Două ipoteze faţă de documentarul „Afacerea Tănase”

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.4. Două ipoteze faţă de documentarul „Afacerea Tănase”

Spuneam în articolul anterior că nivelul de detaliu asupra operaţiunilor spionajului civil care sînt redate în documentarul „Afacerea Tănase” nu trebuie să ne vrăjească spre a crede că tot ce se spune în el ar fi adevărat. Spunerea unor adevăruri rare e calea pentru implementarea unei mari minciuni. Cele 3 fracturi logice descrise acolo ar trebui să ne convingă de faptul că acest documentar are o concluzie falsă, manufacturată conform cu tehnica descrisă în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . O să vedem în capitolul 4 cum unul dintre eroii adevărului despre evenimentele din 1989, co-judeţeanul meu Grigore Cartianu, a fost manipulat să creadă că ce s-a întâmplat atunci ar fi fost revoluţie, de către detaliile imense sugerate de un agent sub acoperire, istoricul Alex Mihai Stoenescu. Având o constituţie psihică uşor sugestionabilă, vecinul Grigore a fost hipnotizat de acele detalii spuse de Stoenescu, şi făcut să renunţe la ideile pe care le avea la începutul redactării cărţilor sale. Aşa că, după cum am amintit în articolul anterior, trebuie să fim foarte circumspecţi la acest documentar.

Naraţiunea principală a sa mi se pare cea mai puţin probabilă. Sacrificarea unui spion economic pentru a se răzbuna pe doi dizidenţi ar fi fost un lucru prea amatorist, total ineficient faţă de nivelul la care se afla spionajul civil român atunci. De aici şi uluiala unor agenţi DST faţă de această misiune, despre care am spus în precedentul articol şi faţă de care voi mai scrie în viitor. Informaţiile aduse de un spion economic puteau incomparabil mai importante în dezvoltarea economiei româneşti decât închiderea gurii unor dizidenţi care, după cum se întâmplă în mod natural, atrag apoi alţi dizidenţi, asemenea unui virus care se adaptează la tratament.

Într-adevăr, spionajul românesc nu era cu mult peste nivelul stalinist, însă toţi ştiau despre reculul negativ al unor astfel de metode în percepţia publică din perioada anilor 1950. Ceauşescu trăise pe viu modul în care imaginile unor figuri importante din mişcarea comunistă au sucombat în câţiva ani pentru că folosiseră astfel de metode brutale de eliminare a indezirabililor. Stalin e cel mai clar exemplu. În România Mareşalul Antonescu sau chiar membrii de vază ai Partidului Comunist Român precum Ana Pauker sau Lucreţiu Pătrăşcanu au cunoscut mai întâi gloria şi apoi prăbuşirea pe baza aceluiaşi fapte sau al ghinionului. Ceauşescu nu era vreo mare inteligenţă, însă trăise în acele vremuri şi învăţase să nu repete erorile precursorilor săi.

Nu se poate ca aceşti spioni civili români să nu fi învăţat chiar nimic din lecţia stalinistă şi să evite acel gen de misiuni pentru a nu compromite întregul sistem social. Într-adevăr, mulţi dintre ei proveneau din clasele de jos, aveau o inteligenţă medie şi nu puteau face faţă competiţiei cu cel occidental, format timp de secole şi organizat după un nivel de selecţie a angajaţilor mult mai strict. Dar era imposibil să nu fi învăţat nimic în 40 de ani de experienţă. De fapt asta chiar s-a şi întâmplat după ce asupra spionajului civil român a plutit această umbră a stalinismului, în special odată cu acest caz Matei Pavel Haiducu. Părinţii săi erau ei înşişi angajaţi în Securitate. Un regim stalinist i-ar fi răstignit pur şi simplu, dar la fel ca şi în cazul familiei lui Ion Mihai Pacepa, nimic nu li s-a întâmplat după defectarea (dezertarea) fiului lor. E posibil ca spionajul civil român să fi fost instigat de o astfel de faptă a fiului pentru răzbunarea ulterioară pe familie, care ar fi fost o manufacturare a nivelului stalinist al Securităţii din acea perioadă dar ar fi şi speriat angajaţii din DSS şi ar fi slăbit agenţia. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat, altfel ar fi ieşit la iveală până astăzi represaliile împotriva familiei lui Haiducu, iar manufacturarea nivelului stalinist al Securităţii din anii 1980 ar fi fost mult mai credibilă.

