Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.11. DIA, o instituţie mult mai nocivă în decembrie 1989 decât Securitatea. Cazurile Coruţ şi Raiha
„Direcţia de Informaţii a Armatei” (DIA) a fost înainte de 1989 pentru Ministerul Apărării ceea ce a fost „Departamentul Securităţii Statului” (DSS) pentru Ministerul de Interne. DIA s-a transformat în SIA (conform presei) după 1990, şi din 1999 a devenit actuala „Direcţia Generală de Informaţii a Apărării” (DGIA), din cadrul Ministerului Apărării. În aceşti 35 de ani de dezinformare DIA a fost trecută sub tăcere de autorii şi promovatorii naraţiunii „securişti-terorişti”, însă sub raportul funcţional ea a avut rol mai mare decât DSS în tragedia din decembrie 1989. Cele mai mari crime de atunci au fost făcute cu ajutorul armatei, împotriva propriilor angajaţi sau recrutaţi ca militari în termen, sau a unor civili care au avut încredere în onestitatea tuturor miliarilor în acele momente. Cei mai mulţi, da, au fost oneşti, însă era destul ca unul sau doi agenţi DIA să fie infiltraţi între ei şi să se producă astfel de tragedii. „Războiul radio-electronic” care a terorizat militarii după 22 decembrie, cu ţinte false care apăreau şi dispăreau, care atrăgeau misiuni de recunoaştere şi anihilare din partea militarilor, în urma cărora mulţi au intrat în focuri fratricide cu colegi de-ai lor de alte unităţi, ce au dus la pierderi de viaţi omeneşti, nu putea fi făcut fără implicarea DIA. Acele ordine primite telefonic veneau de la oameni care ştiau perfect numele, caracteristicile şi obiceiurile celor din birouri. Aşa ceva nu putea fi făcut de DSS. Citeam într-o carte că un ofiţer de grad mediu a primit prin telefon un ordin ciudat de la un superior ierarhic, aflat în altă clădire. Cel cu rang inferior a simţit o oarecare inflexiune ciudată în vocea superiorului, a cumpănit un pic, după care s-a decis să-l sune înapoi pentru lămuriri. Dar după mai multe apeluri nu a primit răspuns, de parcă nu era nimeni în birou. Prin urmare a decis să meargă fizic şi să discute cu superiorul, care a negat că i-ar fi dat acel ordin. Cineva îi imitase aproape exact vocea şi numai perspicacitatea sa a făcut ca o tragedie să fie evitată. Astfel de voci au fost mai credibile la Sibiu, după cum am arătat în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” . Falsa alarmă „Radu cel Frumos”, care a dus la terorizarea militarilor din Banat înainte de 22 decembrie nu putea fi dată fără DIA. Dezinformările încrucişate care au dus la foc fratricid, nu puteau fi făcute fără implicarea DIA.
Am arătat în detaliu în primele două capitole, în special în secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultimul secol” cum ofiţeri de rang înalt din DSS au fost racolaţi de către agenţiile de spionaj occidental. Ei bine, la fel s-a întâmplat şi cu cei din DIA. În data de 22 decembrie DSS a fost subordonată armatei, după cum s-a spus la unison pe toate canalele media în acea vreme şi mult timp după. Însă această afirmaţie are o oarecare doză de minciună în ea pentru omul simplu, nefamiliarizat cu modul în care funcţionează spionajul în general, şi cel militar în special. Au fost într-adevăr destui care au avut această soartă; faimosul bazin de înot de la Sibiu, transformat temporar în închisoare e cel mai clar exemplu. În el au fost literalmente sechestraţi şi păziţi cu arma securişti, miliţieni şi unii ofiţeri de armată. Ei fie erau inutili, fie fideli regimului şi au fost astfel izolaţi şi scoşi din activitate. Asupra lor s-a aruncat anatema de „securişti-terorişti”. În alte localităţi nu s-a ajuns la acest nivel de dezumanizare, dar nu a fost departe. Ei au fost până astăzi etichetaţi ca „securiştii-terorişti”, iniţial cu scopul de a lega mâinile Securităţii în timpul invaziei şi apoi pentru a-i decredibiliza în faţa opiniei publice, dacă ar fi spus ce s-a întâmplat.
