Pages

February 20, 2024

Alex Mihai Stoenescu, cel mai mare dezinformator al presei clasice şi mediului academic faţă de tragedia din 1989


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


4.2.3.3. Alex Mihai Stoenescu, cel mai mare dezinformator al presei clasice şi mediului academic faţă de tragedia din 1989



În secţiunea anterioară am analizat cea mai importantă dezinformare pe care Alex Mihai Stoenescu a făcut-o în comunitatea academică şi jurnalişti, respectiv distorsionarea noţiunilor de „lovitură de stat” şi „revoluţie” în aşa fel încât să se suprapună peste tragedia din decembrie 1989. Ultima dintre ele nu are unanimitate între sociologi, după cum am văzut în capitolul anterior. Însă lovitura de stat este o noţiune mult mai clară, pe care Stoenescu a schimonosit-o până la caricaturizare, după cum am arătat în secţiunea intitulată „Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat” . Necitând pe cei mai importanţi sociologici care au teoretizat aceste noţiuni, el a reuşit împreună cu mass-media păpuşată de CIA să impună un alt sens cuvântului revoluţie, care mai nou înseamnă un scandal ceva mai mare.

La pagina 17 din volumul 1 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”, Alex Mihai Stoenescu se mulţumeşte doar să critice definiţia din DEX a termenului „lovitură de stat”. La atât se reduce incursiunea sa sociologică, ignorând pe cei mai importanţi autori în domeniu. DEX e bun pentru definirea unor termeni comuni. Şi eu am făcut apel la el în capitolul precedent pentru definirea revoluţiei politice. Şi eu am criticat insuficienta explicaţie dată de DEX, dar nu i-am acuzat propriuzis pe lingviştii care au editat această carte. Ei doar au sistematizat lingvistic sensurile primite de la specialişti şi de la vorbitorul curent de limbă. Pentru incoerenţele definiţiei din DEX sînt responsabili sociologii înşişi pentru că nu le-au furnizat ceva suficient de coerent şi clar încât aceştia să facă o sinteză bună în aceste definiţii. Dar teoretizarea oferită de cei mai importanţi sociologi ar fi fost suficientă pentru a vedea că mascarada din 1989 nu a fost o revoluţie. Pentru acest fapt iar nu pot fi învinuiţi lingviştii, pentru că nu e meseria lor. În schimb, odată ce a încercat nişte mici măscării sociologice, Stoenescu trebuia să se documenteze şi să-i găsească măcar pe cei pe care i-am citat eu în capitolul 3 şi să spună că mascarada din 1989 din România nu a fost o revoluţie conform viziunii lor. Acest subiect constituie cea mai mare dezinformare pe care Stoenescu o face în cărţile sale care tratează tema decembrie 1989.

Înainte de a analiza şi alte dezinformări de-ale sale, merită să-i subliniem evoluţia imaginii sale publice, care ne poate face o primă idee despre cine este acest om. Până a-şi depune kilogramul de maculatură despre tragedia din 1989 lângă tonele deja scrise de subordonaţi, Alex Mihai Stoenescu apărea la emisiunea „Marius Tucă Show” din data de 16.12.1998 îmbrăcat în haine militare. Desigur că în 1998 nu se ştia despre „isprăvile” de la Otopeni, Sibiu şi MApN decât de băieţii cu epoleţi. După ce publicul a mai început să afle despre acele orori, şi mulţi români (printre care şi eu la acea vreme) au început să acuze armata pentru producerea lor, Stoenescu a apărut în flanel civil pe la emisiuni, dând impresia de bunicuţ înţelept care îşi învaţă nepoţii despre bine şi rău. Această schimbare de „look” este un produs de PR. Prin această nouă misiune, lupul şi-a schimbat blana, dar nu şi năravul, după cum spune proverbul…



Alex Mihai Stoenescu a scris mai multe cărţi pe tema 1989, printre care şi o colecţie de deflexii (sic!) şi interviuri cu Virgil Măgureanu, fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, intitulată „De Ia regimul comunist la regimul Iliescu”, editura RAO lntemational Publishing Company, Bucureşti, 2008. În această carte Stoenescu are rolul de a polei pe cât posibil imaginea Securităţii, după ce conştiinţa publică a început să găsească similitudini şocante între fosta agenţie de spionaj de pe timpul comunismului şi SRI-ul „costumelor Armani” din zilele noastre. Am arătat în secţiunea intitulată „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie” din capitolul 3 în ce mod asemănările între cele două forme de guvernământ sunt mai mari decât deosebirile. În acest context SRI este mai curând o continuatoare al SecuRItăţii, decât o înlocuire prin desfiinţare a acesteia. Scandalul protocoalelor de colaborare cu majoritatea curţilor de justiţie, prin care SRI impunea efectiv sentinţa, anula bruma de aparenţă a unui principiu fundamental în democraţie, respectiv separarea puterilor în stat. Dar, pentru că imaginea diabolică a Securităţii încă persistă în opinia publică, aceasta fiind acuzată pe drept cuvânt de inflamarea haosului în decembrie 1989, Stoenescu susţine în această carte ideea specifică dictaturii capitaliste că un stat fără serviciu secret e ca un stup fără matcă. Cu alte cuvinte, da, serviciile secrete fac mizerii, creează catastrofe umanitare, dară fără ele n-ar mai fi murit atâţia (sic!)…

