Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3. Capitolul 3. NOMINALIZAREA SOCIOLOGICO-ISTORICĂ A TRAGEDIEI DIN DECEMBRIE 1989
Acest capitol încearcă să clarifice unele imprecizii ale sociologiei generale şi politologiei cu privire la definirea unor evenimente politice precum „Războiul de independenţă”, „Răscoala” „Revoluţia” sau „Lovitura de stat”. Teoreticienii societăţii, filosofi, sociologi şi chiar psihologi, nu s-au pus de acord în totalitate în privinţa acestor noţiuni. Această lipsă de unanimitate a permis forţarea limitelor lor de către aparatul de dezinformare în masă al spionajului civil contemporan, în sensul mistificării unor evenimente între care şi tragedia din decembrie 1989. Ea fost declarată încă din primele zile ca revoluţie, apoi ca lovitură de stat de către cei care nu au fost convinşi de veridicitatea acestui termen în raport cu evenimentele. Distorsionarea sensurilor acestor noţiuni au mers mână în mână cu dezinformarea concomitentă cu privire la ceea ce se întâmpla cu adevărat în acele zile. Foarte puţini autori de materiale au mers însă pe firul originii acestor noţiuni şi din acest motiv ele au fost impuse în mentalitatea colectivă pentru a descrie fenomene sociale esenţialmente diferite decât cele pentru care s-au folosit iniţial. Chiar şi atunci când au făcut referire la diverşi teoreticieni ai societăţii, aceşti autori au preferat pe unii dar au ignorat pe alţii, care au avut idei opuse. Cel mai clar exemplu este teoria conversiunii eterne democraţie-tiranie-oligarhie a lui Aristotel din celebra sa carte „Politca”, care anulează din start ideea de revoluţie, înlocuind-o cu un fel de perpetuă şi circulară repetiţie a unor forme de guvernare deja experimentate anterior. Tema este mult prea complicată pentru a fi rezolvată total într-un capitol al acestei cărţi, şi necesită o prezentare exhaustivă a tuturor punctelor de vedere din antichitate până în zilele noastre. Însă o să fac pe parcursul următoarelor pagini o schiţă a argumentelor menite să ducă o mai clară delimitare a acestor noţiuni, în aşa fel încât să conducă la restaurarea adevărului istoric.
Cea mai mare minciună pe care istoria oficială a consemnat-o până acum faţă de tragedia din decembrie 1989, are aspect de dezinformare. Ea se referă la faptul că regimul Ceauşescu ar fi picat la presiunea populară. Cei care aflaseră de minciunile despre miile şi chiar „sutele de mii de victime" date de radio Europa Liberă nu erau dispuşi să protesteze deoarece era speriaţi de posibilitatea ca aceste zvonuri să fie reale. Dar cei mai mulţi români nu ascultau radio Europa Liberă, aşa cum dictatura capitalistă a minţit în tone de maculatură în aceşti 35 de ani de îndobitocire naţională. Însă o minoritate de dizidenţi anticomunişti au lansat în cele 5 zile numeroase zvonuri auzite la acel infam post de radio şi au atras atenţia majorităţii. Rezultatul este că, deşi oamenii creduli erau oripilaţi de aceste informaţii, totuşi doar idealiştii erau dispuşi să iasă în stradă şi să protesteze. Lunetiştii CIA/USMC au trecut apoi la vânarea lor în case, după modelul Constantin Ciobanu de la Timişoara, despre care am relatat la ora 02.52 în propriul meu documentar şi pe care l-am detaliat cu mai multe exemple din Sibiu şi Bucureşti . Aceste practici au avut rolul „mânării turmei” afară din case în stradă, să protesteze împotriva regimului, căruia i s-a făcut imagine de responsabil pentru acele crime.
Deşi istoria de până acum a consemnat că regimul Ceauşescu ar fi picat la presiunea populară, de fapt poporul însuşi a fost manipulat să iasă şi să protesteze împotriva sa. Şi la Timişoara, dar mai ales la Bucureşti, oamenii au fost vânaţi în propriile locuinţe de lunetişti, agenţi locali recrutaţi anterior de spionajul occidental în frunte cu CIA şi USMC. Populaţia a crezut în masă că aceste comportamente se datorează regimului care „cu ultimele zvâcniri” ar fi încercat să împrăştie demonstranţii … afară din propriile case. Am arătat într-o secţiune anterioară faptul că sunt foarte multe dubii că cei 39 de morţi daţi în 21 decembrie la Bucureşti în zona Intercontinental ar fi fost împuşcaţi atunci şi acolo . E foarte probabil ca ei să fi fost ucişi ulterior şi apoi mutaţi „din pix” pe 21. Am arătat că aşa ceva este foarte probabil să se fi întâmplat şi la Cluj . Regăsim în aceste acte de dezinformare publică modelul rocadei diagnosticului secundar COVID-19 în cel primar cu boli terminale, aşa cum s-a văzut în zilele noastre pentru a supradimensiona panica faţă de periculozitatea virusului SARS-COV-2.
Consultarea ordonanţei de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 , care reia datele din dosarul nr. 97/P/1990, arată că represiunea asupra manifestanţilor a avut loc exact după 22 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat. Până atunci spionajul civil a adus fete arătoase spre a pune flori militarilor în arme spre a-i îmbuna să nu le folosească împotriva demonstranţilor, în majoritate agenţi de teren infiltraţi. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci locul s-ar fi eliberat de manifestanţi iar mistificarea revoltei populare şi a revoluţiei ar fi fost imposibil de manufacturat . După 22 în mulţi a încolţit ideea demagogismului şi au vrut să se afirme în faţa poporului cu planuri de instituţii şi partide. Unii poate că chiar au avut planuri de societăţi mai bune. Ei au fost într-adevăr reprimaţi de lunetişti la fostul sediu al Comitetului Central sau la Televiziune. Pentru aceste crime s-a dat apoi vina pe regimul Ceauşescu.
Ceauşescu a fost abandonat de apropiaţi prin ameninţarea cu împuşcarea, după exemplul generalului Milea . Liniile telefonice i-au fost tăiate şi cineva l-a convins să meargă la un alt centru de comandă. Oficial s-a spune că acel cineva ar fi fost generalul Stănculescu. Nu contează atât de mult cine a făcut-o. Cert este că Nicolae Ceauşescu a fost manipulat spre a pleca din sediul CC spre a putea controla mai eficient evenimentele care aveau loc. Mărturiile despre aventurile sale în jurul oraşului Târgovişte au venit în majoritate de la agenţi CIA deghizaţi în civili, care s-a întâmplat să treacă pe acolo. Majoritatea acelor dialoguri redate în mai multe cărţi sînt ficţiuni dezinformaţionale. Însă există unul care e foarte probabil real şi este relatat de doctorul Nicolae Decă, după cum citim la pagina 27 din volumul „Mistificare, limbaj de lemn şi ucigaşi” coordonat de Gino Rado:
„Ceauşescu mi-a spus: A fost lovitură de stat! Pauză între noi... la un moment dat, după ce am mers aşa, să zic vreo 100 de metri, el se întoarce către mine şi îmi spune: Mergem să organizăm rezistenţa. Io am tăcut, el a tăcut, el se uită la mine insistent şi mă întreabă: Vii cu noi?”
Însă CIA i-a manufacturat lui Ceauşescu imaginea de fugar de furia mulţimii . Înlăturarea sa este un subiect de polemică în opinia publică; cei mai mulţi cred că el a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, urmaţi de cei care cred că picarea lui s-ar fi datorat unei revolte populare şi/sau revoluţii. De fapt nu a fost niciuna nici alta, ci un război civil instigat, cu scop de realizarea a unei invazii diversionist militare, urmată de una neocolonialistă, pe care o trăim până astăzi. Ea a dus la extinderea spaţiului capitalist, după cum am argumentat în documentar şi voi detalia mai târziu în această carte. În următoarele secţiuni voi analiza fiecare dintre aceste două variante.
