Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3 Dezinformări autohtone faţă de tragedia din 1989

Dezinformările autohtone despre tragedia din 1989 sînt mult mai complexe decât cele destinate spaţiului occidental. Cele autohtone au avut rolul de a camufla şi înăbuşi răspândirea adevărului în grosul societăţii după ce a fost afirmat de martorii oculari, supravieţuitorii şi familiile celor care şi-au pierdut viaţa în acele evenimente.

4.2.3.1. Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după

Cea mai tragică dezinformare în masă lansată în decembrie 1989 a venit chiar în acele zile negre şi a constat în naraţiunea despre terorişti. Teroriştii ar fi fost o unitate de elită fidelă lui Ceauşescu, care ar fi luptat împotriva contestatarilor dictatorului în sensul repunerii acestuia în funcţie după evacuarea sa din sediul Comitetului Central al PCR. În acele zile au circulat două zvonuri despre această fantomatică unitate de elită. Primul dintre ele a fost acela cum că teroriştii ar fi fost membrii ai unui departament din Securitate. Celălalt susţinea că ei ar fi fost o unitate de mercenari străini, în special arabi din zona OEP şi Yasser Arafat, cu care Ceauşescu era prieten. Dar, după vechiul proverb cum că „minciuna are picioare scurte”, şi în acest caz lupta „teroriştilor” cu „poporul revoltat” are câteva nepotriviri majore. Una dintre ele a fost precum predispoziţia lor pentru vânarea apoliticilor, nu a protestatarilor anti-regim. Ne aducem aminte de scena cu cei care vorbeau de la balconul CC către mulţimea din Piaţa Palatului din seara de după evacuarea lui Ceauşescu. După cum am spus în documentar, mulţimea era astfel mânată ca o turmă înspre Piaţa Palatului prin împuşcăturile de pe străzile laterale. Acesta a fost modelul pentru majoritatea protestelor anti-regim. Exceptând TVR şi fostul CC după 24 decembrie, zonele de protest popular au fost cele mai sigure în decembrie 1989. Am arătat în capitolul 2 că inclusiv la TVR şi CC morţii au apărut după răsturnarea lui Ceauşescu, spre a ghida manifestanţii departe de mass-media ( atenţia publică) sau de epicentrul noii Puteri. Ai naibii terorişti, aveau oroare de protestatari autentici antiregim precum diavolul de tămâie (Sic!)!

Lăsând gluma la o parte, explicaţia pentru aşa ceva constă în faptul că mulţi dintre manifestanţi erau agenţi sau colaboratori CIA, racolaţi anterior din Securitate şi alte instituţii, care jucau rolul de dizidenţi antisistem. Civilii ucişi în decembrie 1989 au fost neutri politici vânaţi la propriu în propriile case sau pe străzi fără legătură cu protestele. Numărul acestor morţi a fost de câteva zeci de ori mai mare decât al protestatarilor anti-regim. Aceştia din urmă au început să apară după plecarea lui Ceauşescu între cei ce nu fuseseră cooptaţi anterior în planul producerii mascaradei dar veniseră la final pentru a primi o funcţie în noile structuri de Putere. Reprimarea lor a avut realmente funcţie de a-i speria şi trimite acasă, după ce pozele cu „revoluţia” se făcuse pentru falsificarea istoriei.

De fapt, „teroriştii” erau înşişi agenţii CIA care vânau din locuri ascunse fie militari fie civili. Existenţa lor e confirmată cel mai bine în mărturiile consemnate în documentele oficiale faţă de evenimentele de la Sibiu , aşa cum le-a descris în secţiunea numită „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” din capitolul 2 . Această tristă reţetă s-a repetat în mai multe cazuri de catastrofe umanitare din secolul 20 şi până astăzi în cel 21. La minutul 52 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat mai multe exemple de astfel de cazuri. Unul dintre ele este implicarea spionajului civil occidental în fondarea organizaţiei ISIS care a terorizat Orientul Mijlociu în a doua decadă a secolului 21. De asemenea, aşa ceva e foarte posibil că s-a repetat şi în cazul atacurilor de la 11 septembrie 2001, după cum se poate intui din lectura cărţii „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea .

Naraţiunea teroriştilor a avut rolul a ascunde dezinformaţional originea focurilor de armă care au ucis acei civili apolitici dinspre CIA către această fantomatică organizaţie fidelă dictatorului. Am teoretizat această tehnică de dezinformare în secţiunea intitulată „Tehnici de dezinformare indirectă în documente” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , „tehnica de dezinformare prin antecedenţă (falsa cauză)”.

Această minciună a fost şi motorul marilor inginerii dezinformaţionale cauzatoare de foc fratricid precum masacrarea militarilor veniţi de la Câmpina să apere Aeroportul Otopeni, masacrarea miliţienilor la Sibiu, cea a grupului USLA la MAPN sau cea a paraşutiştilor trimişi să apere Televiziunea. După cum am tot spus şi în documentar, dar şi în această carte, aceste inginerii s-au făcut printr-o dezinformare simetrică făcută asupra a două unităţi, care astfel au ajuns să se împuşte între ele. Uneia dintre cele două unităţi li s-a dat ordinul să meargă şi să apere un obiectiv; cea de-a doua, care se afla deja în apărarea acelui obiectiv, a fost anunţată că va fi atacată de terorişti. În felul acesta celor care primiseră ordin înainte să se deplaseze spre apărarea obiectivului li se făcuse imagine de terorişti în rândul celorlalţi. Cele două unităţi se vor fi împuşcat astfel între ele în foc fratricid. Grigore Cartianu a descris în jur de 100 de astfel de situaţii în cartea „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010. Unele dintre aceste dezinformări au eşuat în sensul că n-au dus la nici un mort. Dar altele au reuşit şi per total au dus la aproximativ 400 de victime, majoritatea în rândul militarilor, dar şi câteva zeci de miliţieni la Sibiu şi probabil sute de securişti neracolaţi înainte în grupul de conspiraţionişti care au organizat mascarada.

