Sociologie rudimentară promovată în educaţia populară pentru a distorsiona sensul cuvântului „revoluţie”

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.2. Sociologie rudimentară promovată în educaţia populară pentru a distorsiona sensul cuvântului „revoluţie”

Am argumentat în secţiunea numită „Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie” , din capitolul 3, de ce aceste categorii sociologice trebuie net diferenţiate între ele, chiar dacă au şi puncte comune. Dacă facem o diferenţă între război de independenţă şi revoluţie, în acelaşi fel trebuie făcută diferenţa şi între invazie şi revoluţie, deoarece invazia şi războiul de independenţă sînt noţiuni corelative, simetrice. Invazia este fie cea făcută cu armata clasică, fie cea făcută prin modelul calului troian operată de spionajul civil, aşa cum s-a practicat în ultimul secol. Nu este cazul să mărim perimetrul noţiunii sau termenului de „revoluţie”, deoarece avem o mulţime de alte/alţi noţiuni/termeni care să ne satisfacă precizia afirmaţiilor. Noţiuni precum „răscoală”, „grevă”, „scandal”, „protest”, „luptă” sau „război” sînt destul de clare şi de diverse în aşa fel încât, alături de cea de „revoluţie”, pot descrie absolut toate fenomenele sociale conflictuale care au existat şi vor mai exista o perioadă.

Prin forţarea perimetrului acestor noţiuni spre a se identifica între ele, domeniul sociologiei a fost astfel schimonosit sub acest interes dezinformaţional major, după ce sociologia nu l-a construit şi definit suficient de coerent. Spuneam într-o secţiune anterioară că, pe lângă acest neajuns natural al acestei noţiuni, CIA a făcut presiuni pe profesorii de sociologie de la universităţile din Occident pentru a se distorsiona sensul cuvântului „revoluţie” . Scopul acestei manipulări în masă asupra mediului academic a fost acela de a forţa sensului acestui cuvânt să se suprapună peste minciuna cum că invaziile coordonate de această infamă agenţie de spionaj în ţările din lumea a 2-a şi a 3-a ar fi revoluţii populare. Reuşita acestei dezinformări implică şi reuşita operaţiunii de invazie în plan politic concret, pe teren.

Însă, chiar şi după această distorsionare, totuşi tragedia din decembrie 1989 din România tot nu se suprapune peste noţiunea de „revoluţie”, aşa cum a fost definită chiar şi după 1990 de profesorii de sociologie de la universităţi, manipulaţi de spionajul civil. În capitolul anterior am descris 3 caracteristici tipice ale revoluţiei politice care nu se potrivesc cu invazia de tip cal troian orchestrată de spionajul civil în România, în decembrie 1989.

1. Prima este lipsa unei stări de revoltă a naţiunii; după 35 de ani de evoluţie galopantă a societăţii româneşti în ansamblu, şi o creştere a nivelului de trai nemaivăzută în istoria naţională (poate chiar şi universală), majoritatea era mulţumită de viaţa trăită în acele vremuri. Cei care erau nemulţumiţi erau fie o minoritate de boemi dizidenţi, fie o minoritate constituită din beizadelele privilegiaţilor sociali şi foştii moşieri şi industriaşi, care nu şi-au păstrat privilegiile în regimul comunist.

2. Cea de-a doua inadvertenţă este lipsa unor lideri politici de stradă care să propună o legislaţie mai bună şi instituţii noi în 1989 .

3. Cea de-a treia caracteristică nespecifică revoluţiilor politice autentice este timpul prea scurt, doar de o săptămână (dar care poate fi redus doar la 2 zile) , în care s-a realizat răsturnarea regimului. Prelungirea datei de încheiere a „revoluţiei” după 25 decembrie, până la 20 mai, aşa cum susţine Alex Mihai Stoenescu, este una dintre minciunile sale pe care o voi demantela în următoarea secţiune.

4. Cea de-a patra este lipsa calităţii de imperiu a ţării, care să concentreze o putere foarte mare în mâna unui autocrat , faţă de care să se poată face o revoluţie .