3.1. Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat
Lovitură de palat/ lovitură de stat, revoluţie
Înlocuirea legală unui lider politic se face fie datorită unor prevederi legislative (precum mandatul de 4 ani şi limitarea numărului de mandate a preşedintelui în SUA) sau urmare a decesului său natural. Numirea unui nou lider se face fie prin vot, fie prin tragere la sorţi, fie prin moştenire. Tentativa de destituire ilegală a şefului de stat/monarhului de către popor se cheamă revoltă populară sau răscoală. De obicei, acestea singure nu reuşesc decât să schimbe liderul, dar nu şi sistemul politic. Pentru aşa ceva este nevoie de intelectuali versaţi în ştiinţe politice, care creează noi instituţii, inexistente până atunci. Dacă în urma revoltei populare se schimbă sistemul social, fiind înlocuit cu unul mult mai evoluat, atunci asta se cheamă revoluţie, un lucru mai rar în istorie. Dacă destituirea şefului de stat/monarhului este ilegală şi se face de către un membru sau un grup de membrii al/ ai guvernului sau parlamentului, atunci evenimentul este numit de către unii „lovitură de palat”. Şi eu o numesc astfel, însă o consider o ramură a loviturii de stat, alături de lovitura de stat militară. Aceasta din urmă se întâmplă atunci când şeful de stat/monarhul este înlocuit de către armată, o parte din ea, sau facţiuni paramilitare diverse, care preiau puterea prin forţă.
Sînt destui teoreticieni, la care ader şi eu, care nu acceptă existenţa separată a unei lovituri de palat, şi o includ în noţiunea mai largă a loviturii de stat. Lovitura de stat militară ar fi cealaltă diviziune a loviturii de stat, ca lovitură de stat externă, spre deosebire de lovitura de palat, care e una internă, venită din rândurile eşalonului 2 de Putere. Nu e momentul aici pentru a detalia această dezbatere, ci o lucrare specializată pe care am de gând s-o scriu la un moment dat. Cert este că evenimentele din 1989 nu se pot include în ambele variante ale acestei expresii. Nimeni din figurile importante din decembrie 1989 nu au făcut parte din 2 din eşalonul 2 sau 3 al puterii politice sau armată, deşi cei mai mulţi dintre ei făceau parte din spionajul civil sau militar. Vom vedea însă pe parcursul acestui capitol că o astfel de uneltire împotriva liderului oficial al statului nu este o lovitură de stat în sensul în care s-au întâmplat în secolul al XIX-lea în special în ţările civilizate, şi în ţările din lumea a 3-a în acest moment. Nici generalul Stănculescu, nici Iliescu, nici Iulian Vlad nu făceau parte nici din Guvern nici din Parlament (numit pe atunci „Marea Adunare Naţională”), şi nici nu aveau controlul asupra armatei sau unei părţi din ea, ca să îşi proclame puterea.
Lovitura de palat/de stat, ca şi revoluţia, se întâmplă atunci când politicile liderului politic nu mai sînt acceptate de majoritatea politicienilor de rangul 2 din eşalonul Puterii dar şi de majoritatea cetăţenilor fără funcţii administrative în stat, adică ceea ce se cheamă „popor”. Există lovituri de stat date însă şi în defavoarea sprijinului majorităţii populaţiei, în special în ţările lumii a treia. În ţările civilizate tentativa de a nesocoti voinţa populară poate duce la eşecul loviturii de stat/palat pe termen lung. Este ceea ce s-a întâmplat cu lovitura de stat iniţial reuşită împotriva preşedintelui francez Charles de Gaulle în 1961. Populaţia s-a revoltat pe străzi pentru că participase înainte la un referendum în care votase invers intenţiilor puciştilor. Deşi lovitura de stat iniţial a reuşit, poporul a invalidat-o în câteva zile.
Dacă cei fără funcţii administrative sau militare au rolul cel mai important în înlăturarea şefului statului, şi impun un sistem politico-administrativ mai evoluat, atunci evenimentul politic se cheamă „revoluţie”. Putem încă de pe acum întrevedea deznodământul următoarei secţiuni, care va analiza diferenţa dintre revoluţie şi tragedia din 1989, în lumina spusă deja până acum; poporul a avut rol minor, decorativ, în întreaga mascaradă. Poporul a fost manipulat să se revolte împotriva sistemului politic prin diversiunile pe care le-am descris în capitolul precedent. Din acest motiv, foarte mulţi au şi crezut şi încă cred că ce s-a întâmplat atunci nu a fost revoluţie, ci o lovitură de stat, adică s-a schimbat liderul politic, dar nu şi sistemul. Aşadar forţele implicate au fost de deasupra de popor, din afara ţării, ceea ce constituie o invazie de tip nou, după cum am arătat anterior şi voi mai arăta şi în secţiunile următoare. Dimpotrivă, lovitura de stat vizează o elită politică şi miliară şi se realizează de obicei în ţări sărace, înapoiate economic, cu populaţie inactivă politic, condusă despotic. Cei care dau lovitura de stat nu se ruşinează pentru operaţiunea lor, ci şi-o asumă, fiind chiar mândri de ea ca de un act de eroism. Însă, în mentalitatea statului de drept din ţările civilizate, ei sînt dezavuaţi ca uzurpatori. De aceea, după ce francezii au ieşit în stradă, cea dată împotriva lui de Gaulle a eşuat.
Atunci când marile puteri au interese în ţări inferioare militar, le invadează prin iscoade racolate anterior, ce dau operaţiunii formă de lovitură de stat sau chiar de revoluţie. Lovitura de stat nu trebuie confundată cu invazia militar-clasică, produsă de armatele clasice, şi nici cu invazia diversionist-militară produsă de agenţiile de spionaj ale unor puteri străine mai puternice. Un indiciu al implicării lor în aceste evenimente este dezinformarea ce urmează după invazie, făcută mai realist sau mai stângaci, pentru a ascunde implicarea invadatorului extern. Noi în România am experimentat şi invazia sovietică din 1944, dar şi pe cea occidentală din 1989. Arestarea mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944 a fost văzută ca revoluţie de către comunişti şi ca lovitură de stat de capitalişti. De exemplu, agentul DIA deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu o vede ca pe o lovitură de stat, susţinând că regele Mihai ar fi ordonat arestarea lui Antonescu. Eu cred că această poveste este o minciună. Există unele relatări care spun că regele Mihai nu ar fi ordonat şi arestarea lui Antonescu, ci doar l-ar fi demis, iar de restul s-ar fi ocupat comuniştii. Varianta aceasta pare mult mai credibilă. La ce temperament moale era regele Mihai, opus tatălui său, e greu de presupus că el ar fi gândit chiar şi demiterea lui Antonescu, cu atât mai puţin arestarea acestuia. Observăm că atât comuniştii cât şi cei ce aderă la viziunea lui Stoenescu pun accentul pe altceva decât cauza principală a acelui eveniment. Primii scot în evidenţă falsa „revoluţie anti-fascistă şi anti-imperialistă”, iar ceilalţi insistă pe falsa reacţie de mare om politic a regelui Mihai.
Regele Mihai a fost doar interfaţa a acestui eveniment, la fel ca oricare altcineva care a contribuit la înlăturarea lui Antonescu de la putere. Forţele interne erau destul de echilibrate şi nu puteau produce un eveniment atât de radical prin ele însele. Principala lui cauză trebuie căutată în afara României şi a românilor ce au luat parte la el. Presiunea cea mare a venit de la armata clasică sovietică, ce întorsese soarta războiului după ajutorul militar american din 1942. După această intervenţie URSS trecuse la contraofensivă împotriva Germaniei naziste. Armata risca o înfrângere ruşinoasă alături de Germania, şi a ales această cale de a ieşi din acest deznodământ *. Aşadar, principala instituţie internă care l-a determinat pe regele Mihai să îl demită pe Antonescu a fost însăşi Armata, deşi dictatorul venea chiar din rândurile ei. Dar măsurile luate de el se dovediseră până la urmă a fi împotriva propriei sale bresle. Probabil că ea ar fi dat singură o lovitură de stat dacă la guvernare s-ar fi aflat Carol al 2-lea. Dimpotrivă, o lovitură de stat dată unui mareşal ar fi putut fi interpretată ca nesupunere în faţa ordinelor. Aşa că până la urmă responsabilitatea înlăturării sale a fost pusă în spatele regelui Mihai, sub tutela liderilor partidelor politice.
