Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
2.1.3. Ianoş Paris, varianta românească a lui Martin Smid din Cehoslovacia
Când m-am documentat la nivel de detaliu mediu pentru documentarul „Eroii au murit.1899. CIA”, Ianoş Paris mi s-a părut o persoană reală. Şi încă cred că e reală, doar că acum pun două semne de întrebare în dreptul lui, desigur nu pentru că n-ar fi reală, ci pentru că era atât de reală în acel moment încât ar fi putut fi o dovadă… vie. De fapt, el este unul dintre puţinele nume date ca martiri în 1989 despre care se găsesc date suficiente şi martori. Cam prea multe date, caz repetat şi în alte situaţii. Desigur, las un mic procent de dubiu că ar fi persoană reală, deoarece în jurul său e un mister foarte mare. De fapt sînt puţine nume de persoane date ca ucise în Timişoara în decembrie 1989 unde procentul de dubiu că ar fi fictive să fie 0. Ianoş Paris se apropie de aşa ceva, însă nu atinge pe deplin acest punct. El este parte din lista de presupuşi arşi la Bucureşti, prin aşanumita „operaţiune Trandafirul”. La fel ca în alte câteva cazuri, şi Ianoş Paris are un „ucigaş” oficial, respectiv maiorul de miliţie Veverca Iosif. Există o mulţime de materiale care descriu într-un mod coerent situaţia în care el ar fi fost ucis. Cel puţin eu n-am văzut până spre sfârşitul documentării acestei cărţi ceva suspect în acest caz.
Am sesizat doar o uşoară discrepanţă în descrierea faptelor. Unele materiale îl descriu pe Ianoş Paris ca unul dintre puţinii dizidenţi politici, ucişi realmente de forţele de represiune, fidele sistemului. El are toate ingredientele pentru a fi revoltat; provenea dintr-o familie de gipsi şi lucra la salubritate, măturător, deci de condiţie socială inferioară şi marginal. La pagina 92 din cartea „Trăgători și mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, editată de Polirom în 2019, Andrei Ursu scrie că Ianoş Paris ar fi fost ucis probabil în urma unor „confruntări prelungite între manifestanţi și forţele de ordine”. Alte materiale îl descriu pe Ianoş Paris drept un huligan. De exemplu la pagina 27 din cartea „Victimele revoluţiei : Timişoara – 1989” (editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011) Romeo Bălan scrie, citând un document oficial:
„… un grup de tineri, din care a făcut parte şi victima Ianoş Paris, a spart un autobuz la intersecţia Căii Girocului cu strada Ştefan Stâncă. Tinerii intenţionau să deplaseze autobuzul pentru a bloca Calea Girocului. (…) Maiorul Veverca Iosif a somat grupul de tineri iar apoi a tras o rafală scurtă spre aceştia. Urmare a deschiderii focului a fost împuşcat mortal Ianoş Paris.”
La acest nivel, cele două variante par că se completează. Acest tânăr era un marginal care a spart un autobuz pentru a face o baricadă precum cea de la Inter din 21 decembrie de la Bucureşti. O să vedem într-o secţiune special dedicată acestui eveniment că şi acolo lucrurile au fost manufacturate spre a da evenimentelor asemănare cu Revoluţia Franceză de la finalul secolului al XVIII-lea. O astfel de baricadă nu a avut nici un sens strategic, deoarece căile „blocate” puteau fi accesate pe cealaltă parte. La Bucureşti, pe lângă un autobuz, au mai fost aduse şi alte vehicule, inclusiv un camion mare, spun unele surse. Dar la Timişoara nu văd cum ar fi putut un singur autobuz să blocheze o stradă, pe lângă lipsa de sens a blocării sale.
Alte materiale oferă o nuanţă intermediară între cele două variante; el nu prezintă varianta spargerii autobuzului, ci una ceva mai decriminalizată, respectiv că ar fi încercat doar să-l mute. Aşa ceva există în postarea „ÎN CĂUTAREA EROULUI PIERDUT - Episodul 46” a paginii de Facebook „Eroii Revolutiei Romane din 1989”. Însă în grupul de „tineri revoluţionari” care erau chitiţi pe acel autobuz era cel puţin un delincvent cunoscut miliţienilor, poreclit Semaca, după cum citim din spusele plutonierului Laza Traian de la pagina 1256 a volumului 3, din cartea „Procesul de la Timişoara”, editura Mirton, redactată de Miodarag Milin şi Gino Rado. Căpitanul Candea Vasile Octavian spune la pagina 1218 că tinerii „au vrut să dea foc la autobuz”. Aşa ceva nu mai pare un gest de rebeliune tinerească, ci o operaţiune de genul autobuzelor incendiate de subordonaţii generalului Corneliu Diamandescu, cu scopul de a fi pusă pe seama protestatarilor din Piaţa Universităţii, aşa cum am arătat la minutul 13 din documentarul meu „Diversioniştii”.