5. Cea de-a cincia caracteristică este faptul că nicio revoluţie politică autentică nu s-a făcut între dictatură şi „democraţie”, ci între monarhie absolutistă şi dictatură sau „democraţie” .

Aceste nepotriviri între revoluţia politică autentică şi tragedia din decembrie 1989 din România au fost cârpite pentru Occident cu minciuni spre a forma în mod mincinos o idee de revoluţie. Am spus şi în documentar şi în secţiunea „Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?” , din capitolul 2 al acestei cărţi, că iniţial s-a dorit manufacturarea unui război civil natural între instituţiile represive, aşa cum se vede la cele două reportaje mincinoase pe care le analizez acolo. Pe lângă aceste minciuni concrete, există şi alte dezinformări (ca minciuni duble) cu bătaie mai lungă de genul celor descrise de mine într-o secţiune anterioară .

Şi în România au fost spuse minciuni despre tragedia din decembrie 1989 , şi asta chiar înainte de a se produce efectiv (vezi mai sus secţiunea despre ordinul lui Militaru „Opriţi măcelul!” ) . Însă în România tema războiului civil natural între instituţiile represive a fost abandonată imediat după 22 decembrie, fiind înlocuită cu cea a pactizării tuturor instituţiilor represive cu „revoluţionarii”. Cea mai mare crăpătură în naraţiunea oficială despre tragedia din decembrie 1989 a fost tema celebrului vuiet de mulţime înfuriată redat printr-o staţie de amplificare la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie. Am folosit această temă în introducerea din documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” pentru a arăta dimensiunea minciunilor la care am fost expuşi în aceşti 35 de ani de genocid naţional, realizat în mod paradoxal în mod paşnic. Prin această inginerie socială complexă, spionajul civil a încercat să manufactureze falsa probă cum că participanţii la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989 ar fi „întors armele” împotriva lui cum s-a întâmplat la nivel naţional în 23 august 1944 faţă de Germania.

Minciuna manifestării participanţilor împotriva lui Ceauşescu a rămas încă activă pentru majoritatea românilor. Falsificatorii istoriei au încercat şi au şi reuşit până acum să prostească o mare parte din opinia publică cu această minciună. Inclusiv unul dintre eroii aflării adevărului faţă de 1989, Grigore Cartianu, a fost prins de ea, şi nu a crezut că Ceauşescu şi-a terminat victorios discursul atunci. La pagina 458 din cartea sa „Sfârşitul Ceauşeştilor”, editată de „Adevărul Holding” în 2010 putem citi:

„Se sparge mitingul şi Ceauşescu dă din mână debusolat. În spatele lui, pe balcon, apropiaţii intră în sediu.
În ziarul «Scînteia» din 22 decembrie 1989, la cuvântarea lui Ceauşescu apare - în locul îndemnurilor la linişte - un text care nu a fost rostit niciodată de «Nea Nicu». Este un text de umplutură, astfel încât în ziar totul să arate normal. Fără huiduieli şi fără gesturi disperate ale cuplului dictatorial.”

Totuşi la acel miting au participat cam 80 000 de oameni care au văzut ce s-a întâmplat acolo. Ei n-au putut uita totuşi faptul că dictatorul şi-a terminat discursul şi că nu a fost dat jos atunci. Însă, fiind în mare parte muncitori apolitici sau obedienţi aplaudaci, cei mai mulţi nu au povestit cu mare tragere de inimă despre acel eveniment. Însă unii au făcut-o, totuşi. Şi astfel, treptat, adevărul a început să circule după model folcloric, după cum s-a făcut şi în cazul poporului american cu sugrumarea sistemului de alertă a bazei Pearl Harbor după interceptarea de staţia radar Opana a avioanelor japoneze venind cu 50 minute înainte de atac sau autosabotajul asupra navei USS Arizona, după cum le-am descris în detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Aşa se face că până la urmă a apărut în mediul online filmarea întreagă cu discursul lui Ceauşescu de 23 de minute, nu doar prima parte de 5 minute care se găsea până atunci. Dar faptul că 99% din români nu cunosc această versiune şi 95% nu ştiu că Ceauşescu a plecat pe 22, nu pe 21, atunci când a avut loc acel miting, atestă puterea de manipulare a aparatului dezinformator al spionajului civil. Ea l-a dus pe însuşi Cartianu să nu creadă că discursul lui Ceauşescu publicat în ziarul „Scînteia" din 22 decembrie 1989 ar fi fost unul autentic, ci completat prin propagandă.