Pentru înţelegerea sensului acestui documentar şi a întregii misiuni de defectare a lui Haiducu va trebui să luăm în calcul un eveniment de o importanţă capitală: la doi ani după acest eveniment, şeful „Centrului de Informaţii Externe” (CIE), adică superiorul ierarhic al lui Haiducu, Nicolae Pleşiţă, a fost destituit. Pleşiţă a deţinut funcţia de şef al CIE din 1980 până în 1984. Venirea lui la şefia CIE a coincis cu schimbarea macazului Occidentului faţă de Ceauşescu şi reapariţia materialelor critice la adresa regimului său la radio Europa Liberă. Grosul spionajului civil român, şi probabil însuşi Ceauşescu, au văzut că în timpul şefiei lui, imaginea lor în opinia publică occidentală s-a asociat cu astfel de acţiuni staliniste, precum asasinatul. Cu un an înainte, în 21 februarie 1981 a existat un astfel de atac cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă, de asemenea fals manufacturat către a-l indica pe Ceauşescu drept autorul. În articolul următor voi demonstra toată această mistificare ce a trimis şi încă trimite către Ceauşescu ca propagandă goală, fără nici un fel de probe concrete, ci doar manufacturări teoretice.

CIE era principala agenţie internaţională de spionaj român, subînscrisă în mai larga „Direcția Securității Statului” (DSS), aşa cum se numea literal Securitatea. Dacă Ceauşescu, şi majoritatea celor din spionajul civil român de atunci s-ar fi întors subit la un nivel stalinist şi ar fi comandat aceste asasinate, atunci l-ar fi păstrat pe Pleşiţă în continuare la conducerea CIE şi s-ar fi folosit de experienţa lui pentru a reuşi aceste prezumtive atentate şi a produce în continuare altele. Dar, iată că Pleşiţă a fost de fapt îndepărtat şi în locul lui nu a fost adus un alt şef care să facă mai bine presupusa activitate de atacuri terorist-amatoare sau de gherilă. După destituirea sa nu a mai existat nici un fel de insinuare internaţională asupra implicării spionajului civil român în astfel de atacuri asupra unor ţinte occidentale critice la adresa regimului din România.

Aceste evenimente, împreună cu dezertarea lui Ion Mihai Pacepa în Statele Unite au ridicat suspiciuni în spionajul civil român, inclusiv lui Ceauşescu. De aici şi rotirea cadrelor pe care el a început s-o practice în eşalonul 2 de putere, ca măsură preventivă. Cu Pleşiţă a fost mai mult decât atât; el a fost şi scos efectiv din zona operativă a spionajului civil şi trecut la instruirea cadrelor. Mai exact, el a fost retrogradat în funcţia de comandant al Școlii de perfecționare a cadrelor de rezervă din Ministerul de Interne.

Aşa ceva este un eveniment cu totul special. Ceauşescu a făcut cu Pleşiţă mai mult decât politica rotirii cadrelor; el a fost pur şi simplu dat afară din spionajul civil român. Ceva de genul acesta a mai făcut şi prea cunoscutul Ion Iliescu, preşedinte al României timp de 10 ani după anii 1990. De la funcţia de ministru pentru problemele legate de tineret (eşalon 3), Ceauşescu l-a marginalizat până la funcţia de şef de editură. Putem întrevedea că această măsură a avut rol de prevenţie faţă de propria funcţie, Iliescu fiind personajul cel mai probabil de a fi ales ca noul preşedinte. Dar Pleşiţă nu putea fi un competitor pentru Ceauşescu. De ce a fost îndepărtat din spionaj? Ei bine, cel mai probabil este pentru că spionajul civil român şi Ceauşescu l-au bănuit de a fi agent dublu. Deşi misiunile imaginate de el în acei 4 ani, sau de care era direct responsabil, păreau a susţine trup şi suflet cauza „iubitului conducător”, totuşi pe termen lung ele s-au dovedit a fi dezastroase, ceea ce îi dovedea ori incompetenţa ori faptul că o submina din interior. Personal am întâlnit cu un astfel de posibil caz în cadrul protestelor anti-PSD din anii 2017-2019, prin intermediul foarte probabilului infiltrat DGPI, cunoscutul protestatar #rezist Mihai Cristian Dide, faţă de care am scris un articol ajuns viral . Deşi părea cel mai activ şi virulent protestatar, el de fapt submina din umbră mişcarea de protest din stradă. În urma articolului meu el a dispărut din activismul de stradă la fel de brusc cum a şi apărut.

