Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3.2.4. Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie
În ultimele două secţiuni am arătat că principala caracteristică a revoluţiei politice este succesul schimbării în profunzime a sistemului politic dinspre autocraţie înspre parlamentarism, nu violenţa. Echivalarea revoluţiei politice cu violenţa face parte dintr-un neajuns al sociologilor şi istoricilor de până astăzi în a înţelege acele fenomene sociale precum cele care au dus la uciderea unor monarhi precum regele Charles I al Angliei, Ludovic al XVI-lea al Franţei sau Nicolae al II-lea al Rusiei. Răscoalele tipice ale sub-privilegiaţilor social nu sunt atât de interesante pentru sociologi şi istorici precum revoluţiile. Dar răsturnarea şi uciderea şefului statului are o reverberaţie oedipiană, recunoscută literal de însuşi părintele psihanalizei, Sigmund Freud. De aceea teoreticienii au fost înclinaţi să supradimensioneze latura crizei violente a revoluţiei politice, şi mai puţin pe cea a schimbării structurilor sociale ce au venit după acest eveniment. Am arătat în secţiunea anterioară faptul că există şi revoluţii neviolente, nu doar violente. Riscul supradimensionării importanţei crizei violente în revoluţia politică duce la imposibilitatea diferenţierii ei faţă de alte fenomene sociale asemănătoare precum cele din titlul acestei secţiuni.
O altă caracteristică esenţială a revoluţiilor politice constă în faptul că acestea apar în interiorul monarhiilor cu forţă militară puternică, sau celor care au fost astfel la un moment dat, până în apropierea momentului declanşării revoluţiei. Puterea autocratului asupra supuşilor vine în cea mai mare parte din partea armatei sale. Desigur, pentru a ajunge la acest nivel de Putere, e nevoie de o monarhie bazată pe o armată puternică. Puterea autocratului se consolidează atât de mult în cadrul imperiului încât devine rigidă, întârziată faţă de noile contexte social-economice. Principalul context social nou favorabil apariţiei revoluţiilor este, desigur, epoca industrială, care face trecerea dinspre sistemul politic autocratic (clasic-sclavagist sau feudal) către cel parlamentarist. Dar apariţia erei industriale nu este singurul imbold social pentru declanşarea revoluţiei politice. Am văzut cum criza violentă din 1640 din Anglia s-a datorat nu apariţiei erei industriale, care era încă în fază incipientă, ci conflictului religios sub care exista şi un conflict etnic, ce a continuat până în secolul al 20-lea, şi care nici astăzi nu este complet stins.
Simţindu-se nereprezentat de monarh, o parte din popor se revoltă violent atât împotriva acestuia cât şi a celeilalte părţi care îl susţine. În acest caz criza violentă ia aspect de război civil. Revoluţia îi aduce autocratului un şoc social pentru a-l trezi din acest turn de fildeş al Puterii. Criza violentă şi revoluţia politică ce îi urmează mai devreme sau mai târziu se întâmplă în următoarele situaţii:
- armata monarhului e învinsă într-un război cu una rivală, fapt ce duce la pierderea moralului cetăţenilor;
- din armată se desprinde o facţiune mai mare sau mai mică ce se întoarce împotriva monarhului;
- armata devine dintr-o dată e pasivă la atacul din interiorul ţării la adresa monarhului.
În toate aceste 3 cazuri Puterea monarhului se reduce brusc, astfel că el poate fi înlăturat de forţe rivale din propria ţară. Primul caz este cel al lui Napoleaon al III-lea, învins în războiul franco-prusac din 1870 sau chiar al ţarului Nicolae al II-lea, învins în războiul ruso-japonez din 1904-1905. Poporul nu suportă o astfel de înfrângere militară şi îl consideră pe monarh principalul vinovat pentru ea, nedemn de înălţimea sa. Înfrângerea ameninţă poporul cu exterminarea în faţa invadatorilor rivali. Revoluţia are scop de reformare a statului în aşa fel încât să poată duce la competitivitate cu statul rival. O comparaţie perfectă pentru aşa ceva este cazul unui antrenor de echipă sportivă demis de conducerea clubului după o serie de rezultate negative ale echipei. Cel de-al doilea caz este specific crizei violente în urma căreia regele Charles I al Angliei a fost executat. Cel de-al 3-lea caz este cel al crizei violente din Franţa de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau a Revoluţiei Bolşevice.