Sub raportul constituţional Armata nu se putea implica în aceste jocuri de putere, însă putea trage sforile pentru a da o aparenţă de constituţionalitate intenţiei sale de a ieşi dintr-un război care se dovedea a fi o cauză pierdută. Spionajul militar a schimbat astfel macazul prin implicarea în scena politică civilă. Încă de atunci spionajul a avut un rol proeminent în România, permiţând subita aducere în prim-plan a partidelor politice, interzise anterior de dictatura Antonescu, dar care au avut rol decisiv în arestarea sa. Ne putem imagina că, fiind şi foarte tânăr, regele Mihai nu ar fi putut să facă această acţiune de unul singur, chiar dacă ar fi fost un geniu militar şi politic. Fără sprijinul capilor partidelor politice de atunci, la rândul lor erau sprijinite de spionajul civil şi militar, decizia lui nu valora nimic. Ordinul de arestare, pe care regele Mihai l-ar fi emis, putea fi şi revocat, dar putea fi şi încălcat dacă partidele sau Armata s-ar fi opus. O astfel de acţiune ar fi adus doar riscuri pentru el, fără garanţia succesului. Nici un monarh nu ar fi luat o astfel de decizie fără un sprijin puternic dinspre principalii vectori de putere din stat. Aşa că decizia de demitere/arestare e departe de a fi fost luată exclusiv de el. Cu alte cuvinte, Regele Mihai a fost scos în faţă pentru a-şi asuma responsabilitatea evenimentului, dar nu l-a decis el. El a avut o funcţie decorativă, precum însăşi monarhia în statul de drept. Chiar şi instituţiile mai progresiste, precum preşedinţia, au funcţie decorativă; dacă există un fond legislativ care reglementează raporturile dintre instituţii, atunci nu mai e nevoie de un lider politic care să ia decizii autocratiste, deoarece acestea există în potenţial în respectivele prevederi legale.
Partidele politice puteau decide ele direct şi legal destituirea mareşalului Antonescu. El putea fi înlăturat în mod legal după acelaşi model al reintrării în vigoare a Parlamentului (numit atunci „Reprezentanţa Naţională”), odată cu renunţarea la tron a lui Carol al 2-lea. Însă încrederea populaţiei în ele era foarte mică iar regele a fost folosit pentru a îndeplini această formalitate într-un mod cât mai credibil pentru opinia publică. Remarcăm aici o externalizare maximă a deciziei de întoarcere a armelor în persoana regelui, un copil de 20 de ani, căruia nu avusese cine să-l înveţe despre jocurile de putere din stat.
Antonescu desfiinţase Parlamentul (numit atunci „Reprezentanţa Naţională”), dar nu interzisese partidele politice precum dictaturile de dinainte de 1944 făcuseră cu cel comunist. Şi totuşi, după demitere, Antonescu a rămas chiar în grija comuniştilor, pe care şi el cuntinuase să îi persecute. Din persecutaţi ilegalişti, comuniştii au evadat subit din închisori şi ajuns să controleze fosta putere, reprezentată de mareşalul Antonescu. PC a ajuns dintr-o dată vioara întâi în deciderea viitorului ţării. Explicaţia s-a întrevăzut din cele de mai sus. Succesul lor subit se explică tocmai prin schimbarea macazului spionajul civil, coordonat de cel militar. Ei erau finanţaţi şi dirijaţi de la Moscova. După ce, până atunci, spionajul a contribuit la persecuţia lor, apoi el a permis (dacă nu chiar a şi organizat) apoi evadarea din închisoare a unor comunişti de marcă precum Gheorghe Gheorghiu Dej. Mulţi dintre spionii Siguranţei vor fi reangajaţi apoi în Securitatea epocii socialiste de după 1944, la fel cum mulţi dintre securişti vor fi fost reangajaţi în SRI în noua dictatură capitalistă instituită după 1990.
Iată că demiterea lui Antonescu a avut dedesubturi mult mai complexe decât ofensiva unor grupuri paramilitare sau a unor conspiratori interni împotriva puterii, aşa cum se întâmplă în loviturile de stat din ţările lumii a 3-a. Scenariul din 1989 a fost mult mai complex. Asemănările cu loviturile clasice de stat există în ambele cazuri, în special prin rapiditatea desfăşurării evenimentelor. Apoi, înlăturarea lui Antonescu a fost susţinută de eşalonul 2 de putere şi acceptată de popor. Pierderea războiului era iminentă, şi puţini mai susţineau rămânerea în coaliţie alături de Germania. Ca dovadă în acest sens stă faptul că poporul nu a organizat vreo manifestaţie în favoarea sau împotriva lui Antonescu după ce a fost înlăturat, rămânând a fost pasiv în acele evenimente. Exteriorizarea cauzei sale în afara ţării însă îi diminuează mult aspectul de lovitură de stat/palat în favoarea celei de invazie, sau, mai corect, contra-invazie la invazia teritoriului URSS de către România prin alianţa cu Germania. Cred că ceva similar s-a întâmplat şi în cazul aparentei lovituri de palat dată de Petăr Mladenov la 15 noiembrie 1989 asupra preşedintelui socialist bulgar Todor Jivkov, din postura de ministru de externe. La fel cred că s-a întâmplat şi în cazul aparentei lovituri de stat/palat împotriva lui de Gaulle în 1961.
Aşadar, după cum deja am arătat până acum şi voi arăta şi mai în detaliu într-o secţiune ulterioară, şi în 1989 a fost tot o invazie. Însă ea a fost organizată nu de armata clasică, precum în 1944, ci de spionajul militar şi civil, care au simulat condiţii asemănătoare cu cele de atunci. Principala diferenţă constă în faptul că în 1989 a lipsit ameninţarea reală a unei invazii clasice străine, pentru a duce la o astfel de schimbare în atitudinea poporului sau chiar a instituţiilor represive. Aşa că spionajul a manufacturat o astfel de ameninţare cu invazia externă odată cu alarma „Radu cel Frumos”, implementată în corpul armatei de către nucleul de spionaj al DIA, la comanda spionajului occidental. După cum am arătat în capitolul precedent, principalul ei scop a fost acela de a provoca teamă între militarii de rând, între care şi ofiţeri de rang înalt. Această teamă a facilitat predispoziţia de a folosi armele şi de a provoca victime în rândul oamenilor simpli, prin încercarea lor de a se apăra. Dar, în acelaşi timp spionajul occidental a dorit refacerea condiţiilor din 1944, şi întoarcerea armatei împotriva liderului curent, dictatorul Ceauşescu, după modelul folosit împotriva lui Antonescu.