Prin urmare, e foarte posibil ca acel grup de „revoluţionari” să fi fost de fapt infractori sau anturaj al lor, convinşi de anumiţi sabotori ai regimului din sistemul judiciar să facă diversiuni, care erau menite ulterior să devină false probe despre o revoltă populară masivă. În documentar am menţionat fără amănunte această temă, însă în cartea de faţă aduc mai multe informaţii. În secţiunea intitulată „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989” dau mai multe exemple de astfel de astfel de infractori manipulaţi cu recompense sau chiar constrânşi prin ameninţări să facă diverse acţiuni. În secţiunile ulterioare vom vedea cum diverse persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice au fost manipulate să acţioneze ca falşi revoluţionari. Unii dintre ei au fost şi împuşcaţi, deveniţi astfel false probe ale naraţiunii oficiale despre reprimarea manifestanţilor de către regimul Ceauşescu.
Asemenea diversiuni i-au cuprins şi pe presupuşii lor călăi. Alarma „Radu cel Frumos”, prin care România ar fi intrat virtual într-un război, este cel mai clar exemplu prin care posesorii legali de armă au fost speriaţi spre a le folosi împotriva civililor. Cel mai bun exemplu pentru aşa ceva este cazul plutonierului Pavel Dumitru de la Lugoj. Maiorul Veverca a fost manipulat spre a ajunge în situaţia de a împuşca pe cineva şi a fi dat exemplu de miliţian represiv împotriva manifestanţilor. În primul rând maiorul Iosif Veverca nu ar fi trebuit să iasă pe stradă, după cum nici colonelul Trosca nu trebuia să se afle în acele ABI-uri. Ambii erau ofiţeri de rang înalt, cu muncă de birou, nu de teren. Ambilor li s-a încercat manufacturarea de false probe cum că ar fi fost capii unor forţe de represiune. Cu cât mai mare gradul cu atât mai mare puterea de reprimare. Trosca a primit ordin să meargă şi să dezamorseze o bombă împreună cu un grup de subordonaţi. Veverca a primit ordin să aresteze nişte huligani care spărgeau sau se pregăteau să incendieze un autobuz. Miliţianul Mihai Virgil declară la pagina 1225 că acest ordin ar fi sunat astfel:
„Adunarea, că trebuie să intervenim la un autobuz, că urmează să fie devastat!”
De unde ştiau cei care i-au ordonat să intervină că acel autobuz ar fi urmat să fie devastat? Nu cumva ştiau pentru că aşa ceva era însuşi planul? În al doilea rând Veverca şi grupul de miliţieni au primit arme AKM în loc de pistoalele lor „Carpaţi”, de calibru mic, cu care erau obişnuiţi. Rareori aceste arme puteau ucide pe cineva. Niciunul dintre ei nu ieşiseră pe teren cu AKM-uri, pe care le ştiau doar de la tragerile periodice în poligon. Acest fapt i-a contrariat profund pe toţi, după cum unii şi mărturisesc în declaraţiile consemnate în volumul 3, sus menţionat. Acest ordin însă era astfel conceput încât să facă credibilă manufacturarea crimei ce urma să fie pusă în cârca lui Veverca. În al treilea rând, după cum am menţionat, grupul de miliţieni condus de Veverca avea instrumente tipice miliţiei de a-i imobiliza pe acei tineri fără a-i împuşca. În România cetăţenii particulari nu aveau drept de a purta arme, aşa că infractorii autohtoni nu sînt periculoşi precum cei occidentali, americani în special, pentru ca miliţienii să folosească arme.