Asemenea fantomaticului vaccin, care ar fi dus la dispariţia pandemiei de COVID-19, şi aşanumiţii terorişti aveau rol de fentă pentru opinia publică pentru explicarea morţilor din propriile case sau din zone care nu aveau legătură cu protestele. Siguranţa manifestanţilor în zonele de protest şi uciderea apoliticilor neutri nu avea nici un sens pentru omul simplu. În contextul naraţiunii oficiale a poporului revoltat împotriva regimului Ceauşescu şi reprimat de forţele fidele acestuia, morţii ar fi trebuit să fie protestatari. Desigur, dacă manifestanţii ar fi fost ucişi în zonele de protest, se termina cu ideea de revoluţie, ca eveniment cu participare populară. O rafala trasă la grămadă asupra manifestanţilor ar fi dus instantaneu la golirea spaţiului, aşa cum s-a întâmplat la Sibiu şi Cluj în situaţii similare. După cum am mai spus anterior, o astfel de opţiune trebuia evitată din două motive: primul e acela că excludea poporul din această inginerie socială, ceea ce implica accentuarea dubiilor opiniei publice faţă de ideea de revoluţie; cel de-al doilea este faptul că putea duce la uciderea propriilor colegi aflaţi majoritar între manifestanţi până în 22 decembrie. Dar această anomalie nu a trecut neobservată. După ce mulţi şi-au dat seama că au fost manipulaţi să iasă în stradă, sau după ce au văzut asta din postură de neutri, s-a răspândit ideea că în decembrie 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat, orchestrată de la nivelul 2 de putere. Am arătat la începutul sub-capitolului anterior că ce s-a întâmplat atunci nu a fost nici lovitură de stat.

Rezultatul a fost acela că victimele s-au ales din rândul neutrilor politici. Aproximativ 600 de astfel de oameni au fost ucişi în casele lor sau în locuri fără legătură cu manifestaţiile anti-regim. Abia după aceea, când piesa de teatru se va fi terminat, şi CIA găsise în Ion Iliescu noul lider acceptat de popor, au fost ucişi si manifestanţi autentici spre a-i face pe restul să plece acasă. Naraţiunea teroriştilor explica cât de cât această bizarerie, printr-o fantomatică răzbunare prostească pe cei lipsiţi de apărare a forţelor de ordine fidele regimului. Dar, asemenea planului CIA de distrugere a satelor şi industriei naţionale, care a fost apoi pusă în cârca lui Ceauşescu în acel proces stalinist în care a fost condamnat la moarte, şi naraţiunea teroriştilor a explicat în mod fals operaţiunea de invazie de tip cal troian asupra României.

Naraţiunea teroriştilor a fost posibilă prin acelaşi gen de mistificare a noţiunii de „terorism” pe care l-am descris în secţiunea „Falsa imagine a lui Ceauşescu ca terorist amator în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa” din primul capitol al acestei cărţi. Făceam acolo distincţia foarte importantă între armata profesionistă, organizată ierarhic (terorism profesionist), şi terorismul amator. Acesta din urmă este comis de rebeli care nu ajung la nivelul organizării într-o armată, ca o formă rudimentară de rezistenţă împotriva unei politici de forţă susţinută de propriul stat sau de un stat invadator. Teroriştii amatori comit acte de sabotaj asupra unei armate mai puternice prin mijloace rudimentare. Acei lunetişti camuflaţi în haine civile care trăgeau din toate poziţiile în decembrie 1989 la noi, de fapt nu se suprapun peste noţiunea de „terorism” acceptată inclusiv la nivel oficial. Dacă aveau arme atât de performante, ei nu puteau fi „terorişti”, ci militari profesionişti din interiorul celor 3 instituţii represive. Existenţa unor arme performante implică automat şi organizarea armată, cu regulile sale de folosire şi practică aferentă, altfel acele arme nu pot fi folosite în mod eficient şi sigur pentru cei ce le manevrează.

Pe măsură ce românii au dat semne de trezire din mistificarea privind eroismul popular şi revoluţia, naraţiunile mincinoase din decembrie 1989 în general au pălit şi ele şi n-au mai fost crezute de cei care au început să-şi pună întrebări. Naraţiunea teroriştilor a fost prima devoalată deoarece niciun terorist nu a fost prins sau ucis. Povestea lui Dominic Paraschiv de la Timişoara este una ce ţine de apogeul penibilului dezinformaţional. Au mai fost şi alte cazuri însă acesta a fost de departe cel mai absurd. Altul este manufacturarea imaginii de terorişti a celor din grupul colonelului USLA Gheorghe Trosca, care nu e departe de cea a lui Dominic Paraschiv. Ulterior, membrii grupului Trosca au fost transformaţi din terorişti în eroi, după ce opinia publică a aflat despre povestea lor tragică. Sacrificarea grupului Trosca la MApN este modelul la scară mai mică a sacrificării a peste 1000 de oameni în decembrie 1989 pentru a manufactura cu probe o minciună, cea a înfăptuirii unei revoluţii de către poporul român.

