Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.3. Minciuni grosolane cu tentă dezinformaţională în filme şi mass-media pe tema exploziei reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobâl
Explozia reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobâl a dus la evacuarea localităţilor aflate pe o rază de 30 de kilometri, dintre care cea mai importantă este oraşul Pripiat, aflat la numai 3 km. Acesta a devenit ulterior simbolul imaginii post-apocaliptice, o temă extrem de populară în genul SF. Oraşul cândva tânăr şi cochet, părăsit ulterior şi lăsat pradă vegetaţiei, aduce cumva cu atmosfera din picturile lui Giorgio de Chirico, una dintre rădăcinile suprarealismului. Tema s-a extins în literatură, filme şi jocuri video. De ceva vreme încoace Pripiat a devenit atracţie turistică pentru cei cu preocupări excentrice. Artiştii au început şi ei să viziteze zona, făcând-o o foarte interesantă expoziţie în aer liber, cu picturi murale şi graffiti.
Semne de cenzură şi dezinformare în materialele oficiale pe tema Cernobâl
Popularitatea acestui oraş a atras întrebări şi speculaţii din partea excentricilor şi dizidenţilor politici despre explozia reactorului nuclear numărul 4. Unele dintre ele susţin că acest lucru a fost un sabotaj, aşa cum voi arăta în detaliu în următoarele secţiuni. Pe 28 aprilie 2019 în portalul „quora” citim următorul topic-întrebare: „Este Cernobîl un sabotaj american?" . Toate răspunsurile sînt negative, însă numai faptul că cineva a pus această întrebare atestă faptul că şi alţi s-au gândit la ce m-am gândit eu, iar această idee a ajuns până la un imparţial care a cerut lămuriri la quora. Răspunsurile nu acoperă temele pe care le-am descris eu în aceste secţiuni şi repetă naraţiunea oficială, contradictorie şi improbabilă, după cum vom vedea pe parcurs.
Dictatura capitalistă a ascuns sistematic aceste materiale publicate în special în mediul online, aşa cum am experimentat eu însumi cenzura Youtube făcută în materialele cu largă audienţă privind evenimentul de la Pearl Harbor şi mascarada tragică din decembrie 1989 , care face obiectul detalierii informaţiilor din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”. Vom vedea în ultima secţiune că ceva asemănător am experimentat şi când am comentat în materialele de largă audienţă pe tema Cernobâl. Pa lângă cenzură, dictatura capitalistă a contracarat aceste idei dizidente cu filme de gen Hollywood şi documentare dezinformaţionale pentru a ţine departe opinia publică de aceste informaţii.
Iniţial aceste materiale au atras preponderent excentricii, însă nu au avut penetrabilitate foarte mare în conştiinţa publică, dacă ne uităm la vizualizările celor de dinainte de 2019. După această dată tema a explodat. Serialul HBO Chernobyl era lansat pe 6 mai 2019 în SUA şi pe 7 mai în Marea Britanie. El a fost promovat de reţelele de socializare asemenea unor mesaje sponsorizate, şi odată cu el au apărut şi alte documentare/filme. Vizualizările au atins numere de ordinul milioanelor în câteva luni. Iată că subiectul Cernobâl a devenit unul din principalele evenimente internaţionale supuse unui proces complex de dezinformare profesionistă din ultima sută de ani, alături de atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 şi cel de la 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center. Pentru cei care au timp să citească îi invit să caute subcapitolul intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” sau cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea . Mă voi referi constant la aceste materiale în cartea de faţă. Aceste noi materiale dezinformaţionale pe tema Cernobâl în frunte cu Serialul HBO au fost menite să contracareze adevărul intuit mult mai de demult de către unii precum eu cu minciuni, minciuni şi iar minciuni. Iată un alt caz despre ce înseamnă libertatea de exprimare în dictatura capitalistă, către care s-ar fi făcut o revoluţie dinspre dictatura socialistă în 1989, aşa cum spune naraţiunea oficială!
Exagerarea dictaturii lui Gorbaciov ca dictatură stalinistă în abordarea subiectului Cernobâl
În următoarele secţiuni voi arăta că accidentul unic în istorie de la centrala nucleară de la Cernobâl, Ucraina, a fost un autosabotaj al spionilor KGB defectori la CIA. Acest eveniment este varianta concretă a scutului antirachetă lansat de preşedintele american Ronald Reagan, la comanda CIA, în 23 martie 1983. Acesta nu s-a realizat niciodată. Însă aceşti spioni dubli au manufacturat ceva mai eficient, un eveniment care avea să ducă în final la prăbuşirea socialismului în ţările Europei Centrale şi de est. Ei au uneltit din umbră explozia reactorului 4, un eveniment rămas încă neexplicat de specialişti, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune. Urmaşii celor care au creat această inginerie de autosabotaj economic cu reverberaţii sociale profunde au întreţinut un set de minciuni despre acest eveniment, similar cu cel întreţinut în România despre tragedia din decembrie 1989. Pentru a înţelege dimensiunea dezinformării postfactum despre acest eveniment, vă recomand să citiţi secţiunea intitulată „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”!
S-au făcut un mare număr de filme cu tentă dezinformaţională pe tema Cernobâl, unele dintre acestea chiar de producători din Rusia. Dar între ele iese în faţă celebrul serial produs de HBO din 2019, în 5 episoade. Toate aceste filme prezintă accidentul ca pe o catastrofă umanitară asemenea bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki. În acelaşi timp, starea societăţii sovietice ce a reacţionat la acest accident este prezentată asemenea lagărelor de concentrare naziste, cu şefi ce comandă ce se comportă cu subalternii precum gardienii cu prizonierii evrei de atunci. Armata sovietică este descrisă că ar fi acţionat faţă de cetăţenii localităţilor învecinate centralei asemenea trupelor SS cu etnicii evrei spre a-i îmbarca în acele trenuri de marfă. De exemplu, spre finalul episodului al doilea din acest serial al HBO vedem cum armata bate asemenea Gestapo-ului la uşile apartamentelor locuitorilor dintr-un astfel de oraş învecinat pentru a-i evacua din calea radiaţiilor. E posibil ca aceste scene să fie special inserate aici pentru a da o alură ceva mai domestică comportamentului poliţiei între anii pandemiei din 2020-2022, când acţiunea era inversă scoaterii din case, respectiv carantina forţată.