Iniţiatorii revoluţiilor violente sînt oameni capabili să atragă de partea lor o parte din armată sau să o facă pasivă în apărarea monarhului. Pentru început, revoluţia politică trebuie diferenţiată de răscoală. Răscoalele sunt făcute de sclavi sau ţărani clasici şi au un aspect haotic, deoarece aceste clase sociale nu ştiu să facă altceva decât muncile rudimentare, nu guvernare. Spre deosebire de răscoalele oropsiţilor sociali, care nu ştiu ce să facă cu Puterea, revoluţionarii autentici pot să imagineze un sistem politic mai bun cu care conving total sau parţial armata să nu-l apere pe monarh. Ei, sau descendenţa lor, au lucrat în interiorul imperiului şi au putut vedea de la „firul ierbii” cum sistemul poate fi îmbunătăţit. Niciuna dintre aceste situaţii nu s-a întâmplat în decembrie 1989 în România. Armata română nu a fost de nimeni convinsă să-l abandoneze pe Ceauşescu, ci forţată de presiuni externe să rămână pasivă. Armata a fost scoasă din joc mai întâi prin manipulare şi apoi prin ameninţare. În data de 22 decembrie Armata a fost acuzată că ar fi tras în demonstranţi de către de generalul Militaru, prin celebra propoziţie imperativă adresată şefilor săi locali „Opriţi măcelul!” . Ameninţarea s-a făcut în dimineaţa zilei de 23 decembrie prin crainicul George Marinescu la TVR, în forma cererii ajutorului de la armata sovietică.
Revoluţia politică trebuie mai departe diferenţiată de grevă sau de război de independenţă. Aceste evenimente sociale sunt foarte asemănătoare, însă diferenţa dintre ele este totuşi importantă. Greva este un fel de răscoală făcută de muncitori, care sînt omologii sclavilor sau ţăranilor clasici în era industrială. De cele mai multe ori răscoalele şi grevele au fost înfrânte sau au fost domolite cumva. Dar s-a întâmplat ca uneori unele să aibă succes, după cum a fost cea sclavilor din Haiti în 1791, care a devenit un război de independenţă faţă de ocupaţia franceză. Acest eveniment chiar a fost numit revoluţie, însă el este doar o răscoală reuşită ce a dus la abandonarea coloniei de către francezi şi chiar la abolirea sclaviei clasice în Franţa*. Aşa ceva este o ciudată zonă intermediară între răscoală şi război; este răscoală deoarece a fost făcută de sclavi cu arme rudimentare; este război deoarece, cumva a reuşit ca prin forţă să determine armata franceză să se retragă din Haiti. Desigur, ne putem imagina că această înfrângere a fost una asumată, în condiţiile vocilor tot mai numeroase de abolire a sclaviei din acea perioadă, susţinută de revoluţionari. În acest context era mult mai sigură retragerea, deşi armele armatei franceze erau net superioare.
Într-un fel, revoluţiile politice violente au fost nişte răscoale ale unor oameni ceva mai bine plasaţi social, care au învins pe moment sau au putut rezista unui război civil prelungit cu forţele armate fidele şefului statului. Şi războiul de independenţă este un fel de răscoală reuşită, specifică coloniilor sau popoarelor ocupate de alte imperii. Diferenţa dintre războiul de independenţă este şi răscoală constă în faptul că în primul participă toate categoriile sociale ale naţiunii, în special armata; dimpotrivă, în cazul răscoalei armata se află în partea opusă a baricadei. Asemănarea dintre cele două evenimente este extrem de mare deoarece cauzele sunt identice pentru ambele categorii de evenimente istorice; şi revoluţia şi războiul de independenţă izbucnesc pentru că cei din clasele inferioare şi medii vor mai multe drepturi.