Tema ororilor din 1989 a fost activă câţiva ani în mass-media din România. Pe parcurs au ieşit la iveală mărturii similare dinspre cei ce au participat pe viu la alte inginerii sociale care au infirmat versiunile oficiale mincinoase. În folclorul natural s-au răspândit treptat mărturii ale celor implicaţi în ingineriile sociale din decembrie 1989, sau ale rudelor lor, care contraziceau naraţiunea oficială. Treptat o parte din români au înţeles că evenimentele din decembrie 1989 au fost o regie proastă, cu implicaţii tragice. Istoria ne-a fost falsificată sub nasul nostru, printr-un acest uriaş aparat de dezinformare orchestrat de CIA.

Treptat românii au aflat adevărul dureros că majoritatea victimelor au apărut după plecarea lui Ceauşescu, când era mai mult decât clar că manifestaţiile de stradă nu-i mai permiteau întoarcerea la putere. Am arătat pe parcursul acestei cărţi că scopul general al acestor ucideri era destabilizarea ţării. Această realitate avea să fie oglinda a tot ce a însemnat istoria de după 1989 a României, respectiv un sistem social mult mai rău decât cel de pe timpul lui Ceauşescu.

Supravieţuitorii şi urmaşii victimelor celor 4 mari diversiuni de la Aeroportul Otopeni, MAPN, TVR şi Sibiu au transmis anturajelor lor strâmba justiţie ce li s-a făcut împreună cu schiţa terifiantă a acelor evenimente, care păreau din ce în ce mai mult că nu s-au datorat lui Ceauşescu. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat până în anii 1970 faţă de ingineria socială de la Pearl Harbor, pe care am documentat-o detaliat în „Manifestul societăţii automatiste”. Această similitudine atestă că cele două evenimente au generate de aceleaşi forţe, după modul de operare, deşi în epoci diferite.

Jurnalişti precum Ion Cristoiu şi Marius Tucă au mai dat câteva firimituri de adevăr între 1990 şi 2000. Însă aceste adevăruri mici au fost doar un mic pas înainte, dublat de doi paşi mari înapoi, în aflarea adevărului despre 1989, în complexitatea sa. În capitolul anterior am demantelat dezinformarea recentă lansată de Cristoiu privind o fantomatică lovitură de stat militară dată de Iulian Vlad , după cum le-am demantelat şi pe cea a lui Alex Mihai Stoenescu sau pe cea afirmată direct de CIA. De fapt toate trei sînt susţinute de CIA, deşi doar una e recunoscută ca atare de această infamă instituţie.

După anii 2000 a avut loc o adevărată anchetă jurnalistică întreprinsă de Radu Moraru şi Grigore Cartianu pe tema decembrie 1989. Gorjeanul meu a muncit mai mult la documentare pe amănunt, însă Radu Moraru a văzut mai clar ce s-a întâmplat ca imagine de ansamblu. Cartea lui Cartianu „Crimele Revoluţiei” din 2010 face o cartografiere a tuturor cazurilor de dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid în 1989. Seria de emisiuni începută de cei doi la postul B1 TV pe această temă a zgândărit amintiri puse de spionajul civil la dosit spre uitare, departe de conştiinţa naţională. Aflarea despre cele 4 mari inginerii sociale de foc fratricid, cauzatoare de morţi fără sens în dinamica revoltei populare a pulverizat şi încă mai pulverizează ideea de „revoluţie” celor ce nu au ştiut despre ele. Poporul nu a ieşit în stradă din proprie iniţiativă, de frustrare pe sistemul dictatorial, ci a fost manipulat de forţe externe să o facă prin minciuni şi alte strategii complexe de manipulare.