În cazul de faţă nu mai era nevoie de aşa ceva, oamenii înţelegând de la sine pericolul. De fapt, auzind de accident, o bună parte din locuitorii localităţilor aflate la 3 km distanţă de centrală şi-au luat câteva lucruri şi s-au evacuat singuri. Probabil că o mică minoritate de bătrâni sau încăpăţânaţi au fost forţaţi de forţele de represiune să plece, însă majoritatea a făcut-o de bună voie. Nu era nevoie de nici un fel de misiune de evacuare forţată din partea armatei, aşa cum se prezintă în toate filmele pe această temă. Nu există nicio fotografie cu militari forţând locuitorii din zonă să plece, ci doar miliţieni sporadici pentru informaţii şi prevenirea unor acte ilegale.
De aici se dezvoltă una dintre cele mai mari minciuni ale acestei campanii de dezinformare prin film şi mass-media, respectiv că guvernul sovietic ar fi trecut la muşamalizarea accidentului. Ideea muşamalizării este reluată în aproape toate documentarele pe această temă, de exemplu la minutul 13 din „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic sau la minutul 29 din documentarul cu aspect de film artistic „Chernobyl: Minute by Minute”, apărut în 2024. La fel vedem şi în scena din primul episod din serialul HBO, cu şedinţa oficialilor care pun la cale tăierea firelor de telefon pentru a nu se afla, sau cea cu şedinţa prezidată de secretarul general al URSS, Gorbaciov. La minutul 30 din episodul 2 al serialului „Chernobyl: utopia in flames” lansat de compania germană LOOKSfilm în 2023, auzim că agenţia de spionaj KGB ar fi tăiat telefoanele pentru muşamalizarea exploziei. Aşa ceva este de începutul spionajului deoarece 50 000 de oameni văzuseră reactorul fumegând şi urmau să le spună până la urmă şi celorlalţi despre faptul că avusese loc o explozie acolo. Toate acestea sînt minciuni pentru a distorsiona faptele, ca şi povestea savantei eroine (Homiuk) din serialul HBO, care face pe Sherlock Holmes în depistarea sursei de radiaţii, recunoscută de autorii filmului ca fictivă. Multe din cele prezentate în aceste filme sînt pure fabulaţii, iar povestea cu tentativa de ascundere a evenimentului este una dintre ele.
Da, orice guvern din orice ţară din actualul sistem politic ar dori să muşamalizeze un astfel de eveniment. Numai că în acel context aşa ceva era imposibil. Inclusiv în URSS erau persoane ipohondre care au intrat pur şi simplu în panică şi au părăsit oraşul încă de dimineaţa zilei de 26 aprilie, imediat după explozia de la ora 01.23. Zgomotul a fost prea puternic pentru a nu se auzi şi lumina prea orbitoare pentru a nu se vedea de la mai mulţi kilometri. Nimeni nu putea împiedica plecarea oamenilor speriaţi de perspectiva iradierii. N-au putut pleca toţi pentru că nu erau suficiente mijloace de transport, însă pe 27 aprilie, la o zi de la accident, fiecare bloc avea la scară câte un autobuz. De aceea ştirea cu accidentul a fost transmisă pe întreg teritoriu al URSS încă de pe 27. La minutul 41 din episodul 2 al documentarului serial „Chernobyl: utopia in flames” se spune că locuitorii oraşului din apropiere şi-au văzut liniştiţi de viaţa lor în ziua următoare, neştiind ce se întâmplase la reactor, deşi acesta fumega intens în realitate. La minutul 24 din filmul „Chernobyl: The Final Warning”, lansat în 1991, vedem o scenă reală de calm cu nişte copii care urcă într-un autobuz de şcoală, în timp ce pe ecran e scris „după două zile”. În realitate pe 28 aprilie oraşul era deja pustiu.
În „Chernobyl: Minute by Minute” (2024) se spune la minutul 29 că interceptarea radiaţiilor de către operatori de la o centrală nucleară din Suedia ar fi pus presiune pe URSS să recunoască accidentul. Aceeaşi poveste o vedem în povestea savantei eroine (Homiuk) care la fel descoperă radiaţiile. Însă ele nu puteau ajunge atât de repede în acele zone. Aveau nevoie de câteva zile, iar în 27 cei mai mulţi locuitori din localităţile apropiate fuseseră deja evacuaţi. În documentarul „The Battle of Chernobyl”, apărut în 2006, la minutul 17 aflăm că radiaţiile au ajuns în Suedia pe 28 aprilie. Între cele două locaţii sînt în jur de 1200 de km, care nu puteau să ajungă doar într-o zi. Aşa că povestea din aceste filme cu refuzul oficialilor PCUS de a avertiza ţările vecine despre acest eveniment e o minciună. Da, putem să ne imaginăm că, asemenea oricărui guvern din sistemele politice de până acum, şi cel sovietic a încercat să dea o mai mică amploare accidentului, dar nu că ar fi încercat să ascundă faptul că ar fi fost un accident nuclear. Dimpotrivă, tocmai amploarea postumă a acestui accident, aşa cum s-a făcut pe canalele mass-media în special occidentale dar şi sovietice/ruseşti, a fost o minciună de 100 de ori mai mare, după cum vom vedea mai departe. Dezinformatorii locali faţă de acest eveniment, sau savanţi/medici au fost agenţi recrutaţi de CIA să susţină această minciună sau să-şi ţină gura faţă de demantelarea ei.