E posibil ca atât Ceauşescu cât şi anturajul său din Securitate să-l fi bănuit pe Pleşiţă de a fi spion dublu, în genul lui Pacepa, şi a fost pur şi simplu scos pe linie moartă din spionajul civil după 1984. Spionajul civil român de atunci nu era atât de înapoiat încât să nu intre la bănuieli despre cum imaginea internaţională în Occident a regimului Ceauşescu s-a deteriorat atât de mult în timpul şefiei lui Pleşiţă. În timpul lui Stalin o astfel de bănuială ducea la un proces fabricat şi executarea sa. În timpul lui Ceauşescu el a fost trimis la nişte activităţi mai puţin importante, aşa cum s-a întâmplat cu însuşi generalul Nicolae Militaru, dovedit ca agent GRU şi trecut în rezervă.

Am să revin la această temă puţin mai jos. Deocamdată însă mă limitez în a deconspira în continuarea articolului anterior falsa impresie pe care documentarul „Afacerea Tănase” o lasă spectatorului insuficient de atent sau de informat, despre cum a salvat ea viaţa celor doi scriitori şi a multora „în secret”, fără ca noi să ştim, dejucând planurile spionilor români, a căror principală misiune ar fi fost vânarea dizidenţilor. Nu. Aşa ceva este o minciună manufacturată dezinformaţional. Aceste două evenimente atestă de fapt exact mesajul opus din acest documentar, anume că spionajul civil român depăşise nivelul stalinist al uciderii prin procese contrafăcute chiar şi a indezirabililor politici. Şi, dincolo de aceste manevre subtile de manipulare, trebuie să căutăm şi alte scenarii pentru a descrie ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, dincolo de această carapace dezinformaţională ţesută de DST, sub atenta supervizare a CIA.

Eu am găsit până acum 2 scenarii a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, pe care am să le expun în ordinea crescătoare a probabilităţii. O primă ipoteză pentru acest eveniment este acel că Haiducu ar fi fost prins ca spion, la fel ca mulţi alţi spioni despre care am descris în documentar la ora 01.16 . Fiind spion industrial în domeniul energiei nucleare (Haiducu confirmă asta în „Afacerea Tănase” la minutul 43.45), DST nu avea ce să-i ceară pentru a-l face profitabil cauzei capitaliste. Franţa nu avea nevoie de informaţii industriale din România pentru a-l face spion dublu. Aceste informaţii erau deja copiate din Occident, aşa că Franţa le avea. Dar s-a întâmplat ca în acea perioadă CIA tocmai să manufactureze acuzarea lui Ceauşescu pentru atacul asupra postului său de radio propagandist „Europa Liberă” (detalii în următoarea secţiune), după cum vedem în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa. Şi atunci DST i-a propus lui Haiducu colaborarea la acest plan în schimbul unei sume de bani în plus. Aşa că, el a contribuit astfel la fabricarea acestei false imagini de dictator stalinist cu apucături terorist-amatoare lui Ceauşescu, prin naraţiunea din documentarul „Afacerea Tănase”.

În această ipoteză târgul propus lui Haiducu a fost simplu; cu cât faci mai credibilă imaginea diabolică a lui Ceauşescu, cu atât câştigi mai mult. Şi Haiducu chiar şi-a rotunjit astfel veniturile prin emisiunile TV, şi rolurile din filme artistice şi documentare pe care le-a jucat. Însă ne putem imagina că nu de acolo a venit grosul banilor. Aceştia au fost un bonus. Astfel că DST (şi spionajul civil occidental coordonat de CIA) a plătit menţinerea în atenţia opiniei publice a acestei teme dezinformaţionale despre imaginea de dictator stalinist a lui Ceauşescu. Noi trebuie să intuim că dacă DST şi statul francez acceptă să-l ia sub protecţie atunci o face sub un interes mult mai mare, iar miza era însăşi demolarea statelor comuniste şi absorbirea cetăţenilor lor ca mână de muncă ieftină câteva decade mai târziu. Atât Haiducu cât şi Pacepa au fost investiţii în acest plan, care la un moment dat a devenit un război civil artificial în România şi un genocid în Iugoslavia.