Dezinformările cauzatoare de moarte prin naraţiunea teroriştilor, care au dus la instigarea la foc fratricid, au fost iniţial ascunse. Am mai spus că omul simplu îşi pierde încrederea că tragedia din 1989 ar fi fost făcută de popor după ce află de aceste inginerii sociale complexe. Iniţial s-a încercat muşamalizarea acestor crăpături în naraţiunea oficială. O primă metodă de ascundere a acestor date faţă de opinia publică a fost excluderea din Cimitirul Eroilor din Bucureşti a celor care au fost ucişi în aceste inginerii sociale cauzate de dezinformare ce a dus la foc fratricid. Ne aducem aminte de secţiunea intitulată „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei” din capitolul 2 .

O altă metodă de muşamalizare a marilor inginerii sociale odioase din decembrie 1989 a fost acordarea de diferite compensaţii date familiilor pentru a li se cumpăra resemnarea şi tăcerea. Acesta este cazul văduvei lui Trosca, care a fost angajată apoi în acest minister. Primul obiectiv a reuşit, celălalt nu, pentru că erau mai multe cazuri. Putem bănui că multe familii ale celor ucişi astfel au primit astfel de „cadouri” pentru a accepta anatema asupra celor pierduţi în aceste inginerii sociale odioase. Ne aducem aminte de cele 7 familii din provincie (cărora nu le-am dat numele) de la finalul capitolului 2, care şi-au rotunjit de multe ori veniturile în urma acceptării înmormântării unor membri în Cimitirul Eroilor din Bucureşti. Însă, în acel moment poporul român avea demnitate şi multe alte familii n-au acceptat această regie ieftină. Aşa că povestea teroriştilor n-a primit suficient credit dinspre cei implicaţi.

Această reţetă s-a practicat la un nivel mult mai înalt pe popoarele german şi japonez, după ce au fost decimate în urma Celui De-al Doilea Război Mondial, în urma unor instigări venite din partea marilor bancheri şi industriaşi de pe ambele 3 continente, America, Europa şi Asia. Am descris la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” cum Hitler a fost sprijinit în Germania de bancheri locali precum Fritz Thyssen sau Hjalmar Schacht. După ce a ajuns la putere şi a instaurat dictatura, Hitler a fost sprijinit de corporaţii americane precum General Motors, IBM sau Union Banking Corporation spre a-şi construi maşina de război. În acelaşi fel s-a construit şi marina japoneză. Amiralul Isoroku Yamamoto a studiat în SUA la Harward şi a contribuit decisiv la dezvoltarea ei. Apoi, în mod inexplicabil cu spiritul japonez şi etica japoneză, el a plănuit atacul de la Pearl Harbor, în urma căruia cetăţenii americani au fost convinşi să intre în acel război.

Economia japoneză de până atunci fusese construită în principal în urma schimburilor comerciale cu SUA. Am arătat în sub-capitolul intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” că există 4 mari indicii că pilonii administrativi ai SUA ştiau de iminenţa atacului, şi totuşi nu şi-au avertizat oamenii despre acest lucru. Mai mult decât atât, în secţiunea intitulată „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional” din aceeaşi carte am arătat că anumiţi spioni FBI, ce lucrau sub acoperire în interiorul bazei, au contribuit la auto-sabotajul asupra navei USS Arizona în urma căruia au murit peste 1000 de puşcaşi marini americani.

Despre aceste lucruri s-a ştiut în ţările în care aceste inginerii sociale s-au întâmplat, şi de aceea marii industriaşi şi bancheri americani au cumpărat tăcerea supravieţuitorilor prin această adevărată mită contra tăcerii. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu tinerii din mişcarea „flower power” din anii 1960, la urechile cărora au ajuns mărturiile a 2 000 de supravieţuitori al acelei îngrozitoare inginerii sociale din Hawaii. Şi ei au fost mituiţi prin crearea clasei mijlocii, adică printr-un „plan Marshall” naţional prin care au fost atraşi în diverse afaceri, mai curând decât să ducă mai departe întrebările cu privire la acel eveniment şi la altele, precum războiul din Vietnam care se desfăşura atunci. La fel s-a întâmplat şi în cazul cumpărării tăcerii poporului american cu scăderea preţului carburanţilor, între 2003 şi 2010, ca mită pentru uitarea minciunii că invazia Irakului s-ar fi datorat pericolului armelor chimice avute de preşedintele Saddam Hussein. Acestea n-au fost niciodată găsite pentru că n-au existat, fiind un pretext de justificare a eugeniei, mascată în aspect de „democratizare” a acelei ţări.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la noi prin aceste stimulente acordate victimelor, prin certificate şi indemnizaţii de revoluţionar date „fără număr”, prin crearea unui „institut al revoluţiei”, şi prin multe altele. În cartea „Teroriştii printre noi: adevărul despre ucigaşii Revoluţiei”, editată de Adevărul Holding (2011) scrisă de Grigore Cartianu, Cristian Delcea, Mihai Voinea şi Andrei Crăciun, există câteva exemple de falşi revoluţionari care iau indemnizaţii degeaba, fără merite deosebite în 1989. Dimpotrivă, parcă să vadă cât sîntem de naivi ca naţiune, o mulţime de oameni împuşcaţi nu au primit carnete de revoluţionari. Această ciudăţenie se datorează fie faptului că familiile lor nu au crezut că în 1989 ar fi avut loc o revoluţie, fie că au căutat, au găsit şi au răspândit în societate informaţii detaliate despre împrejurările dubioase în care au murit cei dragi. Despre un astfel de om ucis de armată am relatat şi eu la ora 03.28.39 din propriul meu documentar, prin soţia aşa Vera Orăşanu. În penultimul capitol am arătat cum morţii familiilor ce nu au susţinut naraţiunea revoluţiei au fost excluşi din Cimitirul Eroilor din Bucureşti . E posibil să se fi întâmplat la fel şi în alte oraşe. În contrapartidă, stalinismul capitalist i-a recompensat pe cei ce nu au susţinut această minciună.