De aceea dezinformarea a devenit şi mai mare după 1989, când spionajul civil a început să contracareze aceste date de corectare a istoriei cu tehnici de dezinformare precum cele cartografiate de mine în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . În urma acestor emisiuni spionajul civil în frunte cu CIA a răspuns cu o a treia za dezinformaţională, care s-a prelungit până astăzi.

În acel moment s-a preferat izolarea pe cât posibil a acestor date doar pentru un public profesionist. Aşa se face că cei mai mulţi români, deşi ştiu că în 1989 totul a fost o regie, totuşi nu ştiu detalii despre realizarea acestei regii, precum practica dezinformării încrucişate cauzatoare de foc fratricid. Această strategie de adevărată cenzură prin lipsă de comunicare în mass-media a acestor informaţii cruciale a fost dublată de schimonosirea maximă a înţelesului cuvântului „revoluţie”, pentru a se potrivi cu evoluţia evenimentelor în decembrie 1989. Rezultatul a fost că la noi sensul cuvântului „revoluţie” a ajuns să fie sinonim cu cel de scandal ceva mai mare, după cum am arătat în secţiunea introductivă a acestui capitol . Cei mai importanţi sociologi, care au teoretizat noţiunile de „revoluţie”, „revoltă”, „violenţă” şi „lovitură de palat/ lovitură de stat”, fie nu sunt citaţi, fie sînt citaţi în alte teme în materialele ce relatează despre tragedia din decembrie 1989.

Istorici respectaţi în comunitatea academică, precum Alex Mihai Stoenescu sau Cristian Troncotă au echivalat aceste noţiuni, pe care apoi le-au diferenţiat într-o dialectică involuntar caricaturală, fără să facă referinţe la datele sociologiei. În numeroasele interviuri pe care le-a dat, Alex Mihai Stoenescu a prostit o întreagă comunitate academică cu afirmaţia cum că „lovitura de stat” ar fi o categorie a istoriei. De fapt această noţiune este specifică sociologiei, nu istoriei. Categoriile istoriei sunt marile epoci ale istoriei, şi eventual istoria diferitelor spaţii geografice. La fel ca şi în cazul evitării discutării despre sintagma „Sindromul Timişoara”, descrisă de Jean Baudrillard la pagina 61 din cartea sa „The Illusion of the End”, editată de Cambridge, Polity Press în 1994, şi în acest caz academicienii tocilari şi profesorii de sociologie din universităţile româneşti au tăcut mâlc. Nimeni nu i-a dat replica nici lui nici lui Stoenescu, nici lui Troncotă şi nici corului de dezinformatori care au scris despre acest subiect şi au dus la îndobitocire naţională.

Într-adevăr, noţiunile de „revoluţie” şi „lovitură de stat” au fost prima dată folosite de istorie, într-un flux de gândire sociologică nesistematizată, incipientă. Sociologia generală a venit apoi cu lămuriri, deşi până astăzi şi sociologii au cam eşuat în a le descrie şi defini relativ la 3 noţiuni cu arie mai mică din interiorul lor. Acestea sînt „autocratul”, „parlamentul” şi „mulţimea activă politic”, adică acea parte rebelă a poporului care nu se supune necondiţionat autocratului. Am arătat în capitolul precedent astfel de stângăcii şi imprecizii ale sociologiei în privinţa acestor noţiuni. Am încercat o clarificare a lor pe parcursul unui capitol în această carte, deşi tema necesită detalii mai adânci şi dezbateri mai complexe. Se înţelege că fac o promisiune să o reiau într-o carte specializată, în care voi confrunta toate teoriile emise pe acest subiect la care am acces în acest moment, dacă nu cumva voi păţi ceva între timp ... Dar deocamdată această schiţă e suficientă pentru dezideratul celei de faţă. Oricum, pentru noi, ca români, ar fi fost suficientă o trecere în revistă a teoriilor principalilor sociologi de dinainte de 1989 pentru a vedea că tragedia de atunci nu a fost nici „revoluţie” şi nici „lovitură de stat” ci o invazie colonialistă. Cu toate neajunsurile ei, rezultatele sociologiei sînt net mai coerente decât cele oferite de istorici, care folosesc o sociologie necultivată, personală, rudimentară.