Şeful centralei, Diatlov, este prezentat în primul episod din serialul HBO ca un fel de papă medieval care parcă îl condamnă pe un angajat, după ce acesta îi spune că miezul reactorului a dispărut, cu expresia „E în stare de şoc. Scoate-ţi-l de aici!” ( He's in shock. Get him out of here.) Cam aşa se comporta Inchiziţia. Cu asemenea expresii erau scoşi la finalul anilor 2000 turbulenţii de la conferinţele lui GW Bush care denunţau războiul din Irak. Da, asemenea acţiuni sunt ceva mai umane decât injecţiile pe care agenţii de securitate le făceau rudelor turbulente ale victimelor submarinului K-141 Kursk în anul 2000, care strigau la dictatorul Putin în timpul unei astfel de conferinţe. Dar nu se deosebesc esenţial de ele. Scena de faţă ne induce falsa idee cum că Diatlov împreună cu oficialii statului ar fi încercat muşamalizarea evenimentului iar operatorul ar fi fost cumva arestat. Ideea este reluată de mai multe ori pe parcursul serialului. Un astfel de comportament este imposibil să se fi întâmplat atunci. La minutul 20 din episodul 2 al documentarului serial „Chernobyl: utopia in flames” un inginer din camera de control de atunci al reactorului 4 (Boris Stolyarchuk) declară că toţi au rămas consternaţi în urma exploziei şi nimeni n-a scos un cuvânt timp de câteva minute. Aşadar scena relatată de HBO este o proastă înţelegere a evenimentelor şi a psihologia relaţiilor de muncă în epoca socialistă.
Dimensiunea exploziei a fost observată de un întreg oraş, iar reactorul a fumegat zile întregi după aceea. Faptul că explozia a avut loc în reactor ducea la concluzia naturală că nu mai e reactor deloc. Şi o femeie de serviciu ar fi observat acest lucru cu uşurinţă, fără ca să aibă nevoie de informaţii adiţionale. Discuţiile în contradictoriu dintre Diatlov şi ceilalţi membri ai camerei de control n-au avut de fapt niciodată loc, nu doar pentru că nu au existat teme de opinii separate, ci şi pentru că originea exploziei a fost identificată imediat de unitatea de pompieri ataşată la centrală, în persoana şefului de tură, locotenentul Volodymyr Pravyk. Acesta a fost primul care a dat alarma în întreaga centrală, aşa că toţi ştiau unde avusese loc explozia, fără a dezbate inutil pe această temă. Niciunul dintre filme nu spune că în interiorul centralei de la Cernobâl exista o unitate specială de pompieri antrenaţi pentru astfel de cazuri.
Ulterior acestei scene, în primul episod al serialului produs de HBO, ni se spune că cei de faţă ar fi presupus că explozia ar fi venit de la un bazin din partea stângă-spate a camerei de control. Însă nu prea avea ce să explodeze atât de puternic în acea zonă, deoarece pe acolo nu sînt explozivi. Nici în reactor nu sînt, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune. Însă mai curând acolo ar fi trebuit ne uităm decât altundeva. Toată lumea a auzit explozia de la centrul de control, şi nu putea decât să presupună că aceasta ar fi avut loc în acea parte a centralei. Planul său sau simularea 3D a acesteia din video-ul numit „Chernobyl Tour Inside Reactor Building Cut Away View” arată că reactorul 4 era situat chiar în spatele camerei de control, şi oricine şi-ar fi putut da seama că de acolo s-a auzit explozia. Excluderea posibilităţii de explozie a reactorului, aşa cum este prezentată în acest film, nu avea nici un sens. Este exact ceea ce declară şi martorul ocular al evenimentelor, Boris Stolyarchuk, inginer în camera de control de atunci al reactorului 4. El spune, la minutul 21 din episodul 2 al documentarului serial „Chernobyl: utopia in flames”, că toţi s-au uitat şi au văzut că acoperişul reactorului dispăruse, că reactorul ardea şi trimitea către cer un fascicol roşu. Aşadar nu era nevoie de vreo dezbatere în contradictoriu pe această temă aşacum vedem în primul episod al serialului HBO din 2019.
Exagerarea periculozităţii norului radioactiv care a circulat în toată lumea după explozia de la reactorul 4
O altă minciună promovată de aceste filme propagandistice este aceea cum că „norul radioactiv” ar fi un fel de gaz letal, impenetrabil la amestecul cu alte gaze, care circulă în jurul lumii şi ucide tot ce atinge. Un nor cu o anumită doză de radiaţii a existat de la acest accident, şi este confirmat de documentarul „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic. La minutul 19 acest lucru vedem mărturia a unor operatori ce lucrau la o centrală nucleară din Suedia, care fuseseră contaminaţi de aceste radiaţii şi asta se vedea pe aparatele lor de testare. Însă, dacă au trăit până să dea aceste declaraţii, atunci deducem că acele radiaţii n-au fost totuşi letale. Deducem mai departe de aici că există radiaţii foarte periculoase în interiorul reactorului nuclear, şi altele ceva mai nepericuloase care se împrăştie în formă de nor radioactiv, asemănător cu norii de pe cer, formaţi din vapori de apă. Însă filmele pe această temă nu fac deosebirea între cele două tipuri de radiaţii şi, asemenea mass-media din timpul pandemiei COVID-19, toate oferă o viziune panicardă asupra evenimentelor de atunci, care se va reflecta în numărul victimelor, după cum vom vedea mai jos.