Principala problemă a fost aceea că deşi Ceauşescu era ironizat de cei inteligenţi, totuşi puţini erau dispuşi să rişte să strige împotriva sa. La congresul al XIII-lea al PCR ce se desfăşurase cu o lună în urmă nu a existat nici cel mai mic semn de rebeliune împotriva lui. A existat doar campania scutului anti-rachetă lansată de preşedintele Reagan în 1983, despre care am relatat la minutul 45 din documentar. Însă această campanie nu era destinată omului simplu, ci politicienilor de rang înalt şi acelor spioni din KGB care se pricepeau cu adevărat la spionaj. Pentru sovieticul simplu, anunţul lui Reagan nu însemna nimic: el ştia că URSS nu va iniţia un război împotriva SUA, aşa că acest proiect îi lăsa rece. Prezentat ca o armă defensivă, scutul anti-rachetă nu producea disconfort omului simplu, care nu înţelegea că un astfel de proiect putea fi convertit într-o armă ofensivă. Foarte puţini dintre politicienii români au înţeles dimensiunea acestei ameninţări lansată de spionajul american prin vocea lui Reagan în formă defensivă, şi cu atât mai puţin omul simplu. Tema scutului anti-rachetă nu a adus nicio schimbare în instituţiile represive din România. România, nu doar că nu avea arme cu care să ameninţeSUA, dar a şi susţinut constant o politică de dezarmare internaţională încă de pe tipul crizei rachetelor din Cuba. De aceea a fost nevoie de diversiunea cu alarma „Radu cel Frumos”, implementată exclusiv prin intermediul DIA. Această falsă alarmă a fost traducerea locală a diversiunii scutului anti-rachetă orientat împotriva URSS.
Revin la diferenţa dintre vectorii de putere care anunţă cu fanfară preluarea puterii în cazul loviturii de stat clasice şi aceste jocuri complexe de culise din cadrul invaziei militare şi celei diversionist-militare. În aceste ultime două cazuri vectorii de putere nu doar că nu îşi asumă operaţiunea, dar şi dezvoltă o uriaşă campanie de dezinformare în masă pentru a-şi ascunde implicarea. Capitolul de faţă este menit să facă ordine în acest stufăriş dezinformaţional, prin care invazia din 1989 a fost servită opiniei publice ca revoluţie sau lovitură de stat. Procesul de dezinformare publică a continuat prin deformarea deliberată a acestor evenimente. Mineriadele din anii 1990 au fost declarate ca tentative de lovitură de stat şi nimeni nu a venit cu precizări sau nu a fost promovat în mass-media pentru explicarea acestei noţiuni către cetăţeni. Mai recent, anularea alegerilor din decembrie 2024 a fost şi ea echivalată cu lovitură de stat, deşi candidatul exclus atunci nu era şef de stat. Acuzaţia de intenţie de a produce o lovitură de stat adusă de către vechiul lider PSD, Liviu Dragnea, pentru protestatarii de la 10 august 2018 a continuat această campanie de dezinformare, aşa cum am argumentat la acea vreme în acest vlogul meu „Lovitura de stat, Lovitura de palat, Rascoala si Revolutie” . Deşi protestul de la 10 august a fost stimulat, totuşi nicio instituţie precum Armata, Parlamentul sau Guvernul nu a făcut nimic pentru înlăturarea lui Dragnea. Apoi, acesta oricum nu era preşedinte al României (şef de stat), iar ultimele două instituţii erau controlate de PSD, al cărui preşedinte era.
În aceeaşi notă dezinformaţională scrie Sergiu Nicolaescu de o „lovitură de stat dată de către civili” la pagina 438 din cartea sa „Lupta pentru putere. Decembrie 1989”, editura ALL, 2005. În general ce mai mare parte din „civili” sînt cetăţeni simpli. Cetăţenii simpli nu dau lovitură de stat, ci pot face o răscoală/revoltă populară sau, dacă sînt competenţi în ştiinţe politice şi drept, pot face o revoluţie. Ce-i drept, o parte din aceşti „civili” pot fi membri ai guvernului/parlamentului, şi atunci nu există vreo contradicţie cu noţiunea de „lovitură de stat”. Însă, acei „civili” de care a scris Nicolaescu erau cei din „grupul Iliescu” de la TVR din 22, din care făcea parte şi el. Sergiu Nicolaescu a fost primul care a anunţat atunci că evenimentele ce se desfăşurau ar fi fost o revoluţie. Iată-l în 2005 acceptând că acel eveniment ar fi fost şi lovitură de stat, identificând-o totuşi cu revoluţia. Remarcăm aici schimbarea periodică a bărcilor, tipică pentru familia sa, despre care am arătat în secţiunea „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989” din capitolul 2. Aşa cum bunicul său, generalul de armată Nicolae Cambrea, a dezertat cu un detaşament întreg la sovietici înainte de 23 august 1944, la fel a făcut şi el în 1989 şi faţă de ce arătase în filmele comuniste pe care le-a făcut până atunci. Dar, odată cu „vântul”, şi-a schimbat şi el opţiunea în 2005, când a scris această carte, faţă de ce afirmase în 1989. Cam la asta se reduce ideea de lovitură de palat/de stat în decembrie 1989, şi voi aduce mai departe detalii în sprijinul ei.
Nimeni din eşalonul 2 de putere nu a iniţiat o lovitură de palat în decembrie 1989
Cei mai importanţi piloni din Securitate erau deja agenţi dubli sau tripli CIA/KGB şi au reacţionat tacit la această schimbare prin ordine din afară. Ei au început să saboteze regimul din interior, culminând cu haosul din 1989. Principala lor instigare împotriva regimului până atunci a fost reducerea nejustificată a salariilor la unii muncitori de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov. Această manevră a fost urmată de greva acestora dar nu a dus la rupturi în eşalonul doi de putere sau în instituţiile represive. Acelaşi rezultat s-a avut şi în cazul opririi totale a căldurii şi apei calde la căminele studenţeşti de la Iaşi în plină iarnă. Această măsură a dus de asemenea la o revoltă a acestora, dar rămasă la nivel de revendicări. Iată că înainte de 1989 nu existau premisele nici ale unei lovituri de stat şi nici a unei revolte populare. De aceea CIA împreună cu spionajul militar au trecut la un alt nivel de instigare în decembrie 1989, aşa cum l-am descris în detaliu în capitolul precedent.
Dacă acţiunea ilegală de demitere a şefului de stat conduce la uciderea sa, atunci ea devine atentat/asasinat politic. În mod normal, lovitura de palat/de stat nu mai necesită şi uciderea şefului statului; acesta este destituit pur şi simplu printr-un act formal şi nimeni nu are vreo obiecţie la acţiunea de înlăturare. El pierde de fapt şi de drept Puterea. Se poate agita, poate chema în ajutor pe susţinători, însă aceştia renunţă rând pe rând atunci când văd că sînt în minoritate. Uciderea sau tentativa de ucidere a şefului statului atestă faptul că acesta mai are un sprijin mai mare sau mai mic între membrii guvernului sau parlamentului şi că puciul poate eşua. Eliminarea sa fizică este un proces de ameninţare a celorlalţi să accepte schimbările politice, astfel vor avea soarta lui.
Este exact ce s-a întâmplat cu Ceauşescu, dat jos de o minoritate infimă de agenţi CIA şi spionajul militar occidental, racolaţi în special din Securitate şi DIA/Armată. Am arătat mai sus faptul că alarma „Radu cel Frumos” a creat condiţiile din 1944 pentru „întoarcerea armelor” împotriva şefului statului. Aşa ceva, împreună cu multe altele, nu putea fi făcut fără implicarea capilor DIA. Securitatea nu putea controla atât din corpul armatei. Uciderea generalului Milea şi eventualele ameninţări că vor avea aceeaşi soartă pentru ceilalţi apropiaţi ai lui Ceauşescu i-a făcut pe cei mai mulţi să creadă că tragedia din 1989 ar fi fost o lovitură de stat, după cum a crezut şi Ceauşescu însuşi. Dar, după cum am spus mai sus, în decembrie 1989 în România nu a avut loc o lovitură de palat deoarece nimeni din eşalonul 2 de putere nu a uneltit împotriva sa şi nu i-a luat efectiv locul. Constantin Dăscălescu a fost cooptat la Timişoara de către manifestanţi într-un guvern fantomatic stabilit ad-hoc pe 20 decembrie. Însă acest guvern nu a avut nicio funcţie, nu a dat comunicate şi ordine cu efecte concrete pentru instituţiile subordonate. Dacă a acceptat să devină liderul guvernului conceput la Timişoara, cu siguranţă că ar fi vrut să facă parte dintr-o lovitură de palat care să-l înlăture pe Ceauşescu. Însă de la Timişoara până la Bucureşti era o cale lungă. Lovitura de palat nu se dă de la sute de kilometri depărtare, ci chiar în sediul de unde se emit ordine şi decrete. Doar dacă Dăscălescu sau orice alt membru al guvernului, ar fi venit la sediul CC împreună cu un grup de revoluţionari de la Timişoara şi l-ar fi arestat sau pur şi simplu dat afară pe Ceauşescu, atunci evenimentele din decembrie 1989 ar fi putut fi o lovitură de palat.