Veverca a ajuns la faţa locului cu oamenii din subordine şi probabil că atunci şi grupul de infractori au primit undă verde pentru devastarea autobuzului. A strigat la ei să se oprească, aceştia au refuzat, după care maiorul a tras o rafală de avertisment în aer. Câţiva martori susţin că un tânăr din acel grup ar fi rămas la pământ, în timp ce ceilalţi ar fi fugit. E posibil ca el să fi fost împuşcat de altcineva, sau să nu fi fost împuşcat deloc şi să simuleze împuşcarea precum Călin Nemeş la Cluj, după cum vom vedea într-o secţiune dedicată lui. La fel de posibil e ca Ianoş Paris nici să nu fi făcut parte din acest grup. Însă foarte mulţi martori au declarat că acest tânăr a fost ucis chiar acolo. La pagina 1092 din volumul 3 din cartea „Procesul de la Timişoara”, editura Mirton, redactată de Miodarag Milin şi Gino Rado, sînt menţionaţi 8 subordonaţi au confirmat că Veverca ar fi tras o rafală de focuri de avertisment, vizându-i pe acei tineri. La aceeaşi pagină există menţionate nu mai puţin de 6 persoane care au declarat că l-au văzut pe tânărul Ianoş Paris mort în urma acestui incident, respectiv:
„… doi şoferi de pe Salvare, Moroca Mihai şi Pătruţescu Marius, care i-au recunoscut după fotografie că a fost adus la spital, fiind recunoscut, tot după fotografie, de asistentul medical Rusandra Martin şi de infirmiera Fediuc Stela şi dus la morgă de brancardierii Burnar Dumitru şi Belciog Ionel. Toţi au declarat că victima Ianoş Paris era împuşcat în zona toracelui.”
Declaraţiile acestor „martori” apar apoi detaliate între paginile 973 şi 1278. În aprilie 1990 toate probele conduceau către o condamnare a lui Veverca. Probele erau la fel de clare precum ca în cazul „represiunii” din faţa UM 01024 din Calea Lipovei. Ambele cazuri erau menite să aducă probe clare pentru naraţiunea mincinoasă despre represiunea dizidenţilor anti-ceauşişti din partea forţelor de ordine.
Numai că cei care au manufacturat aceste probe au pierdut din vedere că poporul român nu e totuşi chiar atât de prost. Deşi i-au acuzat în direct la TV pe USLA-şi că ar fi „detaşamente de terorişti ... aceşti antiterorişti, adică terorişti .. ... ce antiterorişti!”, şi deşi le-au scris pe ABI-uri „terorişti”, totuşi în câteva zile cei mai mulţi care au aflat detalii au înţeles că cu grupul Trosca a fost o diversiune. În acelaşi fel militarii UM 01024 au vorbit despre diversiunea cu manipulaţii care au atacat şi intrat în unitatea lor. Era momentul în care opinia publică se afla sub dezinformarea că spargerea magazinelor şi atacarea unităţilor militare ar fi fost o minciună scornită de Ceauşescu pentru a-şi justifica represiunea asupra contestatarilor. Aceste mărturii au avut efect radical în cei care erau atenţi la evenimente; tragedia începea să semene a o regie orchestrată altundeva. Deşi în primele zile de după evenimente vitrinele sparte erau false dovezi ale luptelor de stradă între forţele de represiune şi manifestanţi, la câteva luni au început să apară firav mărturiile despre echipele de agenţi spărgători profesionişti de vitrine, în spatele manifestanţilor, care au protestat şi împotriva lor. Revolta ofiţerilor CADA risca să scoată la iveală şi alte diversiuni, care până la urmă tot au ieşit la iveală.