Această imagine de dictator stalinist dar şi de terorist-amator a lui Ceauşescu este contradictorie în sine. Una dintre aceste însuşiri o exclude pe cealaltă. Ele nu pot exista în acelaşi timp şi sub acelaşi raport în aceeaşi persoană. Dar cei care nu sunt familiarizaţi cu sociologia războiului şi a spionajului nu sesizează această struţo-cămilă. În articolul acesta am demolat mistificarea ideologică a militarilor profesionişti care s-ar deda la acţiuni de terorism amator, aşa că şi Ceauşescu cu Securitatea trebuie separată de aceste replici de amatori. Dimpotrivă, tocmai acei agenţi dubli precum Pacepa şi Haiducu ar fi putut susţine aşa ceva, nu în virtutea reprezentării spiritului propriului loc de muncă, ci tocmai la comanda CIA, în schimbul banilor cu care au fost convinşi să dezerteze.

Manufacturarea acestei imagini lui Ceauşescu avea bătaie lungă în primul rând în efectele dezinformării privind teroriştii din decembrie 1989, care au dus la aproape 1000 de morţi datorită confuziei. Apoi efectele vor continua până la târguirea păguboasă în defavoarea poporului român a libertăţilor de călătorie şi exprimare, oferite la schimb de dictatura capitalistă contra celelalte drepturi asigurate de cea comunistă.

Şi această ipoteză este foarte probabilă, şi poate rămâne în picioare alături de o variantă din cea de-a doua ipoteză. Ea constă în implicaţiile altor două ciudăţenii ce pot fi observate în evoluţia naraţiunii documentarului „Afacerea Tănase”. Prima dintre ele este întoarcerea la Bucureşti a lui Haiducu după ce ar fi săvârşit crima , aşa cum este descrisă la minutul 29.12. Sensul formal al acestei întoarceri ar fi fost dublu, unul personal şi altul instituţional. Cel personal constă în scoaterea din ţară a propriului frate, fapt ce ne sugerează discret că ar fi echivalent cu salvarea sa de răzbunarea Securităţii. Însă Haiducu nu spune nimic despre salvarea şi a propriilor părinţi, ei înşişi angajaţi în Securitate. Aşa că nu trebuie să cădem în această capcană dezinformaţională! Această falsă motivaţie are efectiv rolul de a întări în mod fals imaginea de familist a lui Haiducu. Peste aceasta se va fi clădit şi cea de patriot, exact ca şi în cazul lui Pacepa, deşi cei doi spioni au fost nişte dezertori şi, prin urmare, şi trădători de ţară.

Motivul instituţional al întoarcerii sale în România se spune că ar fi fost aducerea de dovezi clare cum că această misiune ar fi fost concepută şi ordonată de însuşi Ceauşescu. Haiducu declară în documentar faptul că ar fi fost primit de dictator la una dintre reşedinţele sale şi recompensat cu înaintarea în grad după reuşita misiunii. Dar noi nu vedem în documentar vreo fotografie sau altă dovadă clară decât propriile mărturii. În contextul ipotezei anterioare şi a apucăturilor spionajului civil în general , acestea sunt cam lipsite de valoare. Nu exclud posibilitatea ca aceste dovezi să nu existe. Ele puteau circula atunci la nivel underground între spionii civili români sau chiar est-europeni în general, pentru a arăta lipsa de profesionalism a şefilor lor direcţi, care erau portretizaţi ca nedepăşind nivelul stalinist de eliminare a dizidenţilor. O explicaţie pentru nemenţionarea lor în documentar ar putea fi faptul că ar incrimina influenţa spionajului civil occidental în cel român. Odată cu recunoaşterea inerentă a rolului securiştilor în generarea evenimentelor din 1989, o astfel de conexiune ar fi mutat centrul atenţiei dinspre Securitate către spionajului civil occidental, în mod corect. Încă de pe atunci s-a lucrat la alterarea acestei conexiuni.