Dar în alte localităţi s-a depăşit acest nivel, iar unii miliţieni şi securişti au fost linşaţi fie de dizidenţii politici manipulaţi de ingineriile sociale complexe aflate în desfăşurare, fie de proprii colegi aflaţi în misiuni, după cum am arătat în secţiunea „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989” din capitolul 2 . Eticheta de „securiştii-terorişti” justifică aceste crime împotriva lor ca falsă justiţie, făcută chiar la faţa locului. Însă, la fel ca şi în cazul lui Ceauşescu, crimele din 1989 nu erau făcute de ei, ci de cei care aplicau „pedeapsa”, sau cei care îi manipulau pe cei ce o aplicau. Niciun securist ucis sub eticheta de „securist-terorist” nu luase parte anterior la vreo inginerie socială ce a dus la pierderi de vieţi omeneşti. Am arătat în secţiunea de mai sus câteva cazuri de posibili securişti implicaţi în astfel de inginerii sociale, prinşi întâmplător de cei pe care încercau să-i manipuleze, însă ei n-au fost etichetaţi astfel, iar viaţa lor de după acele evenimente a intrat în mister.
Totuşi, acei spioni din DSS care erau agenţi dubli nu au fost trimişi pur şi simplu în birourile unor simpli ofiţeri de armată şi scoşi din joc, aşa cum am fi tentaţi să credem din afirmaţia subordonării armatei a DSS. Ofiţerii cu rang înalt din DSS, precum şeful instituţiei, generalul Iulian Vlad, sau subordonaţii lui, Emil Macri, Filip Teodorescu, Traian Sima, Radu Tinu şi alţii, nu au ajuns simpli prizonieri ai armatei. Vlad a fost ţinut sub observaţie de Ştefan Guşă, care era locţiitorul defunctului ministru al apărării. Ceilalţi racolaţi au fost trimişi în birourile unor ofiţeri DIA spre a fi ajuta la înfăptuirea unor inginerii sociale în spaţiul civil. Doar unii dintre securişti au luat parte la diversiuni, atât înainte de 22 decembrie, dar şi după, tocmai sub supravegherea şi coordonarea DIA. Aşadar DIA a fost mult mai implicată în aceste crime decât DSS. Imaginea DIA a fost aşa de atent periată în mass-media încât abia spre finalul scrierii acestei cărţi am înţeles adevărata amplitudine a acestei instituţii nu doar în generarea crimelor din decembrie 1989, ci şi a celor de după.
DSS îşi făcuse deja imagine negativă încă de dinainte de 1989 în ochii dizidenţilor politici şi a boemilor, supravegheaţi de ofiţerii săi. Despre DIA presa n-a spus prea multe, şi în general s-au spus doar lucruri pozitive. Contraspionajul din DIA a fost implicat în elaborarea celebrului dosar „Corbii”, prin care unii ofiţeri ai armatei, între care şi infamul Nicolae Militaru, au fost descoperiţi ca agenţi ai principalei agenţii sovietice de spionaj, GRU, şi trimişi în rezervă. Iată că la o primă vedere DIA pare „poliţistul bun” în ochii opiniei publice şi aprecierea rolului spionilor în societate. Descoperirea unor trădători în propria ogradă e o activitate eroică, cu consecinţe benefice într-o posibilă confruntare. Inclusiv activitatea de spionaj a DIA pare a fi una benefică, deoarece duce la cunoaşterea adversarului şi apoi la poziţionarea împăciuitore sau de forţă faţă de o armată străină. Am descris ceva mai detaliat rolul vechii avangarde militare în geneza spionajului în general, nu doar cel civil, în secţiunea intitulată „Scurtă istorie a spionajului civil” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.