Cu cazul Ianoş Paris s-a întâmplat ceva similar. În 1991 cineva îl vede viu în zonă, în timp ce procesul „lotului de la Timişoara” era în desfăşurare, după ce în aprilie 1990 se audiaseră martorii şi probele erau certe. Subiectul atrage imediat atenţia presei şi devine viral, ca una dintre primele grave erori judiciare în curs de desfăşurare în noul stalinism capitalist, care se realiza inclusiv în justiţie. La pagina 4305 din volumul 7, un avocat cere preşedintelui completului (Cornel Bădoiu?, menţionat doar în volumele 6 şi 8) deschiderea unei anchete prin Serviciul Interpol, cu care Poliţia Română tocmai semnase un act de colaborare. La pagina 4546 din volumul 8, avocatul îi reproşează preşedintelui completului de judecată faptul că i s-a respins martorul Gâlcă Lazăr, care îl văzuse viu pe Ianoş. Reacţia acestui „judecător” în faţa unei astfel de situaţii este absolut uluitoare. După cum se poate vedea la pagina 4549 din volumul 8 la pledoaria avocatului în care apare şi acest subiect preşedintele completului afirmă: „Să-l omorâm noi, atunci…”
Alteori el a persiflat că ei, autorităţile, l-ar fi omorât, aruncând în derizoriu numeroasele mărturii ajunse în presă. Aşa se face de obicei ironizând pe cel ce nu spune adevărul. Pare o glumă proastă, însă prin această atitudine el a arătat că nu vrea să aducă în faţa instanţei pe cei care ar depune mărturii în sensul noii variante. Există cazuri celebre cu oameni condamnaţi la moarte pentru omor, după care victima va fi apărut vie şi nevătămată. Există cazuri cu erori judiciare de condamnare la moarte pentru omor a unor nevinovaţi, despre care s-a aflat abia când adevăraţii vinovaţi şi-au recunoscut fapta, din remuşcare. Numai dacă ne gândim la aceste erori judiciare, din respect pentru victimele nevinovate condamnate pe nedrept de o justiţie incompetentă, acest judecător ar fi trebuit să suspende procesul până când s-ar fi aflat cu siguranţă că zvonurile din presă ar fi fost false. În această situaţie preşedintele completului ar fi trebuit să pună imediat în aplicare prevederile articolul 87 privind confruntarea, din Codul de Procedură Penală, adică Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968, care spune foarte clar:
„Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauza, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei”
Dar iată cum preşedintele completului se comportă ca şi cum n-a auzit niciodată de aşa ceva. După cum voi arăta detaliat în capitolul 4, el a pus uriaşe presiuni pe martori spre a smulge de la ei declaraţii care să susţină naraţiunea oficială. Însă în acest caz acest „judecător” a devenit subit un anchetator amator. În loc să oprească pe loc pledoaria şi să ajungă cumva pe firul informaţiei spre martorul care l-ar fi văzut viu şi să-l aducă la audieri, el se ţinea de glume proaste. Pentru eliminarea oricărui dubiu, acesta ar fi trebuit să prezinte un raport prin care să arate că acele declaraţii apărute în presă sînt parte dintr-un plan murdar al inculpatului Veverca. Articolul 198 din aceeaşi lege, privind abaterile judiciare spune:
„(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a masurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;”
Codul de Procedură Penală din 1968 se afla încă în vigoare până în 1994, când i s-au adus unele modificări. Prevederile confruntării au rămas aceleaşi, doar că a fost schimbat numărul articolului, din 87 la 129 respectiv de la 198 la 283. De asemenea, articolul 2611 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968 (Codul Penal al Republicii Socialiste România), spune:
„Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7 ani.”
Codul Penal va fi rămas în vigoare încă aproape o decadă, şi se va fi schimbat prin Legea nr.286 din 17.07.2009, în care articolul 275 (b) spune în mare parte acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. La fel ca în cazul precedent, şi această prevedere a Codului Penal era în vigoare în anii 90.
Dar în loc să facă aşa ceva, acest „judecător” se lansează în glume fără umor şi persiflări susţinute doar de poziţia de forţă în care se afla. La pagina 4553 din acelaşi volum 8 al cărţii „Procesul de la Timişoara” acesta pune următoarea întrebare:
„…ce probă ar exclude prezenţa lui Ianoş Paris printre cele 40 de cadavre?”