Din lipsă de probe, în săptămânile de după consumarea tragediei, povestea cu teroriştii a trebuit să fie scoasă din agenda publică şi recunoscută ca minciună. Era un eşec dezinformaţional asumat, după cum cu câteva zile înainte eşuase planul de instigare a unui război între România şi Iugoslavia sau între România şi Ungaria. Responsabilitatea pentru această minciună a fost pusă în cârca noii puteri, în special a lui Ion Iliescu, după modelul tipic capitalist de concentrare a vinei măsurilor politice nepopulare pe demagogul temporar , ulterior retras din viaţa publică. Un slogan tipic ai acelor ani era „Unde-s teroriştii? I-aţi făcut miniştri?” Iată că, în numai câteva luni, teroriştii s-au transformat pentru o minoritate, din apărători ai regimului Ceauşescu, în prima linie ai răsturnării acelui regim, ca interes al lui Iliescu de a lua puterea. Astăzi, această idee a devenit majoritară printre români deşi duce la absurdităţi logice greu de aliniat. Faptul că românii nu s-ar fi speriat de tancurile armatei înainte de 22 decembrie şi au ieşit în stradă să-l dea jos pe dictator, dar s-au speriat de aceşti terorişti nevăzuţi de după acea dată, e o uriaşă crăpătură logică în naraţiunea oficială. Despre Iliescu s-a spus într-un mod absurd că ar fi furat astfel revoluţia, speriind cetăţenii liberi în a-şi proclama puterea. Numai că o revoluţie nu poate fi furată. Ea poate doar fi înfrântă, şi atunci nu mai e revoluţie, ci o tentativă eşuată, după cum am spus în capitolul precedent . Iliescu însă era departe în 1989 de postura de a imagina astfel de inginerii sociale, pentru care e nevoie de un aparat de dezinformare construit prin tehnicile mrketingului şi PR-ului. Iliescu avea în plan mai curând revitalizarea „idealurilor comunismului ştiinţific”, fiind la fel de naiv precum majoritatea românilor despre drama care se punea la cale pentru poporul român în acele zile.

Treptat însă s-a răspândit în conştiinţa publică faptul că naraţiunea teroriştilor, împreună cu acele dezinformări cauzatoare de moarte între instituţiile represive, au fost intenţionat făcute. Decedaţii în acele groaznice inginerii sociale au fost sacrificaţi de către potenţiali aliaţi în care ei avuseseră încredere. De fapt Ion Iliescu nu avea acces la acel nivel de comandă la nivelul armatei. Şi, dacă prin absurd ar fi avut acces, conform cu naraţiunea oficială, el ar fi trebuit să îndrepte acele diversiuni către protestatarii care îl contestau, nu către angajaţii instituţiilor represive sau militarii în termen. Uciderea militarilor a fost menită că cârpească pentru publicul occidental minciuna că în România ar avea loc un război civil natural între instituţiile represive, după cum am văzut în cele două reportaje mincinoase menţionate în secţiunea despre Dominic Paraschiv linkată mai sus.

De aceea, această nouă za în lanţul dezinformaţional orchestrat de spionajul civil în frunte cu CIA a funcţionat doar pentru o parte din opinia publică. În anii următorii de după 1989 familiile celor care şi-au pierdut membrii în aceste masacre au făcut săpături personale pentru aflarea şi pedepsirea vinovaţilor. Astfel, în presa liberă s-a aflat despre dezinformarea celor puşi să se măcelărească între ei la aeroportul Otopeni. Această idee e o portiţă pentru indicii ce trimit la agenţiile de spionaj, pentru că o astfel de inginerie complexă nu poate fi făcută de omul simplu. Aşa că aparatul dezinformaţional a ţinut să o contrazică iniţial prin naraţiunea unor erori de comunicare locală a celor implicaţi în aceste inginerii sociale. În cartea în variantă exclusiv digitală, nesemnată şi fără ISBN numită „Revolutia din 89, *, citim la pagina 21:

„Incidentul de la aeroportul Otopeni marchează o etapă mai grea în viaţa românilor, deoarece aici au murit oameni nevinovaţi, oameni care au plătit cu viaţa pentru o neînţelegere între ordinele de represiune.”