Într-adevăr, la nivel declarativ, partea de spionaj a DIA căuta semne de atacare a României dinspre alte armate. Însă, după cum am zis, şi spionii din DIA au fost racolaţi de spionajul occidental şi au colaborat la acele groaznice evenimente din decembrie 1989. Aşa că, de fapt tocmai aceşti agenţi dubli racolaţi anterior din DIA au fost cei mai importanţi pioni ai invaziei militare de atunci. Prin ei s-a putut da falsa alarmă „Radu cel Frumos”, care de fapt a avut rolul de a închide scutierii în cazărmi şi a stimula grupurile frustrate din Timişoara să iasă nestingheriţi la revoltă. Şi, pe lângă spionii din DIA racolaţi de invadatori, la fel s-a întâmplat şi cu contraspionii acestei instituţii, care s-au făcut că nu văd şi nu aud nimic despre colegii lor, care operau acele inginerii sociale. DSS a avut în mare parte rolul de paravan pentru DIA în a prelua vina pentru acele crime, la fel ca demagogul vechi faţă de cel rău, în percepţia publică.
Diabolizarea vechii agenţii de spionaj civil a dictaturii socialiste de către spionajul occidental invadator a reuşit s-o anihileze în a apăra regimul. Ostracizarea DSS în perioada imediat următoare a mascaradei tragice din 1989 a avut scopul denigrării oricărei rezistenţe din partea vechilor agenţi, scoşi pe liber ca incompetenţi. Mulţi dintre ei erau nişte patriotarzi cazoni, aşa cum se vede în video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează "jos terorismul"!” . Ei erau nişte simpli grobieni, incapabili să conceapă astfel de diversiuni, dar capabili totuşi să le descifreze în câţiva ani de meditaţie asupra lor. Ultra-denigrarea securiştilor a avut şi rolul demagogist de dezinformare publică pentru spălarea imaginii spionajului civil într-o instituţie de spionaj nouă-nouţă, Serviciul Român de Informaţii (SRI), înfiinţat – culmea coincidenţei! – imediat după conflictul interetnic de la Târgu Mureş din martie 1990. Securiştii de rând din acel video nu puteau fi angajaţi în SRI deoarece nu erau atât de cinici încât să ucidă un bebeluş pentru a sugruma mediatic un protest sau diversiuni precum cele din 1989, dar nici atât de inteligenţi să poată imagina aşa ceva. Înnegrirea excesivă a imaginii DSS (poliţistul rău) s-a dorit cu scopul de a spăla imaginea noii Securităţi din SRI, după efectele psihologiei inverse (poliţistul bun). Acesta este procesul de manipulare a opiniei publice pentru a susţine politic pe următorul demagog, aflat în postură de nou candidat. Între timp, vechiul demagog aflat pe final de mandat, adoptă acţiuni politice nepopulare, ceea ce constituie ridicarea mingii la fileu pentru cel nou, care îl critică vehement pe cel în curs. Aşa s-a încercat şi cu diabolizarea excesivă a lui Ceauşescu sau a oricărui preşedinte/demagog aflat la final de mandat, pentru a ridica mingea la fileu pentru următorul.
Numai că socotelile din 1989 nu s-au potrivit cu realitatea celor 35 de ani de după. Ofiţerii SRI au fost prezentaţi de mass-media oficială ca profesionişti, în costume de lux, spre deosebire de cazonii „securişti-terorişti” din DSS, deşi nici aceştia nu purtau uniforme oficiale în câmpul operativ. Problema principală a acestei diabolizări era faptul că în interiorul DSS erau şi câţiva ofiţeri bine pregătiţi operativ şi suficient de cinici ca să ia parte la diversiunile de după 1990 prin care România a fost guvernată. Ei trebuiau plătiţi gras pentru această disponibilitate de a-şi vinde naţiunea. Prin urmare au fost reangajaţi în SRI printr-o mare dezinformare asupra societăţii civile.
„Direcţia I de Informaţii Interne”, împreună cu „Direcţia VI de Cercetări Penale”, din interiorul DSS au fost principalele rădăcini ale SRI în materie de reconvertire a ofiţerilor. Ei au constituit nucleul organelor de poliţie politică a dictaturii socialiste, cunoscută în opinia publică ca „Securitatea”. Direcţia I era grosul Securităţii, care avea legătură cu populaţia civilă prin informatorii civili şi notele lor informative. Atunci când era depistat un dizident anticomunist, se trimiteau date către Direcţia VI-a, care lua măsuri legale împotriva lui. Aceasta era specializată în infracţiunile care depăşeau competenţele miliţiei. De exemplu, celebrul jaf armat asupra Băncii de Stat a Republicii Populare Române din 28 iulie 1959 a fost investigat şi soluţionat tocmai de Direcţia a VI-a.
