Tehnologia centralelor nucleare şi alte accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl

December 15, 20240 comentarii


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


1.1.5. Tehnologia centralelor nucleare şi alte accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl



Energia nucleară are marele avantaj că nu poluează precum cea obţinută de combustibili fosili (cărbune şi petrol) deşi unii ecologişti radicali au vorbit despre poluare termică; răcirea aburilor/apei care învârte turbina dar şi a reactorului însuşi a fost interpretat de aceştia ca poluare. Ceva adevăr există în această viziune în sensul că centralele nucleare sunt intenţionat plasate lângă mari cantităţi de apă, de la care preiau această substanţă decisivă, şi pe care invariabil le încălzesc. Am văzut pe pielea noastră, în special cea din nas, sensibilă la mirosuri, cum zilele caniculare de vară duc la o explozie de alge în Marea Neagră. Însă nu am putea vorbi de spaţiul orientului apropiat sau de nordul Africii ca fiind un spaţiu poluat termic natural. Oricum, industria, şi implicit energia nucleară, aparţin în mod prioritar emisferei nordică, unde temperaturile sînt scăzute, iar încălzirea zonei este chiar o binefacere pentru ecosistem.

Problemele energiei nucleare sînt date de fragilitatea ţevilor de control ale materialului radioactiv. Accidentele diverse sau erorile de manevrare a ţevilor de încetinire a fisiunii nucleare pot duce la încălzirea peste măsură a reactoarelor, topirea miezului şi apoi scurgerea radiaţiilor inerente şi foarte periculoase către cetăţenii care locuiesc în apropiere. Asta l-a făcut pe sociologul Charles Perrow să afirme că accidentele în lanţ ce duc la topirea reactoarelor şi scurgerile radioactive să fie o realitate inerentă a energiei nucleare. Analizând accidentul nuclear de la Three Mile Island, în cartea sa „Normal accidents” el ajunge la concluzia surprinzătoare dar coerentă că accidentele nucleare sînt „neaşteptate, de neînţelese, de necontrolat şi de inevitabile”.

Afirmaţia sa este cam tăioasă, deoarece până la urmă toate supra-încălzirile miezului reactoarelor din accidentele nucleare sînt controlate de ţevile de control introduse în acestea. O parţială ruginire sau învechire a unor echipamente conexe pot duce la blocarea acestor ţevi în a intra în miez şi a opri fisiunea. Apoi, unele accidente se datorează unor evenimente care au provocat un efect de domino, o adevărată reacţie în lanţ nenucleară.

De exemplu, pe 11 Martie 2011 a avut loc un puternic cutremur în apropierea arhipelagului nipon urmat de un tsunami ce a afectat alimentarea cu energie electrică a sistemului de ventilaţie a reactoarelor centralei nucleare de la Fukushima, Japonia. Temperatura din reactoarele 3 şi 4 a crescut, echipamentele n-au mai funcţionat la parametrii optimi şi s-a ajuns invariabil la pierderea controlului asupra fisiunii, fapt ce a dus la 2 explozii majore şi alte incendii în perimetrul centralei. O echipă de pompieri a reuşit în cele din urmă să stabilizeze locul prin pomparea de apă în aceste zone, alături de foarte probabila oprire a reactoarelor prin introducerea ţevilor de control în miez.



Altădată accidentele au fost asumate, şi s-au datorat au unor teste pentru a observa cum se comportă diferite echipamente în situaţii speciale. Aşa s-a întâmplat la Staţia Naţională de Testare a Reactoarelor de la Arco, Idaho, SUA. În data de 29 noiembrie 1955 o parte din miezul reactorului experimental de înmulţire s-a topit. Evenimentul nu a dus la urmări negative asupra locuitorilor din apropiere. Dar în aceeaşi unitate, după puţin peste 5 ani, la 3 ianuarie 1961, topirea parţială a miezului reactorului SL-1 a dus la moartea a 3 operatori. Într-un documentar am găsit informaţia cum că cei 3 ar fi scos prea rapid ţevile de control din reactor, fapt ce ar fi dus la o creştere rapidă a temperaturii în miez. Tehnologia nucleară fiind la început, pare probabil că aceste ţevi ar fi putut fi scoase manual şi nu automat, printr-un efect de autoreglare a temperaturii din miez.