Nici un autor care a abordat tema tragediei din 1989 nu a făcut o minimă introducere în sociologia acestor noţiuni, aşa cum eu am făcut în primele secţiuni ale capitolului precedent. Fiecare le ia de bune aşa cum le-a sădit dezinformarea media, de parcă poporul (neşcolit sau necitit în aceste domenii) s-ar fi născut cu ele în sânge. Practic, sociologia în România a fost obturată din educaţia populară, redusă la primele aserţiuni sociologice ale istoricilor din secolele 17 şi 18. S-au ignorat texte clasice precum teoria conversiunii între cele 3 forme de guvernământ, democraţia, oligarhia şi tirania, descrisă de Aristotel în celebra sa carte „Politica”. O analiză completă a acestei idei, expusă cu două milenii şi jumătate înainte, era de ajuns pentru a duce la concluzia că tragedia din 1989 nu a fost o revoluţie, ci un circ grotesc cu consecinţe tragice.

Spre cinstea lor, singurii care deschid portiţe spre varianta opusă celor oficiale (toate mincinoase) sînt Cătălin Rolea şi Lucian-Vasile Szabo. În capitolul „Iarna schimbării din 1989 – Revoluţia, lovitura de stat şi războiul civil” din cadrul volumului „Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători”, editată de Polirom, în 2020, Cătălin Rolea face o uşoară investigaţie sociologică a fenomenului revoluţiei, citând câţiva autori importanţi care l-au analizat. Dacă sînt citite atent, cele câteva zeci de pagini ale acestui capitol sînt de ajuns pentru a înţelege că în 1989 nu a fost revoluţie, deşi el afirmă literal că ar fi fost. Dar, numai faptul că a adus în discuţie noţiunea de „război civil” deschide o nouă perspectivă faţa de falsa dihotomie „revoluţie-lovitură de stat”, cultivată dezinformaţional de CIA în România în aceşti 35 de ani de beznă. Chiar dacă Rolea nu consimte la ideile expuse, el trebuie lăudat pentru că prezintă şi varianta opusă, lăsând cititorul să decidă el însuşi dintre două variante. Asta înseamnă plurialitatea de idei cu care dictatura capitalistă se bate mincinos în piept, şi care e repinsă prin tehnici complexe de dezinformare în masă. Dacă în această confuzie cineva are curiozitatea spre lămurire şi citeşte unul dintre autorii menţionaţi de Rolea ce au scris înainte de 1990, atunci lucrurile sînt clare. Acesta este meritul lui Rolea. Filosofi de carton precum Liiceanu n-au făcut asta faţă de teoriile despre decembrie 1989, deşi predau diversitatea de opinie la cursul lor de la Universitate.

La fel face şi Lucian-Vasile Szabo în cartea sa „Sindromul Timişoara: Strategii de comunicare mediatică într-o realitate explozivă”, editată în 2013 de „Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989”, Timişoara. Nici Szabo nu acceptă prea mare valoare de adevăr a acestei sintagme, şi nici el nu face o minimă introducere în sociologia generală a noţiunilor de „revoluţie” şi „lovitură de stat”. Însă îi oferă cititorului o portiţă spre o viziune dizidentă faţă de tragedia din decembrie 1989, care îi permite apoi să se informeze despre acest subiect. De la el am aflat eu de Baudrillard sociologul, după ce la 20 de ani luasem contact cu el în variantă de teoretician al culturii, când m-am documentat pentru cartea mea „Contradicţiile, iluziile si virtuţile postmodernismului”