DSS mai conţinea alte 4 „Direcţii”, care nu se ocupau deloc de dizidenţii politici, ci de spionaj economic, militar şi pază. Dintre acestea doar spionajul economic a fost realmente desfiinţat, odată cu punerea industriei pe butuci de după 1989. Restul au fost reciclate şi redenumite, într-un fel de „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”. De exemplu Direcţia a V-a se ocupa cu protecţia demnitarilor înalţi din PCR, fiind redenumită SPP după 1990. „Comandamentul Trupelor de Securitate”, adică scutierii, s-a redenumit „Jandarmeria Română”. Faimoasa „Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă” (USLA) s-a redenumit „Brigada Antiteroristă” (BAT), după 1990; înainte de 1989 USLA nu făcea nimic altceva decât face BAT, sau nu face, pentru că nu au existat cazuri de „terorism”, în România în perioada postdecembristă. Pentru că avea în componenţa ei termenul „terorist”, pe ea a căzut în decembrie 1989 măgăreaţa de a-i fi manufacturat false probe cum că ar fi vrut să atace Ministerul Apărării Naţionale pentru a-l apăra şi a-l repune în funcţie pe Ceauşescu. Am tot făcut referire şi în documentar şi în această carte la cazul celor 8 USLA-şi măcelăriţi la MApN, şi ale căror cadavre au fost apoi profanate. Ei au fost trimişi pentru a dezamorsa o fictivă bombă la MApN, şi apoi împuşcaţi de militarii ce păzeau această instituţie, care în prealabil au fost dezinformaţi că vor fi atacaţi de o divizie de „securişti-terorişti”. Ei au devenit şi false probe ale existenţei „teroriştilor”, dar şi avertisment pentru potenţialii fideli ai regimului că pot avea soarta lor. Acest caz a fost pregătit încă din 22 decembrie prin câteva discursuri de denigrare, în special din partea crainicului Teodor Brateş, prin propoziţia „Coloane blindate se îndreaptă ... detaşamente de terorişti ... aceşti antiterorişti, adică terorişti .. ... ce antiterorişti!”
Iată că cea mai mare parte din DSS a fost convertită în noile agenţii de spionaj de după 1990. Prin urmare, naraţiunea „securişti-terorişti” ar fi trebuit să fie ceva mai reţinută, pentru că altfel era în joc reputaţia acestor noi agenţii menţionate mai sus. După ce a eşuat lamentabil falsificarea probelor cu cei 8 USLA-şi în decembrie 1989, departamentul de dezinformare al noii Securităţi a adus în prim-plan o nouă naraţiune care i-a orbit incredibil până şi pe cei mai lucizi români. În loc ca noua S(ecu)RI(tate) să spună cine au fost acei „securişti-terorişti” care ar fi orchestrat crimele din decembrie 1989, departamentul de dezinformare din SRI, supervizat de CIA, a oferit opiniei publice firimituri de adevăr, respectiv naraţiunea colaboratorilor civili cu Securitatea. Decenii la rând ni s-a oferit câte un astfel de nume pe post de os de ronţăit, în loc să ni se spună cine au fost grangurii cu grade înalte care au orchestrat acele inginerii sociale. Desigur că aşa ceva nu se putea face; chiar şi executanţii lor precum unii ca Dominc Paraschiv la Timişoara, după cum am văzut în secţiunea dedicată lui din capitolul 2 , şi Tudor Molan, Tibescu Gheorghe şi Frigator Alexandru la Braşov au fost în cele din urmă ascunşi într-o nebuloasă dezinformaţională. Dacă într-adevăr a făcut acele crime care s-au spus, atunci ei n-au făcut-o de capul lor, ci la ordin. Anchetarea lor implica automat căderea acestei ierarhii de comandă, care ducea la marii ganguri din DSS şi DIA. Anchetarea şi a acestora ducea în final la spionajul civil occidental, coordonat de CIA.