Cea cu martor e bună? Numai că aşa ceva nu era trecut în fişa postului său. Aşa că în loc de întrebarea capcană pusă de el, ar fi trebuit pusă opusul ei: ce probă ar certifica prezenţa lui Ianoş Paris printre cele 40 de cadavre (sau 41, sau 42, sau 43)? Nu exista niciuna. Nu exista nicio certitudine în acest caz. În loc să-şi pună întrebarea de magistrat cu experienţă dacă nu cumva minţiseră martorii care spuseseră că-l aduseseră mort la morgă, el a rămas pasiv faţă de această pistă. Păi dacă opinia publică ar fi aflat că cei 6 martori oculari care îl văzuseră pe Ianoş mort, fie erau mincinoşi, fie fuseseră manipulaţi să dea declaraţii mincinoase, atunci asta ridica noi semne de întrebare şi faţă de alte cazuri similare. În primul rând era afectată credibilitatea poveştii cu incinerarea cadavrelor la crematoriul „Cenuşa”, deşi în volumul 1 al aceleiaşi cărţi citim declaraţiile a altor „martori oculari”, care le-ar fi văzut cu ochii lor…
În mod normal, pentru asta preşedintele completului de judecată trebuia să dea dispoziţie pentru găsirea şi aducerea acelor martori pentru a depune mărturie în instanţă. Nu era mare lucru să caute în presă aceste fire. Am menţionat mai sus sugestia acelui avocat pentru o cerere către Serviciul Interpol. În acest caz ar fi trebuit să se implice direct SRI, pentru că aceste „zvonuri” ar fi putut fi o strategie de obstrucţionare gravă a justiţiei. Conform statutului lor declarat, SRI şi SIE ar fi trebuit să trimită agenţi să cerceteze dacă acest om ar fi fost în viaţă. Agenţii lor ar fi trebuit să comunice fie direct judecătorilor, fie indirect inculpaţilor, despre numele peroanelor care l-au văzut pe Ianoş Paris, şi apoi să faciliteze aducerea lor în sala de judecată pentru a se realiza confruntarea cu cei 6 „martori oculari” ai cadavrului acelui tânăr.
Însă ordinul era altul. Ca urmaş al fostei Securităţi, SRI nu avea nici un interes să se afle adevărul nici în cazul Ianoş Paris şi nici în cel al întregii campanii de invazie diversionist-militară din decembrie 1989. Se cerea înfundarea şi muşamalizarea oricărei probe sau indiciu care contrazicea naraţiunea oficială. Cornel Bădoiu a ignorat în mai multe cazuri inconsistenţe sau minciuni gogonate ale martorilor, aşa cum citim de exemplu la pagina 4552 din volumul 8. La pagina 4794 inculpatul Matei Ilie îi reproşează acestuia respingerea procedurii confruntării cu unii martori mincinoşi. Se continua practic campania din decembrie, unde vechii securişti eşapaţi în SRI-işti împreună cu aceeaşi DIA-işti ştergeau urmele implicării lor în haosul din 1989. Ei urmau coordonarea spionajului civil, care avusese cu o lună în urmă un caz Ianoş Paris în Cehoslovacia, respectiv Martin Smid. Acolo s-a întâmplat cam acelaşi lucru, doar că reverberaţia publică a fost mult mai mare, ca semn de contrafacere a „revoluţiei de catifea” cu minciuni. Dezinformarea a pus cazul Martin Smid pe seama comuniştilor înşişi, şi aşa a rămas până astăzi. Însă ei nu aveau nici un motiv să se denigreze şi să falsifice moartea acestui om, exceptând cazul în care nu erau sabotori, racolaţi anterior de spionajul occidental. La fel ca şi în România, scopul lor era acela de ultra-denigrare a regimului curent, în aşa fel încât cel viitor, mult mai rău, să pară totuşi că va fi fost mult mai bun. Spre deosebire de Cehoslovacia, în România spionajul civil a sugrumat în mod expres investigaţia faţă de Ianoş Paris, tocmai pentru a nu aduce efecte similare. Vânarea apoliticilor în locuri fără legătură cu manifestaţiile antiregim a fost o simplă za dezinformaţională de falsificare a unor decese, în scopul manufacturării unor false probe privind represiunea regimului Ceauşescu.
Ne putem imagina că preşedintele completului nu ar fi riscat de la sine putere să fie condamnat pentru gravă încălcare a legislaţiei penale, ignorând prevederile confruntării, cu implicaţii în coruperea înfăptuirii actului judiciar însuşi. Însă protocoalele avute până recent de SRI cu curţile de justiţie, şi apoi denunţate de preşedintele Hellvig, funcţionau încă de atunci. Acel judecător avea ordin să obstrucţioneze orice fel de trimitere spre cercetarea acelor zvonuri, care de fapt ar fi contribuit la dezvoltarea subiectului ce făcuse explozie în presă. O astfel de bizarerie este parte din marile crăpături ale campaniei de diversiuni din 1989 şi după. Din păcate, toată campania tragică din 1989 s-a bazat pe astfel de operaţiuni. Cazul Ianoş Paris se ridică la nivelul celorlalte două, respectiv scoaterea cadavrelor din morminte şi date ca false probe de martiri, deşi muriseră înainte de începerea evenimentelor, sau staţia de amplificare cu sunet de mulţime înfuriată, care oferea false probe de huiduieli pentru Ceauşescu la mitingul din 21 decembrie.