Am găsit această carte în mediul online dată ca scrisă de Marius Mioc, însă în discuţiile cu el a negat că ar fi scris-o el. E posibil ca ea să fie un distrator pentru mine, creat de spionajul civil, ca aparte din uriaşa campanie de dezinformare faţă de tragedia din 1989 care ţine până astăzi, din care fac parte şi ameninţările cu moartea la care am fost supus de când am început scrierea acestei cărţi . Însă, pe de altă parte, nici Mioc nu a putut să-mi indice până acum o idee cu care nu e de acord din ea. Ce-i drept ideea din citatul de mai sus nu se regăseşte în cărţile sale cu ISBN. Însă din discuţiile cu el în mediul online, o susţine, alături de incriminarea lui Iliescu şi FSN pentru ingineriile sociale din decembrie 1989. O să vedem într-o secţiune viitoare că el este cel mai mare campion al dezinformării în mediul online, şi unul dintre campionii dezinformării în general faţă de acest subiect.

Pe lângă încercarea de distragere a atenţiei de la planul de dezinformare încrucişată cauzatoare de foc fratricid, Mioc se mai ocupă şi de dezinformarea privind planul spionajului civil de spargere a vitrinelor la Timişoara pentru a provoca artificial o revoltă populară. El nu vorbeşte despre vuietul de destabilizare transmis prin staţia de amplificare ascunsă în duba de pe Calea Victoriei. Această inginerie socială este cel mai clar semn al implicării spionajului civil în generarea tragediei din 1989 şi chiar nu i se poate găsi altă justificare. Dar în ceea ce priveşte masacrul de la Otopeni, Mioc a încercat să-l reducă la o eroare de comunicare locală. Această idee se regăseşte la o mulţime de alţi autori dezinformatori, cu efecte clare în falsificarea istoriei, după cum voi detalia într-o secţiune viitoare. Această dezinformare a prins la foarte mulţi români care ştiu doar din auzite despre cum s-ar fi împuşcat militarii între ei, din nepricepere. Dar descrierea celor 100 de cazuri de dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid în cartea lui Cartianu sus menţionată pur şi simplu desfiinţează această dezinformare. Când omul simplu aude că militarii de la Câmpina au primit ordin să meargă şi să apere aeroportul Otopeni de un posibil atac al teroriştilor, în timp ce cei de acolo au primit informaţia că vor fi atacaţi de terorişti, marea majoritate îşi schimbă părerea cum că acele inginerii sociale ar fi erori locale de comunicare. De aceea beştelirea lui Cartianu este unul dintre subiectele preferate ale lui Mioc în cărţile sale.

Aparatul dezinformaţional al CIA, activ prin agenţii săi dubli din noile instituţii de spionaj rupte din vechea Securitate, printre care cea mai importantă este Serviciul Român de Informaţii, a venit apoi cu o altă za dezinformaţională cu rol de paravan, prin care să explice prin altceva decât spionajul civil acele groaznice inginerii sociale din decembrie 1989. Conform acelei noi naraţiuni, masacrul de la Otopeni s-ar fi datorat intenţiei de răzbunare a unui ofiţer de rang înalt din MApN pe comandantul unităţii din Câmpina. Între 1996 şi 2010 ea a funcţionat cu mare succes în abaterea atenţiei opiniei publice. Îmi aduc aminte că şi eu am crezut-o la acel moment şi am fost oripilat când am citit-o într-un ziar. Fiecare trust de presă a dat aceeaşi explicaţie pentru fiecare dintre aceste orori, dar doar individual, fără a aduce în prim-plan şi evenimentele similare şi a le explica la fel. Evitarea celorlalte cazuri a fost făcută într-o intenţie contra-epistemică, dezinformaţională. Coincidenţele ar fi subminat acest proces dezinformaţional. Exact aceeaşi metode de dezinformare s-a întâmplat şi în cazul dezinformării despre atacul de la Pearl Harbor, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 2” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Ideea răzbunării la Otopeni a fost răspândită apoi masiv în presă atunci. Dar astăzi nu am mai găsit-o în nici un articol în mediul online, după ce între timp a fost injectată teoria Iliescu-FSN pentru explicarea ei. Totuşi ea s-a modificat dinspre Otopeni spre grupul Trosca. La pagina 159 din Rechizitoriul din Dosar nr. 11/P/2014 , citim următoarea mărturie:

„Colonelul Trosca era un temperament vulcanic şi reîntors la unitatea sa, l-a identificat şi l-a chemat pe ofiţer în biroul său, contrar uzanţelor muncii şi pe un ton agresiv i-a cerut informaţiile referitoare la întâlnirea cu Militaru. Nu cunosc ce date i-a oferit acel ofiţer, dar cu siguranţă în cel mai scurt timp l-a informat pe gl. Militaru asupra faptului că este supravegheat şi este în atenţia colonelului Trosca. Deşi intervenţia acestuia a fost doar pasageră, la solicitarea noastră, eu cred că numele a rămas în memoria gl. Militaru şi când s-a ivit momentul oportun, acesta s-a răzbunat pentru episodul respectiv, luând măsurile care au condus la decesul lui Trosca din noaptea de 23/24.12.1989 în faţa MApN.”