Din păcate, cazurile Rolea şi Szabo sînt singulare într-un ocean de dezinformare cu aspect de cenzură. Rezultatul a fost că la noi în România omul simplu nu ştie că există un domeniu numit sociologie generală care se ocupă exact cu aşa ceva. Acei puţini care au auzit de sociologie o identifică cu sociologia statistică, aşa cum se vede în informaţiile date de „Institutul Naţional de Statistică”. Deşi pare matematică, am văzut în celălalt capitol în ce mod INS joacă alba-neagra dezinformaţională cu nişte informaţii capitale precum datoria publică şi demografia . Cei mai mulţi dintre românii care au înţeles în proporţie de 60% ce s-a întâmplat în 1989 au fost dezinformaţi să creadă că noţiunile de mai sus sînt ale istoriei, nu ale sociologiei, şi le-au echivalat, în aşa fel încât tema este învăluită într-o ceaţă densă în mintea lor. În felul acesta ei nu şi-au putut completa cunoştinţele spre a afla adevărul întreg sau măcar 90% despre acel groaznic eveniment. Şi, cel mai important, au rămas cu ideea completă că mascarada de atunci se poate numi revoluţie.

În acest context dezinformaţional, cultura sociologică a omului simplu e cu foarte puţin peste nivelul de dinainte de 1989, când cenzura clasică împiedica o astfel de educaţie. După 1989 cenzura a luat formă de haos dezinformaţional , prin care informaţia e ascunsă cu ajutorul unei cantităţi uriaşe de balast informaţional. Transmis în flux continuu şi pe toate canalele media, el epuizează atenţia şi percepţia omului simplu. Sistemul dezinformaţional a răspuns prin mai mulţi agenţi deghizaţi foarte realist în istorici sau teoreticieni de tot felul, dintre care se remarcă Alex Mihai Stoenescu şi Cristian Troncotă. S-ar putea ca şi ei să fi fost manipulaţi de concursul de împrejurări, prin alţi agenţi infiltraţi în anturajul fiecăruia, deşi există semne că ambii au epoleţi.

Volumele 3 şi 4 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România” a lui Alex Mihai Stoenescu i-a sedus pe mulţi prin gradul uriaş de detaliu, la nivel jurnalistic în care se descriu evenimentele. Într-adevăr, la cum arată tehnicile contemporane de înregistrare a evenimentelor, aşa ar trebui scrisă acum istoria. Însă el, ca un foarte probabil agent SIA, se preface că nu ştie că multe din interviurile persoanelor implicate în geneza acelor evenimente sînt date de agenţi infiltraţi în mişcarea de protest, care până în 22 seara erau majoritari. Acele mărturii dezinformează cu privire la descrierea faptelor, după cum şi instigă în producerea lor.

M-am gândit să-i numesc la grămadă papagali CIA pe toţi aceşti autori care susţin aceste idei, pentru că toţi repetă acelaşi lucru, cu foarte mici variaţii. Papagalii sînt nişte creaturi haioase ca formă corporală şi capacitate de a vorbi fără sens. Ei sînt clovnii lumii animale. Uneori cuvintele lor par prindă aibă un sens şi să ia un aspect hilar prin simplul hazard al repetiţiei lor în dinamica unei conversaţii. Papagalul CIA este acel autor care nu aduce mai nimic nou pentru aflarea adevărului în cartea sau cărţile lui, ci doar nişte detalii nesemnificative despre anumite situaţii neconcludente. Nimeni dintre papagalii CIA nu are vreo intenţie de a aduce ceva nou domeniului studiat, asemenea papagalilor propriuzişi care repetă cuvinte ce nu au sens pentru ei, dar pe care le-au auzit la stăpâni. Cărţile lor fac obiectul unui plagiat în grup de care nu se plânge nimeni. Asemenea plagiatorilor care au scris pentru a primi titlul de doctor şi anumite poziţii în universităţi, la fel şi papagalii CIA nu au vreo intenţie naturală a cercetării de a aduce contribuţii la dezvoltarea domeniului investigat, ci doar să multiplice minciuna până la o aduce la rang de obsesie. Ei se citează şi se validează unul pe altul cu scopul de a îngropa adevărul în acest camuflaj mediatic, în sensul haosului informaţional. Interesul lor principal este acela de a camufla mediatic adevărul transmis folcloric dinspre familiile victimelor tragediei. O astfel de strategie se înscrie în tehnica de dezinformare cu acelaşi nume în variantă de haos informaţional, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” .