Însă diferenţa dintre războiul de independenţă şi revoluţie violentă este aceea că ultima se întâmplă în cadrul aceleiaşi naţiuni sau comunităţi, şi rezolvă un conflict puternic între două clase sociale distincte. Până la urmă ele se adaptează una la cerinţele alteia şi continuă să convieţuiască; dimpotrivă, în războiul de independenţă clasa dominatoare este un imperiu de ocupaţie împotriva căruia ţara ocupată se revoltă în masă. Imperiul nu doreşte drepturi egale pentru cetăţenii ţării ocupate cu cele ale propriilor cetăţeni. Aşa că, dacă izbucneşte o revoltă, imperiul ori încearcă să înfrângă ţara ocupată ori o părăseşte. Succesul revoluţiilor duce la convieţuire între clasele antagoniste, în timp ce în succesul războiului de independenţă duce la gonirea coloniştilor.
Există o a doua diferenţă între război de independenţă şi revoluţie violentă cu importanţă la fel de mare: în timpul războiului de independenţă se întăresc legăturile dintre membrii comunităţii sau ţării, care luptă cot la cot pentru alungarea opresorilor; dimpotrivă, revoluţia violentă vine pe fondul unor lupte interne în interiorul comunităţii sau ţării, ce accentuează disensiunile sociale, şi care pot ajunge la război civil. Revoluţia politică este un act de compromis între aceste grupuri sociale care rezolvă criza dintre ele la fel cum revoluţia ştiinţifică rezolvă o criză anterioară, precum teoria heliocentrică a lui Copernic, pe care am luat-o ca etalon pentru revoluţie în prima secţiune a acestui subcapitol.
De aici putem trage concluzia că ţările ocupate de alte imperii nu au avut revoluţii, ci răscoale sau războaie de independenţă prin care clasele mijlocii şi inferioare au obţinut mai multe drepturi. Oricât de mult s-ar mândri popoarele mai modeste cu facerea unor revoluţii, totuşi cele mai multe n-au fost imperii, şi n-au avut oameni providenţiali care să propună un sistem politic mai bun. Succesul într-un război de independenţă poate aduce împrumutul unei forme de guvernământ de la ţările cu sisteme politice mai avansate. Aşa ceva duce într-adevăr la modernizarea statului, însă nu poate fi numit revoluţie în sensul celei Engleze sau Franceze. În monarhiile slabe militar autocratul poate renunţa la funcţia politică în mod paşnic, fără confruntări. În acest caz revoluţionarii sînt cumva împinşi de la spate să implementeze un sistem politic similar cu cel al ţărilor mai puternice în care s-au întâmplat revoluţii violente. Dar şi în imperiile puternice acest lucru se poate întâmpla, după cum am văzut cu cazul Maria Tereza, când a decis să folosească sfaturile unui miniparlament compus din minţi luminate în Imperiul Habsburgic.
Multe războaie de independenţă, precum cel filipinez în 1896 împotriva Imperiului Spaniol, sau cel sârb început în 1804 împotriva ocupaţiei otomane, au fost numite în mod eronat revoluţii. Toate coloniile latino-americane şi africane au avut astfel de războaie de independenţă, nu revoluţii. Inclusiv aşanumita Revoluţie de la 1848 de la noi (şi alte state asemănătoare cu al nostru) este o combinaţie între război de independenţă împotriva dominaţiei otomane şi revoltă populară împotriva celor ce erau puşi de turci să guverneze. Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu răscoala sclavilor din Haiti în 1791, cu diferenţa că acolo gonirea ocupanţilor a reuşit, chiar dacă armele revoltaţilor erau mult mai rudimentare decât cele ale conaţionalilor noştri din 1848.