Astfel de eroare umană de manevrare manuală a ţevilor de control se pare că a fost cauza altui accident, cel de la centrala nucleară Enrico Fermi, la Monroe, Michigan, SUA, din 5 Octombrie 1966. Lucrătorii făcuseră în ultimii ani o serie de teste ridicând şi coborând temperatura în rectorul Fermi 1. După ce au închis reactorul au observat că o parte din ţevile cu material radioactiv se topiseră. Raportul final al comisiei de investigaţie a arătat că acest lucru s-ar fi datorat unor anumite erori de manevrare a ţevilor de control din partea lucrătorilor, care le ridicaseră prea sus în zona unde a avut loc creşterea de temperatură şi topirea.



Erorile umane sunt certe în alte accidente nucleare precum cel de la centrala nucleară Greifswald, RDG, din 7 decembrie 1975, când un electrician a făcut nişte improvizaţii la circuitele electrice ale uneia dintre pompele cu lichid de răcire. A urmat un scurt circuit şi apoi un incendiu care a distrus alimentarea cu energie electrică a altor pompe. Incendiul fost stins rapid şi nu s-a ajuns la afectarea miezului reactorului, însă costurile reparaţiei au fost foarte mari. Dacă nu s-ar fi intervenit rapid, acest eveniment putea degenera într-un dezastru nuclear.

În data de 22 martie 1975, doi electricieni de la centrala nucleară Browns Ferry de la Atena, Alabama, SUA, au testat cu nişte lumânări aprinse circulaţia aerului în clădirea turbinei, pentru a vedea dacă există vreo gaură în pereţii încăperii, dedusă din circulaţia aerului. Fără să-şi dea seama, ei au aprins un material din cauciuc spumos care s-a extins într-un incendiu. Acesta a fost descoperit şi stins după 7 ore. Operatorii au oprit la timp reactorul aferent, prin coborârea tipică a tijelor de control, şi astfel s-a evitat o catastrofă nucleară. Costurile reparaţiilor au fost de 240 milioane dolari.

O eroare umană a dus şi la accidentul nuclear de la centrala nucleară Jaslovske Bohunic din fosta Cehoslovacie, în timpul înlocuirii unor tije de material radioactiv. Sună cam ciudat, dar se pare că unele au „scăpat” în afara reactorului. Temperatura a ajuns la 500 de grade, insuficient pentru topirea miezului, însă doi operatori şi-au pierdut viaţa în urma intoxicării cu dioxid de carbon ce a urmat arderii unor echipamente.

Alteori accidentele nu vizează modul în care funcţionează reactorul, ci modul în care materialul radioactiv este manipulat şi păstrat înainte sau după ce ajunge în reactor. Deşeurile nucleare sînt o problemă gravă. Neglijenţa sau indolenţa venite dinspre factorul politic sînt în acest caz cauze ale unor scurgeri radioactive accidentale. În anii 1990 presa de la noi a deschis o temă care a ţinut ani de zile despre depozitarea în România a unor astfel de deşeuri nucleare, aduse din Occident. Temerea era total îndreptăţită pentru că pe data de 29 septembrie 1957 un bazin cu astfel de deşeuri nucleare s-a fisurat şi au avut loc scurgeri radioactive imense în apropierea centralei nucleară de la Kyshtym, URSS. 335 000 de locuitori de pe o rază de 20 km au fost evacuaţi în 2 ani de zile. Au existat mai multe astfel de cazuri de scurgeri de radiaţii din deşeuri radioactive depozitate în spaţii improprii în diferite locuri de pe mapamond.

Dar Perrow nu a exagerat prea mult cu afirmaţia de mai sus. Uneori apar accidente chiar greu explicabile în centralele nucleare, fără să fie cauzate de erori umane. În data de 8 octombrie 1957, la centrala nucleară din Windscale, Marea Britanie, au apărut flăcări în reactor. Nu au fost scurgeri radioactive, nu au fost pierderi umane sau materiale, şi până la urmă focul a fost stins fără alte probleme. Dar nici până astăzi nu se ştie de către public cum a apărut acel foc acolo. Din documentarele pe care le-am văzut eu timp de o săptămână aş bănui că unor angajaţi le-au căzut din buzunar obiecte în reactor, deşi greu de crezut că au putut arde aproape o zi întreagă. Cert este totuşi că în zilele noastre la intrarea în reactor, când miezul e oprit, angajaţii au obligaţia să-şi izoleze cu bandă adezivă buzunarele pentru a nu lăsa „cadouri” pe acolo. Raportul comisiei de investigaţie a accidentului a rămas încă secret. De aici se poate uşor interpreta existenţa unui act de sabotaj a unei puteri străine, iar gândul ne duce invariabil la KGB. O să revin la această pistă în secţiunea următoare. Însă cel mai probabil comisia însăşi nu a adus un rezultat concludent, şi britanicii au păstrat raportul secret pentru a nu da impresia că nu au totul sub control.