Am numit aşa ceva dezinformare prin tehnica externalizării, în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Aruncarea vinei de a fi „securişti-terorişti” asupra pionilor de rang inferior a avut rolul de protejare a lor spre a fi anchetaţi şi condamnaţi. Marii guzgani din DSS erau agenţi dubli şi ar fi vorbit despre invazia din 1989, dacă ar fi fost condamnaţi. Scurgerea unor astfel de informaţii ar fi însemnat eşecul uriaşei campanii de invazie care a cuprins nu doar România, ci întregul spaţiu est-european. De aceea, în locul unei liste de „securişti-terorişti”, aşa cum ne aşteptam să apară după 1990, am văzut o listă de gardieni ceva mai zeloşi, unii chiar criminali, precum celebrul caz Alexandru Vişinescu. Presa mincinoasă l-a prezentat drept securist, însă el era un comandant de penitenciar (la Râmnicu Sărat). Altul este Ristea Priboi, dat de presă ca securist torţionar, dar la o căutare simplă aflăm că a fost agent în Serviciul de Informaţii Externe (SIE) până în 1995. Nu avem cum să ştim dacă ar fi fost şi agent DSS, însă sigur e că nu putea el sta de unul singur la baza ingineriilor sociale din decembrie 1989. Aparatul de dezinformare din spionajul civil şi militar a scos când pe unul când pe altul ca ţap ispăşitor pentru acea vastă operaţiune de invazie diversionist-militară, precum face o companie produse ţintă pentru bugete diverse. Cine e dispus să creadă că Ion Iliescu e ţapul ispăşitor, există false indicii. Altul poate preferă naraţiunea răzbunării lui Militaru pe Trosca, etc.
Şi iată cum departamentele de dezinformare din SRI şi DIA (sau CIA) ne-a înşirat în aceste decenii de beznă pe informatorii vechii Securităţi, în loc să ne spună care sînt „securiştii-terorişti” care au făcut acele crime din decembrie 1989. Cele mai celebre cazuri sînt medicul Constantin Bălăceanu-Stolnici, istoricul Dan Berindei, actorul Ion Besoiu, sau scriitorul Ștefan Augustin Doinaș. Pe lângă ei, alţi 200 au mai fost catalogaţi informatori ai DSS de către CNSAS. Niciunul nu a avut vreun dizident politic în anturaj pe care să-l vândă la DSS. Acuzaţia asupra lor de a fi făcut poliţie politică este o absurditate. Aceşti oameni şi mulţi alţii au fost în primul rând somităţi în domeniile lor. Ei nu înţelegeau şi nu au înţeles nici la finalul vieţii ce înseamnă spionajul. Un spion nu dă note informative despre oamenii simpli din anturajul său, ci este infiltrat în anturajele unor dizidenţi politici sau unor savanţi. Dacă ei ar fi înţeles ce înseamnă spionajul, atunci ar fi fost cu adevărat ofiţeri în DSS, aşa cum a fost cazul inginerului chimist Ion Mihai Pacepa, şi mulţi alţii. Unii dintre cei declaraţi colaboratori e posibil să fi fost într-adevăr ofiţeri DSS. Însă CNSAS nu ni-i prezintă astfel, ci ca pe nişte simpli informatori ai DSS. Cel mai probabil caz este cel al lui Dan Voiculescu, zis şi motanul Felix, patronul infamelor posturi din trustul Intact. Pentru el acuzaţia de informator al vechii Securităţi este posibil să fie o camuflare a faptului că a fost ofiţer DSS, convertit după 1989 în ofiţer SRI sau SIE. Însă cei mai mulţi din acea listă de 200 nu au anvergura dezinformaţională a lui Dan Voiculescu. La fel ca şi în cazul lui Felix motanul, majoritatea ofiţerilor DSS convertiţi apoi în ofiţeri SRI au fost ascunşi de această naraţiune dezinformatoare a colaboratorilor din societatea civilă, precum cei descrişi mai sus.