Dar, dacă n-au putut să devină stalinişti 100%, şi nu l-au lichidat pe Ianoş Paris, subiectul a luat o turnură neaşteptată. Odată cu ştirea transmisă folcloric cum că a fost văzut în viaţă, spionajul civil a apăsat pe două butoane pentru înmuierea situaţiei spre a nu deveni un alt caz Martin Smid. Prima măsură a fost renunţarea la acuzaţia de complicitate la genocid înspre complicitate la omor deosebit de grav (pagina 4359, volumul 8), prin care erau cercetaţi cei din „lotul Timişoara”. Faptul că la aproape 2 ani de la evenimente, într-o sală de judecată încă se susţinuse minciuna de la radio Europa Liberă despre existenţa unui genocid, atestă caracterul profund stalinist, dar de sorginte capitalistă, în care intrase România. A doua măsură a fost ascunderea fizică a lui Ianoş Paris spre a nu mai fi văzut şi de alţii. Din fericire spionajul civil nu l-a ucis aşa cum „glumea” preşedintele completului, ci doar … mutat în Occident. Remarcăm diferenţa faţă de stalinismul propriuzis, care trebuie totuşi apreciată. Dacă evenimentele s-ar fi petrecut în urmă cu 50 de ani, probabil că spionajul civil ar fi adoptat de facto soluţia spusă în glumă de preşedintele completului. De aceea au decis doar să-l scoată din ţară spre a nu mai fi văzut.
Dar această măsură a fost doar o simplă cârpeală ce doar a amânat deznodământul situaţiei, respectiv viralizarea în presă a subiectului. El a fost văzut şi în Occident. Acolo trăiau deja membri ai anturajului lui la cerşit sau furat, care trecuseră mai mult sau mai puţin legal graniţa între timp. În presă apar în acea perioadă diverse mărturii despre el văzut în Germania, apoi în Olanda. Cazul devine viral şi presa ia foc pur şi simplu. Timişoara, şi România trăia al doilea mare şoc cu explozie întârziată, după răsuflarea faptului că vitrinele şi unităţile militare fuseseră atacate de huligani, după ce se picase dezinformarea cum că aşa ceva ar fi fost o minciună de-a lui Ceauşescu, pentru justificarea falsei represiuni armate asupra manifestanţilor. Cazul Ianoş Paris îl premergea cu aproape 3 decade pe cel al lui Constantin Reliu de la Vaslui din 2018. Odată ce şi acesta a ajuns viral în presă, şi atunci spionajul civil a ordonat judecătorilor să revizuiască sentinţa, iar Reliu a fost recunoscut ca viu. Iată că, ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu condamnarea lui Veverca. Ianoş Paris nu a fost atât de viral precum Reliu, însă şi acolo s-a dat „la loc comanda”.
Dintr-un caz aproape clar de susţinere a naraţiunii oficiale, Iosif Veverca va fi devenit una din marile crăpături ale acesteia. Iniţial el a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Dar, la fel ca şi în cazul militarilor acuzaţi de reprimarea manifestanţilor, la fel şi el a fost ulterior graţiat, sau scutit medical, după cum spun unele surse. Dacă el l-ar fi împuşcat într-adevăr pe acel tânăr, nu ar fi putut fi graţiat sub nicio formă. Nu există nicio circumstanţă atenuantă pentru care Veverca să fie iertat. El nu ar fi trebuit să folosească arma deloc, şi foarte probabil că nici n-a folosit-o. Avea destule instrumente pentru reţinerea acelor tineri în caz că ar fi comis vreo ilegalitate. Nu avea motiv să rişte sancţiuni prin folosirea discreţionară de forţă disproporţionată. Însă situaţia a avut şi alte crăpături, care pe termen lung arată incompetenţa celor care au conceput acele diversiuni, dincolo de aspectul lor original.