Un accident cu flăcări în reactor a fost şi la centrala nucleară Lucens din Elveţia, în 21 ianuarie 1969. Deşi funcţiona doar de 1 an, apa ar fi corodat anumite canale ale tijelor de material radioactiv şi de control şi ar fi blocat circulaţia lor împreună cu dioxidul de carbon folosit ca răcitor al reactorului, care a luat astfel foc. Parcă acest accident e ceva mai coerent explicat decât cel de la Windscale, dar nu e chiar departe de ce au oferit britanicii.

Ceva asemănător cu aceste cazuri a fost şi cel de la centrala nucleară Three Mile Island, Pennsylvania, SUA, care s-a întâmplat pe 28 Martie 1979. Ipotezele privind cauzele acestui accident sînt multiple, dar ce s-a întâmplat atunci este încă neclar. Documentarul „Three Mile Island - What Really Happened” susţine că problemele au început tot de la sistemul de ventilaţie la unul dintre reactoarele centralei, aşa cum s-a întâmplat şi la Fukushima. Dar, de data asta, evenimentele au avut altă ordine: oprirea ventilaţiei a dus la oprirea automată energiei electrice care la rândul lui a dus şi la oprirea circuitului de răcire a apei conectat la turbine şi apoi la stoparea pompării apei în reactor. Pe lângă asta, apa deja existentă acolo ar fi ieşit prin două valve lăsate din greşeală deschise din neglijenţă, după cum se vedem la minutul 6 din acest documentar. În aceste condiţii, reactorul s-a supra-încălzit, cu toate că miezul a fost oprit cu succes în urma introducerii ţevilor de control în miez. Dar, la minutul 11 se spune totuşi că temperatura acestuia ar fi ajuns la 2800 de grade, fapt ce a dus la topirea efectivă a materialului radioactiv şi scurgeri radioactive. Remarcăm că e ceva e fals în aceste date; ori temperatura n-a fost atât de mare, ori ţevile de control n-au fost introduse suficient în miez, ori în ele n-a fost material absorbant de neutroni care să oprească fisiunea.

Acestea sînt cele mai grave accidente nucleare în istoria tehnologiei. Observăm că accidentul nuclear de la Cernobâl sfidează orice principiu al fizicii şi tehnologiei energiei nucleare. În secţiunea anterioară am menţionat 4 substanţe care opresc fisiunea nucleară, absorbind pur şi simplu neutronii. Ele sînt nitrogenul, hafniul, şi cadmiul. Fisiunea nucleară trebuia să se oprească imediat după ce s-a aruncat apă şi bor asupra miezului reactorului, fie el şi distrus. Până când pompierii au început să resimtă primele simptome ale iradierii vor fi trecut deja câteva ore. În acest timp focul trebuia să fi fost deja stins. Faptul că zile întregi în reactorul a fumegat şi a continuat să reverse radiaţii e ceva ce nu are legătură cu tehnologia centralelor nucleare.



Pentru această bizarerie mass-media a venit cu dezinformarea cum că aruncarea apei în reactor ar fi fost o soluţie de amatori. Acelaşi lucru este redat de serialul dezinformaţional transmis de HBO în 2021. La jumătatea celui de-al doilea episod savantul dizident afirmă una dintre cele mai mari minciuni din acest film, respectiv că nu cu apă s-ar opri reactorul, şi că ea s-ar evapora dacă s-ar arunca peste miezul topit. În realitate apa este unul dintre cei mai eficienţi răcitori şi moderatori de încetinire ai fisiunii nucleare. Aburii de apă sînt nefavorabili reacţiei în lanţ. Cu apă s-au oprit scurgerile de radiaţii la Fukushima, şi la fel s-ar fi întâmplat şi la Cernobâl dacă acolo ar fi fost doar material radioactiv doar din reactor. Chiar dacă personajul afirmă un pic mai târziu în acest serial că borul este un bun material pentru încetinirea fisiunii, totuşi şi apa are acest rol.