Cei mai mulţi din informatorii vechii Securităţi nu au avut nici un fel de rol în evenimentele din decembrie 1989, după cum nici în producerea adevăratului rău produs dizidenţilor politici autentici. Chiar dacă erau mai curând amatori decât spioni autentici, agenţii DSS aveau metode sofisticate de convingere a oricui să dea note informative despre anturaj. Oricine putea ajunge să dea note informative către DSS dacă agenţii se deghizau în nişte miliţieni în civil care caută un cuib de legionari sau un grup care unelteşte împotriva regimului. A refuza să dai o notă informativă organelor de cercetare te făcea complice cu acel prezumtiv grup, iar Codul Penal în vigoare atunci era foarte precis în privinţa acestui lucru, după cum am tot citat din el în această carte. Cei mai mulţi dintre colaboratorii DSS credeau că dau declaraţie la Miliţie.
E interesant că departamentul de dezinformare din SRI a tot marşat pe „deconspirarea” informatorilor vechii Securităţi, însă nu spune mai nimic despre cei de după 1989. Din când în când mai apare câte un jurnalist precum Robert Turcescu care descrie cum a fost racolat de SRI. Din când în când mai apare câte un jurnalist precum Radu Moraru, care descrie cum a refuzat racolarea de către SRI. Din când în când câte un deputat precum Vlad Cosma de la Ploieşti descrie cum un procuror precum Mircea Negulescu (zis „Portocală”) foloseşte metode de racolare pentru a furniza informaţii despre tagma demagogilor cu apucături infracţionale. Din când în când câte un procuror, poliţist sau judecător se mai sinucide, presat de şefi să facă anumite lucruri.
Metodele spionajului civil contemporan de racolare a civililor sînt mult mai avansate decât cele ale vechii DSS. În secţiunea numită „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă”, voi descrie mai multe cazuri de diverisuni făcute împotriva mea de-a lungul timpului, făcute prin manipularea şi chiar racolarea anterioară a unor membri ai familiei mele, prietenilor, superiorilor ierarhici şi colegilor. Cei mai mulţi dintre ei nu şi-au dat seama că au fost manipulaţi spre a comite astfel de diversiuni. În încercarea de a mă opri să comunic anturajului adevărurile despre decembrie 1989, şi altele despre marile minciuni ale istoriei ultimelor 150 de ani, spionajul civil a racolat recent la locul meu de muncă superiori/ inferiori ierarhici sau colegi cu informaţii false despre mine cum că aş fi abuzator sexual, spion rus, paranoic sau că aş lipsi de la locul de muncă; fiecare dintre aceste informaţii se pliază pentru un anumit tip psihologic spre a fi cât mai credibile şi a-i convinge să colaboreze. Din fericire, românii provin şi din rezistenţi în faţa invadatorilor, nu doar pactizatori cu ei, aşa că am aflat despre aceste odioase strategii de manipulare. Am descris ceva mai detaliat una din aceste metode în vlogul meu „De la ameninţări cu moartea la ameninţări cu concedierea”, iar dacă o să fiu sănătos o să scriu un roman cu astfel de şicane la care am fost supus în ultimii 2 ani, de când scriu această carte.
Pe lângă aceste metode complexe de racolare făcute în aşanumita „democraţie” de astăzi, notele informative către DSS din timpul dictaturii au fost floare la ureche. Deconspirarea fostei Securităţi de către braţul său din CNSAS a fost o glumă pe care mulţi n-au înţeles-o; prin această nouă instituţie a CNSAS, SRI mai curând a protejat pe vechii ofiţeri, decât să-i pedepsească conform acuzaţiei de „securişti-terorişti”. SRI nu putea face asta, pentru că superiorii lor din CIA nu şi-ar fi permis ca din închisoare „securiştii-terorişti” să înceapă să vorbească despre marile diversiuni din decembrie 1989, drept răzbunare. De aceea, cei care au participat la aplicarea lor au fost angajaţi pe uşa din dos în SRI sau alte agenţii similare. Celor mai incompetenţi dintre ei au fost angajaţi pe bani frumoşi în noile firme sau în vechile companii de stat, pe salarii imense şi pe post de tăietori de frunze la câini, pentru a-şi ţine gura şi a se bucura de avantajele capitalismului. Celor care dădeau oarecare semne de manageri li s-au oferit credite nerambursabile spre a-şi face firme şi a se bucura de avantajele noului regim. Cu acei bani ei şi-au făcut companii private, pe care în cele din urmă le-au manageriat defectuos. În afară de Dan Voiculescu şi Viorel Cataramă niciun securist nu a reuşit să-şi creeze companii de renume. Afaceristul Florin Talpeş nu are legătură de rudenie cu generalul Ioan Talpeş, deci cazul acesta e exclus. Firmele create de securiştii incompetenţi prin credite nerambursabile după 1990 au devenit faimoasele „firme căpuşe” înfipte în ţeava de alimentare a mamuţilor industriali ce trebuiau puşi la pământ de către spionajul occidental după 1990. Lor li s-a permis căpuşarea şi apoi falimentarea industriei naţionale cu scopul de a extrage de acolo mâna de lucru ieftină şi de a o deporta în Vest. După câteva decenii de management defectuos, în cele din urmă li s-a luat şi această jucărie şi li s-au dat celebrele „pensii speciale”, spre a-şi vedea de viaţa lor, căci industria fusese pusă pe butuci cu succes. De câţiva ani tema „pensiilor speciale” ocupă dezbaterile publice, ca nouă fentă pentru opinia publică. Dar ei trebuiau cumva ţinuţi în puf pentru a nu vorbi despre crimele din 1989.