Un caz special de război de independenţă, considerat de asemenea eronat până acum ca revoluţie, este chiar Războiul American de Independenţă faţă de Marea Britanie din 1775–1783. Dar nici titulatura de război de independenţă nu e tocmai corectă în acest caz deoarece nu a fost făcut de nativii americani, cei ale căror pământuri au fost ocupate de coloniştii britanici. Acest război a avut pe alocuri aspect de război civil între americanii înşişi, deoarece unii născuţi în America (numiţi loialişti) au preferat să lupte alături de britanici. El ar fi mai bine să fie numit război de separaţie de coroana britanică ** (sau rebeliune separatistă), deoarece a fost făcut de coloniştii înşişi, ce nu s-au mai simţit britanici, ci americani. Şi vedem că aceste apucături de a falsifica noţiunile consacrate ale istoriei s-au perpetuat până în zilele noastre la această naţiune. Denumirea „Fotbal” (de la „foot” = eng. „picior” + „ball” = eng. „minge”) pentru un sport ce seamănă mai mult cu rugby, în care doar un singur jucător are voie să lovească mingea piciorul, este unul dintre aceste cazuri de forţare a sensurilor cuvintelor de către naţiunea americană ***. Culmea forţării acestor termeni este impunerea cu destul de mare succes până acum a ideii de revoluţie în decembrie 1989 din România, pentru invazia realizată de CIA, partea urâtă a naţiunii americane.
O altă situaţie de revoluţie neviolentă este cea a imperiilor decăzute care se restructurează de la sine paşnic după ce au pierdut teritorii importante în urma unor războaie. Restructurarea politică vine din interior, dintr-o presiune externă; ţările care s-au eliberat se pot întoarce împotriva imperiului cuceritor spre a-l subjuga ele, după ce situaţia a fost inversă timp de secole. Imperiul decăzut trebuie atunci să se reorganizeze pentru a se salva ca popor. Acesta este cazul cu Revoluţia Turcă (paşnică) condusă de Mustafa Kemal Ataturk în Turcia. Revoluţia Franceză de la 1870 este tot una paşnică, deşi criza sa a fost una violentă, respectiv însuşi războiul franco-prusac, în care armatele lui Napoleon al III-lea au fost înfrânte.
Majoritatea evenimentelor considerate revoluţii până acum de istorie şi sociologie sînt de fapt răscoale, revolte izolate sau războaie de independenţă. În aceste state a existat trecere de la sistem politic autocratic la cel parlamentarist, însă autocratul nu s-a impus prin propria armată a statului, ci a fost omul unui imperiu mai mare. Aşadar Puterea sa nu a venit din propriul popor şi propria armată, ci de la un stat ocupant. Nu există decât 6 revoluţii (reuşite) violente în istorie şi astea sunt cea Engleză, cea Franceză, cea Germană, cea Bolşevică, cea Chineză, şi cea Iraniană din 1925 sau 1979 (revin mai jos la acest subiect). Revoluţia Germană începută în 1918 împotriva monarhiei, după finalizarea Primului Război Mondial, şi terminată cu instaurarea Republicii de la Weimar ar fi avut mari şanse să rămână în picioare până astăzi. Însă dinastiile Rockefeller şi Morgan au avut nevoie de un mare război care să le dubleze averile şi cu ajutorul căruia să elimine şi antisemitismul şi comunismul din spaţiul occidental, care au explodat după criza din 1929. Astfel că aceste dinastii reunite l-au ridicat pe Hitler pas cu pas, până când a instaurat dictatura. Am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” cum pionii americani Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht şi Wilhelm Keppler l-au finanţat, sau cum companiile americane de top precum IBM sau General Motors l-au ajutat să-şi construiască maşina de război. Poporul german nu a fost mai antisemit decât cel englez sau cel american, însă el a fost tras la sorţi să reprezinte dezastrul supradimensionat al antisemitismului, conceput de FBI şi adoptat de agenţii săi locali din întreaga lume precum cei trei de mai sus sau casta Zaibatsu în Japonia. Astfel, Hitler a ajuns până la urmă cancelar, deşi pierduse alegerile şi partidul său nu putea forma o majoritate în Reichstag. Revoluţia Germană a fost astfel subminată de forţele care în mod normal protejează democraţiile liberale, cumva invers decât s-a întâmplat în estul Europei după 1989, când ţărilor blocului comunist li s-a distrus industria şi au fost trimise în Evul Mediu.