Iată cum această declaraţie este dezinformare! Generalul Militaru a fost trecut în rezervă, după ce a fost depistat ca agent GRU. Toată armata ştia acest lucru şi din această cauză a existat protestul ofiţerilor CADA din 1990 împotriva numirii lui ca ministru al apărării. Dacă era să se răzbune, trebuia să se răzbune pe toată armata. Militaru nu avea vreo reputaţie de apărat ce depindea de un singur om, colonelul Trosca. Dincolo de asta, ca ofiţer la USLA, Trosca nu avea nicio suprapunere profesională peste preocupările lui Militaru. Dacă era să fie supravegheat, acesta ar fi făcut obiectul ofiţerilor de la contraspionaj din DSS, nu de la cei din USLA. USLA se ocupa cu dezamorsarea unor bombe plasate de eventualii terorişti amatori, şi n-a avut nicio misiune până în 1989. Apoi, o răzbunare pe Trosca doar pentru că s-a răstit la „amicul” său, pare o copilărie.

Această minciună este susţinută de cei care nu găsesc nimic suspect în veridicitatea ei, promovând-o ca variantă de ascundere a modelului de dezinformare încrucişară cauzatoare de foc fratricid. Unul dintre ideologii de serviciu ai noii dictaturi instaurată în România după aceea, istoricul Adrian Cioroianu, o repetă în video-ul intitulat „5 minute de istorie cu Adrian Cioroianu : Cazul USLA uciderea grupului Trosca” . De asemenea observăm că Cioroianu nu vorbeşte despre celelalte 3 cazuri de război între instituţiile represive, care s-au iscat după aceeaşi reţetă şi a altor aproximativ 100 de cazuri descrise în cartea lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei”, amintită mai sus.

Astăzi cei care ştiu de aceste evenimente şi nu se află la panoul dezinformaţional de comandă, nu cred în teoria răzbunării. Telefoanele date cu mesaje simetrice de instigare la foc fratricid exclud aşa ceva. Mai mult decât atât, o astfel de răzbunare, făcută tocmai în acele zile de speranţă pentru toţi, nu are nicio justificare psihologică. Astfel de asasinate se fac în momente de haos doar între cei care-şi dispută puterea. Însă între părţile implicate în acel măcel nu exista niciun element de dispută. Ce rost ar mai fi avut aceste răzbunări în euforia generală, când toate începeau de la 0 în 1989? Aşa că şi această explicaţie a fost o altă za dezinformaţională oficială spre a ne abate atenţia de la faptul că aceşti dibaci răspândaci de informaţii false trebuiau în mod normal căutaţi şi pedepsiţi în perioada de aşanumită libertate. Însă ei au preluat puterea şi au condus această ţară spre dezastru prin aceste dezinformări.

Dezinformarea răzbunării a fost dublată de o alta, pe care am găsit-o, paradoxal, doar într-una dintre cele mai lucide şi mai coerente cărţi despre tragedia din decembrie 1989. La pagina 251 din cartea „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989”, ed. Nemira, 1997, Călin Cernăianu scrie că pe lângă militarii de la Câmpina ucişi, cărora nu li se precizează numărul, ar fi murit şi 46 de deţinuţi de drept comun. Aceştia ar fi fost pur şi simplu măcelăriţi, aşa cum s-a întâmplat în realitate cu militarii de la Câmpina, după ce ar fi fost convinşi să lupte prin târgul că dacă vor apăra aeroportul li se va reduce din pedeapsă. Am arătat în capitolul anterior că această carte este una dintre puţinele care spun câte ceva important despre tema decembrie 1989 . Însă şi ea conţine dezinformări, spuse probabil de surse tipice, iar această poveste este una dintre ele. La 35 de ani de la acea groaznică inginerie socială nu există nicio mărturie de la familia vreunui deţinut măcelărit astfel, însă există de la familiile militarilor măcelăriţi acolo. Cernăianu este cel mai sceptic autor faţă de naraţiunile oficiale despre tragedia din 1989, o treime din cartea sa fiind întrebări retorice de tip socratic, care conţin demantelări potenţiale ale minciunilor oficiale. Însă e cam ciudat că el nu pare să-şi pună nici un semn de întrebare despre veridicitatea posibilităţii de a da arme pe mână unor infractori, riscându-se astfel răzbunarea pe gardieni sau pe judecători/procurori/victimele lor de dinainte de condamnare. Lipsa de punere sub semnul întrebării şi a acestui subiect e un semn de întrebare faţă de onestitatea sa teoretică.

Emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la postul B1 de după 2002 despre dezinformările încrucişate aveau să lase perplecşi pe telespectatori care se trezeau la realitatea cruntă a unei societăţi diabolice aşa cum nu văzuseră nici în cele mai crunte filme de groază. Până atunci au funcţionat aceste dezinformări publice de genul răzbunării unui ofiţer de prin MApN. Povestea cu deţinuţii reprezintă o alternativă la minciuna iniţială, în care se mai dă un pic de adevăr, ca zăhărel. Dacă e să scădem aceşti 46 de deţinuţi din cei 49 de morţi cu totul, ar rezulta că doar 3 militari ar fi murit, şi astfel masacrul de la Otopeni nu mai pare o inginerie socială atât de oribilă. Mentalitatea eugenică comună chiar justifică o astfel de pedeapsă aplicată infractorilor. Desigur, şi această minciună a picat pe termen lung după emisiunile de la B1 TV. Apoi a venit Alex Mihai Stoenescu cu material contrafăcut ce punea totul în cârca lui Iliescu, cam la fel cum se pusese până atunci cu cârca lui Ceauşescu. Aceste două dezinformări, în special prima, au fost menite să ascundă perspectiva terifiantă a ingineriei sociale a masacrului de la Otopeni, repetat apoi la scară mai mică în alte 30 de cazuri, dintre care 3 au fost reţinute de opinia publică (Sibiu, Televiziune şi MApN). Din păcate, cei mai mulţi le-au crezut.