După cum se ştie din înregistrarea procesului de la Târgovişte, primul care a susţinut varianta „loviturii de stat” a fost însuşi Ceauşescu. După cum am arătat în secţiunea despre manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei mutată în 17 decembrie , el a susţinut prima dată această idee în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când a aflat despre mitingul de la Timişoara cu muncitorii încolonaţi de pe platformele industriale, care a avut loc cu 2 zile înainte. Repetarea propoziţiei „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale” exclude posibilitatea ca să fi avut în vedere o lovitură de palat de tip parlamentarist. În MAN avea încredere şi ştia că acolo erau oameni selectaţi pe post de aplaudaci.
Prima bănuială a lui Ceauşescu de înfăptuirea unei lovituri de stat era tocmai Securitatea, pentru că avusese cazul Pacepa, Haiducu şi alte câteva cazuri identice. Cea de-a doua bănuială viza însăşi Armata, deoarece ştia de cazul agentului GRU Nicolae Militaru, împreună cu o mulţime de alţi agenţi, trecuţi anterior în rezervă tocmai datorită legăturilor lor dubioase cu ambele instituţii de spionaj sovietice. Nu în ultimul rând, ingineria de ucidere a lui Milea îi dădea de bănuit că în spatele haosului creat se aflau membri ai guvernului. Totuşi, conform argumentării din paragraful anterior, această variantă trebuie exclusă; Milea nu s-a sinucis, ci a fost asasinat. Ceauşescu a fost manipulat foarte uşor în această poveste.
Cel mai aproape scenariu a fost cel cu Securitatea, dar nu toţi securiştii erau agenţi CIA, ci o minoritate, la fel cum erau şi în Armată, presă şi alte instituţii. Cea mai mare parte a Securităţii îi era totuşi fidelă, însă la fel de laşă precum Armata în a se lupta cu o forţă mai puternică decât ea. Am arătat în celălalt capitol cum propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!” rostită de generalul Militaru împreună cu cererea de ajutor sovietic i-a transformat pe apărătorii înrăiţi în mieluşei. În acelaşi fel, când au văzut amploarea ingineriei sociale a vuietului transmis de staţia de amplificare de pe Calea Victoriei de la mitingul din 21 decembrie sau spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara, securiştii fideli s-au speriat de frica unei confruntări cu o forţă mult mai mare. De aceea în video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează jos terorismul!” , majoritatea securiştilor scandează „Sîntem cu poporul!”, într-un miting privat pentru a-şi arăta loialitatea faţă de noua stăpânire. Culmea imbecilităţii!
Teoria lui Stoenescu despre lovitură de stat militară dată de Stănculescu
Începând de la pagina 380 a părţii a doua din volumul 4 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”, Alex Mihai Stoenescu susţine că generalul Victor Atanasie Stănculescu ar fi dat o lovitură de stat militară. El a lansat această idee iniţial la nişte posturi TV cu audienţă redusă, şi apoi reluată de fiecare dată când a avut ocazia în diverse talk-show-uri şi interviuri. Stoenescu îşi întemeiază argumentaţia pe faptul că Stănculescu ar fi folosit căile de comunicaţie ale lui Milea. Este incredibil faptul că a putut să susţină aşa ceva pentru atât de mult timp fără să primească o replică dinspre filosofi, sociologi sau politologi. După cu am menţionat mai sus, Stoenescu a făcut aici exact acelaşi tip de manipulare pe care o făcea şi Liviu Dragnea cu acuzaţia de lovitură de stat adusă protestatarilor din stradă. Repet că protestatarii de la 10 august erau cetăţeni simpli şi nu instituţie precum cele 3 care pot da o lovitură de stat. Infiltraţii DGIPI între ei erau puţini şi aveau rol de denigrare a protestului nu de inflamare a lui. În acelaşi fel lovitura de stat nu se dă de ministrul apărării, aşa cum devenise Stănculescu automat după moartea lui Milea, ci de însăşi Armata sau vreo organizaţie paramilitară. Este o deducţie de bază pe care Stoenescu o ignoră într-un soi de alba-neagra ideologică. Armata nu era dispusă să dea o lovitură de stat şi nici vreo organizaţie paramilitară nu exista, alta decât spionajul civil şi militar străin, care orchestra evenimentele din umbră. După cum voi arăta la finalul acestui capitol , aşa ceva se cheamă invazie străină cu scop neocolonialist, nu lovitură de stat.
Doar pentru că Stănculescu l-ar fi convins pe Ceauşescu să părăsească sediul CC (deşi, ca fapt divers, eu nu cred această poveste) asta nu înseamnă lovitură de stat/palat. Am mai spus anterior că Ceauşescu însuşi avea în minte acest plan pentru a avea acces la un nou punct de comandă, în condiţiile în care liniile telefonice îi fuseseră tăiate. Lovitura de stat/palat înseamnă substituirea efectivă în locul celui mai puternic om în stat, adică preluarea Puterii. Aşa de bine a preluat Stănculescu puterea în 22 că nici n-a făcut parte din guvernul provizoriu al FSN, unde ministru al apărării a fost numit Nicolae Militaru. A ajuns ministru al apărării doar pentru că ofiţerii CADA au protestat faţă de Militaru.
Mai citim la pagina 486 că Stănculescu dăduse ordin ca începând de la ora 13.00 „toată lumea să se retragă în cazarmă”. La atât s-ar reduce „Puterea” preluată de la Ceauşescu, cu care s-ar fi dat ordine contrare celor pretins date de dictator. Dar, am arătat în secţiunea despre manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu menţionată mai sus că acest ordin fusese deja dat de Guşă pe 20 decembrie la Timişoara. E puţin probabil ca să nu-l fi şi repetat şi pentru Bucureşti, mai ales că însuşi Ceauşescu a fost de acord cu el, după cum spune la proces. Am demonstrat în acea secţiune că el nu dăduse ordin de ieşire a Armatei pe străzi împotriva manifestanţilor, ci în întâmpinarea armatelor invadatoare mistificate prin alarma „Radu cel Frumos”. Apoi, aşa de bine a dat Stănculescu acest ordin de retragere a Armatei în cazarmă, că la Sibiu unei Unităţi Militare i-a scăpat nişte proiectile trase dintr-un tanc în clădirea Miliţiei ... Ziua următoare se întâmpla marele masacru de la Otopeni, cu astfel de Unităţi cărora li se ordonase să se întoarcă în cazarmă (sic!). Probabil că se rătăciseră şi în loc sa ajungă în cazarmă au ajuns la aeroport. Peste o zi se întâmpla şi ingineria dezinformatoare care a dus la măcelărirea USLA-şilor la MApN, DSS intrând în subordinea armatei din 22 decembrie. Pot să ghicesc că şi lor li se ordonase să se întoarcă în cazarmă pentru că MApN era atacat de terorişti. Cam vreo 100 de astfel de Unităţi Militare retrase în cazărmi la „ordinul” lui Stănculescu au tras foc fratricid sau împotriva civililor în zilele de după. Vă daţi seama cum ne-a orbit acest foarte probabil agent CIA deghizat în istoric cu această mistificare! O să revin cu dezinformările practicate de Stoenescu într-o secţiune specială dedicată lui din capitolul următor .