Pe lângă aceste 6 cazuri de revoluţii violente (reuşite) există trei cazuri de mari imperii în care nu au existat aşa ceva, ci schimbări lente asemenea evoluţiei oricărui stat. Aceste imperii sunt cel Habsburgic (transformat în cel Austro-Ungar), cel Otoman şi cel Japonez. Într-o secţiune anterioară am discutat cazul împărătesei Maria Tereza , care şi-a cedat Puterea unui proto-Parlament. Mai sus am arătat cazul cu Revoluţia Turcă condusă de Ataturk.
Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu curtea imperială japoneză, cu mult înainte de împăratul Meiji, recunoscut drept protagonistul Revoluţiei Japoneze. Însă e foarte probabil ca o Revoluţie Japoneză să nu fi existat deloc în istorie, nici măcar una paşnică. Împăratul Japoniei e din cu totul altă ligă faţă de monarhii occidentali, în aşa fel încât foarte puţini au avut intenţia de a-l elimina din viaţa publică sau din lume cu totul. Până şi planul de eugenie post-natală propus de dinastiile Rockefeller şi Morgan pentru Zaibatsu în Japonia între 1941 şi 1945 nu s-a atins nici măcar cu o schijă de împărat sau palatul imperial din Tokyo, deşi acest oraş era la pământ în proporţie de 95 %, după cum am arătat în documentarul de mai sus. Majoritatea japonezilor l-au perceput ca pe un faraon modern, dar nici împăraţii Japoniei nu şi-au folosit abuziv Puterea, precum autocraţii occidentali, ci chiar s-au comportat precum faraonii, fără a coborî în mocirla politică. Pe timpul lui Meiji s-a fondat în mod formal Parlamentul Japonez (Dieta), însă aşa ceva a funcţionat încă dinainte de 1889.
La polul opus, există cazul a două mari imperii, cel Spaniol şi cel Portughez, care nu au avut revoluţie, ci o permanentă instabilitate, asemenea celei din Franţa dintre anii 1789 şi 1870. Pentru aceste ţări cu sânge latin beneficiile sistemului politic al parlamentarismului n-au fost de ajuns. Numai o foarte activă reţea de spioni civili în mişcările politice din aceste ţări au reuşit să ţină şi astăzi cele două ţări în linişte. Dar în cele două ţări spionajul civil internaţional a tras pe cât posibil pentru oprirea războiului, nefiresc pentru rolul lor. Dacă ar fi acţionat precum în aceste ţări peste tot în lume, atunci secolul 20 ar fi fost cel maipaşnic, nu cel mai sângeros din istorie. O naţiune mai puţin fragmentată precum Iugoslavia a prins spionajul civil în toane mai proaste (sic!) şi acţiunea a fost inversă, de instigare a unor războaie civile.
La fel ca şi în cazul Franţei, şi în istoria Spaniei sînt identificate eronat 4 revoluţii, în 1854, 1873, 1944 şi 1936. Dar, spre deosebire de Franţa, monarhia spaniolă nu a fost atât de opulentă şi sfidătoare la adresa poporului, cedând de timpuriu din Putere către parlament, existent încă din Evul Mediu. Datorită numărului mare de etnii care compun poporul spaniol, sistemul politic modern (parlamentarist) nu a reuşit să tempereze tensiunile sociale din peninsulă. Acestea au culminat cu unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din Europa (1936-1939), finalizat cu dictatura lui Franco. Din păcate Spania e teatrul celor mai feroce forţe separatiste din Europa, par provincia Catalunya are deja un referendum de separare validat. Celelalte provincii nu-s departe de aşa ceva. Rămâne de văzut pe viitor dacă Spania va reuşi să rămână întreagă.