Faptul că fumegarea reactorului nu s-a oprit se poate explica mai întâi prin faptul că ce s-a aruncat în el nu au fost niciuna dintre aceste substanţe. Adică întreg procesul de stingere şi oprire a fisiunii nucleare a fost un sabotaj operat de acei spioni racolaţi de CIA de-a lungul timpului atât din KGB, cât şi din alte domenii, inclusiv din cel tehnologic. Ei puteau să schimbe aceste substanţe cu altele asemănătoare, dar fără acelaşi efect, sau cu efect contrar celor adevărate. O a doua explicaţie pentru continuarea arderii reactorului poate fi plantarea în prealabil în reactor a unor substanţe puternic inflamabile, precum termitul. Niciun fel de substanţe anti-inflamatoare convenţionale nu-l pot stinge. Aşa că, chiar dacă s-au aruncat substanţe potrivite peste reactor, termitul a continuat să ardă, şi asta s-a putut vedea în reactorul arzând timp de peste o săptămână. Am să revin în secţiunea următoare la această idee.

În oglindă cu această operaţiune este cea de interzicere a oricărui aparat de zbor de a se mai ridica de la sol în timpul atacurilor asupra turnurilor gemene din New York din 2001. Această manevră a indus pe moment în opinia publică ideea că SUA s-ar afla în faţa unui atac mult mai amplu iar această măsură l-ar împiedica să continue. Până acum nu s-a adeverit această variantă. Însă această măsură de aşa-zisă protecţie împotriva unui atac mai amplu a avut o parte mult mai negativă, anume că li s-au interzis şi avioanelor/elicopterelor de pompieri să arunce substanţe anti-inflamatoare asupra focurilor din cele două turnuri. Dar, dacă incendiile provocate de impactul avioanelor/dronelor în cele două turnuri au aprins depozite de termit plasate anterior în structura de rezistenţă a turnurilor, atunci eficienţa operaţiunii aeriene de stingere ar fi fost tot 0. Aceste aparate de zbor folosesc tot substanţe anti-inflamatoare convenţionale, care nu au efect asupra termitului. Desigur, opinia publică şi-ar fi pus multe întrebări asupra acelui foc care nu poate fi stins nici cu pompieri şi nici cu acel gen de anti-inflamatori aruncaţi de sus. Cherosenul cu care funcţionează motoarele avioanelor poate fi stins. Prin urmare această operaţiune de stingere trebuia interzisă şi justificată ulterior ca neglijenţă din partea factorilor de decizie. Pentru mai multe detalii căutaţi cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, sau din documentarul cu acelaşi nume făcut după ea .

Cât despre explozia reactorului 4 de la Cernobâl, comunitatea ştiinţifică şi inginerească internaţională încă nu a adus o explicaţie credibilă. Cea mai fantezistă vizează experienţa colectivă seculară cu explozia bazinelor de apă fiartă ale motoarelor cu abur din secolul al XIX-lea şi unele accidente similare din termocentralele mai recente. La minutul 6 din documentarul „NOVA - Back To Chernobyl” lansat în 1989 aflăm că tavanul încăperii în care se afla reactorul ar fi fost aruncat în aer de presiunea aburilor reieşiţi din urma fierberii apei din reactor, ca urmare a supraîncălzirii sale. Comparaţia acestei încăperi cu bazinul motoarelor cu aburi este puerilă, însă are sens pentru novici în materie de tehnologie, şi experienţele traumatice transmise transgeneraţional dinspre străbunii noştri de atunci. Însă pentru specialişti aşa ceva este o falsă explicaţie, de aceea ipotezele au conţinut teoria presiunii aburului pentru a menţine această prejudecată în opinia publică, însă în ele nu aceasta este cauza principală a exploziei. Wikipedia spune:

„Nu a fost posibil să se reconstituie secvenţa precisă a proceselor care au dus la distrugerea reactorului şi a clădirii unităţii de putere, dar o explozie de abur pare să fi fost următorul eveniment. Există o înţelegere generală că presiunea explozivă a aburului din canalele de combustibil deteriorate care scăpa în structura exterioară de răcire a reactorului a provocat explozia care a distrus carcasa reactorului, rupând şi explodând placa superioară numită scut biologic superior, pe care se fixează întregul ansamblu reactor, prin acoperişul clădirii reactorului. Se crede că aceasta este prima explozie pe care mulţi au auzit-o.”