Un astfel semn de alterare a legăturii dintre spionajul civil occidental şi evenimentele din 1989 se poate vedea la minutul 31.44 în cursul discursului documentarului. Dintr-o dată apare o temă nouă, lipsită de sens faţă de contextul său originar, fără a susţine argumentativ literal ceva spus înainte şi fără a se finaliza într-o concluzie. Urmează aproape 3 minute de divagare într-o operaţiune găinărească de recrutare a generalului Pleşiţă, care atestă de data asta amatorism nefiresc din partea DST. Ni se spune la minutul 33.40 că lui Pleşiţă i-ar fi fost trimisă o scrisoare de recrutare pe un angajat francez ce lucra pentru uzina Oltcit. Ca absurdul să ajungă culmea, scrisoarea nici măcar nu ajungea direct la el ci la mama lui Haiducu întâi. Această divagare e justificată pueril de teama lui Haiducu şi DST ca Pleşiţă să fie pedepsit din cauza trădării subalternului său. Observăm că o astfel de temere nu are nici un sens în contextul literal al discursului documentarului, cum că asasinatul ar fi fost conceput şi comandat direct de către Ceauşescu. De ce să fie pedepsit Pleşiţă pentru eşecul unei misiuni cerută de Ceauşescu? Acesta nu era chiar cel mai lucid om de pe pământ dar nici atât de haotic nu era încât să pedepsească pe altcineva pentru o decizie luată de el însuşi.

O astfel de teamă mă duce cu gândul la teama ipohondrică faţă de virusul SARS-COV 2 (cu periculozitate la fel ca şi gripa), în urma căreia am stat la închisoare la domiciliu 2 ani, despre care am scris în detaliu în articolul meu „Masurile anti- COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . De fapt lui Pleşiţă nu i s-a întâmplat nimic după această misiune ciudată, după cum am arătat. Dar chiar şi o mentalitate ipohondriacă ar fi abandonat-o, deoarece „Afacerea Tănase” a fost editat şi publicat în 2013, la peste 30 de ani de la acel eveniment. Dacă o astfel de temere avea sens în 1982, în 2013 nu avea nici un sens, şi risca să prelungească inutil durata. Da, el a plătit cu funcţia eşecul misiunii, fiind destituit de la conducerea CIA. Dar asta nu confirmă nici pe departe o astfel de paranteză de aproape 3 minute, mai ales că tema rămâne suspendată în aer, fără ca spectatorului să i se spună ce s-a întâmplat cu această presupusă tentativă de recrutare. De fapt, aşa ceva ar fi putut fi un culoar dezinformaţional care să-l împiedice pe spectator să se gândească la cele câteva ciudăţenii din el spre a căuta despre Pleşiţă.

Pleşiţă a fost pus sub urmărire după 1997 pentru un alt eveniment (despre care voi detalia în următoarea secţiune) şi în nici un caz pentru eşecul acestei misiuni. Oricum, cercetările au fost întrerupte fără a aduce probe concludente sau vreo condamnare pentru Pleşiţă . Şi atunci de ce ai mai prelungi documentarul cu 3 minute care nu aduc nimic nou în contextul dat? Acest grup de secvenţe par a fi o greşeală de montaj, deoarece autorul nu revine la ea şi nu o termină; nu se dă un deznodământ pentru acest grup de secvenţe şi nu ştim din documentar răspunsul lui Pleşiţă.

De fapt rolul acestor 3 minute este acela de diversiune în documentaţie, pentru a preveni spectatorul să îşi creeze în minte scenariul cum că în această poveste Pleşiţă ar fi fost implicat nu atât în misiunea de ucidere a celor doi scriitori cât în cea de diabolizare a imaginii lui Ceauşescu. Aceasta este alterarea informaţională pe care am detaliată în secţiunea intitulată „Alterarea probelor în produsele spionajului civil” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” .