Aproximativ acelaşi lucru s-a întâmplat şi în China, cu diferenţa că în această ţară a existat autocraţie până la înlăturarea împăratului Xuantong în 1912, şi nu a existat un parlament. Dictatura comunistă impusă după câştigarea războiul civil de către Partidul Comunist Chinez nu a creat un parlament occidental funcţional, ci unul mai curând decorativ. Însă pentru faptul că Mao şi restul de comunişti chinezi proveneau din păturile inferioare, şi dictatura a dus la stabilitate politică şi modernizare economică, o astfel de schimbare are funcţie de revoluţie. Dacă monarhia spaniolă ar fi fost o autocraţie înainte, atunci dictatura lui Franco ar fi fost şi ea o revoluţie, fiind practic identică cu cea a lui Mao în China. Insă, înainte de războiul civil Spania a fost o monarhie constituţională şi chiar o republică cu parlament funcţional. Dacă ar fi rămas aşa, atunci ele ar fi întrunit condiţiile pentru a deveni Revoluţie Spaniolă. Dar sistemul politic parlamentarist nu a putut să echilibreze în mod natural tensiunile etnice din Spania, active încă şi astăzi. Eruperea războiului civil în 1927 a fost echivalentă cu întoarcerea până aproape de autocraţie. Instaurarea dictaturii şi în Spania şi în Portugalia e doar o semi-revoluţie, o jumătate de drum până la monarhia constituţională şi republica atinse iniţial, adică o evoluţie, nu o revoluţie.
Dimpotrivă, China a plecat de la autocraţie, apoi a devenit în 1912 o firavă republică cu parlament formal şi guvern ilegitim ce guverna doar o parte din ţară (progresie uşoară), apoi regresie uşoară către autocraţie prin izbucnirea războiului civil şi victoria comuniştilor sprijiniţi de URSS. Chiar dacă dictatura lui Franco a fost mult mai aproape de o democraţie liberală decât au fost dictaturile comuniste în URSS şi China, totuşi trecutul celor două este mult mai apropiat de autocraţie decât a fost cel al Spaniei şi Portugaliei. Războaiele civile ale acestora au fost totuşi mai blânde decât cel chinez. De aceea dictaturile din Rusia (URSS) şi China sînt un mare pas înainte pentru aceste ţări şi pot fi numite revoluţii, faţă de cele din Spania şi Portugalia, care au fost nişte crize faţă de etape politice anterioare mult mai avansate, dar cumva pierdute în evoluţia evenimentelor.
După moartea lui Franco în 1975 Spania a redevenit monarhie constituţională, însă problemele cu separatismul basc şi catalan sînt la fel de acute. În două secole în această ţară, la fel ca şi în Portugalia, a existat evoluţie (constantă) presărată cu numeroase decăderi sporadice către forme clasice, nu o revoluţie. Spionajul civil infiltrat în mişcările separatiste sau chiar amator-teroriste iberice a reuşit prin metode dictatoriale să ţină sub control erupţia unui alt război civil, pentru moment. E posibil ca o astfel de revoluţie să fi existat încă din Evul Mediu în formă paşnică, dar sistemul politic parlamentarist nu a putut înlătura şi scurtcircuitările sociale ulterioare.
Istoria modernă a Portugaliei este foarte asemănătoare cu cea a Spaniei, tot cu 4 revoluţii reuşite iniţial dar eşuate pe termen lung, respectiv cea din 1822, 1846, 1910 şi 1974, odată cu înlăturarea generalului António de Spinola de la conducerea statului, sfârşitul dictaturii militare, şi trecerea la democraţie liberală. Nici pentru Portugalia revoluţia (parlamentaristă) nu a funcţionat, altfel nu mai era nevoie de alte evenimente după aşanumita Revoluţie Liberală Portugheză. Ea a început printr-o criză violentă în 1820 şi s-a terminat prin elaborarea Constituţiei din 1822, care stabilea pentru Portugalia o formă de guvernământ de tipul monarhiei constituţionale. Observăm că perioada de 2 ani se încadrează foarte bine în timpul în care se întâmplă o revoluţie. Însă ceva nu a mers, după cum s-a întâmplat cu criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Franţa. De atunci lusitanii au experimentat şi republica, apoi iar monarhia, apoi dictatura militară şi apoi democraţia liberală asistată desigur de spionajul civil, la fel ca şi în Spania şi peste tot în democraţiile liberale.