După aceste informaţii, spionajul civil a trebuit să pună repede batista pe ţambal pe acest caz, după modelul înlocuirii minciunilor despre vaccinul împotriva SARS-COV-2 cu amplificarea explozivă a războiului din Ucraina în zilele noastre. La pagina 49 din cartea „Victimele revoluţiei…”, menţionată mai sus, Bălan citează raportul lt. maj. Marianuţ Ionel, din dosarul nr.24/1991, al. C.S.J., şi nu „Procesul de la Timişoara”. De asemenea, fiind scrisă în 2011, Romeo Bălan a mai tăiat şi din numărul „martorilor” de la 6 la 2, respectiv „brancardierii Burnar Dumitru şi Velciov Ionel.” Având în vedere faptul că Belciog Ionel este transformat apoi în Velciov Ionel, putem reduce numărul celor 6 doar la 1, pentru a nu mai bătea la ochi aşa de tare dimensiunea stalinistă a falselor mărturii din noul regim.
Acest model s-a repetat în multe alte cazuri similare. Am văzut în secţiunea anterioară că după ce informaţiile au început să circule în spaţiul public, tot ce a putut să facă spionajul civil a fost să îi graţieze pe toţi militarii care au tras după ce au fost provocaţi, aruncând vina pe preşedintele Ion Iliescu. De atunci s-a creat o aporie tragicomică cu rejudecarea de la an la an, şi re-graţierea celor implicaţi, ca într-un circ fără sfârşit. În jurul acestor teme spionajul civil a ţesut un haos dezinformaţional, după modelul pe care eu l-am descris în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. La fel ca şi în cazul vaccinului anti-COVID, cine era dispus să creadă că militarii ar fi fost vinovaţi, aveau dovezile în condamnare. Ceilalţi, aveau graţierea lor ca semn al onestităţii noului regim.
Iată cum, prin aceste diversiuni, Ianoş Paris nu a ajuns un alt Martin Smid. Despre el se vorbeşte ca despre capitolul „şi altele” în cărţi şi alte surse neoficiale, dar este total exclus din documentele oficiale. Ianoş Paris nu există în alte documente oficiale precum lista martirilor din Monitorul Oficial al României de luni 18 decembrie 2006, nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 , şi, desigur, nici rechizitoriul 29 iulie 2022 din acelaşi dosar din . De asemenea, el nu face obiectul unor cereri de despăgubiri la CEDO , aşa cum s-a întâmplat cu mulţi martiri ai invaziei diversionist-militare.
El apare ca martir în website-ul „portalulrevolutiei”. Există 2 documente oarecum oficiale în care el este menţionat. Primul este „Decretul nr. 110/1991 privind conferirea titlului de Erou-martir al Revoluţiei române din decembrie 1989, a titlului de Luptător pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 şi a medaliei Revoluţia română din decembrie 1989” . Dar, dacă sîntem atenţi la forma titlului acestui document, observăm că în el intră şi „eroii-martiri” dar şi „luptători”. Titlul amestecă morţii şi supravieţuitorii într-un mod înşelător, tipic pentru dezinformare. Cel de-al doilea document ce ar părea să confirme decesul lui Ianoş Paris, este „Raportul Comisiei Senatoriale din 1996 privind Revoluţia din Decembrie 1989”, în care varianta împuşcării sale este descrisă pe scurt la pagina 900. Numai că un astfel de raport trebuia să fie o acţiune a procuraturii, nu a senatorilor. Faptul că au fost aleşi indirect de un număr de cetăţeni, şi numiţi de partide în funcţie de senatori nu-i face automat şi competenţi în a face anchete. Iar completul de judecată, convertit provizoriu în procuratură, am văzut mai sus ce diversiuni a comis prin ignorarea prevederilor confruntării din codul de procedură penală.
Ianoş Paris e foarte probabil că trăieşte şi astăzi, poate cu un alt nume şi cu operaţii estetice. Între martiri invaziei diversionist-militare poate că unii au murit înainte de 15 decembrie 1989 şi au fost trecuţi „din pix” între „martirii revoluţiei”, la fel ca în cazul cadavrelor manufacturate ale femeii şi copilului, date de aparatul diversionist-dezinformator ca mamă şi fiu/fiică ucise de regimul Ceauşescu. Am să revin în capitolul 4 la Ianoş Paris împreună cu manipularea făcută de preşedintele completului de judecată asupra unor martori şi inculpaţi spre a da declaraţii în favoarea naraţiunii oficiale. Deocamdată, în secţiunea următoare am să dezvolt tema cazurilor de nume probabil fictive din lista morţilor în urma evenimentelor de la Timişoara de până în 22 decembrie 1989 .