Au existat iniţial mai multe ipoteze despre natura celei de-a doua explozii, care a fost cea mare. Prima susţine că ea s-ar fi datorat arderii hidrogenului, care a fost produs fie de reacţia abur-zirconiu supraîncălzit, fie de reacţia grafitului încins cu abur care ar fi produs hidrogen şi monoxid de carbon. Această explicaţie repetă ipotezele pentru exploziile care au avut loc la Fukushima. Însă, în primul rând, nici acolo nu e chiar clar ce le-a cauzat. Apoi ele au avut amploare mult mai mică decât cea de la Cernobâl. Documentarele despre acel accident din Japonia arată tot felul de obiecte căzute, însă nu vedem vreun perete distrus precum cel de la Cernobâl.

Trebuie să facem distincţia între explozia de tip bombă, cu emisie de gaze sub mare presiune, şi inflamarea unor gaze precum hidrogenul sau oxigenul, care produc şi ele gaz dar nu la asemenea presiune precum a bombei. În general bombele se obţin în urma exploziei unor substanţe solide. Gazele produc doar flamă, care este tot o explozie, dar una de mică intensitate. Exemplul cel mai bun este diferenţa pe care fiecare dintre noi am experimentat-o cu aprinderea fitilului unei petarde, care produce un gaz sub presiune la explozie în comparaţie cu inflamarea gazelor de la aragaz după ce am întârziat cu flacăra şi ele s-au acumulat în jurul ochiului. În cazul hidrogenului se întâmplă la fel, şi există un exemplu de astfel de inflamare la scară largă a celebrului zeppelin Hindenburg, care consta într-un balon alungit plin cu hidrogen, şi care a luat foc la aterizare în 1937. Acesta avea lungimea de 245 metri (803,8 picioare), diametrul de 41,2 metri (135,1 picioare) şi un volum de gaz de 200.000 metri cubi (7.062.000 picioare cubi), deci suficient pentru a fi comparat cu încăperea în care era reactorul la Cernobâl. Dacă sîntem atenţi la video-urile fără sunet ale acestui accident vedem că explozia hidrogenului a avut caracter de flamă, în sensul că gazul reieşit în urma arderii nu s-a dus radial în toate direcţiile, aşa cum se întâmplă cu bomba solidă, din cauza presiunii mari a gazelor. Sînt unele filmări care au suprapuse sunet audio de bombă convenţională aşa cum se vede în ughiul al doilea (minutul 03.15) din videolul „Hindenburg Disaster - 4 Different Rare Angles” . În acest caz sunetul este de explozie de bombă solidă, însă el a fost pus ulterior pentru a face filmarea mai spectaculoasă. Nu vedem pe nimeni dintre spectatorii de la sol să-şi pună instinctiv mâinile la urechi sau să caute adăpost în momentul exploziei, aşa cum se face natural în cazul unor astfel de situaţii. Dimpotrivă, unii privesc spectacolul calmi ca pe o piesă de teatru.

Viteza filmului este mai mare decât cea convenţională contemporană, aşa cum arată multe filme de epocă. În acest caz viteza mărită ne creează iluzia unei explozii tipice de explozibil solid, însă dacă vedem cum se mişcă oamenii de la sol înţelegem că în realitate ea a fost mai înceată. Desigur plasma obţinută în urma hidrogenului s-a dus foarte rapid în sus, conform cu regula circulaţiei aerului cald. Însă nu a avut viteza gazelor sub presiune ale unui explozibil solid. De aceea o explozie de hidrogen nu putea distruge cele 100 de tone ale tavanului încăperii în care se afla reactorul 4, ci doar un astfel de explozibil solid, plantat acolo cu scop de sabotaj.