Ne aducem aminte despre cum grupul Trosca a fost discret pulverizat în Cimitirul eroilor cu concursul unor dezinformări în sentinţa în dosarul 97-P-1990, reluată apoi în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 . Scopul acestei măsuri a fost acela de a se ascunde pe cât posibil de opinia publică acest model de inginerie socială cauzator de foc fratricid în urma căruia şi-au pierdut viaţa aceşti oameni. Pentru a-i ucide încă odată şi a le terfeli memoria şi în mormânt, există două cărţi destul de recente care reiau acele minciuni spuse în decembrie 1989, la 30 de ani de la acele evenimente. Prima este cartea „Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători”, autori Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru şi Daniel Şandru, editată de Polirom, în 2020. Cealaltă este „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, editată tot de Polirom, Iaşi, dar în 2019, scrisă de Andrei Ursu şi Roland O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor şi cu prefaţă de Dennis Deletant. Minciuna aceasta este apoi repetată de Andrei Ursu în diverse interviuri care se găsesc online.

Aceşti autori citează anumite declaraţii care îi incriminează pe USLA-şi din Rechizitoriul din Dosar nr. 11/P/2014, pe care eu nu le-am găsit în varianta linkată mai sus. Dimpotrivă, iată ce susţine un martor la pagina 159:

„Trosca a primit informaţia de la USLA că tancul din faţa noastră ne va face trei semnale luminoase de recunoaştere şi apoi să-l urmăm. După ce tancul din faţa noastră ne-a făcut trei semnale luminoase, noi am răspuns tot cu trei semnale luminoase, după care tancul din stânga a început să tragă din nou în noi”

Două pagini mai înainte, la 157, există următoarea mărturie:

„Pot afirma că linia de comunicaţii radio dintre colonelul Ardeleanu şi Trosca era viciată, în sensul că noi auzeam mesajele venite dinspre ABI-uri, însă Trosca şi ceilalţi nu recepţionau ce li se transmitea de către colonelul Ardeleanu. Fiind martor la comunicaţiile lui Trosca, am auzit cum acesta afirma că a venit pentru a apăra sediul ministerului şi că prezenţa lui nu trebuie să fie considerată ca fiind ostilă.”

La pagina 98 citim altă mărturie:

„ În jurul orelor 21:45 a venit la noi mr. Trosca şi ne-a spus că urma să executăm o misiune antiteroristă în zona sediului MApN. L-am auzit pe mr. Trosca afirmând cu referire la această misiune ceva de genul «Ăştia pe mine mă vor» ”

Şi, nu în ultimul rând, la pagina 99 citim o altă mărturie despre un reproş al comandantului USLA, Ardeleanu, către Militaru:

„«Domnule general mi-aţi omorât oamenii!». Am auzit cum răspunsul generalului a fost „Ce vrei, aşa este la război Ardelene!»”

Din aceste declaraţii reiese clar că Trosca a fost ucis pentru că „aşa este la război”, nu pentru că ar fi avut în plan să ia cu asalt MApN şi să se proclame acolo şef de stat major sau ministru. El nu avea nici un interes şi nici armament potrivit pentru a face asta. Şi totuşi aceşti autori practic scot din burtă o astfel de concluzie. Nu exclud posibilitatea ca ei să fi studiat o altă variantă de rechizitoriu faţă de ce am găsit eu, deşi e puţin probabil. Însă era de datoria lor să se informeze şi să găsească şi varianta pe care am găsit-o eu, care e publică, după cum vedem. Măcar ei ar fi trebuit să dea o dezminţire privind concluziile aberante la care au ajuns, după ce acel document a fost făcut public.

Andrei Ursu este fiul aşanumitului disident anti-comunist Gheorghe Ursu, care la rândul lui era fiul unui mare ştab comunist, un privilegiat al sistemului. În secţiunea din capitolul 2 intitulată „5 ipoteze pentru moartea lui Gheorghe Ursu” am lansat 5 ipoteze privind moartea lui suspectă ca deţinut politic. Ultima dintre ele, dar nu cea din urmă, este aceea că el a fost un colaborator al Securităţii, iniţial infiltrat în comunitatea boemilor care se întâlneau verile în sudul litoralului românesc. Misiunea lui putea fi aceea de a depista pe eventualii dizidenţi anticomunişti din aceste comunităţi. Acelaşi rol e posibil să fi avut şi fiica sa, emigrată în SUA, dar şi cu fiul Andrei Ursu, care este şi mare eminenţă cenuşie la Microsoft, pe lângă activitatea de istoric…

Acest model de infiltrare a unor spioni civili în diferite instituţii sau mişcări de stradă este principala operaţiune a spionajului civil, fie el capitalist, fie comunist. În primul meu documentar intitulat „Diversioniştii” am descris câteva cazuri de infiltraţi ai spionajului civil între protestatarii paşnici pentru a-i instiga la violenţă, spre a li se manufacura astfel imaginea de anarhişti violenţi şi a justifica astfel represiunea asupra lor ca un act de justiţie.