Aşa că e foarte probabil ca şi aceste aproape 3 minute de fractură în discursul documentarului să fie o manufacturare a unor false probe ce îl incrimina pe însuşi Pleşiţă. Acesta putea fi astfel scutit de posibile investigaţii în justiţie, fie pentru a contracara ideea foarte probabilă cum că personajele cheie din Securitate au pactizat cu spionajul occidental nu doar în manufacturarea imaginii de stalinist pentru Ceauşescu, dar şi în instigarea la război civil din decembrie 1989. Astfel că cele 3 minute de fractură a discursului au rol de contracarare dezinformaţională, adică ceea ce psihanaliza clasică numeşte „formaţiune reacţională” (în germană „reactionsbildung”). La nivel individual nevroticist, ea constă într-un soi de ipocrizie profundă, adică o exprimare opusă unor pulsiuni foarte puternice şi ulterior refulate, având rol de supra-represiune psihică. Ca exemplu, pentru psihopatologica nevroticistă, o atitudine excesiv de pudică poate fi expresia inconştientă a acestei contracarări a unor predispoziţii libidinale excentrice. În dezinformarea publică a spionajului civil, contracararea este nu doar conştientă, dar chiar realizată metodologic, la fel ca şi în cazul alterării, cel al plantării şi cel al manufacturării probelor, aşa cum le-am descris în continuarea cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Aşadar aceste aproape 3 minute de divagare din documentarul „Afacerea Tănase” pot fi explicate prin intenţia de contracarare a ideii că însuşi Pleşiţă era deja racolat de spionajul civil occidental, de unde sabota pe cel român din interior prin astfel de misiuni staliniste sau prin facilitarea asocierii lor cu regimul Ceauşescu. Asta poate fi explicaţia pentru care el a fost îndepărtat din Securitate în 1984. Suntem lăsaţi suspendaţi în aer cu acest fals deznodământ care se deduce din intenţia DST de a-l recruta, sau cu refuzul lui de a colabora. Documentarul ne comunică foarte subtil că de fapt DST nu l-ar fi avut agent dublu pe Pleşiţă, lucru care, spus atât de subtil, mi se pare o minciună.

De aici se desprind două subvariante care îl vizează pe însuşi Haiducu; prima este cea că şi el ar fi ştiut de planul iniţial al pilonilor din Securitate şi DST, şi nu a avut niciodată intenţia de a-i ucide pe cei doi scriitori, ci de a contribui la diabolizarea imaginii lui Ceauşescu. Având un structură psihopatologică histrionică, el putea apoi continua dezinformarea în produse media alternative, ceea ce s-a şi întâmplat. Tocmai această fire histrionică, aflată la polul opus faţă de cea sadică specifică acestui model de lucru, ar fi putut fi un motiv pentru care el a fost scos pe linie moartă din spionajul românesc şi, desigur, şi din cel francez. Acelaşi lucru s-a întâmplat după 1989, când majoritatea securiştilor de dinainte de 1989 au fost scoşi din sistem şi transformaţi în afacerişti, iar cei care au mers mai departe în SRI au fost mai puţini.

Cea de-a doua variantă, care mi se pare acum mai puţin probabilă, este aceea că el Haiducu nu a ştiut de acest plan şi chiar i s-a dat această misiune spre a o îndeplini, de a-i sacrifica pe cei 2 scriitori. Scopul misiunii a fost acelaşi, de a înnegri apoi imaginea lui Ceauşescu. Acelaşi model s-a folosit şi pentru asocierea imaginii lui Osama Bin Laden faţă de tragedia de la 11 septembrie, faţă de care am scris în 2011 o serie de articole cu titlul „Obama contra Osama” . Însă dezavantajul unei astfel de variante este acela că nu s-ar fi întins pe o perioadă atât de lungă şi n-ar fi rămas în memoria colectivă deşi, timp de o săptămână sau două, s-ar fi experimentat o emoţie uriaşă, dar cu finalitate rapidă. Dimpotrivă, în prima variantă telenovela „Afacerea Tănase” s-a prelungit pe mai mulţi ani, cu intenţia de a convinge populaţia despre imaginea de vampir a lui Ceauşescu, devenind din 2013 încoace documentarul „Afacerea Tănase”.

