătoare a identificării acestei utopii gândite de Marx şi Engels cu neajunsurile naturale ale socialismului este parte din această campanie de exagerare a acestor neajunsuri. În felul acesta însuşi sensul conceptului de „comunism” este distorsionat spre a fi echivalat cu „socialismul”, cutumă la care au participat parţial comuniştii înşişi.
Un alt exemplu de ultra-denigrare a stângii în general este citarea în introducerea cărţii „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” a unui fantomatic text atribuit lui Friderich Engels, agresiv la adresa noastră, a românilor. Sursa acestui citat nu una dintre lucrările consacrate ale lui Engels, ci un web-site. Desigur, în spiritul propagandei şi nu a căutării şi a dovezilor pentru ideea opusă specifică unei dezbateri oneste, Watts nu spune nimic despre autenticul text al lui Karl Marx, „Însemnări despre români”, care este unul laudativ la adresa noastră. De fapt, atât Marx cât şi Engels vedeau comunismul ca pe mişcare globală, trans-naţională. În textele lor ele nu şi-au propus să extermine naţiuni sau etnii.
Tot la pagina 45 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” vedem o afirmaţie dură, nesusţinută de probe, dar reluată apoi în cor de alte materiale, cum că Ristea Priboi ar fi fost „partener al teroristului condamnat Omar Hayssam”. Recunoaştem aici reluarea la nivelul anilor 2000 a minciunii asocierii lui Ceauşescu cu Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) în atacul din 1981 asupra postului de radio „Europa Liberă”, despre are am detaliat în capitolul 1 . Aceste minciuni confirmă de la distanţă existenţa fictivilor „terorişti” în decembrie 1989, minciună specifică primului val de dezinformare despre evenimente.
În continuarea minciunii „teroriştilor” cu care s-ar fi luptat „forţele revoluţionare” avem o dezinformare despre o invazie sovietică clasică prin „turiştii sovietici” pe care oameni foarte pregătiţi au crezut-o. Greu de înţeles de ce ar fi avut nevoie URSS de agenţi deghizaţi turişti din moment ce aveau toate atuu-urile unei invazii clasice de partea lor. Însă dezinformarea produce deseori astfel de disonanţe cognitive pe care ţinta le ignoră. Dar în cazul de faţă orizontul dezinformaţional este mult mai larg. După cum am tot spus şi în documentar şi în această carte, ziariştii occidentali invitaţi la congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989 au primit sarcina de la trusturile lor de presă la care activau să mai stea o lună la hotelul Intercontinental (actualul „Grand Hotel”). Ei aveau misiunea să fotografieze şi filmeze evenimente de „breaking news” ce urmau să fie manufacturate prin inginerii sociale exact acolo. „Baricada de la Inter”, ale cărei minciuni le-am demantelat în capitolul 2 , a fost manufacturată tocmai acolo în scop de scenografie pentru acei jurnalişti. La fel au primit misiunea şi jurnaliştii de la Târgu Mureş din martie 1990, pregătiţi cu aparatele pe acoperişul hotelului de acolo sau cei de la Piaţa Markale din Saraievo din 28 august 1994. O clonă dezinformaţională a rămânerii jurnaliştilor occidentali încă o lună în România după terminarea congresului este tocmai tema „turiştilor sovietici”. La pagina 55 din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” citim cum că
„25 000 din cei 37 000 de turişti sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămâni anterioare revoluţiei din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial şi insistent să părăsească ţara.”
Observăm mai întâi faptul că această informaţie are funcţia de a da o oarecare realitate pentru primul val de dezinformare, cum că în România ar fi avut loc lupte masive între forţele fidele regimului şi „forţele revoluţionare”. Se creează astfel o idee fabulatorie cum că cel puţin „25 000 de turişti sovietici” s-ar fi alăturat uneia dintre fictivele forţe. În realitate „luptele” s-au dat între unităţile militare anterior dezinformate în sensul dezvoltării de foc fratricid. Civilii au fost ucişi de lunetişti din locuri strategice. Nu era nevoie aducerea unor zeci de mii de turişti pentru aşa ceva, deoarece sabotorii regimului au fost găsiţi chiar în interior şi racolaţi după modelul descris în secţiunea precedentă. Apoi, nu există niciun document oficial sau vreo declaraţie publică a vreunui ministru pentru acest număr de turişti sovietici. Dacă ar fi existat, atunci această declaraţie ar fi trezit suspiciunile românilor că evenimentul ar fi fost o invazie, aşa cum câţiva au înţeles. Ce-i drept, nu Watts a fost primul care a publicat această informaţie, însă el a preluat-o fără dovezi, doar pe baza zvonurilor din presă, şi dată ca fals izvor istoric.
Tema turiştilor sovietici a apărut firav în opinia publică în anii 1990, tocmai ca plasă pentru scepticii valului 1 şi 2 de dezinformare, şi reluată detaliat în anii 2000. Grigore Cartianu descrie în detaliu cazul Brădeşti, începând de la pagina 395 în cartea sa „Crimele Revoluţiei. (…)”, editată de „Adevărul Holding” în 2010. 15 astfel de turişti sovietici, îmbarcaţi în 5 maşini, 4 Lada şi 1 Moskvici, au fost ambuscaţi de o Unitate Militară la Valea Rea, Dolj, în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989. Conform cu modelele practicate în alte cazuri, precum cel al Verei Orăşanu, pe care am inserat-o la ora 03:28 din propriul documentar, ne putem imagina că această Unitate Militară a fost şi ea dezinformată cu minciuna cum că „o coloană de blindate cu terorişti” se îndreaptă spre ei. Militarii astfel dezinformaţi anterior au deschis apoi foc asupra acestor automobile, la fel cum s-a întâmplat la intrare în Craiova cu acea salvare în care se afla Vera. Aceşti turişti sovietici veneau din Iugoslavia şi doreau să ajungă înapoi în URSS prin Moldova. Nu s-a dovedit să fi luat parte la diversiuni în acest caz. Maşinile distruse au fost depozitate în sediul Miliţiei şi luate după aceea. Au existat şi câţiva răniţi, care au fost spitalizaţi şi au supravieţuit. Cam la asta se reduc „dovezile” despre turiştii sovietici.
Dar, cea mai mare dezinformare a lui Larry Watts este aceea a mistificării confuziei între invazie şi revoluţie, care a prins incredibil de bine la nivelul celor mai înalţi gânditori autohtoni. După cum am arătat în capitolul 3, cele două noţiuni sunt incompatibile; revoluţia, ca şi lovitura de stat, este făcută de forţe exclusiv interne; orice implicare ale unei puteri străine în evenimente este o invazie; acea putere nu-şi iroseşte resursele implicării schimbării unui regim dacă nu are interese de a extrage ulterior diverse resurse din teritoriul astfel invadat. Fără manipularea maselor şi a instituţiilor represive să creeze artificial morţi, „revoluţia” din 1989 s-ar fi fâsâit şi la Timişoara şi în orice oraş românesc precum exerciţiul de la Braşov din 1987.