Dacă ne uităm în istoria loviturilor de stat militare, practicate frecvent în Amerca Latină sau în Africa, observăm că ele sînt date ori de un grup de ofiţeri de rang înalt din Armată ori de facţiuni conduse de câte un ofiţer mai rebel, de obicei general, susţinut de întreg personalul militar sau doar o parte din acesta. Uneori civilii cu experienţă militară pot crea astfel de unităţii paramilitare, cu care să dea o lovitură de stat şi prin care să pretindă Puterea. Acest grup de pucişti trebuie să fie suficient de numeros şi de determinat încât să poată rezista în cazul în care Armata sau partea ei fidelă şefului statului decide să lupte pentru apărarea sa. Nu dă nimeni o lovitură de stat militară de unul singur. Primul lucru pe care puciştii îl fac după preluarea Puterii este să iasă pe posturile TV sau radio şi să anunţe acest lucru împreună unele măsuri administrative şi schimbarea totală sau parţială a Constituţiei sau a unor legi. Conform portavocii CIA/DIA/USMC Alex Mihai Stoenescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu ar fi făcut-o în joacă, aşa ca să vadă şi el cum e. Nu a anunţat preluarea Puterii şi nu şi-a asigurat o unitate de susţinere. Însă şi-a luat doar riscurile uriaşe de a-şi periclita viitorul şi siguranţa familiei, fără un minim de măsuri de protecţie şi fără a gusta din beneficiile Puterii. Apoi, asemenea unui copil prins că a intrat în maşina familiei şi a băgat cheia în contact, s-a retras cu coada între picioare, zicând că a vrut doar să se joace. Asta este una dintre cele mai mari minciuni ale tragediei din decembrie 1989. Mulţi naivi în ţara asta, unii dintre ei totuşi oameni inteligenţi, au crezut povestea asta de adormit copiii!
Marius Mioc, liderul dezinformărilor din mediul online privind tragedia din 1989, se dă unul dintre cei mai virulenţi critici ai lui Stoenescu, dar nu spune nimic în cărţile lui despre absurditatea acestui argument. Şi lui i-am dedicat o secţiune în capitolul 4 . El se limitează în a sublinia contrargumentul pe deplin valid că Stănculescu nu şi-a revendicat după 1989 titlul de pucist, după cum citim la pagina 38 din cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, Manipulări”, Editura Partoş, 2019. Dacă ar fi admis asta, atunci Stănculescu ar fi fost perceput ca un fel de Lazlo Tokes al Armatei. Dar nu a făcut-o nici atunci când a fost cercetat penal. Mioc se arată informat despre principalele concepte ale sociologiei generale şi istoriei. Însă el nu face nici cea mai elementară analiză cu privire la discrepanţa dintre noţiunea de „lovitură de stat militară” şi acţiunea lui Stănculescu din 22 decembrie, cea mai slabă parte a teoriei lui Stoenescu. Aşa ceva este un important indiciu asupra lipsei sale de onestitate teoretică, pe care am să-l dezvolt în următorul capitol.
Din păcate, pentru a fi convins să joace acest rol de pucist şi a obtura perspectiva implicării unor forţe străine în tragedia din decembrie 1989, în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi români nu mai credeau că atunci ar fi fost o revoluţie, Stănculescu a fost trimis preventiv la închisoare. El, unii ofiţeri de rang înalt din Armată sau membrii CPEx, au fost condamnaţi prin procese stalinist-capitaliste, cu probe contrafăcute , de genul celor care l-au condamnat recent pe Gheorghe Dincă în cazul Caracal. Astfel, Stănculescu a fost presat să joace un fantomatic rol de pucist, de unul singur, împotriva realităţii acestui gen de acţiune politică. Tragic e faptul că soţia sa s-a sinucis în urma acestor manevre exercitate de CIA asupra lui, după cum vom vedea în capitolul 4.
Teoria lui Ion Cristoiu despre lovitură de stat militară dată de Iulian Vlad
O teorie un pic mai realistă decât cea susţinută de Stoenescu este cea a lui Ion Cristoiu susţinută recent. Principala diferenţă dintre cele două idei este aceea că, în loc de Stănculescu, Cristoiu îl dă ca autor al presupusei lovituri de stat militare pe comandantul DSS, generalul Iulian Vlad. O perioadă şi Cristoiu a susţinu varianta Stănculescu, printre altele, însă de ceva vreme vedem că a cotit-o spre Vlad. O astfel de idee e susţinută de răspândirea în opinia publică a informaţiei cum că Vlad i-ar fi propus generalului Corneliu Pârcălăbescu (comandantul Gărzilor Patriotice”) arestarea lui Ceauşescu. Şi această idee cred că este o „za dezinformaţională” lansată tot de CIA pentru a susţine această alternativă la ideea lui Stoenescu, în speranţa că ar agăţa alţi naivi. Pentru că Pârcălăbescu ar fi refuzat acest plan, generalul Vlad ar fi trecut la crearea de haos, aşa cum îl ştim, fapt ce a dus până la urmă la picarea lui Ceauşescu. Dar, continuă Cristoiu fabulaţia, un oarecare incompetent din Securitate, ce nu s-ar fi trezit la timp (sic!), ar fi pierdut din vedere Televiziunea, şi atunci civilii au ocupat-o şi aşa s-a întâmplat „revoluţia”.
Teoria haosului realizat de spionajul civil şi militar în decembrie 1989 este cea mai realistă parte a variantei lui Cristoiu. Ea se suprapune peste exact ce s-a întâmplat, exceptând pilonul său central, generalul Vlad. De fapt haosul a fost creat de câţiva agenţi dubli şi tripli CIA/DIA/USMC/KGB/GRU din instituţia pe care o conducea. Toţi au fost coordonaţi de USMC şi CIA, de care eu tind să cred că Vlad nu ştia. Sînt câteva documente care îl incriminează şi altele care îl disculpă în acest sens. Fiind agent de Securitate, ne putem imagina că acestea ar fi putut fi contrafăcute şi le putem ignora. Pentru a-i înţelege rolul trebuie să ne punem în postura CIA. Cea mai mare instituţie de spionaj civil din lume (după bugetul declarat) nu avea nevoie de un hârţogar de birou precum Vlad, ci de lunetişti care să instige la foc fratricid şi să creeze victime apolitice, cu care să se cârpească minciuna despre zecile şi apoi „sutele de mii de victime” de la radio Europa Liberă. De aceea cred că Vlad nu a avut niciun rol în tragedia din decembrie 1989, deşi şi el a fost trimis preventiv câţiva ani la răcoare, tot printr-un proces stalinist. Un om ca el ştia să ascundă probele, aşa că nu trebuie să mai menţionăm că n-au existat probe nici împotriva lui. Condamnarea sa a fost făcută la fel ca şi în cazul Stănculescu, pentru a fi convins să-şi joace rolul pentru cei ce erau dispuşi să creadă varianta lui Cristoiu.
Dar teoria lui Cristoiu are o parte mult mai slabă decât cea a lui Stoenescu. Dacă teoria loviturii de stat dată pe furiş de Stănculescu ne provoacă zâmbete, cea despre cum a pierdut Securitatea din vedere Televiziunea ne face să izbucnim în hohote râs. După cum am menţionat mai sus, Cristoiu susţine că Securitatea a pierdut Puterea pentru că la TVR ori n-a avut curaj să se ducă, ori ar fi uitat că există, şi astfel acolo au ajuns alde Iliescu şi Dinescu, care au zis vrute şi nevrute despre ea. Ruşinată (sic!), ea s-a retras în cazărmi auzind pe alte canale de comunicare prin sincronicitate astrală (Sic!) de ordinul fantomatic al lui Stănculescu. Nea, Cristoaie şi Stoenesce, ia mai gândiţi-vă un pic! Nu cumva Stănculescu a greşit numărul şi a sunat la Securitate când a dat ordinul de retragere a Armatei în cazărmi? Am auzit asta în bancul cu englezul care a greşit numărul de la propria casă şi i-a dat ordin valetului să împuşte soţia altuia, crezând că ar fi fost a sa şi că îl înşeală.