Cele două variante sînt destul de egale ca procent de probabilitate. În documentarul meu nu am mai amintit-o şi pe prima, preferând să dau şi eu mai departe de bună varianta dată în documentarul „Afacerea Tănase”. Asta şi pentru că deja lansasem o incertitudine cu privire la subiectul Cristina Lungu. Nu am vrut să aduc încă un subiect cu două posibilităţi pe lângă acesta, deşi tema este foarte importantă. Acum, după ce am revăzut de câteva ori documentarul cu mare atenţie, prima variantă mi se pare totuşi ceva mai credibilă. Conform acesteia, este foarte puţin probabil să existe dovezi pentru incriminarea lui Ceauşescu drept responsabil principal pentru misiune. În cea de-a doua variantă aceste dovezi puteau totuşi fi manufacturate: lui Ceauşescu i s-ar fi putut spune că Haiducu ar fi îndeplinit altă misiune, aşa cum vom vedea în capitolul viitor cum a fost dezinformat faţă de situaţia de la Timişoara. Dacă într-adevăr el l-a primit şi ridicat în grad pe Haiducu, aşa cum declară el în documentar, şi dacă eventual există şi dovezi în acest sens, atunci asta putea fi făcut în contul altei misiuni de care Ceauşescu ar fi ştiut. Astfel de scenariu explică de ce nu sînt prezentate dovezile pentru incriminarea lui Ceauşescu, deşi în documentar se spună că tocmai pentru asta Haiducu a fost trimis la Bucureşti; scopul nu era să ne convingă pe noi spectatorii 100%, ci pe însuşi Haiducu de autenticitatea implicării lui Ceauşescu în misiune. Cum nu deborda de inteligenţă, Haiducu a fost manipulat să creadă asta de superiorul ierarhic, generalul Pleşiţă, la fel ca şi Ceauşescu însuşi. Siguranţa sa că la celălalt capăt al ierarhiei de comandă se va fi aflat dictatorul se putea apoi transmite spectatorului, prin sugestie.

În această lumină trebuie să înţelegem a treia fractură din acest documentar, aşa cum am descris-o în articolul anterior. Scopul forţării deznodământului, prin constrângerea lui Virgil Tănase să iasă în presă şi să clarifice povestea are un sens uşor de înţeles din datele psihologiei experimentale; tema asasinatului dizidenţilor trebuia să devină o ştire de prime-time. Opinia publică franceză trebuia ţinută la curent cu această telenovelă, asemenea unei reclame. Dacă ar fi trecut prea mult timp de la explozia poveştii în presă, atunci toată povestea ar fi ieşit din memoria publică. La fel s-ar fi întâmplat şi în cazul unui asasinat; în ciuda avalanşei de emoţie colectivă, în câţiva ani nimeni nu ar mai fi vrut să ştie de acest episod tragic. Aşa că DST a venit cu această dezinformare despre scurgerile de informaţii, imposibil de realizat în mod normal fără ştirea şi intenţia lor expresă. Prin această manevră cu ziaristul cabotin, Virgil Tănase a fost manipulat să iasă din ascunzătoare şi să facă o conferinţă de presă, cu rol de diabolizare a lui Ceauşescu şi a Securităţii. Deconspirarea finală a întregii poveşti a devenit subiectul zilei, un fel de roman poliţist trăit pe viu, din care personajul negativ ieşea Ceauşescu.

La minutul 45.40 observăm că un post TV a făcut o emisiune cu cei doi scriitori şi spionul Haiducu, la 8 luni de la consumarea evenimentului. Mai târziu, la minutul 48, Haiducu confirmă pleiada de emisiuni la care a participat pentru răspândirea în opinia publică a acestei operaţiuni. La minutul 50 îl vedem pe platourile de filmare, jucând rol de James Bond. Iată toate ingredientele unei campanii intense de diabolizare a lui Ceauşescu, cu nişte secrete de lucru ale spionajului civil care oripilează în general opinia publică; chiar dacă ar fi fost direct concepută de spionajul românesc, această operaţiune rămâne totuşi o găinărie faţă principalele operaţiuni ale FBI şi CIA pe care le intuim astăzi, lăsând la o parte pe cele pentru care încă nu avem suficiente date pentru a le deconspira.

Operaţiunea de salvare a celor doi scriitori, împreună cu însăşi planul de ucidere a lor era de fapt ambalajul prin care se manufactura încă de pe atunci ideea larg răspândită şi astăzi în Occident cum că România era o ţară barbară, iar Ceauşescu un fel de Dracula; astfel de inginerie ideologică a condus apoi la cei aproape 1000 de morţi prin diversiunea temei „teroriştilor”, lansată după plecarea lui Ceauşescu. Această dezinformare va fi devenit ulterior combustibilul deportării economice a românilor ca popor damnat, ce merită să fie deportat pentru „reeducare” şi ţinut în sclavie pentru ispăşirea unor păcate inventate, instigate din culise de spionajul civil internaţional în frunte cu CIA.

În următoarea secţiune voi descrie o altă minciună în scop de manufacturare a imaginii lui Ceauşescu de terorism amator, prin forţarea asocierii sale cu atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 .

Gabriel Baldovin