O altă minciună gogonată, care pare inofensivă şi care se desprinde din precedenta, este aceea pe care o auzim la începutul episodului 2 din serialul HBO, cum că radiaţia (literal se spune că ar fi atomul, revin la imprecizia asta în secţiunea următoare) ar trece prin „lemn, metal, beton, carne” (cuvintele în limba engleză sunt „woods, metal, concrete, flesh”). Aşa ceva este o minciună în proporţie de peste 60%. Da, unele radiaţii pot trece prin acestea, însă penetrabilitatea lor depinde de densitatea şi grosimea materialului. Printr-un material mai dens ele trec mai puţin. Fiecare am văzut cum arată o poză de radiografie. Zonele mai albe din ea reprezintă exact oasele prin care o parte mai mică din radiaţii au trecut, dar ceva a rămas în ele, şi astfel se vede imprimat pe poză. Dacă în oase există o proteză de metal, atunci ea se vede aproape albă pe o radiografie, tocmai pentru că radiaţia nu a penetrat acest material. De aceea nu toţi angajaţii din centrală au murit. Cei mai mulţi au fost protejaţi de zidurile de beton din interiorul centralei. Localităţile din jur au fost evacuate însă centrala a continuat să funcţioneze, iar operatorii au continuat să vină la lucru, fără să păţească ceva grav. După minutul 10 al episodul 4 din acest serial există mai multe încercări cu diverse minibuldozere pentru a împinge grafitul radioactiv înapoi în reactor de pe acoperiş. La minutul 21 vedem cum un astfel de robot poliţie adus tocmai din RF Germană dă şi el chix în urma radiaţiilor. Dar la minutul 58 din documentarul „The Battle of Chernobyl” din 2006 amintit mai sus vedem un astfel de buldozer care lucrează de zor chiar pe acel acoperiş, filmat chiar în realitate. Ce-i drept, teroarea transmisă în spectator era mai mare cu povestea în varianta serialului HBO.
Pentru că tot era „la modă” în 2020 panica indusă de mass-media despre un virusul ucigaş COVID-19, prezentat atunci ca un fel de gripă spaniolă (şi care astăzi vedem că nu are statistici mai severe decât cele ale gripei sezoniere), serialul HBO din 2019 produce dezinformare cu privire la simptome, destul de asemănător cu modul în care s-a făcut în pandemie. Ne aducem aminte cum decedaţii de boli terminale precum cancer, boli cardiovasculare sau obezitate, au fost tacticos trecuţi ca morţi de COVID. În acelaşi fel se confundă intenţionat simptomele în aceste filme, pentru a amplifica dimensiunea catastrofei umanitare. Imaginile cutremurătoare ale civililor japonezi arşi în urma de la Hiroshima şi Nagasaki sînt duplicate atât în serialul HBO dar şi în altele, inclusiv unele făcute de ruşi, şi date ca simptome ale radiaţiilor de la acest accident. Însă dintre toate simptomele prezentate în aceste filme la locul accidentului, cele autentice sînt doar greaţa şi vărsăturile, durerea de cap, ameţeala, dezorientarea, slăbiciunea şi oboseala. După câteva zile poate apărea căderea părului, hemoragie internă şi vărsături cu sânge şi scaune din sângerare internă, aşa cum am văzut la pompierii sau operatorii trimişi pentru anumite sarcini în diferite locuri din centrală. Pierderea conştiinţei, aşa cum este dată la minutul 16 din documentarul „Chernobyl: Minute by Minute” (2024), este o minciună.
Da, elicopterul care se prăbuşeşte deasupra reactorului explodat este adevărat. El a suferit radiaţii majore în urma unui intens proces de activitate radioactivă (numit fisiune nucleară). Însă aceste radiaţii îşi pierd din intensitate pe măsură ce se depărtează de epicentrul fisiunii. Faptul că materialul radioactiv (uraniul) a fost aruncat în afara centralei nu înseamnă că acesta a fost luat şi de vânt împreună cu acceleratorul de fisiune, care să producă astfel radiaţii precum cele care au prăbuşit acel elicopter. Da, au fost persoane peste care au căzut bucăţi de uraniu şi astfel le-a iradiat fatal. Aşa ceva s-a întâmplat Klavdia Luzganova, care a murit pe 31 iulie 1986, la 4 luni de la contaminare. Însă nimeni nu a murit pe loc doar de la iradierea cu material radioactiv de la acest accident, aşa cum se minte de exemplu la minutul 14 din documentarul „Chernobyl: Minute by Minute” (2024). Cei mai mulţi au murit la câteva săptămâni după aceea, în funcţie de gradul de expunere. Cel mai rapid deces a fost cel al pompierului Tishura Vladimir Ivanovych, pe 10 mai 1986, la 15 zile de la contactul cu radiaţiile. Tot pompier a fost şi Volodymyr Pravyk, mort pe 11 mai 1986, la 16 zile de la contaminare. Ne putem imagina că explozia reactorului i-a împins pe cei din apropiere de epicentrul fisiunii, chiar dacă nu i-a ferit şi de radiaţii.
Cei care au murit pe loc nu au făcut-o datorită radiaţiilor, ci fie datorită suflului exploziei, fie datorită arderii cu flăcări sau apă fiartă. Un prim caz este cel al operatorului Vladimir Shashenok, găsit în stare de comă, cu coloana fracturată, adică victima unui şoc mecanic. Episodul al doilea din seria „Chernobyl: utopia in flames” inserează la minutul 40 o falsă declaraţie a unui posibil medic, Aleksandr Buhar, dar care nu există în mediul online, cum că Shashenok ar fi murit în urma radiaţiilor. Altul este Valery Ilyich Khodemchuk, al cărui trup nu a fost găsit niciodată de sub dărâmături.
Exagerarea simptomelor celor iradiaţi
Figurile de zombie pe care unele personaje le dezvoltă în aceste filme în timpul evoluţiei bolii rezultate în urma expunerii la radiaţii sînt simple ficţiuni. Nu vreau să spun că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla, şi nu s-a întâmplat în câteva cazuri la începutul tehnologiei nucleare de la jumătatea secolului al XX-lea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat la Cernobâl. Am spus deja că imaginea elicopterului a cărui elice cedează sub influenţa radiaţiilor nu este falsă. Expunerea îndelungată la un flux intens de radiaţii poate duce la acelaşi efect şi pentru corpul uman. În medicină există sindromul radiaţiei acute (Acute radiation syndrome) , unde vedem care este comportamentul pacienţilor expuşi la flux intens de radiaţii. Conform cu „Centrele pentru controlul şi prevenirea bolilor din SUA” (US centres for disease control and prevention) primele semne ale iradierii acute sînt:
- Greaţa;
- Vărsăturile;
- Durerea de cap;
- Diareea.