Atitudinea lui Stoenescu ca persoană public şi o parte din textele lui sînt foarte probabil produse de manipulare, atent construite de oamenii din spatele lui. Am văzut în capitolul 2 o strategie de cenzură clasică pentru a ascunde din atenţia opiniei publice principalele inginerii sociale de dezinformare încrucişată ce au dus la foc fratricid, prin izolarea cavourilor din Cimitirul Eroilor din Bucureşti . Multe din victimele bucureştene ale acestor groaznice ucideri în masă nici măcar nu au primit cavou în acest loc de cinste. Unele familii care au aflat despre acele planuri diabolice care le-au răpit pe cei dragi au refuzat să îi lase acolo, fapt de înţeles. Celor mai acide la adresa autorităţilor le-a fost refuzat pur şi simplu dreptul firesc de a primi un loc de veci gratuit. Interesul era acela de a le izola şi a nu răspândi către cele docile, şi în întregul gros al societăţii, adevărul despre acele inginerii sociale aflate la limita sadismului ucigaş, aşa cum l-am descris în documentarul meu .

După ce au ajuns în presă şi au început să se răspândească în societate mărturii despre aceste groaznice fapte, spionajul civil a trecut la altă metodă de cenzură. Această metodă se află la polul opus faţă de cenzura clasică, în sensul că provoacă un exces în extrema opusă cenzurii clasice, însă duce la acelaşi rezultate. În cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” am denumit-o „tehnica de dezinformare prin camuflare” în variantă de hiperinflaţie informaţională. Dacă în cazul cenzurii clasice se ascund informaţiile de opinia publică, dimpotrivă, prin această tehnică de dezinformare ele sînt camuflate de un volum atât de mare de informaţie, încât receptorul îşi pierde atenţia şi nu le reţine. Deşi pare o revoluţie faţă de tehnica cenzurii clasice, aşa cum pare capitalismul faţă de comunism, de fapt hiperinflaţia informaţională are exact acelaşi efect, respectiv ascunderea adevărului faţă de opinia publică.

Ei bine, campionul absolut al acestei tehnici faţă de adevărul tragediei din 1989 este tocmai acest agent de informaţii deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu. Principala lui carte pe tema 1989, „Istoria loviturilor de stat in România” are 4 volume. Primele 3 tratează evenimentele de dinainte de 1989. Al 4-lea volum se referă în principal la tragedia din 1989 şi are 2 părţi (2 cărţi) . Prima parte a avut iniţial 486 de pagini în prima ediţie, şi a ajuns la 764 în ediţia a 3-a publicată în 2017 (n-am citit această ediţie, nu ştiu dacă a adăugat text în ea sau s-a aranjat altfel textul în pagină). Cea de-a doua parte, publicată în 2005, are 833 de pagini. Sunt amestecate aici interviuri (unele se întind pe câteva pagini), mărturii faţă de evenimente de puţină importanţă, reflexii sociologice rudimentare, speculaţii de filosofie politică de secol 19 împreună cu deducţii faţă de anumite evenimente de mică importanţă care nu au fost consemnate prin fapte sau alte dovezi. Odată la câteva zeci de pagini aflăm şi câte ceva interesant, pe care majoritatea îl uită în următoarele 20-30 de pagini de maculatură până când apare iar ceva demn de ţinut minte.

Observăm că această tehnică a cenzurii prin hiperinflaţie informaţională are aspect de documentaţie serioasă, însă de fapt este un jurnalism prezentat în ambalaj de ştiinţă a istoriei. Citirea acestor cărţi echivalează cu consultarea unui ziar vechi la bibliotecă, cu subiecte mondene şi ştiri fără rezonanţă pentru societatea prezentului. Istoria poate intra uneori în detalii jurnalistice însă ea trebuie să facă o sinteză, un rezumat asemenea unui ghid pentru omul nefamiliarizat cu acele evenimente. Doar atunci când un subiect e critic se justifică detalierea jurnalistică, precum radarul de la Opana sau submarinul japonez scufundat de nava Ward la Pearl Harbor. Altfel, excesul de jurnalism în corpul istoriei are funcţie dezinformaţională. Mai sînt câţiva autori care fac exces de date, însă Alex Mihai Stoenescu e campionul absolut al acestei tehnici de dezinformare. Istoria a reţinut anumite detalii de tip jurnalistic, însă doar pentru evenimente semnificative. Spionajul civil, prin Stoenescu şi alţii, a diluat istoria transformând-o în jurnalism.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu tema Pearl Harbor în SUA şi întreaga lume; am arătat într-un subcapitol din „Manifestul societăţii automatiste” că tragedia din 7 decembrie 1941 a fost şi autosabotaj intern al spionilor civili ce lucrau sub acoperire în interiorul bazei. Timp de 7 decenii evenimentul nu a fost corect sărbătorit iar supravieţuitorii au fost izolaţi în loc să fie cinstiţi. Spionajul civil american a instituit celebra „listă neagră de la Hollywood”, prin care cei predispuşi să ecranizeze povestea acestor oameni au fost excluşi din industria filmului prin acuzaţia de simpatii comuniste. După aceea a apărut seria de haos informaţional „Pearl Harbor minute by minute”, care ajunge la cealaltă extremă, respectiv la camuflarea informaţiilor în detalii nesemnificative, după cum am descris acest caz de dezinformare în detaliu în cartea mea menţionată mai sus. În România post 1989, cel mai vizibil caz de cenzură prin haos informaţional este cazul răpirii Alexandrei Măceşanu .