O astfel de „scăpare” din partea lui Cristoiu este inconsistenţă psihologică, fapt ce pune mari semne de întrebare şi despre el, la fel ca în cazul Stoenescu, Mioc şi mulţi alţi „istorici”. Dacă ştii de dezinformările cauzatoare de foc fratricid de la Otopeni, Sibiu, MApN şi Televiziune, nu ai cum să crezi că această instituţie ar fi fost lăsată de capul ei. Toată mascarada din 1989 a fost făcută pentru a crea iluzia publică despre o revoltă populară majoră împotriva regimului Ceauşescu. Televiziunea nu doar că n-a fost uitată, dar ea a fost principalul instrument de manipulare publică în acea perioadă, exact când începuse să se numească „liberă”. Degeaba s-a spus la radio „Europa Liberă” minciuna cu „sutele de mii de victime" . Până când radioul public şi televiziunea publică nu le-a retransmis populaţia nu a ieşit masiv în stradă. Fără această dezinformare ce s-a transformat în manipulare de masă toată povestea s-ar fi redus la o mână de dizidenţi politici anti-socialişti, infiltraţi de o majoritate de agenţi de teren ai spionajului, care au mai atras şi marginali cu promisiuni diverse. Manifestaţiile masive din stradă au fost cel mai important factor al acestei minciuni istorice create de spionajul occidental în România. La TVR s-au transmis cele mai mari dezinformări ale întregii mascarade, precum celebra propoziţie imperativă „Opriţi măcelul!” . A pretinde că Securitatea tutelată de CIA ar fi pierdut din vedere televiziunea este lipsit de sens. Îl şi văd pe generalul Vlad care tună şi fulgeră pe subordonaţi, ceva de genul: „Care-i mă răcanu’ care a uitat Televiziunea, taman când să dăm şi noi o lovitură de stat să ne pricopsim?!”
La fel ca şi în cazul teoriei Stănculescu, dacă Vlad ar fi vrut arestarea lui Ceauşescu de la sine putere, putea trimite pe absolut oricine din subordinea sa să o facă, fără să mai fie nevoie să-l convingă pe Pârcălăbescu. Securitatea era instituţia cea mai apropiată de Ceauşescu şi putea închide ochii la un astfel de plan înfăptuit de absolut oricine. Şi, asemenea cazului Stănculescu, nici Vlad nu şi-a revendicat rolul de pucist după 1989, atunci când condiţiile erau favorabile. Desigur, cea mai slabă parte a teoriei loviturii de stat militară susţinută de generalul Vlad şi Securitate, ca întreg, este faptul că, deşi a condus la înlăturarea lui Ceauşescu, totuşi securiştii nu au preluat Puterea în genul literal al loviturii de stat militare descrise mai sus. Securitatea a fost desfiinţată imediat după aceea iar angajaţii săi au trecut în subordinea MApN, mai exact a DIA. Acel video cu angajaţii săi strigând „Sîntem cu poporul!”, „Vom lupta pentru popor!” şi „Jos terorismul!” arată că, per total, ca instituţie ea a pierdut. Ea a fost subordonată armatei chiar în 22 decembrie, şi a fost înlocuită cu antecamera SRI-ului, care s-a înfiinţat oficial abia în martie 1990. Însă, da, SRI opera în paralel cu DSS, ca agenţi dubli şi tripli încă de câţiva ani înainte de 1989. Chiar dacă nu fuseseră racolaţi anterior de spionajul occidental, cei mai mulţi din vechii securişti au fost apoi reangajaţi în SRI, dacă au acceptat să tacă şi să închidă ochii când trebuie.
Acelaşi argument se poate aplica şi în cazul teoriei ce insistă pe KGB şi nu pe CIA în generarea tragediei din 1989: peste 2 ani dispărea şi KGB. A rămas în picioare GRU în Rusia şi DIA, rebotezată DGIA în România. Acest fapt este un alt indiciu faţă de rolul spionajului militar în generarea tragediei din decembrie 1989. Vom vedea în ultimul capitol dezinformare uriaşă practicată de dezinformatorii militari Pavel Coruţ, Emil Străinu şi Valentin Raiha . Securiştii şi KGB-iştii care au colaborat evenimentele din decembrie 1989 au fost agenţi dubli CIA şi avut rol de auto-sabotaj. La fel s-a întâmplat cu agenţii FBI/USMC care au generat explozia navei USS Arizona în 7 decembrie 1941 , în urma căreia au murit în jur de 1000 de puşcaşi marini americani, după cum am arătat în detaliu în „cartea mea Manifestul societăţii automatiste”. Acel eveniment a dublat numărul de victime al atacului de la Pearl Harbor, şi a dus la inflamarea Celui De-al Doilea Război Mondial înspre a deveni cea mai mare crimă din istorie, aşa cum am arătat în documentarul cu acelaşi nume . În acel moment FBI era principala agenţie de spionaj civil americană. În 1946 a fost înfiinţată CIA, care a preluat această funcţie, iar FBI a rămas să-şi îmbunătăţească imaginea publică prin reducerea activităţii în domeniul criminalităţii majore.
Cei care nu cred în varianta revoluţiei sînt deja majoritari în România (deşi încă o numesc ca atare, ca urmare a intensului proces de dezinformare). Majoritatea lor acuză Securitatea de haosul din 1989. Cei mai mulţi dintre angajaţii săi ori au devenit antreprenori (vezi cazul Cataramă) ori au fost angajaţi în alte instituţii asemănătoare precum DGIPI şi Jandarmeria. Însă fiecare a trebuit să accepte ruşinea de a fi fost securist înainte de 1989, deşi în presă au fost publicate mult mai frecvent cazurile de colaboratori ai Securităţii decât de foşti ofiţeri reangajaţi sau nu în SRI. Dimpotrivă, un agent de rang înalt al Securităţii, precum Filip Teodorescu, a fost prezentat în mai multe materiale media ca un patriot, luptător onest pentru România.
Un alt agent sub acoperire de istoric, Marius Oprea, a încercat în cărţile sale varianta recunoaşterii meritelor unei părţi a Securităţii în înlăturarea lui Ceauşescu, însă fără prea mare succes la public. Stoenescu merge şi mai departe şi îi atribuie întregii DSS meritul de a fi întors armele şi a fi dus la căderea regimului. Desigur, această viziune se contrazice cu varianta agenţilor sovietici, cu care l-a sedus pe Cartianu şi l-a deturnat în a nu vedea spionajul occidental în spatele mascaradei. Dar aşa ceva nu e singura contradicţie majoră din maculatura lui Stoenescu, după cum vom vedea în capitolul 4. Dimpotrivă, Marius Oprea spune cel mai mult adevărul dintre toţi istoricii care au scris despre tragedia din 1989. Varianta lui dă aspect mai realist teoriei lui Cristoiu faţă de cea a lui Stoenescu. Securitatea a contribuit la înfăptuirea haosului de atunci, chiar dacă nu ca întreg, ci doar o parte infimă din ea. La fel se poate spune şi de sora ei mai mare, DIA, ferită strategic de atenţia publică. Însă acest procent a fost suficient să schimbe regimul, împreună cu racolaţi din celelalte instituţii, şi să controleze apoi evoluţia evenimentelor în România. De fapt ce trăim astăzi, şi ceea ce există în majoritatea ţărilor occidentale, este o dictatură militară guvernată de spionajul civil şi militar, coordonat în general de CIA şi Defence Intelligence Agency/USMC şi alte agenţii militare americane de spionaj.