CDC-Acute-radiation-syndrome
Abia apoi, după câteva ore până la câteva zile, apar şi leziunile cutanate datorate radiaţiilor, care se manifestă prin ceea ce am văzut în aceste filme la locul accidentului, respectiv:
- Deteriorarea glandelor sebacee şi sudoripare;
- Atrofie sau fibroză;
- Scăderea sau creşterea pigmentării pielii;
- Ulceraţia sau necroza ţesutului expus.
Documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” lansat de 3BM Televisoin în 2019 ne prezintă un caz fictiv cu nişte pescari care ar fi pescuit în apropierea centralei. La minutul 42 ni se spune că la câteva ore de la explozie pielea li s-ar fi înnegrit, simptom inexistent, după cum vedem mai sus. La minutul 22 din filmul „Chernobyl: The Final Warning” vedem pompieri deja luaţi pe targă, încă din timpul nopţii. Pe 26 aprilie în zona Cernobâl soarele răsare la ora 05.40. Explozia a avut loc la 01.23. Timpul e prea scurt pentru ca oamenii să aibă nevoie de targă pentru acel tip de expunerea care le-a cauzat moartea în 2 săptămâni. De asemenea, putem înţelege de aici că scena din primul episod al serialului HBO, cu pompierul care pune mâna pe o bucată din reactorul explodat, şi apoi, într-o scenă ulterioară, îl vedem cu mâna arsă şi văitându-se, ca în cazul supliciilor medievale, este tot o minciună. La fel sînt şi cazurile celor arşi în special pe faţă, care încep să arate ca nişte zombie, inclusiv la spital. În filmul „Chernobyl: The Final Warning” vedem un astfel de caz la minutul 46 deja de la a treia zi după explozie. Doar un singur caz a arătat piele arsă, dar nu din cauza iradiaţiilor, ci a opăririi cu apă fiartă; numele său este Degtyarenko Viktor Mykhailovych, una dintre victimele acestui accident. El lucra ca operator la pompele de răcire, şi explozia reactorului a dus şi jeturi de apă fiartă prin aceste pompe, care l-au opărit. Există o poză în spital cu el disponibilă în mediul online, şi în care se văd clar arsurile.
Însă victimele iradierii cu material radioactiv nu au arătat în realitate niciun fel de astfel de arsuri măcar în primele ore. Putem să credem că sovieticii ar fi fost nişte diavoli în acest caz, şi ar fi obligat pompierii să rămână să lucreze şi după primele semne de iradiere acută. Însă toţi angajaţii erau informaţi despre riscurile lucrului într-un astfel de mediu şi ştiau care sînt simptomele expunerii la radiaţii. Atunci când apăreau primele semne de greaţă, vărsături, durere de cap sau diaree oamenii erau retraşi pur şi simplu din misiune şi trimişi la spital. Aşa că în realitate nu era timp pentru ca leziunile cutanate să apară la cei ce acţionau în perimetrul accidentului, aşa cum le vedem în aproape toate filmele pe acest subiect. Faptul că primul mort a decedat abia după 15 zile de la expunere confirmă faptul că la primele simptome, pompierii au fost retraşi din activitate şi trimişi la spital. O expunere mai lungă ar fi dus la o moarte mai timpurie.
Nu exclud ca aşa ceva să se fi întâmplat în timpul stalinismului şi poate chiar după aceea. Dar nu s-a întâmplat la Cernobâl. Nu s-ar fi întâmplat deloc dacă radiaţiile ar fi fost cele din parametrii obişnuiţi. Însă voi arăta într-o secţiune ulterioară că fluxul radioactiv a fost mult mai mare şi nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva. De aceea nu au mai fost trimişi alţi pompieri aproape de reactor după ce s-a văzut că intensitatea radiaţiilor este foarte mare. Aici sistemul socialist şi-a arătat faţa umană şi nimeni n-a mai fost sacrificat. Însă ceva de genul minciunii acesteia s-a întâmplat în realitate în sistemul capitalist, odată cu împiedicarea ridicării vreunui avion pentru a stinge incendiile de la turnurile atacurilor de la 11 septembrie 2001. Un alt caz notoriu este suprimarea alarmării bazei de la Pearl Harbor pe 7 decembrie 1941, după ce operatorii radarului Opana au surprins avioanele japoneze venind, cu 55 minute înainte de atac . Iată că povestea cu sacrificarea pompierilor şi a operatorilor la Cernobâl pare a fi o tehnică de dezinformare în formă de clonare (în documente), aşa cum am descris-o în subcapitolul dedicat dezinformării din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . După cum am spus în introducere, nu idealizez sistemele socialiste, însă acest caz arată a dezinformare prin clonare.
În cazul expunerii prelungite la acest gen de radiaţii din apropierea fisiunii, moartea intervine după o zi sau două, aşa cum s-a întâmplat în istoria pandemiilor ce duceau la hemoragii interne datorate deteriorării ţesuturilor organelor interne. Dar, dacă expunerea e mai mică sau fluxul de radiaţii e mai scăzut, atunci nici leziunile cutanate nu apar, iar perioada de convalescenţă de dinaintea decesului e mai lungă. În sprijinul acestei afirmaţii avem cazul spionului rus (FSB) Alexander Litvinenko din 2006, defector la MI6 sau CIA şi radiat cu poloniu de unii sau de alţii, care a şocat lumea în acel moment. La fel ca şi în cazul celor morţi la Cernobâl, după ce au intrat în contact direct cu materialul radioactiv, şi în cazul acestui spion perioada de convalescenţă a fost de aproape 1 lună, din 1 până în 23 noiembrie 2006, când a murit. Dacă ne uităm la imaginile cu el pe patul de spital la câteva zile înainte de a muri nu vedem leziuni cutanate, ci doar semnul tipic al iradierii respectiv căderea părului şi o atitudine apatică.