Comunismul a folosit şi el astfel de tehnică, însă într-un mod mai rudimentar şi mai puţin eficient cu planul de manipulare a opiniei publice. Agenţi ai Securităţii au fost infiltraţi în ţările capitaliste sau grupurile anticomuniste din postură de dizidenţi persecutaţi sau emigranţi. Cel mai cunoscut a fost spionul Matei Pavel Haiducu, căruia i-am dedicat 2 secţiuni în capitolul 1 . Ei bine, un astfel de agent e posibil să fi fost iniţial şi Gheorghe Ursu, împreună cu fiica sa emigrată în SUA, urmată apoi de fiul său.

Conform acelei ipoteze menţionate mai sus, Gheorghe Ursu e posibil să fi fost prins de departamentul de contraspionaj din Securitate lucrând cu CIA sau cu altă agenţie de spionaj capitalist, şi atunci i-au luat maul, după cum se face în mod curent în astfel de cazuri. Cazurile dezertorilor Ion Mihai Pacepa şi Matei Pavel Haiducu (sau chiar Mircea Răceanu, deşi în cazul lui daunele de imagine au fost mai mici, şi el nu lucra efectiv în spionaj) i-au făcut pe contraspioni să fie ceva mai alerţi faţă de colegi. Ei bine, poziţia fiului său de după 1989 susţine această ipoteză. În cărţile sus menţionate, Andrei Ursu şi compania susţin acum în 2019 şi 2020 că grupul Trosca ar fi fost într-adevăr terorişti, aşa cum s-a spus în decembrie 1989. Ei s-ar fi constituit într-o mişcare „contra-revoluţionară” cu scop de a-l repune pe Ceauşescu în funcţie. Nu s-au dus la TVR să o ocupe, nu s-au dus la sediul CC să dea o „contra-revoluţie”, ci s-au dus tocmai acolo unde aveau cele mai puţine şanse de reuşită, respectiv la MApN. Cu alte cuvinte ei ar fi încercat să ia la MApN cu asalt cu ABI-urile (un fel de maşini de teren blindate împotriva armamentului uşor) împotriva armelor AKM, ale căror gloanţe le străpungeau cu uşurinţă, şi împotriva tancurilor. Atât de tare a vrut grupul Trosca să ia cu asalt acest obiectiv încât nici n-au apucat să se dea jos din ABI-uri că au şi fost măcelăriţi…

Ne putem imagina că niciuna dintre aceste cărţi nu spune nimic despre ordinul dat grupului Trosca de a merge să dezamorseze o bombă la MApN şi nici de tipul comun de dezinformare de foc fratricid prin ordinul de a merge să apere obiectivul de terorişti, dublat de dezinformarea simetrică a celor din obiectiv că vor fi atacaţi de terorişti. Ascunderea acestui model de dezinformare cauzatoare de foc fratricid este o variantă de dezinformare prin omisiune a ceea ce este de fapt revoluţia în sociologie, care a dus la schimbarea sensului acestui cuvânt în România, după cum am văzut . La pagina 424 din „Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători” există o secţiune numită „Cazul Trosca – tipic pentru „lupta de rezistenţă” ”, în care se susţine faptul grupul Trosca a ajuns la MApN la ordinul generalului Militaru, via Gheorghe Ardeleanu, dar asta nu pentru a fi sacrificaţi, ci pentru a cuceri „reduta” discret, cu farurile stinse. Cât tupeu să ai să susţii asemenea bazaconie! Ce lipsă de respect pentru familiile celor 8 USLA-şi ucişi mişeleşte atunci, pentru public şi pentru însuşi poporul român să-i serveşti asemenea minciună mizerabilă!

Pe de altă parte, cartea „Trăgători şi mistificatori” conţine de departe cele mai grosolane minciuni din toate materialele la care am avut acces până acum ce abordează tema decembrie 1989. Andrei Ursu însuşi este prezentat în spaţiul public ca un geniu al informaticii. Dar pentru că celebra companie de IT e prea mică pentru aspiraţiile sale (Sic!), şi se ocupă de un domeniu prea uşor pentru capacitatea sa, el a intrat în grupul istoricilor dezinformatori scriind pe tema tragediei din 1989. Ca fapt divers, staţi de vorbă cu un programator şi vedeţi dacă mai are un part-time în alt domeniu! Opinia publică are o simpatie naturală pentru el, ca urmaş al unei potenţiale victime a dictaturii. Însă acest joc murdar, pe care Andrei Ursu împreună cu ceilalţi l-au făcut faţă de memoria acelor oameni, e de-a dreptul grotesc. Ce-i drept, nimeni nu mai crede acele aberaţii astăzi, poate eventual doar cei care află pentru prima dată despre ce s-a întâmplat în 1989. Nici cartea şi interviurile lui Andrei Ursu şi nici cealaltă n-au avut vreun ecou în opinia publică. Dar o astfel de tentativă de îndobitocire naţională, prin ştergerea memoriei celor care au trăit acele vremuri, este unul dintre cele mai groteşti gesturi de jignire a inteligenţei unui popor de către spionajul civil care a existat vreodată. Da, am fost naivi, mai naivi decât alte popoare cu experienţă multiseculară a capitalismului. Dar nu sîntem alaltăieri coborâţi din copac să credem orice minciună şi să fim trataţi ca nişte imbecili.

În următoarea secţiune voi descrie a doua mare dezinformare naţională despre tragedia din decembrie 1989, respectiv distorsionarea noţiunilor de „revoluţie” şi „lovitură de stat” pentru a se suprapune peste realitatea socială a acelor zile.

Gabriel Baldovin