Am spus asta în ultimele 30 de minute din documentar şi voi reveni în capitolul următor cu şi mai multe detalii edificatoare. Dictatura militară a spionajului civil jonglează cu principiile statului de drept şi ale democraţiei, oferă anumite libertăţi cetăţeanului, în aşa fel încât majoritatea să fie mulţumită de sistem şi să nu pună întrebări sensibile. Din acest punct de vedere Cristoiu are dreptate, a fost o lovitură de stat, dar nu realizată de Securitate ca întreg, ci de spionajul civil & militar ca întreg. Tragedia din 1989 a fost făcută de agenţi dubli (tripli) CIA/DIA/USMC din Securitate (lunetiştii), Armată (alţi lunetişti, generalul Militaru, căpitanul Lupoi) mediul universitar (Gelu Voican Voiculescu) sau vechii activişti PCR (Silviu Brucan). Desigur, aşa ceva nu este o lovitură de stat tradiţională, specifică ţărilor din lumea a 3-a, ci o invazie diversionist-militară în scopul extinderii spaţiului capitalist şi alimentarea cu resurse naturale şi umane a economiei Occidentale, în special a celei Europene. Vom vedea într-o secţiune ulterioară că diferenţa dintre ele este uriaşă, deşi ele sînt asemănătoare. România nu a fost singură în acest proiect iniţiat de CIA prin scutul antirachetă servit de portavocea sa de la Casa Albă, preşedintele Roland Reagan în 1983. Tot spaţiul est-european a trecut prin aceeaşi dramă. Din păcate, în Iugoslavia tragedia a fost mult mai mare.
Teoria CIA despre lovitură de stat dată de Ion Iliescu, rămasă în percepţia publică
Prima instituţie care a susţinut că în 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat a fost însăşi CIA. Pe 07 iunie 1990, la câteva zile până la represiunea protestatarilor din Piaţa Universităţii, CIA a elaborat un document general privind activitatea politică din întreaga lume, inclusiv cea din România intitulat „NATIONAL INTELLIGENCE DAILY”. Documentul are 28 de pagini şi face parte dintr-un raport mult mai vast, de peste 500 de pagini, după cum vedem din numerotarea lor, rămas încă în mare parte secret. Exceptând câteva paragrafe, vedem că marea majoritate a paginilor şi din această variantă restrânsă au rămas încă ascunse publicului. Dar la pagina 17 din acest document, care corespunde cu pagina 509 din documentul general, putem vedea 2 paragrafe care vizează lupta politică internă din România, şi care vizează pe cei doi piloni majori ai realizării tragediei din decembrie 1989, respectiv Silviu Brucan şi Nicolae Militaru. Aceştia ar fi răspândit o acuzaţie cum că în 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat orchestrată de FSN, implicit de Ion Iliescu. Literal, documentul CIA spune la finalul primului paragraf:
„Proeminentul consilier al FSN, Silviu Brucan, a devenit mai critic la adresa preşedintelui Iliescu şi, alături de fostul ministru al Apărării Militaru, continuă să răspândească acuzaţia că revoluţia a fost o lovitură de stat organizată de FSN.”
Această idee s-a impus în mintea majorităţii contestatarilor ideii de revoluţie, deşi ea este cea mai absurdă dintre toate. Însă în 1989 Ion Iliescu nu avea nici un rol de conducere nici în guvern şi nici în PCR şi nici în Armată, ci era un banal şef de editură. Prin urmare nu putea conduce o lovitură de stat/ lovitură de palat pentru că nu avea funcţie într-o instituţie ce putea face acest lucru. Apoi, el a devenit persoană importantă şi activă în haosul din 1989 abia după ce Ceauşescu plecase din sediul CC şi ajunsese virtual arestat. Fără funcţie de comandă şi fără mijloace de comunicare, Ceauşescu era înlăturat de fapt, chiar dacă în drept el încă avea funcţie de preşedinte. Dar Iliescu a ajuns după înlăturarea lui Ceauşescu, aşa că nu putea da o lovitură de stat/ lovitură de palat. El a fost doar una dintre figurile pe care CIA le-a testat prin expunere publică la TVR în acele zile pentru a oferi opiniei publice siguranţa stabilităţii ţării prin alegerea unui nou lider. S-a întâmplat că el a avut cea mai mare priză la public datorită exprimării sale coerente şi articulate. Fiind controlat din umbră de manipulatori precum Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu şi alţii, Iliescu a fost ulterior investit ca preşedinte FSN şi apoi CFSN şi apoi CPUN până când alegerile din mai 1990 l-au propulsat ca preşedinte de drept al României. Oricine cu aceleaşi abilităţi putea fi în postura lui, fără rol în ce se întâmplase până atunci.
Dar iată că printr-un amplu proces de dezinformare, CIA a reuşit să imprime în opinia publică ideea că Ion Iliescu ar fi comis această lovitură de palat. Surprinzătoare în acest document CIA este minciuna cu rol de dezinformare cu bătaie lungă despre ideea de lovitură de stat lansată de Brucan şi Militaru. Rareori se regăsesc în documentele CIA minciuni banale precum acestea. Silviu Brucan a etichetat ca revoluţie evenimentele din 1989, ani de zile la rândul în interviul săptămânal de la televiziunea ProTV, şi niciodată de vreo lovitură de stat. El nu avea nici un motiv să susţină varianta loviturii de stat pentru că fusese la TVR cu mult înainte de apariţia lui Ion Iliescu. Mai mult decât atât, el fusese originea dezinformărilor lansate de la etajul 11, prin acele bilete pe care le citea Brateş. A susţine ideea de lovitură de stat însemna să-şi taie singur creanga de sub picioare, deoarece ar fi trimis atenţia opiniei publice către marile inginerii de dezinformare din acele zile care au dus la foc fratricid şi ucideri de militari şi civili apolitici. Aşa ceva s-a dorit ascuns prin tot acest proces de dezinformare din istoria naţională. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Militaru; „Opriţi Măcelul!” era o propoziţie imperativă cu funcţie dezinformaţională complexă ce susţinea ideea de revoltă populară masivă, nu de lovitură de stat înfăptuită de una din cele 3 instituţii menţionate mai sus .
Fiind desecretizat în 2019, acest document CIA doreşte pe de o parte dezinformarea prin tehnica de externalizare a propriului său rol jucat în tragedia din decembrie 1989. Apoi această instituţie şi-a dorit prin această minciună spălarea imaginii principalilor săi piloni ai tragediei din 1989, în special a lui Brucan. După ce adevărul despre Otopeni, Sibiu şi grupul Trosca a ieşit la iveală, opinia publică şi-a îndreptat furia către aşanumiţii revoluţionari, pe care situaţia din acele zile îi portretiza ca eroi. Era clar încă de pe atunci că o astfel de idee nu se va impune pe termen lung în opinia publică din România. Alţii au folosit calamburul eufemistic „loviluţie” pentru descrierea acelor evenimente. Astfel că, prin acest document, CIA şi-a pregătit astfel terenul pentru o nouă poziţie politică autohtonă în raport cu însăşi părerea opiniei publice, care evoluase spre ideea loviturii de stat, un al doilea zid dezinformaţional faţă de adevărul instigării de război civil.
În următorul subcapitol voi analiza cealaltă dezinformare despre tragedia din decembrie 1989, respectiv cum că ar fi fost o revoluţie .
* Alianţa cu vechiul inamic împotriva vechiului aliat este a doua mare ruşine naţională din secolul al 20-lea, după represiunea răscoalei de la 1907. Alianţa cu Germania a fost o prima greşeală, cea cu URSS a fost a doua, de două ori mai mare. Argumentul salvării vieţilor militarilor este contrazis de numărul uriaş de morţi în războiul din afara graniţelor, alături de armata URSS. El ar fi rămas în picioare dacă armata capitula şi România ar fi rămas neutră, chiar şi atunci, pe final.