Probabil că mai mulţi medici de specialitate au observat aceste neconcordanţe dintre ce se întâmplă în realitate cu iradiaţii şi ce au arătat acele filme. De aceea la minutul 19 din documentarul dezinformaţional „Chernobyl: Minute by Minute” din 2024 vedem un interviu al unui lucrător la spital (nu se spune exact ce lucra, pare a fi asistent sau şofer de salvare, dacă chiar a lucrat acolo) ce ar fi dezvoltat leziuni cutanate imediat doar pentru că a ajuns în zonă, dar totuşi ar fi supravieţuit. De asemenea, el spune că ar fi văzut chiar în aceeaşi zi o maşină care ar fi cărat nişte saci negri de plastic plini spre cimitir. Dar în afara de cei doi care au murit pe loc, şi doar un singur cadavru a fost găsit, altcineva n-a mai murit în acea zi, pentru ca eventualele cadavre să fie înmormântate în aceeaşi zi în saci de plastic. Dimpotrivă, asta a fost practica în timpul pandemiei de COVID. Acest „lucrător” minte şi diagnosticele oficiale o dovedesc. O astfel de mărturie falsă este foarte probabil o za dezinformaţională pentru a contracara diagnosticele medicilor care ştiau că dacă ar fi apărut atât de rapid, atunci nimeni n-ar mai fi putut supravieţui până a doua zi.
Aproape de jumătatea celui de-al doilea episod din serialul HBO auzim minciuna cu implacabilul nor radioactiv, descrisă la puterea 100 de cât a fost în realitate. Savantul dizident spune că reactorul deschis ar arunca în aer nu radiaţii ci „otravă”, până când întregul continent va muri. Recunoaştem aici panica lansată în aceeaşi perioadă de către mass-media, la comanda spionajului civil, despre cum o pandemie asemenea gripei spaniole tocmai ar fi lovit umanitatea. Acum observăm din datele statistice că COVID-19 a avut aproximativ acelaşi număr de victime precum gripa sezonieră. Există mai multe paralele între cele două evenimente.
Căprioara moartă a doua zi de la accident, aşa cum o vedem la jumătatea episodului 2 din serialul HBO, nu putea să moară de la radiaţii deoarece nu avea cum să se expună mai mult decât pompierii. Dacă a murit atunci, atunci a avut altă boală precum majoritatea morţilor „de COVID”… La fel este şi cazul cu emoţionanta scenă cu pasărea căzută printre copiii de la şcoală, cu sugestia că şi ei ar fi urmat să moară de la radiaţii prin contaminare. Scena se repetă într-un alt film, „Chernobyl: The Abyss”, făcut tot în 2021 dar în Rusia, după cum vedem la minutul 35. Diferenţa constă în faptul că aici parcă plouă cu păsări, într-o variantă inversă a la Hitchcock. Dacă s-a aflat aproape de materialul radioactiv, da, acele păsări puteau să fie contaminate şi să moară la câteva luni, precum s-a întâmplat cu acea femeie ce a intrat în contact cu materialul radioactiv. Dar, dacă s-ar fi aflat foarte aproape de epicentrul materialului radioactiv, asemenea acelui elicopter, atunci ele nu mai puteau zbura atât, ci ar fi murit pe loc. Cea din serialul HBO ar fi zburat încă 3 km, unde se afla oraşul cu scena cu copiii. Aşa ceva este imposibil dacă ar fi murit de la radiaţii.
Iată că această scenă e astfel manipulată pentru a ne convinge că acei copii ar fi avut ulterior aceeaşi soartă precum pasărea. Acest impact emoţional de final se poate înscrie în tehnica de dezinformare prin presiune psihologică în formă de explozie patetică, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Rolul ei este aceea de a atenua şi chiar suprima spiritul critic în defavoarea unei reacţii emoţionale.
Exagerarea numărului victimelor
Toate aceste filme, dar în special serialul Cernobâl produs de HBO, prezintă acest accident de parcă ar fi fost o bombă atomică, cu zeci de mii de oameni evacuaţi, despre a căror soartă suntem manipulaţi să credem că ar fi evoluat precum a cuplului prezentat de-a lungul său. Acest lucru îl putem vedea în scena spitalului supraaglomerat de bolnavi de la începutul episodului 2 din serialul HBO, despre care ni se inoculează ideea că ar fi locuitori ai oraşului. La minutul 52 din filmul „Chernobyl: The Abyss” se arată aceeaşi scenă cu rudele care iau cu asalt spitalul şi ar fi împiedicate de forţele de miliţie/armată. Aceeaşi scenă se regăseşte şi la minutul 24 din filmul „Inseparabil”, producţie rusească în 2014.
La ora 01.04 din „Chernobyl: The Abyss” vedem o astfel de scenă cu spitale pline de pacienţi, împreună cu copii ce plâng, care ne induce ideea că sînt victime ale accidentului. Fetiţa de câţiva ani care plânge, de la începutul episodului 2 din serialul HBO, şi pe care tatăl său încearcă să i-o dea unui personaj pentru a o scoate de acolo şi a o salva, intră în aceeaşi categorie. Aproape inutil să mai precizez că niciun copil nu se află printre victimele dovedite ale accidentului. Ne aducem aminte despre manufacturarea imaginii cu mama şi copilul din două cadavre ce muriseră cu mult înainte de începerea evenimentelor la Timişoara, pe care am inserat-o la ora 02:45 din propriul documentar. O să revin la această poveste pe parcursul acestei cărţi. Deocamdată mă rezum în a face o primă paralelă între această făcătură şi povestea cu fetiţa iradiată şi alţi copii în aceeaşi situaţie din aceste filme.