Dar un indiciu despre subţirimea teoriei hidrogenului care ar fi explodat ne dau previziunile unor savanţi din timpul accidentului de la centrala nucleară Three Mile Island. Unii dintre ei au emis ipoteza despre o iminentă explozie a hidrogenului acumulat, care n-a mai avut totuşi loc. Vom vedea în secţiunea următoare faptul că ipoteza exploziei acumulării de hidrogen deschide alte căi de interpretare a acestei poveşti. Acumularea de hidrogen la Three Mile Island a fost presupusă de diferiţi ingineri nucleari şi savanţi în timpul crizei. Însă neexistând vreo explozie a acestui gaz aşa cum susţineau unii dintre ei, nu e tocmai sigur dacă a existat aşa ceva. Există două feluri de a separa hidrogenul de oxigen din apă: primul, cel mai cunoscut, este electroliza via energie electrică; celălalt este cu metan. Nu mă pricep la a spune cum au ajuns acei savanţi la concluzia că la Three Mile Island s-ar fi produs hidrogen. Dar, dacă totuşi ar fi existat, atunci formarea acestui gaz a durat câteva zile. La Cernobâl destabilizarea reactorului a durat câteva minute. Prin urmare nu era suficient timp pentru formarea hidrogenului care să fi explodat. Apoi, cum se face că operatorii care lucrau în zona reactorului, şi care au fost afectaţi prin şoc mecanic direct de explozie, nu au fost asfixiaţi cu hidrogen dacă el s-a produs în acel moment?

În toate materialele de până în 2023 pe tema exploziei de la Cernobâl timpul între scăderea puterii reactorului şi creşterea lui bruscă este de câteva zeci de secunde, practic imediat după ce ţevile de control ar fi fost scoase în cea mai mare parte. Am aflat din diferite surse că timpul pentru scoaterea sau introducerea totală a lor în miez era de 18 secunde. E firesc ca pentru creşterea temperaturii în reactor ele să fie scoase. Practic aşa se reporneşte orice reactor din orice centrală nucleară existentă astăzi. Însă în unele materiale de după 2023 apare o nouă piesă în naraţiunea oficială despre explozia reactorului 4. Această nouă informaţie este substanţa Xenon 135, pe care autorii acestor materiale o descriu repede că ar apărea chiar în urma fisiunii şi ar fi cel mai puternic absorbant de neutroni. Să nu ne grăbim să înghiţim această informaţie încă, până nu o verificăm!

În episodul 2 din serialul „Chernobyl: utopia in flames”, lansat de compania germană LOOKSfilm în 2023, observăm că ea devine parte dintr-o nouă za dezinformaţională privind acest eveniment, ceva nemenţionat în materialele de până în 2023. Auzim la minutul 13, spus la fel de rapid, că reactorul n-ar mai fi pornit imediat după cele 18 secunde, pentru că scoaterea ţevilor de control ar fi durat 25 de minute. Cumva de viteza asta extrem de improbabilă este legat şi acest şugubăţ Xenon 135, fapt care nu există în nicun material de până în 2023 din ce am văzut eu până acum. Iată că de la cele 18 secunde, cât ne aşteptăm să dureze oprirea sau încetinirea puterii reactorului, timpul de repornire a fost tras de păr până la 25 de minute. Această minciună a fost coroborată cu alta spusă la minutul 16 din acelaşi episod, cum că la un nivel scăzut de putere senzorii miezului nu ar fi oferit informaţii precise, iar computerele ar fi procesat aceste date între 20 până la 30 de minute. Astfel operatorii nu ar fi ştiut ce se întâmplă în miez.

Deşi acest documentar nu susţine teoria exploziei hidrogenului, putem observa că acest serial o sprijină discret. Crearea din nimic a acestui răstimp de 25 de minute i-a dat teoriei acumulării de hidrogen mai mult aer să respire. În această perioadă se poate ceva mai raţional explica astfel acumularea de hidrogen, deşi tot nu explică explozia cu aspect de bombă a reactorului. Numai că, această poveste se tot împiedică de alte fapte. Dacă puterea reactorului era scăzută, atunci apa din jurul ţevilor cu material radioactiv n-a mai fiert şi nici n-a mai produs aburul din care, se zice că s-ar forma întâmplător hidrogenul. Oricum, acest proces este unul fantezist, Dar dacă mai şi excluzi posibilitatea de apariţie a aburului atunci cum mai explici apariţia hidrogenului?