La fel şi cei propriuzişi, şi papagalii CIA pare că au scris acele cărţi fără să le înţeleagă mesajul sau să-l dezvolte, repetându-l fără sens indiferent de cât de nerealist este. Se pare că le-au scris automatic, precum cuvintele papagalilor, sau poate că le-au scris alţii pentru ei, după rigorile dezinformării făcute metodic. Apoi ei le-au semnat în aceste cărţi precum făcea Salvador Dali cu unele lucrări pictate de discipolii săi, dar care îi plăceau şi lui, pentru a-i ajuta să câştige ceva mai mult în vânzarea lor. Am văzut cea de-a doua ipoteză din cazul lui Ramírez Sánchez din secţiunea anterioară, conform căreia e posibil să nu fi scris el cartea „L'islam révolutionnaire”. Inclusiv prima ipoteză permite „colaborarea” cu nişte băieţi cu epoleţi pentru redactarea ei conform cu intenţiile dezinformaţionale descrise acolo. Prin repetarea obsesivă a mesajului, mesajul papagalilor CIA reuşeşte să pătrundă în conştiinţa publică indiferent de cât de absurd ar fi, după principiul reclamei sau al minciunii, devenită adevăr prin repetare.

Aşa ceva pune un semn de întrebare privind irosirea timpului pentru a mai adăuga câteva sute de grame la tonele de maculatură deja scrise. Dacă ar fi primit titlul de doctor, are sens un astfel de plagiat în masă. Însă majoritatea lor erau doctori dinainte, cu funcţii prin „Institutul Revoluţiei” sau altele asemenea. Am citit şi eu vreo 70 de cărţi de-ale lor, în speranţa că găsesc ceva nou. După 20 de astfel de cărţi pur şi simplu îţi vine greaţă să mai citeşti, asemenea reacţiei la o reclamă proastă care e repetată timp de câteva luni pe toate posturile. Singurele noutăţi sunt variantele diferite de dezinformare prin găsirea a numeroase paravane pentru a ocoli discuţia celor 4 inginerii sociale sau a concepe zale dezinformaţionale de ascunderea a dezinformării simetrice cauzatoare de foc fratricid.

Tone de maculatură propagandistică, zeci de ore de documentare şi alte mii de ore de podcasturi promovează în cor o dezinformare formată din două idei contradictorii; prima este aceea că poporul ar fi făcut revoluţie, numită şi teoria emanaţiei sau a revoluţiei spontane (o contradicţie în termeni); cealaltă susţine că tragedia ar fi fost făcută de Iliescu şi URSS. Autorii celei de-a doua variante au ajuns la unison la concluzia greşită cum că Moscova s-ar afla la capătul acestor diversiuni oribile din 1989, şi la muşamalizarea lor de după acea dată. Pentru cei sceptici există şi varianta de nişă, respectiv aşanumita teorie hibridă, un fel de contradicţie dublă în termeni, după cum voi arăta faţă de cartea „Decembrie 89 : deconstrucţia unei revoluţii”, Polirom, Iaşi 2009, scrisă de Ruxandra Cesereanu. Puterea de manipulare a acestor infiltraţi ai spionajului civil în mediul academic a fost atât de mare încât Grigore Cartianu, un om foarte atent la detalii, nu a crezut că discursul lui Ceauşescu din 21 decembrie a continuat după secvenţa cu vuietul înregistrat şi emis apoi din duba de pe Calea Victoriei, după cum am văzut în citatul de mai sus. În cartea „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010, la pagina 10 Grigore Cartianu are un pasaj cu aspect de mărturisire, dacă nu chiar împărtăşire:

„Timp de aproape 20 de ani, şi eu am crezut că am participat la Revoluţie. Acum ştiu că, ieşind în stradă şi punând mâna pe armă după fuga lui Ceauşescu, convins că lupt cu teroriştii nemiloşi ai crudului dictator, am făcut jocul noului nucleu de putere, lliescu-Brucan-Militaru. Am făcut jocul sovieticilor. Am fost un naiv, aş putea spune. Ba nu! Am fost un prost. Prostul proştilor”