La începutul capitolului 2 voi arăta cum postul radio Europa Liberă, finanţat de CIA, dădea 4 000 de morţi pe 16 decembrie 1989 în România, 60 000 pe 21, şi genocid pe 22 . Cu Cernobâl vedem acelaşi lucru în ceea ce priveşte numărul de victime. Acesta variază într-un mod pe care îl vom mai vedea de multe ori repetat în cazul datelor oficiale privind tragedia din decembrie 1989. La minutul 13 din documentarul „Great Mysteries And Myths Of The Twentieth Century - The Chernobyl Mystery (1996) ambasadorul rus la Londra este interpelat de nişte jurnalişti în primele zile de după explozie, despre un număr de câteva mii de morţi. În realitate erau doar 3 în acel moment, după cum am arătat mai sus. La minutul 36 din filmul „Chernobyl: The Final Warning” vedem o ştire la TV care anunţă explozia reactorului 4 şi un bilanţ provizoriu de 2 000 de morţi. La o simplă căutare în web cu motorul Google, vedem că numărul victimelor ar fi fost între 93 000 şi 200 000. Ideea se regăseşte spre sfârşitul episodului 3 al serialului HBO, la o şedinţă cu secretarul general al URSS, Gorbaciov. Dar la finalul filmului se spune că estimările sînt între 9 000 şi 93 000… Aceste cifre sînt reluate apoi la minutul 43 din documentarul Chernobyl: The Invisible Enemy, lansat în 2021, două cazuri rare de materiale în care datele concordă.
Dacă intrăm în website-ul Wikipedia, vedem că de fapt nu există unanimitate, că există dezbateri, iar numărul victimelor ar fi de fapt ar fi în jur de 60 000. La minutul 39 din documentarul dezinformaţionist „Chernobyl: Minute by Minute” (2024) aflăm că numărul morţilor ar fi între 8 000 şi 10 000, în primii ani după accident, cu precizarea că în anii următori ar fi fost şi alte victime. Peste nu mai puţin de două minute avem altă cifră, între 4 000 şi 93 000 de morţi. Cum poate cineva să facă un asemenea material? Dar vârful absolut al minciunii se găseşte într-un alt material dezinformator al HBO, respectiv „Chernobyl Heart”, lansat în 2003. La minutul 3 auzim că numărul celor ale căror vieţi ar fi fost distruse de această explozie este de 9 milioane…
La începutul materialului cu abordare paranormală, ce pare mai curând circ de televiziune, numit „Destination Truth - S03E04 - Ghosts Of Chernobyl” produs de Syfy Channel şi lansat în 30 septembrie 2009 aflăm că numărul primilor iradiaţi ar fi de ordinul sutelor şi zeci de mii ar fi dezvoltat ulterior cancere. Conţinutul său e la fel ca şi începutul cu mărturii ale unor localnici că ar fi văzut fantomele celor morţi bântuind zona. Acest pseudo-documentar este chintesenţa a ceea ce a a ofierit mass-media despre acest subiect.
Într-un articol publicat de cotidianul britanic „The independent” pe 21 Noiembrie 2017 , intitulat „Scientists might be wrong about cause of Chernobyl disaster, new study claims” citim că numărul victimelor cu moarte direct cauzată de explozie şi radiaţii ar fi fost de 59, dar imediat mai departe sugerează că numărul lor total ar fi în jur de 4000.
Dacă dăm dovadă de interes şi atenţie la date, şi căutăm după numele celor cărora li s-a dovedit într-un certificat de deces moartea din cauza exploziei reactorului centralei şi a radiaţiilor ce au urmat, vedem că numărul lor este de … 31. Ţineţi minte următoarea glumă: „cei 4 coreifei sunt 3: Luca şi Matei”! O vom reîntâlni de foarte multe ori pe parcursul acestei cărţi în analiza datelor oficiale.
Mai aproape de numărul real este documentarul BBC - Horizon „Fall-Out From Chernobyl” (1996), care oferă la minutul 01 doar 35 de morţi, dar sugerând imediat mai departe că milioane ar fi murit ulterior pe toată suprafaţa Europei, ca urmare a expunerii la radiaţii. Totuşi, spre deosebire de alte materiale, acest documentar prezintă la minutul 05 un raport oficial întocmit de specialişti autohtoni şi occidentali care au confirmat că radiaţiile emise de reactor ce au circulat după explozie nu au avut implicaţii semnificative în sănătatea vieţuitoarelor, fie animale, plante sau oameni. Iar acest lucru se vede chiar în fauna zonei, care nu a prosperat după retragerea oamenilor şi nu a înregistrat nici un caz de malformaţii sau boli specifice iradierii prelungite. De asemenea, în documentarul BBC - NOVA „Suicide Mission To Chernobyl” lansat în 1991 practic din aceleaşi materiale se spune corect că numărul deceselor este de 31. Faptul că peste 5 ani mai apar încă 4 morţi, rămâne un lucru dubios. Însă la minutul 20 şi el spune minciuni, menţionând că anumiţi savanţi au susţinut că numărul morţilor în 15 ani ar fi fost între 5 000 şi 20 000, fără să omită să spună că ar fi alţii care ar susţine numere de câteva ori mai mari. O să revin mai jos la acest documentar pe o temă similară. La minutul 23 din cel mai contradictoriu cu sine documentar pe care l-am văzut, „Nuclear Nightmares”, lansat de acelaşi post BBC - Horizon în 2006, se sugerează că numărul morţilor din zona Cernobâl s-ar ridica la 9 000. Dar la minutul 28 se citează o cifră astronomică dintr-un ziar al cărui nume nu este arătat, respectiv 500 000 de victime. Modul în care variază numărul de morţi de la aceeaşi sursă este absolut năucitor.
Eu văd în strategia asta de jonglare cu numărul morţilor o tehnică de convingere folosită de comis-voiajori; dacă observă că potenţialul client nu are interes pentru a cumpăra un produs, atunci ei scot repede un altul. Acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Cine nu are răbdare să caute adevărul rămâne cu impresia că aici ar fi avut loc o catastrofă umanitară asemenea bombelor de la Hiroshima sau Nagasaki. Cei ca mine, care vor să îl afle adevărul, îşi dau seama că acest accident a avut totuşi un număr rezonabil de victime şi că restul au fost completate din pix, pe baza fricii naturale a omului simplu de tehnologia de vârf, care dublează ambivalent atracţia faţă de ea.