Ei bine, după ce dezinformarea a funcţionat şi regimul a picat, era momentul încercării refacerii imaginii vechii Securităţi, dar într-un mod foarte dubios, duplicitar, spre a nu duce la un val de acţiuni în justiţie împotriva securiştilor dinspre familiile încă îndoliate sau chiar la condamnări. După câteva decenii, cei sfâşiaţi de durere în urma pierderii cuiva drag vor fi trecut ei înşişi în nefiinţă. Aşa că nu mai există riscuri de deranj prin justiţie. Schimbarea regimului cu puţin peste o mie de „sacrificaţi”, nu mai pare un lucru atât de dureros peste un timp, ci o realitate inerentă a evoluţiei. Astăzi sacrificarea indigenilor americani pare justificată de contribuţiile la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei de către urmaşii invadatorilor din secolele trecute. Prin urmare, era nevoie de spălarea imaginii vechilor „securişti-terorişti” pentru a spăla însăşi imaginea SRI.
Cel mai important spion care a participat la această mascaradă de spălare a imaginii vechii Securităţi este Pavel Coruţ, „şef al biroului de contraspionaj” din DIA, după cum admite el însuşi în cartea sa „Fulgerul albastru”. Un altul este ofiţerul de contrainformaţii militare Valentin Raiha, care a scris două cărţi despre decembre 1989, respectiv „Revoluţia Română şi Jocul Serviciilor Secrete”, editura Euxinus-Impex, 1994, şi „În decembrie ’89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari”, editura Ziua- Omega Press Investment, 1995. Încă din titlul acestei ultime cărţi observăm că acest (contra)spion susţine că vina pentru crimele din decembrie 1989 nu a fost a „securiştilor-terorişti”, aşa cum s-a spus atunci, ci a „unui grup de militari”, spioni la KGB. Ce-i drept, pentru cineva care ştie câte ceva despre acele evenimente, ideea pare foarte coerentă; Securitatea a trecut în subordinea armatei încă din 22 decembrie, teoretic nu această instituţie putea să facă acele crime după acea dată. Însă ce face atât Raiha cât şi Coruţ este un praf în ochi dezinformaţional, o firimitură prin care spionajul civil şi cel militar vor să ascundă rolul agenţiilor străine, în special cele occidentale, în generarea mascaradei tragice din 1989 prin racolarea anterioară de agenţi locali, după cum am arătat în primele două capitole, în special în secţiunea anterior amintită, dar şi mai departe. Pentru asta Pavel Coruţ a avut o misiune specială de dezinformare, realizată mai întâi prin oferirea unor bucăţi de adevăruri cu mult superioare faţă de ce au oferit istoricii, după cum am arătat în primele două capitole, în special în secţiunea anterior amintită, dar şi mai departe. Pentru asta Pavel Coruţ a avut o misiune specială de dezinformare,realizată mai întâi prin oferirea unor bucăţi de adevăruri cu mult superioare faţă de ce au oferit istoricii, după cum vom vedea în secţiunea următoare , cu scopul de a câştiga încrederea cititorilor şi apoi de a le injecta dezinformări.