Poziţia lui Cartianu faţă de mascarada COVID-19 e criticabilă, la fel şi perierea Occidentului. Eu însumi am să-l critic într-o secţiune ulterioară, alături de cei care au zgâriat puţin din adevărul din decembrie 1989, şi care apoi s-au speriat şi au închis subiectul, lăsând multe necunoscute. Dar în privinţa acestei afirmaţii citate mai sus, venită totuşi din inimă, nu e cazul să fim miştocari. Cu atât mai puţin cu cât majoritatea dintre noi am avut astfel de reacţii pentru anumite greşeli făcute anterior în alegerile sau judecăţile noastre. În ceea ce mă priveşte, recunosc că am fost eu însumi prostul proştilor când m-am certat cu unchi şi mătuşi care deplângeau începutul punerii pe butuci a industriei naţionale sub pretextul privatizării. În ceea ce priveşte evenimentele din decembrie 1989 majoritatea am fost „proştii proştilor”, din moment ce ne-a luat vreo 10 ani să începem să înţelegem că atunci s-au întâmplat lucruri incompatibile cu ideea de revoluţie, ca mişcare populară. Abia la 20 de ani, prin eforturile sale şi ale lui Radu Moraru, am putut înţelege că acele evenimente au fost în principal generate de o putere străină, iar poporul a fost chemat pentru a camufla această misiune şi pentru a arunca apoi vina dezastrului umanitar înfăptuit. Iată că abia peste 30 de ani documentarul meu a spus adevărul în proporţie de 98 % (2 % sînt date de mai puţină importanţă), recunoscând aportul CIA pe lângă KGB în geneza acelor evenimente, în acord cu împărţirea puterii procentual între cele două nuclee de putere mondială din acea dată.

Presa însăşi este inundată de asemenea conţinuturi. Da, un astfel de balast jurnalistic poate servi ca raport de activitate sau condică pentru pionii spionajului civil implicaţi în acele evenimente. Dar aşa ceva nu are legătură cu adevărul istoric sau sociologic, ba dimpotrivă, cu falsificarea istoriei. Aceste tehnici au mers destul de bine până la apariţia internetului. Îmi place să cred că noi oamenii simpli vom putea schimba aceste cutume prin accesul nostru la informaţia publică, chiar şi limitat de noile tipuri de cenzură specifice dictaturii capitaliste, după cum am arătat în video-ul „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informaţiilor despre evenimentele din decembrie 1989” . Puterea aparatului dezinformator din jurul lui Grigore Cartianu şi lui Radu Moraru a făcut ca un astfel de paragraf să fie întors de la sensul lui de contestare a ideii de revoluţie către acceptarea ei, în cele din urmă. Instrumentul principal al acestei rabateri a fost agentul SIA cu tentacule la CIA, Alex Mihai Stoenescu.

TVR a venit şi el în ultimii ani cu o a doua serie de documentare de după cele din anii 1990, numită „Decembrie roşu”, cu 19 episoade, care pot fi văzute pe internet. Această serie analizează evenimentele din 1989 precum „Pearl Harbor minute by minute” faţă de celebrul eveniment din decembrie 1941. Deşi în această nouă serie sunt oferite nişte date şi interviuri relevante, per ansamblu şi ea este o altă strategie de manipulare. Episodul 19 din această serie constă din interviul luat unei fătuci, care a citit câteva cărţi motivaţionale, şi care a avut misiunea să ne mai dea un zăhărel în acest aflux dezinformaţional. Ea susţine într-un mod optimist că s-au schimbat uniformele Securităţii cu costume Armani, arătând mincinos că România s-ar afla în evoluţie ascendentă. E ceva, acolo, o firimitură în plus. Însă per total fătuca ne comunică dezinformaţional că ar fi bebeluşul Victoriţa, anunţat de căpitanul Lupoi în 22 decembrie că s-ar fi născut la TVR. După cum această informaţie este o minciună, la fel de mincinoasă e promisiunea făcută tinerilor de astăzi că li se va spune adevărul, după cum am fost şi generaţia noastră minţită. Victoriţa nu există.

În următoarea secţiune voi descrie rolul dezinformaţional major al agentului de informaţii camuflat în istoric, Alex Mihai Stoenescu .

Gabriel Baldovin