Stresul produs de stilul de viaţă al capitalismului sălbatic instaurat după 1990 a dus la îmbolnăvirea în masă a zeci de milioane de est-europeni. Într-un mod abil acesta a fost pus pe seama iradierii în urma circulaţiei norului radioactiv de la Cernobâl. În realitate doar 15 persoane au dezvoltat o problemă la glanda tiroidă, care se presupune că ar fi de la radiaţii, dar nu e absolut sigur de asta. La minutul 74 din documentarul „The Battle of Chernobyl”, 2006, se spune minciuna cum că autorităţile ar fi recunoscut 59 de decese cauzate de radiaţiile reieşite în urma accidentului până în 2006, dar această cifră este tot o fabulaţie. La minutul 17 din documentarul „NOVA - Back To Chernobyl”, lansat în 1989, auzim o minciună despre moartea într-un an a unui cameraman care a filmat reactorul fumegând. Nu există niciun cameraman spitalizat sau mort cu certificat de deces în care să se certifice acest lucru. Poveştile cu iradierea unor lucrători din centrală care nu s-au aflat în contact cu materialul radioactiv din reactor, şi chiar a piloţilor din elicopterul care s-a prăbuşit datorită interacţiunii echipamentelor cu acesta, sînt false. Cumva piloţii acelui elicopter, care s-a prăbuşit în rămăşiţele reactorului, au scăpat cu viaţă, deşi câteva materiale spun contrariul. De exemplu, la minutul 10 din documentarul BBC - NOVA „Suicide Mission To Chernobyl” lansat în 1991 auzim că ar fi murit câţiva piloţi care au dus materiale absorbante de neutroni în reactorul arzând. Aceeaşi informaţie se regăseşte la minutul 7 din cel lansat de BBC - Horizon „Inside Chernobyl's Sarcophagus” în 1996. La minutul 36 din documentarul „The Battle of Chernobyl”, 2006, aflăm că 600 de piloţi ar fi murit în urma acestui accident. Vedem că numărul este multiplicat de 20 de ori faţă de numărul total al victimelor. E posibil totuşi ca acel elicopter să fi fost totuşi teleghidat, şi atunci nu avea cine să moară. Dar niciun pilot militar nu este consemnat în rândurile victimelor.
În acelaşi documentar, la minutul 41 auzim că pentru săparea acelui tunel de 130 metri ar fi fost utilizaţi 10 000 de mineri timp de o lună. Într-o matematică simplă, care se pare că a scăpat producătorilor acestui documentar, fiecare miner trebuia să fi săpat cam un centimetru şi 3 milimetri… Am adus în prim plan numărul de mineri pentru că acesta are legătură cu numărul de mineri morţi în urma acestei misiuni. La minutul 42, auzim de la un posibil miner că un coleg de-al lor ar fi intrat în contact cu materialul radioactiv, în timp ce s-a săpat tunelul pentru drenarea apei, şi ar fi murit şi el împreună cu alţi. La minutul 44 auzim că un sfert din aceşti mineri ar fi murit până la vârsta de 40 de ani, deşi majoritatea par de peste această vârstă. O pătrime din 10 000, cât s-a spus la minutul 41, înseamnă 2 500 de mineri morţi. Nici în acest caz nu se confirmă moartea vreunui miner în urma acestui accident.
La fel este şi cazul cu militarii trimişi pe acoperiş cu lopeţile să arunce grafitul înapoi în reactor. Aşa ceva este tema principală a celuilalt film pe tema Cernobâl, „Cernobâl. Inseparabil”, despre care am amintit mai sus. Nu există niciun militar între rândurile celor 31 de decedaţi în urma accidentului. Iată că şi Rusia a practicat dezinformarea pe această temă, nu doar Occidentul, cu care astăzi se spune că ar fi în conflict direct. La minutul 16 din „Chernobyl: Minute by Minute” (2024) se spune că pe acoperiş ar fi urcat totuşi pompieri, dar vedem din filmarea originală că acei oameni erau îmbrăcaţi în soldaţi, nu în pompieri. Şi această teorie a pompierilor e foarte probabil tot o za dezinformaţională pentru a contracara obiecţiile multora care ştiau că nici un militar trimis pe acoperiş să arunce grafitul înapoi în reactor n-a murit în urma iradierii. În documentarul „The Battle of Chernobyl”, 2006, la minutul 48 vedem un ofiţer pensionar de rang înalt, cu uniforma plină de declaraţii care spune că 100 000 de militari şi rezervişti au fost chemaţi pentru diferite sarcini la Cernobâl după accident. Mai departe aflăm că unii dintre ei ar fi fost ademeniţi cu votcă, şi că după o perioadă nu şi-au mai pus măştile la gură, după ce s-au plictisit de ele. Ca şi în cazul COVID-19 cu cei care refuzau purtarea măştii, şi în acest caz unul din 3 ar fi murit, după cum aflăm la minutul 49. Aşadar o treime din cei 100 000 ar fi fost cam 33 000 de morţi. Mai târziu, la minutul 73 acest documentar fantezist citează un inexistent raport al armatei, conform căruia cei care au lucrat la securizarea reactorului 4, numiţi lichidatori, ar fi fost în număr de 500 000, iar 20 000 ar fi murit deja, iar 200 000 ar fi fost bolnavi în convalescenţă.
Între victimele accidentului este trecut şi Leonid Petrovich Telyatnikov, mort în 2004, la 53 de ani, contaminat la 35 de ani. Vom vedea câteva cazuri de martiri ai „revoluţiei române” cu date dubioase de deces, precum Călin Nemeş de la Cluj, ucis de … sinucidere în 1993 În următoarea secţiune voi continua demantelarea minciunilor din mass-media şi filme, dar pe tema fenomenului fizic al radioactivităţii , cu care sistemul dezinformaţional contemporan îşi ascunde implicarea în generarea acestui accident tragic. .