O situaţie unică în istorie vizează Revoluţia Iraniană amintită mai sus care s-a întâmplat ori în 1925, odată cu înlăturarea lui Ahmad Shah Qajar de către Reza Shah Pahlavi, ori în 1979, când fiul său Mohammad Reza Pahlavi a fost răsturnat de la Putere de către Ayatolahul Ruhollah Khomeini, cu un larg sprijin popular. Există argumente pentru ambele variante însă nu pot fi ambele revoluţii, după argumentarea deja făcută în secţiunea anterioară. Cel în favoarea revoluţiei din 1925 înfăptuită de generalul de brigadă Reza Shah Pahlavi constă în faptul că acesta a creat un parlament funcţional în Iran, a permis pluripartitismul şi a organizat alegeri libere. Cel în favoarea revoluţiei lui Ruhollah Khomeini este faptul că Mohammad Reza Pahlavi şi-ar fi organizat de fapt armata şi însăşi lovitura de stat din 1921 cu ajutorul britanicilor din interesul UK, dar şi al Statelor Unite de a exploata resursele iraniene de petrol la preţuri foarte mici. Dacă aşa s-a întâmplat, atunci acest eveniment este o invazie precum s-a întâmplat şi la noi în 1989, iar cei doi Pahlavi, tată şi fiu, au fost nişte oameni infiltraţi de UK şi SUA în guvernarea iraniană. În acest caz adevărata revoluţie iraniană este cea din 1979. Informaţiile despre acest lucru nu sînt foarte elocvente în acest moment iar subiectul este controversat. Poate în viitor voi investiga acest subiect mai detaliat. Deocamdată înclin către varianta 1979, în special pentru faptul că în 1953 CIA a coordonat o lovitură de stat împotriva primului ministru Mohammad Mosaddegh, ales prin vot democratic, care avea în plan naţionalizarea resurselor de petrol iraniene. Operaţiunea CIA este notorie, cunoscută sub numele de „Ajax”. Prin urmare, este destul de probabil ca şi revoluţia lui Reza Shah Pahlavi să fi fost asistată astfel. În acest caz ea nu a fost o revoluţie, ci o stagnare politică sau chiar involuţie faţă de nivelul autocratic, pentru că interesul Occidentului era să aibă un partener slab de negociere în cumpărarea petrolului şi să obţină un preţ cât mai favorabil.
Foarte multe ţări au trecut printr-o astfel de invazie mascată dezinformaţional în formă de revoluţie, iar evenimentele din România în 1989 se suprapune exact peste acest model. Voi reveni cu detalii la această idee într-o secţiune ulterioară, deşi am prezentat câteva puncte generale în ultimele 30 de minute din documentar. Până atunci însă voi arăta în secţiunea următoare că între democraţia liberală de tip occidental nu se poate face trecerea printr-o revoluţie deoarece diferenţa politică dintre ele este prea mică, insuficientă pentru a cuprinde ideea de schimbare rapidă şi profundă specifică revoluţiilor politice.
* Nici dacă sclavia ar fi fost abolită cu totul, inclusiv forma ei modificată modernă acest eveniment nu ar putea fi numit revoluţie deoarece el este o simplă măsură politică, nu schimbarea sistemului politic de guvernare.
** Cu toate dragostea mea faţă de „Stan şi Bran”, „Tom şi Jerry”, „Jim Morrison”, „Michael Jackson” şi mulţi alţi americani, şi faţă de omul simplu american (şi de oricare altă naţiune), onest şi muncitor, aceste apucături originare ale naţiunii americane au fost apoi repetate de armata şi spionajul american în alte contexte pe barba altora. De exemplu, ruperea statului Panama din Columbia s-a făcut prin acelaşi gen de „război de independenţă” din dorinţa marilor industriaşi de a face un canal între oceanul Atlantic şi cel Pacific pe care să transporte mărfuri pe cale maritimă pe o rută mai scurtă. Hitler însuşi a fost păcălit să înceapă războiul prin ajutor inexplicabil, transformat apoi după atacul de la Pearl Harbor în declaraţie de război, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .
*** Faptul că însăşi ţara se numeşte „Statele Unite ale Americii” lasă să se întrevadă ori lipsa de cunoştinţe de geografie, ori ignorarea altor state de pe continentele celor două Americi care nu sunt unite, ori speranţa la fondare că până la urmă le va uni pe toate. Deocamdată doar Texasul s-a desprins de Mexic şi s-a unit (Sic!). Statul Panama doar s-a rupt din Columbia, nu s-a şi lipit de SUA, exceptând canalul…