Apoi, cum se face că până în 2023 documentar n-a fost spusă şi povestea asta în materialele care s-au ocupat de această temă? Răspunsul e simplu; alţi dizidenţi precum sînt eu au observat faptul că în cele 18 secunde de scoatere a ţevilor de control nu era timp pentru acumularea de suficient hidrogen care să fi explodat, deşi am văzut mai sus că el nu putea să ducă la o asemenea deflagraţie încât să desprindă tavanul de 100 de tone al încăperii rectorului. Extinderea mincinoasă a timpului de scoatere la 25 de minute a raţionalizat cât de cât această minciună, însă nu şi pentru cei ca mine.

Însă, oricum, în teoria Xenonului întârziat apar alte noi probleme. Web-site-ul ansto.gov.au spune că un reactor nuclear se opreşte în medie de 10-11 ori pe an. Cum de nu s-a observat prezenţa de Xenon 135 şi întârzierea pornirii la celelalte reporniri ale reactorului? Cum se face că operatorii din camera de control s-au comportat de parcă n-au auzit în viaţa lor de Xenon 135? În loc să aştepte ca reacţia în lanţ să se realizeze domol până la parametrii maximi, ei ar fi scos aproape toate ţevile din miez întrebându-se ce are reactorul de nu mai porneşte precum blonda cu frâna de mână trasă la maşină. Nu cumva noua teorie a Xenonului sabotor e cam falsă? Apoi, durata de viaţă a Xenon 135 este de 9 ore. Cum se face că până la urmă reactorul a pornit fie şi după 25 de minute? Sau şi-a adus aminte Diatlov ca blonda despre frâna de mână trasă şi a dat drumu’ la uşa de aerisire din reactor să iasă Xenonu’? (Sic!).

Am zis mai sus să nu ne grăbim să credem că Xenonul ar fi cel mai puternic absorbant de neutroni şi acum vă spun şi de ce, chit că vă/mă voi stresa un pic cu nişte date tehnice din chimie. Cei mai mulţi dintre cititorii mei sînt formaţi în domeniul umanist şi îmi pot imagina că aceste uşoare trimiteri la fizică şi chimie nu prea îi încântă. Nici pe mine. Când mă gândesc la chimie îmi vine în minte profesoara din liceu care mi-a făcut zile negre atât mie cât şi la 3 sferturi de clasă. Am iertat-o după ce am înţeles că pedagogia e o treabă grea pe care în rare cazuri o înveţi singur. Dar uite că ea nu m-a iertat de acolo din mormânt şi mi-a trimis pe cap tema asta din negura trecutului, „pentru acasă”… N-am crezut-o atunci când a zis că spre binele nostru ne fierbea ea în clocot, dar acum chiar e. Goangele care ni le desena ea pe tablă chiar mă ajută acum în dezbaterea de la distanţă cu autorii acestui documentar. Ia să vedem noi care e indicele de absorbţie a neutronilor de către gazul Xenon, conform cu datele sale din Tabelul Periodic al Elementelor ! Care e, care e? Ce scrie acolo jos în dreapta? 0.0083, cumva? Nu pare prea mare…



Şi acum hai să vedem care e indicele de absorbţie a neutronilor pentru Bor ! Mi se pare mie sau scrie 2.4? Păi, din cât am studiat eu tema asta, cam două luni, cam umblă vorba prin târg că borul ar fi cel mai puternic absorbant de neutroni, mai ceva decât Biserica Ortodoxă Română pentru bani… Asta înseamnă că povestea cu Xenon-ul care ar fi dat-o subit în neutronism cronic mai rău ca borul e cam minciună gogonată. La fel este şi această nouă poveste a acumulării de 25 de minute până când să se acumuleze hidrogen. Care, după cum am argumentat mai sus, oricum nu poate exploda ca un explozibil solid şi să distrugă încăperea aşa cum a fost cazul reactorului 4.



Oricum teoria hidrogenului nu a convins comunitatea ştiinţifică că aşa s-a întâmplat şi de aceea au apărut alte ipoteze. O astfel de altă ipoteză pentru marea explozie în interiorul reactorului 4 de la Cernobâl este cea a lui Konstantin Checherov, publicată în 1998. El a susţinut că a doua explozie a fost o una termică a reactorului datorată evadării incontrolabile a neutronilor rapizi cauzate de pierderea completă de apă în miezul reactorului. Am găsit această explicaţie reluată în alte câteva documentare. Însă ea are marele cusur că nu explică decât încălzirea bruscă a miezului, care vedem că în toată istoria tehnologiei duce doar la topirea sa, nu la explozie. Exploziile de la centrala nucleară de la Fukushima au apărut la câteva zile după topirea miezului, lăsând la o parte că nu au avut intensitatea celei de la Cernobâl. Apoi, la acest accident explozia a precedat topirii miezului reactorului.