Şi cartea de faţă a ajuns foarte mare. Însă am încropit în ea 3 domenii distincte, respectiv istoria în primele două capitole, sociologia în cel de-al 3-lea şi psihologia dezinformării şi manipulării în acest ultim capitol. 500 de pagini de istorie în primele două capitole pentru un eveniment complex precum tragedia din decembrie 1989 este o adevărată sinteză istorică, desfăşurată într-un număr decent de pagini. Am folosit şi eu detalii jurnalistice, dar asta în două teme de importanţă capitală pentru înţelegerea adevărului despre invazia CIA în decembrie 1989. Prima este manufacturarea înregistrărilor audio a teleconferinţelor lui Ceauşescu în scop de „deep fake”, pentru a părea că a ordonat foc la Timişoara împotriva manifestanţilor de stradă. Cealaltă este intervenţia generalului Nicolae Militaru pentru a ameninţa voalat ofiţerii de larg înalt din Armată că vor fi pedepsiţi aspru dacă vor folosi armamentul împotriva manifestanţilor, majoritatea dintre ei fiind agenţi CIA-KGB de teren . De asemenea, am mai folosit detalii jurnalistice uneori pentru a devoala anumite minciuni oficiale spuse în aceşti 35 de ani de fraudă socială masivă. Însă acolo unde am putut, am simplificat şi sistematizat maxim subiectul.

De exemplu, de dragul simplificării a trebuit să sacrific istoria propruzisă a producerii artificiale de morţi în alte oraşe decât cele 4, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu şi Bucureşti . Am căutat astfel să scurtez la minimul posibil această carte şi a comunica cititorului adevărul cât mai simplu şi cât mai uşor de înţeles. Poate în viitor voi continua descrierea acelui gen de inginerii sociale precum în cele 4 de mai sus şi în alte oraşe precum Braşov, Craiova, Lugoj, Turda etc. Dar n-am făcut-o pentru că cititorul are suficiente modele în cele 4 oraşe de mai sus pentru înţelegerea modului cum au murit oameni şi în restul ţării. În loc să scriu un capitol de istorie cu titlul „Producerea artificială de morţi apolitici în decembrie 1989 pentru a da impresia de revoltă populară”, în care să descriu exhaustiv toate cazurile de decese, l-am redus la forma unui subcapitol din capitolul 2, cu titlul „Numărul adevărat morţi de dinainte de plecarea lui Ceauşescu …” după cum se vede în linkul de mai sus. Cu alte cuvinte, eu am adus detalii jurnalistice pentru a releva adevărul despre decembrie 1989, iar Stoenescu pentru a-l ascunde.

Pentru a înţelege jocul parşiv pe care Alex Mihai Stoenescu îl face faţă de adevărul istoric în ultimele două volume din „Istoria loviturilor de stat in România”, haideţi să observăm cum evită el corectarea minciunilor ce apar în materialele occidentale despre evenimentele din 1989 din România! Am arătat în introducerea propriului meu documentar cum mint la unison anumite materiale din mediul online că Ceauşescu ar fi plecat din sediul CC în urma întoarcerii împotriva lui a manifestanţilor împotriva sa la mitingul din 21 decembrie 1989. Documentarul „Death of a dictator” a apărut în 1990. „The Rise and Fall of Ceausescu” a apărut în 1991. „The King of Communism: The Pomp & Pageantry of Nicolae Ceausescu” a apărut în 2002. După cum am spus mai sus, partea a doua din volumul 4 din cartea sa citată a apărut în 2005. Deşi pare că a epuizat absolut toate sursele existente pe piaţă, totuşi Alex Mihai Stoenescu le evită tacticos pe acestea, contribuind la propăşirea minciunii şi falsificarea istoriei. Restul de „istorici” au făcut la fel. De aceea tema apatiei lor faţă de corectarea sau dezminţirea erorilor sau minciunilor dovedite în timp despre decembrie 1989 este unul dintre semnele/criteriile a implicării dezinformării CIA în falsificarea istoriei noastre naţionale, aşa cum am le-am expus într-o secţiune anterioară . Exceptând punctul „Explicarea marilor inginerii sociale din 1989 (..) prin erori naturale şi acţiuni fără sens ale omului simplu” , Alex Mihai Stoenescu le îndeplineşte pe toate din lista de acolo.

La pagina 344 din partea a doua a volumului 4 din „Istoria loviturilor de stat in România” citim despre „lanţul evenimentelor revoluţionare” care s-ar fi desfăşurat în următoarea ordine:

– subversiune internaţională,
– diversiune eşuată (Iaşi),
– diversiune reuşită (Timişoara),
– lovitură de palat eşuată (Bucureşti),
– represiune (Timişoara),
– revoltă populară (Timişoara),
– lovitură principală (Bucureşti),
– represiune (Bucureşti) –


Dar – staţi aşa! – că astea sînt doar nişte banale „evenimente revoluţionare”. Începând de la pagina 796, Stoenescu împarte „revoluţia rămână” în XV etape, ca în campionatele naţionale ale unor sporturi de echipă. Nu spune dacă cele 15 sînt doar tur sau şi retur, ca să ne facem o idee … Etapa I nu este proiectul lui Reagan de iniţiere a scutului antirachetă faţă de USSS (criteriu al dezinformării CIA) şi nici măcar discuţia Bush-Gorbaciov de la Malta (despre care se spune, eronat zic eu, că s-ar fi pus la cale tragedia din decembrie 1989), ci:

„Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a-l convinge pe Nicolae Ceauşescu să cedeze puterea”


N-am insistat în cercetarea evenimentului şi nu cred c-am s-o fac vreodată deoarece conţinutul unei astfel de discuţii e foarte probabil să fie viciat prin alterare de probe de către spionajul civil. În interviul dat de Gorbaciov lui Radu Moraru, fostul preşedinte URSS nu spune nimic despre un astfel de avertisment, ci doar de faptul că Ceauşescu ar fi fost un partener dificil de dialog.

„Etapa a II-a: Declanşarea unei subversiuni internaţionale care să distrugă imaginea pozitivă a lui Nicolae Ceauşescu”


Aşa ceva este o minciună prin omitere. Minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 prin Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”, sau cazul Matei Pavel Haiducu din 1982, sînt inginerii occidentale de denigrare a lui Ceauşescu întâmplate cu mult înainte de venirea la Putere a lui Gorbaciov în URSS. Remarcaţi inversarea datelor pentru a diversiona atenţia dinspre CIA către KGB şi URSS!

„Etapa a III-a: Scrisoarea celor şase” ,


Acest document este o falsă dizidenţă a CPEx faţă de Ceauşescu, eveniment cunoscut doar de ascultătorii radio „Europa Liberă”, în mare parte necunoscut în grosul societăţi româneşti.

„Etapa a IV-a: Instigarea la revoltă populară”,


Această etapă ar fi instigarea eşuată la Iaşi pe 14 decembrie, şi concretizată la Timişoara pe 16 şi 17 decembrie. Observăm că punctele 2 şi 3 din ordinea expusă la pagina 344 s-au reunit într-unul singur în această nouă etapizare. Păcat că Stoenescu n-a lăsat două! Făcea campionatul mai frumos. Mă mir că n-a făcut şi play-off să le reia precum steagurile lui Ghiţă Pristanda, aşa cum au făcut alţii în teoretizarea evenimentelor din decembrie 1989, după cum am văzut pe parcursul acestei cărţi…

„Etapa a V-a: Represiune armată”


Această etapă se referă la morţii din 17 decembrie de la Timişoara. Am demonstrat încă de la începutul capitolului 2 că aşa ceva nu a existat . Majoritatea morţilor de atunci şi din întreaga mascaradă din decembrie 1989 au fost apolitici vânaţi în propriile case şi pe străzi lăturalnice fără legătură cu manifestaţiile anti-regim. Dimpotrivă, zonele de protest erau cele mai sigure locuri din acele zile.

„Etapa a VI-a: Revolta populară de la Timişoara”,


Aşa ceva este o altă minciună gogonată; după cu am arătat la ora 02.12 din documentar, marele miting din 20 decembrie de la Timişoara a fost făcut cu muncitori încolonaţi la ordin şi trimişi la protest cu autobuzele, după ce în prealabil au fost minţiţi că ar fi fost ucişi 4000 de oameni de către radio „Europa Liberă” , şi alte câteva mii ar fi fost arestaţi între 16 şi 17 decembrie.

„Etapa a VII-a: Diversiune la Bucureşti”


Se referă la destabilizarea mitingului din 21 decembrie prin vuietul emis dintr-o staţie de amplificare de sunet, pe care Stoenescu o pune pe seama „turiştilor sovietici”. Am arătat şi în documentar, începând de la ora 03:19, şi voi relua mai jos absurditatea acestei idei. Această inginerie socială este un produs complex de manipulare a maselor prin care s-a dorit deturnarea susţinătorilor lui Ceauşescu în contestatari.

„Etapa a VIII-a: Represiunea de la Bucureşti”


Se referă la represiunea armată presupusă la Bucureşti pe 21 decembrie, dar nemenţionată cea de la Cluj, şi ea presupusă a se fi întâmplat în aceeaşi zi. La fel ca şi în cazul Timişoara de mai sus, ambele evenimente sînt foarte probabil minciuni, după cum am arătat începând de aici .

„Etapa a IX-a: Revolta populară de la Bucureşti”


La fel ca şi în cazul mitingului din 20 decembrie de la Timişoara, şi cel de pe 22 şi 23 decembrie au fost create artificial prin minciuna transmisă pe toate canalele media cum că regimul ar fi ucis de 60 000 de oameni (în 21 decembrie) şi „sute de mii” (în 22 decembrie), lansată întâi de radio „Europa Liberă”, după cum am văzut în prima parte a celui de-al doilea capitol.

„Etapa a X-a: Lovitură de stat militară (puci)”


Am demonstrat inconsistenţa considerării ca lovitură de stat militară a acţiunilor lui Stănculescu în capitolul precedent, în capitolul precedent. Dar şi în acest caz remarcăm inversarea datelor precum etapa II cu I. „Revolta populară” a avut loc după ce Ceauşescu a părăsit sediul CC, înainte de acest moment fiind doar 2000-3000 de oameni în jurul Pieţei Palatului şi a Bulevardului Magheru, majoritatea curioşi şi inactivi.

„Etapa a XI-a: Fiecare serviciu străin de informaţii implicat în subversiune încearcă să-şi plaseze agenţii şi colaboratorii români în zone cît mai apropiate de noul nucleu de putere”


Această exprimare este o dezinformare care, pe de o parte, acceptă implicarea spionajului civil străin în tragedia din 1989, dar, pe de altă parte, îşi recunoaşte mincinos subordonarea faţă de „noul nucleu de putere”. Spionajul civil nu plasa agenţi în noua Putere, ci el era însăşi Puterea, adevărata Putere din spatele marionatelor. Spionajul civil atrăgea obedienţi în interfaţa noii Puteri precum Iliescu şi alţii. Aceştia au devenit portavocea noii Puteri, comandată de însuşi spionajul civil. Acesta, la rândul lui, este portavocea marilor industriaşi şi bancheri capitalişti reprezentate de dinastiile Rothschild şi Rockefeller, cele mai bogate familii din lume, împreună cu altele mai mici.

„Etapa a XII-a: Nucleul politico-militar care a preluat iniţiativa instalării unei noi autorităţi este extrem de fragil”


Se referă la apariţia lui Iliescu la TVR şi preluarea rolului de lider politic. De fapt liderii politici în capitalism sînt marionetele dinastiilor de mai sus.

„Etapa a XIII-a: Armata predă puterea grupului Ion Iliescu”


Nimic de comentat faţă de ce am spus mai sus. O astfel de etapă nu există pentru că nu a existat o lovitură de stat militară dată de Stănculescu, după cum am arătat în detaliu în capitolul 3.

„Etapa a XIV-a: Transformarea nucleului puterii provizorii FSN în partid politic, cu rămînerea acestuia la putere”


În mod normal acest punct ar trebui să fie doar aplicarea la nivel juridic, constituţional a ceea ce s-ar fi întâmplat deja la punctul anterior. La pagina 425 şi apoi reluat de mai multe ori (de exemplu, la pag. 796), Stoenescu declară că revoluţia s-ar fi încheiat la 20 mai 1990 cu etapa a XV-a, când se „încheie procesul revoluţionar, România reintrînd în starea de legitimitate juridică, aşa cum este definită de Dreptul constituţional, dar şi în sfera de influenţă sovietică”.

Cu alte cuvinte poporul român a făcut revoluţie împotriva comunismului, ce s-a terminat odată cu reîntoarcerea ţării la stalinismul propriu-zis din anii 50, odată cu „legitimitatea juridică”. Aşa ceva este culmea absurdităţii. Ce-i drept, semnele exact aşa arată: haosul din 1989 a fost iniţiat de faimoasa scrisoare a celor 6. Cei 6 magnifiCI(A) erau de-alde Brucan, Bârlădeanu şi alţi dinozauri stalinişti, pe care i-ar fi apucat subit la bătrâneţe nostalgia capitalismului trăit în copilărie, dar faţă de care au făcut carieră ca adversari feroce. Dacă nu ne punem serios întrebarea despre onestitatea lor în redactarea şi semnarea acestei scrisori, ajungem invariabil la ideea că, geloşi pe liberalizarea dictaturii ceauşiste, cei şasă stalinişti frumooşi (sic!) au jucat rolul de dizidenţi anticomunişti pentru a readuce România „în sfera de influenţă sovietică”. Multe evenimente din decembrie 1989 s-au realizat cu astfel de cazuri, cu diferenţa că ele fost orchestrate de CIA, şi nu de nişte moşuleţi somnolenţi, exponenţi ai stalinismului din anii 50. Brucan e singurul care a ieşit din acest tipar, şi el i-a manipulat pe toţi întru acea regie grotescă şi tragică, după ce în prealabil şi el a fost manipulat să susţină mascarada, în numele unei fantomatice bunăstări post-decembriste.

Sentimentul pe care mi l-a dat la prima vedere aceste etapizări e că, dacă într-adevăr le-a gândit el însuşi, şi nu le-a preluat papagaliceşte de la CIA, Stoenescu a uitat ce a scris iniţial, sub presiunea mnezică a uriaşului stufăriş de informaţie de prin sutele de volume ale rechizitoriului. Apoi a revenit asupra temei, aducând alte detalii. Mulţi dezinformatori au căzut în propria capcană, încercând să creeze haos dezinformaţional. Aşa s-a întâmplat cu descrierea decedatului Radu Andrei Eugen de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 precum steagurile lui Ghiţă Pristanda, odată la pagina 106, şi apoi la pagina 461 (ca Andrei Eugen). În loc să şteargă sau să corecteze ce a scris la început, Stoenescu le-a lăsat pe ambele pentru că, odată ce şi-a recitit începutul, deja uitase că adusese o schimbare 300 de pagini mai târziu. Importantă era crearea de haos nu ordinea. Dar, repet, e posibil să le fi scris altcineva, şi voi analiza această posibilitate un pic mai jos. Dacă chiar aşa s-a întâmplat, atunci aşa ceva a fost un plan spre a testa atenţia cititorilor în a sesiza contradicţia flagrantă în discursul său. Cum nimeni nu a denunţat absurditatea, poporul rămân amorţit mai putea strâns o roată în menghina exterminării.

Cert este că Stoenescu nu a ţinut minte nici prima nici a doua clasificare din cartea sa, peste ani, când a încercat să le reia pe una dintre ele în viu grai. Într-o emisiune TVR numită „Despre lovitura de stat din 1989” , la minutul 2.45, Stoenescu o schimbă din nou. El rămâne cu ideea că revoluţia ar fi început în 14 decembrie la Iaşi şi s-ar fi terminat cu alegerile din 20 mai, dar în interiorul acesta de timp avem alte etape, de data asta în număr de 11, după cum urmează:

– instigare internaţională,
– diversiune internaţională la Timişoara,
– revoltă populară la Timişoara (20 decembrie),
– diversiune Bucureşti (21 decembrie ),
– represiune Bucureşti (noaptea 21 - 22 decembrie),
– revoltă populară Bucureşti (dimineaţa 22 decembrie),
– lovitură de stat militară Bucureşti (dimineaţa 22 decembrie),
– diminuarea revoltei (Bucureşti),
– preluarea puterii de către un grup sprijinit de URSS (Bucureşti),
– declanşarea diversiunii teroriste (Bucureşti),
– stabilizarea noii puteri.

Aşadar iniţial avem 8 etape, apoi s-au făcut 15, pentru ca acum să avem 11. Să ştiţi că acesta e play-off-ul , dar n-a mai spus el! Într-o altă emisiune, făcută la postul B1, din păcate dispărută între timp odată cu ştergerea contului YouTube a lui Radu Moraru, Alex Mihai Stoenescu le-a uitat din nou şi le-a redat în următoarea ordine:

- diversiune
- revoltă populară
- lovitură de stat
- revoluţie
- contra- revoluţie

Cei 4 corifei sînt de fapt 3, Ghiţă şi Matei, pentru că de fapt a fost o lovitură de stat, revoluţie şi contra-revoluţie, adică lovitură de stat şi revoluţie, ceea ce este egal cu revoluţie. La această frază se poate reduce argumentarea de peste 1000 de pagini din volumului 2 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”. Dacă auziţi pe cineva că vrea s-o citească, daţi-i această frază şi salvaţi-i timpul acelei persoane!

În cele 2 părţi ale volumului 4 al cărţii sale „Istoria loviturilor de stat in România”, Stoenescu strecoară din când în când câte un mic zăhărel de adevăr privind cele 4 mari inginerii sociale din 1989, respectiv masacrul de Otopeni, cel al grupului Trosca la MApN, cel al miliţienilor la Sibiu sau cel al paraşutiştilor la Televiziune. Acest lucru a avut un impact major asupra jurnaliştilor Radu Moraru şi Grigore Cartianu, foarte motivaţi atunci de a ajunge la adevăr. După cum vom vedea mai jos, el, împreună cu o întreagă echipă de manipulatori din spionajul civil, a reuşit să-i manipuleze spre a se opri undeva la 70% din adevărul despre 1989. Dar aceste informaţii oferite de Stoenescu în cartea citată erau deja pe buzele membrilor familiilor ce şi-au pierdut pe cineva în aceste farse tragice. Deci era o chestiune de timp până când ele ajungeau la urechile dizidenţilor sau celor interesaţi de subiect. Oricum, niciodată în aceste cărţi Stoenescu nu aduce nivelul de detaliu acolo unde chiar e nevoie de aşa ceva, precum cel sintetizat de mine în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” , din Rezoluţia din data 01-03-2010 dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

S-ar putea obiecta faptul că Stoenescu a scris acele cărţi când încă nu apăruse rezoluţia din data 01-03-2010. Însă rechizitoriul a existat înainte, iar el avusese acces la acest document. Deşi s-a plâns în numeroase interviuri că instituţiile nu-i dau informaţii, Stoenescu a avut acces la documente la care omul simplu n-a avut acces, fie ele şi contrafăcute . Este meritul lui Grigore Cartianu de a fi mers de unul singur la documente şi a cartografia majoritatea ingineriilor sociale cauzate de dezinformare încrucişată ce a dus la foc fratricid. Acest adevărat studiu sociologic se găseşte în cartea sa „Crimele Revoluţiei”, editată de Adevărul Holding în 2010. Putem spune că nu toate cele 540 de pagini ale acestei cărţi ar fi putut intra în cele două părţi ale volumului 4 al lui Stoenescu, deoarece nivelul de detaliu al acestei cărţi e mai mic. Dar măcar 100 de pagini ar fi trebuit să intre, conform cu detaliile jurnalistice pe care le expune acolo.

Cele 4 inginerii sociale menţionate mai sus, sunt cele mai tragice şi mai oribile. Însă nu sînt singurele. Au murit mult mai mulţi oameni în celelalte decât în cele 4. Prin urmare şi ele trebuiau menţionate. Stoenescu nu a vorbit şi despre celelalte descrise de Cartianu tocmai pentru că astfel s-ar fi tăiat creanga dezinformării trimiterii către Iliescu-FSN-GKB-URSS a originii acestora. Are un oarecare sens ca Iliescu-FSN să fi fost la originea acestor farse tragice, deşi argumentele împotrivă sînt mult mai puternice, după cum o să le reiau mai jos. Dar faptul că ar fi încercat eliminarea manifestanţilor la TVR sau a unor posibili contestatari din Securitate şi Armată la MApN, aşa cum s-a întâmplat cu grupul Trosca, are totuşi un oarecare sens. Armata de dezinformatori chiar au plantat un FSN-ist în grupul Trosca tocmai pentru a forţa această speculaţie. Însă nu are absolut nici un sens crearea unor astfel de dezinformări încrucişate între unităţi militare de la Brăneşti sau prin alte zone care nu aveau legătură cu duşmanii lui Iliescu. În afară de grupul Piaţa Universităţii, şi nici aceia toţi în decembrie 1989, Iliescu nu avea contestatari activi în stradă.

Realitatea contemporană converge către spionajul occidental coordonat de CIA în orchestrarea tragediei din decembrie 1989, nu KGB – URSS. După cum am spus în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” şi am repetat şi până acum în această carte, există câteva argumente care confirmă aşa ceva după cum urmează:

1. Gorbaciov a permis reforme nu doar în URSS ci în întreaga Europă de Est, precum căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, reformele în Polonia sau înlăturarea dictatorului bulgar. Prin urmare nu avea sens să susţină revenirea stalinismului în România;

2. „Securitatea şi KGB habar nu aveau să facă asemenea inginerii sociale complexe, specifice celei de la Pearl Harbor sau 11septembrie 2001, după cum arată cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea ”;

3. „Investitorii” străini care au cumpărat unităţi de producţie din România pentru a le eficientiza, dar le-au vândut la fier vechi, au fost majoritari occidentali şi mai puţin ruşi;

4. Importăm bunuri preponderent din Occident în schimbul resurselor naturale (păduri, petrol) şi umane pentru activităţi pe care nativii occidentali nu le mai doresc (agricultori, constructori, gunoieri, îngrijitori de bătrâni) ;

5. Cumpărăm cu sute de milioane de dolari fier vechi la preţ de echipamente militare din Occident (SUA), nu din Rusia, prin intermediul şantajului făcut de CIA via SRI asupra celor cu putere de decizie în stat.

Ei bine, în ciuda acestei realităţi obiective, dar şi a dorinţei intrinseci justificabile a jurnaliştilor Radu Moraru şi Grigore Cartianu de a avea capitalism occidental în România, nu comunism rusesc (deşi în Rusia e tot capitalism) Alex Mihai Stoenescu a reuşit prin aceste dezinformări academice, împreună cu armata de manipulatori ai spionajului civil, să le imprime celor doi jurnalişti şi majorităţii românilor ideea că la originea tragediei din decembrie 1989 ar sta KGB – URSS.

În acele orori create artificial se simte nevoia tipic capitalistă de sânge, remarcată la nivel dezinformaţional de Jean Baudrillard la trusturile de presă occidentale, şi descrisă prin sintagma „Sindromul Timişoara”. Interesul spionajului civil era crearea din umbră a unei catastrofe umanitare în zona Europei de Est pentru a destabiliza aceste ţări dar şi pentru a tăia apetitul local al occidentalilor pentru comunism, pe fondul lehamitei faţă de capitalism. CIA a încercat în România, dar n-a reuşit. Apoi a venit cu întăriri în Iugoslavia, unde a instigat acele sângeroase războaie, cu 140 000 de morţi în 9 ani.

Dacă Stoenescu ar fi făcut el munca lui Cartianu din „Crimele Revoluţiei”, atunci ar fi stimulat aceste deducţii. De aceea el nu merge mai departe dincolo de adevărurile aflate deja de familiile îndoliate, care au făcut investigaţii pe cont propriu faţă în modul în care au murit cei dragi. Scopul lui a fost acela de a-i aburi pe jurnaliştii cu apetenţă pentru acest subiect, precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu. Cu strategii complexe de manipulare, el a reuşit pe de o parte să îi convingă că acea regie din 1989 ar fi fost totuşi o revoluţia şi că la originea ei s-ar afla KGB – URSS. Asta înseamnă să fii mafiot de lux în spionajul civil!

Unul dintre reproşurile aduse dizidenţilor este lipsa de dovezi sigure pentru ideile lor ce incriminează în general pe marii industriaşi şi bancheri. Însă vedem în acest caz cum întreaga construcţie de argumente se bazează pe forţarea interpretărilor publicului pentru fapte insuficient dovedite. În contrapartidă, Stoenescu nu pune în discuţie rolul lui Pacepa sau Haiducu sau mulţi alţii care au defectat (dezertat) către agenţiile occidentale de spionaj. Acest gen de spioni au avut misiuni clare în geneza mistificării despre falşii „terorişti” , principala cauză a morţilor din războiul civil din 1989. Între timp au apărut acele documente declasificate de către CIA precum cel de la ora 01:20 care atestă informaţii secrete extrem de detaliate despre forţele armate româneşti. Altul este cel de la ora 03:11, în care se anticipa destul de precis numărul de morţi din decembrie 1989. Aceste informaţii trădează faptul că CIA avea agenţi locali (racolaţi anterior) în mijlocul evenimentelor, care le produceau pur şi simplu.

Stoenescu nu a avut ochi pentru astfel de documente şi a tăiat orice trimitere către CIA. În schimb el susţine rolul fantomatic sovieticilor fără nici un fel de probă, în geneza acelor crime şi astfel i-a convins pe majoritatea. La fel ca şi în toate cazurile de maculatură despre decembrie 1989, CIA nu există. La pagina 136 din partea a doua a volumului 4 din cartea citată mai sus, Alex Mihai Stoenescu prezintă „Cazul HARRIS”, un posibil spion CIA care se plimba pe strada Mîntuleasa cu minge asemănătoare celei de tenis, prin care comunica nişte mesaje, dar nimic concludent în legătură cu ingineriile sociale din 1989. Iată cum portretizează Stoenescu intervenţia CIA în România: un spion se plimba cu o minge de jucărie pe strada Mîntuleasa…!

O foarte puternică acţiune de dezinformare poate fi văzută în prestaţia sa de la emisiunea „Marius Tucă show” din data de 26.02.2004 intitulată „Documentarul Arte «Revoluţia română: şah mat»” . Am arătat în secţiunea numită „Dezinformări concepute în special pentru publicul occidental faţă de tragedia din 1989 din România” de la începutul acestui capitol că acest documentar (în engleză „Checkmate: Strategy of a Revolution”) apărut în 2003 este o dezinformare special făcută de CIA pentru a-şi ascunde urmele. Spuneam în acel articol că nici un fel de dovadă sau legătură logică nu se creează în afirmaţiile sale. Cum era de aşteptat, analiza acestui material ridică mingi la fileu pentru susţinătorii teoriei emanaţiei populare, adică a revoltei cetăţenilor realizată fără ingineriile sociale prin care omul simplu a fost instigat să protesteze. Acestea sînt spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara, cele 4 cazuri de dezinformare încrucişată care au dus la foc fratricid şi vuietul de mulţime înfuriată transmis prin staţie la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie. Ca participant direct, şi ştiindu-se neracolat de vreo agenţie de spionaj, principalul susţinător al teoriei emanaţiei din platou, poetul Mircea Dinescu a criticat dur teoria intervenţionistă, şi implicit pe cea a intervenţiei CIA despre care se vorbea în emisiune. Ei bine, Stoenescu nu aduce nici un contra-argument la critica lui Dinescu, în sensul că nu vorbeşte de aceste inginerii sociale care au dus la revoltă populară. Stoenescu s-a transformat brusc în afon şi perplex , din marele erudit faţă de evenimentele din 1989, cu informaţii stufoase ce se întind peste 1000 de pagini.

Am văzut mai sus că e posibil să-l fi lăsat memoria, dar nu e cazul aici. Peste un an avea să-i iasă volumul 4 din cartea citată, „Istoria loviturilor de stat in România”. E posibil ca exact atunci să-i fi făcut ultimele retuşuri. E posibil să fi scris efectiv la ea în acea perioadă. Dar, iată-l apucat de amnezie psihogenă atunci în emisiunea lui Tucă! Însă acele inginerii sociale sînt de neuitat. Dacă Stoenescu i-ar fi răspuns lui Dinescu cu descrierea acestora, atunci publicul din faţa televizoarelor nu ar fi rămas cu impresia că poetul are dreptate, descriind întreaga mascaradă prin ceea ce a simţit şi făcut el. Dimpotrivă, Stoenescu era pe cai mari doar în faţa unor jurnalişti precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu şi alţi oameni informaţi, care începuseră să scormonească prin acest desiş dezinformaţional şi să se apropie de adevăr. Atunci, dimpotrivă, Stoenescu a devenit foarte combativ.

Cei doi jurnalişti făceau o emisiune la o televiziune micuţă, la concurenţă cu marile televiziuni care transmiteau filme populare şi meciuri. Tema se preta de o televiziune cu mare audienţă pentru ca întreg poporul să afle despre acele farse tragice care s-au întâmplat în 1989. Acolo putea să spună acele frânturi de adevăr, cu o audienţă redusă. Însă atunci când s-a dus la „Marius Tucă show”, l-a pocnit muţenia şi a jucat rolul de încasator, convingând majoritatea publicului că teoria intervenţionistă este lipsită de argumente şi ridicând mingi la fileu pentru teoria emanaţiei. Asta înseamnă să fii mafiot de lux în sistemul dezinformaţional organizat de spionajul civil! Informaţiile trebuiau să meargă doar la o mână de erudiţi, iar cei mai mulţi dintre români trebuiau ţinuţi în beznă. Astfel s-a realizat dezinformarea în aceşti 35 de ani de dezastru naţional.

Cele 4 clasificări ale etapelor revoluţiei pe care le-am enumerat mai sus e posibil să se fi realizat şi natural, fără un plan de dezinformare. Faptul că a uitat ce a scris atestă ori insuficientă încredere în propriile distincţii, ori că la acea carte au lucrat şi alţii, iar coordonatorul final nu le-a mai ajustat şi le-a lăsat aşa. După ani şi ani, când a dat acele interviuri, Stoenescu se poate să fi repetat şi el ce mai ţinea minte din aceste etape, asemenea unui absolvent care a uitat ce învăţase în şcoală. Dar, în acelaşi timp, e posibil ca situaţia să fie parte din acest plan de jucare asumată a rolului de imbecil, care se contrazice pe sine. E posibil ca această anomalie să fie intenţionat inserată în carte de spionajul civil, aşa cum s-a tot întâmplat în documentele despre tragedia din decembrie 1989 , pentru a testa dacă e şi vreun cititor atent care să facă o recenzie coerentă pentru aceste aberaţii. O să arăt într-o secţiunea viitoare faptul că mai există astfel de testări a atenţiei publicului prin inserarea unor minciuni care nu pot fi simple erori. Până astăzi n-am găsit o astfel de recenzie serioasă făcută mulţimii de abureli spuse de Stoenescu în această carte, dar şi în altele care tratează tema decembrie 1989. În cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări” Editura Partoş, 2019 Timişoara, celălalt mare papagal CIA, răspunzător cu dezinformarea pe zona online, Marius Mioc, face o critică pe zeci de pagini acestei cărţi a lui Stoenescu pentru teme secundare, neesenţiale. O singură temă importantă din cartea lui Stoenescu este criticată coerent de Mioc, cea a loviturii de stat, după cum voi arăta în detaliu în secţiunea următoare.

No comments:

Post a Comment

Keep calm and say something smart!