Destul de apropiată de această ipoteză este şi teoria lui Serghei A. Pakhomov şi Yuri V. Dubasov emisă în 2009. Ei susţin că a doua explozie ar fi putut fi o tranziţie extrem de rapidă de putere nucleară rezultată din topirea materialului de miez în absenţa lichidului de răcire şi a moderatorului său. Şi acestei variante i se poate răspunde la fel ca precedentei.



Documentarul „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic susţine că accidentul ar fi început de la o fantezistă eroare umană, respectiv că unul dintre operatorii Leonid Toptunov sau Boris Stolyarchuk ar fi lăsat doar 6 tije de control în miez, care s-ar fi încălzit. Am văzut mai sus că aşa ceva s-a întâmplat la centrala nucleară Enrico Fermi. La fel ca şi în cazul celorlalte ipoteze, nici aceasta nu explică cum a fost posibilă explozia materialului radioactiv fără o prealabilă prelucrare a sa în spiritul bombei nucleare, o tehnologie superioară celei a centralelor nucleare, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Şi nimeni n-o să poată explica acest lucru doar prin tehnologia centralelor nucleare.

La fel poate fi respinsă şi teoria ruperii ţevilor de control, pe care o auzim în documentarul „Part 1 The Chernobyl Disaster Explained 1986 - A Brief History of Documentary”, lansat în 2021. La minutul 22 din se spune că din cauza presiunii apei în reactor s-ar fi rupt grafitul şi asta a dus la ruperea ţevilor de control. Bun! Să zicem că s-au rupt şi n-au mai putut să ajungă până la baza miezului. Următorul pas este topirea lui din cauza accelerării fisiunii, dar nu explozia. Aşa că nici această poveste nu explică cum s-a o minibombă atomică s-ar fi realizat de la sine în interiorul reactorului pentru a face posibilă acea explozie.

O explicaţie specială, dar probabil ce mai falsă dintre toate este dată de documentarul „Chernobyl Visually Explained” , pe care l-am lăudat în secţiunea anterioară pentru claritatea explicaţiei fisiunii nucleare. Până la explicarea exploziei el este un exemplu de simplificare pedagogică a unei teorii foarte stufoase privind energia nucleară. Însă la minutul 15, atunci când explică explozia, el devine părtinitor şi incoerent. Se susţine în el că încălzirea peste valorile normale a miezului ar fi dus la evaporarea apei din interiorul miezului, care astfel ar fi accelerat procesul de fisiune. În realitate vaporii de apă sînt mai înfrânători ai fisiunii decât apa, aşa că aceştia ar fi trebuit să stopeze procesul de reacţie în lanţ din interiorul reactorului decât să-l accelereze, aşa cum vedem.

Teoria vaporilor pare în acest caz legată de cea a exploziei bazinelor încălzite ale accidentelor din termocentrale sau ale primelor locomotive cu abur. Dar aceste explozii au avut mică anvergură, conform cu tehnologia simplă a apei fierte care produce presiune. Însă aceste cazuri de cedări ale bazinelor metalice la presiunea aburului din interior au fost notorii şi au rămas în memoria colectivă. După cum am anunţat încă de la începerea acestei serii de secţiuni dedicate acestui accident, această explozie s-a datorat unui sabotaj ceva mai complex, săvârşit de spionii CIA racolaţi în toate structurile importante de stat sovietic. Cei care lucrau în centrala de la Cernobâl au introdus şi au detonat în reactorul numărul 4 o bombă. Asta e singura explicaţie plauzibilă pentru marea explozie, pe care o voi dezvolta în secţiunea următoare Asocierea teoriei aburului, care ar fi accelerat fisiunea, cu cea a exploziei bazinelor din tehnologia motoarelor cu abur din secolul 19 a permis acest fals scenariu, care a părut plauzibil pentru cei mai mulţi, astfel că la aproape 40 de ani de la acest eveniment nu au apărut mişcări de dizidenţă precum s-a întâmplat cu „Adevăr pentru 11 septembrie” faţă de atacurile din acea zi asupra turnurile de la WTC..

Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved