Iartă-ne, Mircea Lucescu!

În 1994 am avut cea mai frumoasă echipă naţională, cu generaţia cea mai strălucitoare, căreia i se spune un pic exagerat, generaţia de aur. Mircea Lucescu era cel mai bun antrenor al momentului, deşi antrena la o echipă mică, Brescia. Dar antrenorul bun nu depinde de valoarea echipei ci de potenţialul pe care îl atinge cu el. Ce-i drept, în 1994 nu părea. Fusese şi el antrenorul naţionalei între 1981-1986, fără vreun impact major. Dar în 1994 era alt antrenor, după cum naţionala era alta.

Cei mai mulţi iubitori ai fotbalului cred că dacă Mircea Lucescu era la naţională, treceam cu uşurinţă de Suedia în sferturi la Campionatul Mondial din 1994, cu şanse de a trece apoi şi de Brazilia. Din păcate, în anii 1990 eram aproape toţi de partea lui, pentru că formase o echipă. De fapt, nu el formase, ci i se dăduse pe mână „generaţia de aur”. Echipa era deja formată încă din urmă cu 8 ani, când Steaua câştigase Cupa Campionilor Europeni, cea mai importantă izbândă a fotbalului românesc din istorie. Cu acest articol nu vreau să îl atac pe Anghel Iordănescu, mai ales că a fost în acea echipă pe final de carieră ca fotbalist cât şi ca antrenor secund. Omul are meritele lui, doar că cele ale lui Lucescu sînt mult mai mari. Atunci când a avut echipe slabe sau medii, Iordănescu nu s-a distins ca antrenor mare, pe când impactul lui Lucescu la toate echipele la care a antrenat, mai puţin Inter, a fost vizibil. Să sperăm că îl va „răzbuna” Chivu în zilele noastre şi îl va întrece!

Acum, privind retrospectiv la unele decizii luate de Iordănescu în momente cruciale din meciuri cruciale, au fost profund greşite. Golul de 2-2 al suedezului Andersson de la mondialul din 1994, după ce România ratase o sumedenie de ocazii, ne-a produs coşmaruri ani de zile. În loc să securizeze mijlocul cu un mijlocaş defensiv, Anghel Iordănescu a introdus unul ofensiv, pe Basarab Panduru. Da, el a ratat într-adevăr o ocazie monumentală care… dacă intra, eram calificaţi… Dacă şi cu parcă… Eram calificaţi şi la 2-1, cu Lucescu pe bancă, care ar fi ştiut să schimbe sistemul. La 2-1 pentru România în minutul 101 în prelungiri, Iordănescu trebuia să schimbe sistemul de joc şi să „omoare jocul”, după cum zic profesioniştii. El trebuia să-l scoată măcar pe atacant (Răducioiu) sau pe Hagi, dacă nu chiar pe amândoi, şi introducă oameni de mijloc care să blocheze atacurile adversarului. Iordănescu n-a putut s-o facă, dar Lucescu a făcut-o într-un alt context …

Hagi trebuia chiar odihnit pentru meciul cu Brazilia. Făcuse un turneu final magnific până atunci. Din păcate, „tata Puiu” n-a ştiut să-l disciplineze. Sau n-a putut. Iordănescu n-a învăţat asta nici în 2003, contra Danemarcei, într-un fel de compulsie fatalistă la repetiţie contra Danemarcei, când, la fel, am fost egalaţi la 2 în prelungirile meciului. Da, arbitrul a tras vreo 40-50 % cu danezii, care jucau acasă şi aduceau venit mai mare turneului final prin suporterii săi… lucru normal în fotbal. Nu ne-a acordat un penalti destul de clar şi a prelungit meciul până când am fost egalaţi. Dar, dacă era Lucescu, iar ar fi securizat jocul la 2-1… Cei mai mulţi dintre noi am fi mizat pentru 3-1 şi în meciul cu Suedia şi în cel cu Danemarca. Echipa er pe val, simţea miros de sânge… Hai la knock-aut! Aşa am făcut şi în 1941 când am invadat URSSul ce părea adormit.. Dar, după aia… Dacă ne uităm înapoi şi vedem ce a ieşit, vedem că nu sîntem antrenori buni. Lucescu n-a pierdut nici un meci capital după ce echipa lui ce a condus adversarul. Asta e diferenţa. Pare minoră, însă ea e acel plus care decide o victorie de o înfrângere. Şi asta e diferenţa între Lucescu şi Iordănescu, văzută acum, la 3 decenii distanţă. Iordănescu n-a ştiut în 1994 şi n-a învăţat nici în 2003… Nu-i vina lui. Atât a putut omul. Chiar nu-l condamn. Vreau doar să arăt ce ar fi putut fi…

Mircea Lucescu a fost primul antrenor care a reuşit să-l disciplineze pe Hagi, şi să-l facă să înţeleagă că „un lider este un conducător care te face ca tu, unde stai tu, tuturor vă e mai bine”. Mulţi au râs de o astfel de formulare anacolutică, însă din postura de tocilari sau cititori de literatură, nu din cea de om de echipă şi nici de om care înţelege fotbalul. Cei mai mulţi poeţi ar fi făcut exact ce a făcut şi Iordănescu. Şi iarăşi vedem diferenţa dintre poezie şi fotbal, în ciuda asemănărilor… Da, formularea lui Hagi este într-adevăr hilară. Hai să râdem o perioadă! Dar după ce ne amuzăm de forma ei, ar fi bine să şi înţelegem ce a vrut să spună autorul prin această exprimare gramaticală defectuoasă. Aici mulţi se pierd în hăţişurile gramaticii fără să înţeleagă şi fotbalul. Cei mai mulţi cunoscători de gramatică nu mai văd şi dincolo de eroare, care e mult mai important.

Îmi vine în minte un meci al echipei Galatasaray, când „il Luce” l-a scos pe Hagi ca să securizeze un rezultat. Hagi l-a certat în stilul lui repezit atunci cu „De ce m-ai scos, mă!”. Mulţi am crezut că aşa ceva e un semn de neprofesionalism: cum să te laşi certat de un subaltern? Sau, cum să nu îi explici de ce el greşeşte? Lucescu nu i-a răspuns atunci şi şi-a acceptat umilinţa lipsei de respect din partea unui subordonat. Însă probabil între 4 ochi i-a explicat în timp i-a explicat că tuturor le va fi mai bine şi asta a înţeles în timp şi Gică Hagi; atunci era mult mai prudent să securizezi un rezultat de egalitate, decât să te arunci în atac pentru o victorie riscantă, care putea aduce şi înfrângerea pe contra-atac. Asta face diferenţa între calificare şi eliminare. E atât de simplu! Este ce n-a aplicat Anghel Iordănescu nici în meciul cu Suedia, nici în cel cu Danemarca.

Cei ce au jucat fotbal, la orice nivel, ştiu că un dribling reuşit îţi dă o falsă încredere în tine că l-ai putea face şi pe al doilea, şi apoi şi pe al treilea, etc. Cu fiecare dribling reuşit, orizontul tău vizual se îngustează. Oboseşti. Îţi pierzi controlul picioarelor. Nu mai vezi terenul, vezi doar 2-4 metri pătraţi în jurul mingii. Şi, am trăit-o fiecare dintre noi care am jucat la un nivel oarecare acest sport; după 3-4 driblinguri reuşite, dribangiul pierde mingea, care poate deveni un conraatac al adversarului. Tu, ca driblangiu, dacă ai driblat şi ai dat o pasă bună ţi-ai pus echipa în avantaj; ai scos un adversar din joc, e ca şi cum ai juca în superioritate numerică. Dar dacă pierzi mingea, dimpotrivă, ai pus echipa în inferioritate numerică. Ai nevoie mereu de un coechipier care să repare prostiile tale; el recuperează mingea de la adversar după ce tu o pierzi. În acest caz echipa joacă cu 2 oameni mai puţin, respectiv tu, driblangiul, şi coechipierul recuperator, pe post de ajutor de driblangiu.

În faţa blocului driblangiul e foarte popular, deoarece echipa lui câştigă de fiecare dată. În curtea şcolii, el însă poate fi surclasat de alţi driblangii, care, l-a rândul lor sînt surclasaţi de alţi driblangii la un nivel mai înalt, în ligile naţionale. Dacă joci în faţa blocului, atunci ai şanse să scoţi mingea din încercuire şi să dai gol. Atunci eşti eroul străzii. Dar, dacă joci la un nivel mai înalt, rişti să pierzi mingile echipei, şi să devii veriga slabă, chiar dacă 1 versus 1 eşti cel mai bun din ea. Acolo, în faţa blocului, driblangiul pare un adevărat zeu cu driblingurile lui, însă atunci când face pasul către nişte fotbalişti de acelaşi calibru, driblingurile nu mai ies ca pe maidan… Mulţi s-au pierdut aşa.

La un moment dat driblangiul trebuie să înveţe să scoată mingea din încercuire exact atunci când orizontul său vizual s-a îngustat. Cu cât înveţi mai devreme cu atât succesul e mai mare. Este ce n-a învăţat să facă Dobrin, dar a învăţat Hagi pas cu pas, în primul rând de la Lucescu, mai întâi la Brescia între 1993-1994 şi apoi la Galatasaray între 1997-2000. Gică nu a găsit un mai bun antrenor care să-i disciplineze individualismul nici la Real Madrid, între 1990 -1992, şi nici la Barcelona, între 1994- 1996.

La fel ca şi Dobrin, în anii săi de tinereţe Gheorghe Hagi era magnific între echipele de la locul 3 în jos. Când a făcut pasul la naţională şi la Steaua, Gică a reuşit să facă performanţă, însă era mult prea individualist, tributar încă acelei mentalităţi de curtea şcolii. Între 1988 şi 1993 Hagi era înjurat constant pentru mingile pierdute, în ciuda unor reuşite excepţionale. Talentul lui imens ar fi avut nevoie de un antrenor pe măsură, pe care România nu l-a avut decât în persoana lui Mircea Lucescu. După execuţiile sale absolut fabuloase, Hagi ar fi trebuit să fie în primii 10 decari ai istoriei fotbalului, sau măcar în primii 20. Din păcate nu e, conform a ceea ce contează în definitiv în fotbal, trofeele. Hagi n-a câştigat niciodată Champions League (fosta „Cupă a Campionilor Europeni”), ci doar cupa UEFA şi 2 Supercupe ale Europei cu Galatasaray şi Steaua, tocmai pentru că a fost disciplinat de Lucescu. Şi asta nu se poate pune pe seama ghinionului; Real Madrid şi Barcelona nu erau cele mai bune din Europa în acel moment, însă fiecare dintre ele putea câştiga o cupă europeană. Sejurul său la Barcelona l-a adus într-un adevărat dream-team de atac, cu bulgarul Stoicikcov şi brazilianul Romario. Cei 3 însă n-au reuşit să facă un trio precum Van Basten, Gullit şi Rijkaard la AC Milan cu câţiva ani înainte, în special datorită individualităţii celor 2 balcanici. Fiecare era strălucitor individual, însă nu la fel de strălucitor în trio. Şi asta s-a văzut în faptul că echipa nu înscria suficient. În plan concret, asta înseamnă puterea de a scoate mingea către un coechipier mai bine plasat în teren, atunci când eşti înconjurat de adversari, de obicei după un dribling reuşit.

Din păcate, o forţă nevăzută a împiedicat ca Mircea Lucescu să ajungă din nou la naţională, în acord cu talentul şi înţelepciunea sa de manager. Hai să zicem că în 1994 nu se ştia despre performanţele lui ca antrenor! Dar după aceea, era de bun augur o schimbare, în acord cu interesul de a schimba ceva. Hai să zicem că oferta celor de la Inter din 1999 nu putea fi refuzată, şi federaţia nu putea concura cu ea! Dar după aceea „il Luce” ar fi fost disponibil. Aceeaşi forţă nevăzută a împiedicat ca altă legendă, Gică Popescu să ajungă la cârma federaţiei. Am scris articolul „Iartă-ne, Gică Popescu!” , şi iată că acum scriu şi „Iartă-ne, Mircea Lucescu!”, deşi el nu a trecut prin trauma închisorii a baciului. Dar iată că experienţa pierderii calificării i-au produs infarctul ce i-a adus sfârşitul…!

După reproşurile care i s-au făcut, Anghel Iordănescu a trecut la extrema opusă în anii 2014-2016 când România a jucat prea prudent, cel mai urât fotbal din istorie la nivel de echipă naţională, după modelul „autobazei”. Dar, după cum am spus, nu pe Anghel Iordănescu vreau să îl atac; omul a dat tot ce a putut, atât ca fotbalist cât şi ca antrenor. Vreau să atac tocmai acea forţă nevăzută care şi-a bătut efectiv joc nu doar de fotbalul românesc, ci de întreaga noastră ţară după 1989! Ei sunt securiştii defectori la spionajul străin despre care am tot spus în ultimii 3 ani. Ei au fost jucaţi pe degete ca papiţoii de către spionii occidentali, cu scopul distrugerii acestei ţări şi vânzarea „resurselor umane” pe post de mână de lucru ieftină. Ei au organizat mascarada din 1989 şi după. Ei l-au diabolizat pe Gică Popescu spre a nu fi ales şi a nu prelua Federaţia Română de Fotbal. Ei l-au scos din nimic şi pus efectiv şef la FRF pe acest papiţoi tocilar de Burleanu. N-am nimic cu tocilarii! Să scrie fenomenologie, poezii, proză, etc.! Dar nu poţi să pui în fruntea fotbalului un om care cade în fund ca bietul Emil Constantinescu atunci când loveşte o minge! Ei s-au calicit în a-i pune lui Luce un contract pentru naţională, atunci în plenitudinea forţelor, cand aveam şi fotbalişti de valoarea sa de antrenor, nu acum. Şi, ca să fie cireaşa de pe tort, tot ei l-au omorât când l-au re-numit antrenor abia acum, la 80 de ani. În loc să-l lase în pace să-şi vadă de nepoţi, neosecuriştii au încercat să îşi repare după 3 decenii neghiobia şi incompetenţa şi l-au pus la bătrâneţe în fruntea naţionalei…

Aşa socialist sau beizadea cum a fost Valentin Ceauşescu, cu mijloace uneori meschine de a legitima jucătorii, a reuşit să facă din Steaua în 1986 cea mai mare performanţă a fotbalului românesc. A doua mare performanţă este a doua finală de UCL (CCE) jucată în 1989, chiar dacă pierdută patetic în faţa lui AC Milan. Iată că neosecuriştii ăştia de astăzi sînt şi incompetenţi, şi genocidali. Fotbalul românesc merge din rău în mai rău, ca însăşi ţara. Parcă sunt blestemaţi, pur şi simplu! Orice fel de încercare de a-şi repara greşeala, oricât de sinceră ar fi duce la o tragedie şi mai mare… Şi în numele lor, iartă-ne, Mircea Lucescu! Odihneşte-te în pace, maestre! Îţi doresc şi ne doresc să-l antrenezi pe Daniel Prodan la naţională într-o lume mai bună, la reîntoarecerea lumii!

Gabriel Baldovin

Circul electoralist şi demagogia cu aspect de falsă dizidenţă politică

Nu susţineţi demagogii! Nu vă pierdeţi energia cu proiectele lor escrococratice!

youtube



facebook



tiktok

rumble



instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

Sau în variantă de text simplu, aici:

"Vă salut! La fel ca şi în cazul războiului din Ucraina, cred că şi circul ăsta din jurul lui Călin Georgescu este tot cacialma, după cum a fost şi cel din jurul lui Donald Trump în America. Părerea mea este că cei doi fac parte din acelaşi plan, prin care spionajul civil încearcă să convingă o bună parte din populaţie să se prezinte la vot, şi în felul acesta să se salveze ideea de democraţie, care are multe găuri. Puteţi vedea video-urile mele anterioare pe această temă. Şi una dintre găurile astea se referă la însăşi democraţia autentică: adică „Puterea Poporului”. Ce putere are poporul? Pentru că – stai să vezi! – că poporul, „Puterea Poporului”, are uneori şi idei diferite. Şi după aceea s-a adaptat ideea asta; adică sînt părţi din popor care… unii cred într-un fel alţii cred în altfel. Şi vedem că şi acum se întâmplă acelaşi lucru; şi atunci s-a mers de la democraţie – „Puterea Poporului” – la puterea majorităţii. Şi ei trebuie să strângă cumva 50% din cei care participă la vot sau dintre cei care ar putea să participe, cei care au drept de vot. Pentru că, după o anumită perioadă, pe la vreo 40-50 de ani, mulţi se cam satură de votatul ăsta de preşedinţi sau parlamentari, care promit marea şi sarea, şi fac şi dreg, şi până la urmă nu fac nimic, decât aceleaşi lucruri pe care l-au făcut şi ceilalţi. Şi societatea de fapt nu evoluează conform cu intenţiile declarate. Şi atunci nu se prezintă la vot. La urmă îşi dau seama că ori cu ei ori fără ei tot aia e. Şi eu sunt unul dintre ei, de exemplu. Nu merg la vot de 20 de ani.

Şi atunci s-a făcut un artificiu din ăsta prin care sînt atraşi şi cei care sunt convinşi despre modul în care funcţionează societatea asta, că e tot o dictatură şi ea, dar mai ascunsă. Şi în felul ăsta sunt atraşi către vot. Uite, de exemplu, Donald Trump a promis că face în primul mandat o comisie de reinvestigare a atacurilor de la 11 septembrie, în special după cartea lui Griffin – „The New Pearl Harbor”, după care s-a făcut şi un documentar de 4 ore. Căutaţi-l pe ăla de 4 ore! Că de obicei altul apare în faţa lui, care se cheamă tot „The New Pearl Harbor”, dar de 1 oră. Căutaţi-l pe ăla de 4 ore! Dacă nu-l găsiţi pe YouTube – că văd că odată apare, alteori dispare – căutaţi-l pe Rumble! Eu l-am avut în ambele variante, şi pe YouTube şi pe Rumble. Ei bine, n-a făcut băiatul Trump niciun fel de comisie, şi a uitat total, şi a intrat în cu totul alte lucruri. Şi treaba asta nu s-a întâmplat pentru prima dată în zilele noastre. S-a întâmplat cu Ronald Reagan, care şi el cumva a încercat să absoarbă criticile la adresa oligarhiei lărgite, că asta este democraţia astăzi; de fapt democraţia liberală este o oligarhie lărgită. Şi cei care au criticat treaba asta au fost preluaţi cumva de Ronald Reagan, care la un moment dat începuse să aibă nişte discursuri, pe la sfârşitul anilor 80, critice la adresa Guvernului de ziceai că nu e parte din guvern. Şi mulţi au pus botul. Mulţi au fost păcăliţi de ceva de genul ăsta. Aşa se întâmplă şi cu Călin Georgescu acum. El preia nişte idei ale dizidenţilor, şi am spus în video-urile anterioare cam care sunt ei, şi, la fel ca şi Şoşoacă, ori le duce în desuet, ori le asociază cu crima pe care a făcut-o Putin şi Rusia, invadând Ucraina.

Deci asta este toată povestea, toată tărăşenia asta care se întâmplă, cu lucruri aşa… cu jumătăţi de măsură, cu Georgescu ridicat de pe stradă, după ce vreo trei luni Parchetul sau organele abilitate n-au făcut nimic. Dintr-o dată îl ridici de pe stradă, de parcă ar fi plecat din ţară, şi după aceea îi dai drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost doar audiat. Parcă nu putea fi audiat peste o zi, două, o săptămână, sau – eu ştiu, nu ştiu cât – o lună. Că, oricum, au tot au trecut 3 luni şi nu s-a întâmplat nimic prin demonstrarea faptului că alegerile ar fost fraudate, şi că au fost nişte bani veniţi de la nişte state din astea ostile României şi „hai să vedem care!”. Au trecut trei luni. N-au venit, nu au apărut încă dovezile. Să vedem care-s dovezile! Nu zic că n-ar putea să apară. Dar deocamdată n-au apărut. Şi ce se întâmplă acuma e un simplu circ, ca să îl menţină în atenţia publică, şi în felul ăsta să îi convingă pe cât mai mulţi să participe la această escrococraţie, la acest circ care se cheamă sistemul electoralist. Şi care, de fapt, întăreşte escrococraţia. Pentru că, adevărata revoluţie în politică înseamnă de fapt extinderea şi a Parlamentului şi a oligarhiei ăsteia, reducerea puterii politice a unor bogaţi, a oligarhilor de lux, şi preluarea din aceste puteri şi de către omul simplu. O zi bună să aveţi!"

Gabriel Baldovin

Un an calendaristic în stradă pentru adevăr în istorie

În această săptămână se împlineşte un an de când am ieşit cu pancarta care spune adevărul despre Decembrie 89: nu a fost nici revoluţie şi nici lovitură de stat, ci invazie diversionist-militară ce a facilitat o invazie neocolonialistă. Iată filmarea din 10 martie 2025, când am început acţiunea: https://rumble.com/v6qjbu4-pichetarea-ministerului-educaiei-pentru-adevrul-despre-decembrie-89.html

Ca de obicei în ultimul timp, am făcut un video, pe care l-am încărcat apoi în:

Rumble



youtube



facebook



tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Gabi Baldovin (@gabi.baldovin)

archive.org



Mai jos puteţi citi varianta de text simplu:

„Vă salut! Este luni, 9 martie 2026. În data de 10 martie 2025 ieşeam în faţă la Ministerul Educaţiei cu această pancartă, cu acest banner, cu acest mesaj pentru a convinge acolo departamentul de istorie să accepte măcar, dacă nu să ia în calcul, că e cea mai importantă variantă, a treia pe care o vedeţi, de jos. Nu primele două, care încet-încet se transformă într-una singură, în revoluţie; că, mai nou, revoluţia şi lovitura de stat, după vreo 30 de ani, sînt echivalate de către cercurile intelectuale în materie de sociologie şi de istorie în România. Deşi în anii '90 revoluţia şi lovitura de stat erau net diferenţiate, iată că recent se încearcă echivalarea lor. Dar, de fapt, după cum arată şi acest banner, şi după cum arată şi cercetările pe care le-am făcut, nu a fost nici lovitură de stat, nici revoluţie, ci invazie.

Am ieşit din cauza unor şicane incredibile la locul de muncă, care din păcate nici acum nu s-au terminat, dar parcă s-au mai domolit niţel. Şi, sper ca peste un an să dispară cu totul. Şi, de asemenea, sper ca de la Academie, unde m-am mutat după trei luni de stat în faţa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, de la Academie până la urmă să iasă cineva şi să stea de vorbă cu mine, pentru a-mi expune argumentele, şi pentru a avea o dezbatere în legătură cu evenimentele care s-au întâmplat atunci, care nu ţin de competenţa istoriei. Istoria doar le doar le consemnează. De fapt, catalogarea, etichetarea acelor evenimente într-un concept mai larg ţine de sociologia generală, nu de istorie. O zi bună vă doresc!”

Gabriel Baldovin

2.2.6. Indiciile implicării spionajului occidental în tragedia din decembrie 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.2.6. Indiciile implicării spionajului occidental în tragedia din decembrie 1989

Închei aceste prime două capitole cu o secţiune de tip rezumat despre indiciile originii în spionajul occidental în frunte cu CIA a dezinformării manipulării grupurilor sociale care au fost atrase prin tehnici complexe de manipulare în proteste de stradă împotriva regimului. La finalul documentarului meu am menţionat câteva, şi apoi le-am dezvoltat în această carte. În această ultimă secţiune le voi descrie în rezumat. Există câteva indicii de distanţă ce confirmă implicarea CIA în invazia diversionist-militară din decembrie 1989, după modelul practicat pe faţă în anii 1970-1990 în ţările Americii Latine, şi care au continuat ceva mai voalat şi după această dată. În România invazia a fost făcută mai cu perdea, mai pe ocolite, pentru a evita criticile internaţionale. La fel ca şi în cazul tragediei din 1989, când crimele au fost puse pe seama regimului, şi în perioada de după ele au fost puse pe rând pe seama comunismului, care ar fi renăscut subit în 1990 (deşi în acelaşi timp fusese şi revoluţie), a corupţiei, iar, recent, a suveraniştilor, echivalaţi cu rusofilii în mas-media oficială.

1. Cel mai important indiciu al manufacturării tragediei din decembrie 1989 de către spionajul occidental este cazul defectorului Pacepa la spionajul american; în cartea sa „Orizonturi roşii” apar prima dată capele de acuzare din procesul stalinist din 25 decembrie, în care a fost executat Ceauşescu. Aşadar, acest proces a început cu mult înainte de 1989, prin fabricarea artificială a acelor false dovezi despre distrugerea satelor, a economiei naţionale, a genocidului etc. Toate acestea aveau să se întâmple de facto după 1990, şi puse apoi retroactiv în cârca regimului Ceauşescu pentru generaţiile noi, care nu se născuseră atunci.

2. Al doilea indiciu este naraţiunea fictivei pregătiri a URSS de atac asupra CIA anunţată de preşedintele Ronald Reagan în 1983, împreună cu proiectul scutului anti-rachetă (Iniţiativa Strategică de Apărare). Această dezinformare uriaşă e uitată în mare parte astăzi, sau, mai bine zis, e ascunsă opiniei publice, datorită faptului că s-a dovedit apoi a fi o farsă. SUA nu s-a angajat în nici un proiect SF de acest gen. Însă, în momentul în care a fost lansată, ea a fost prezentată drept un punct de cotitură în istoria umanităţii. Acest moment a fost un punct de cotitură, însă nu în război SF, ci în dezinformare publică internaţională. Ameninţarea concretă a SUA asupra URSS cu un război nuclear, pe baza unei fictive ameninţări anterioare a URSS faţă de SUA a generat „Perestroika” la Moscova. Această schimbare în cele din urmă a dus la destabilizarea întregii Europe de Est.

3. Al treilea indiciu este atacul împotriva postului de radio Europa Liberă, prezentat dezinformaţional pentru fiecare ţară din spaţiul socialist, inclusiv România, ca fiind produs de regimul lor. Am arătat în primul capitol că aşa ceva a fost foarte probabil un autosabotaj al CIA însăşi asupra propriului obiectiv, după modelul practicat cu o jumătate de secol în urmă, la Pearl Harbor şi Filipine, despre care am detaliat în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Niciuna din ţările socialiste nu aveau curaj să provoace atentate publice împotriva unor obiective americane precum acest infam post de radio. Aşa ceva ar fi însemnat începerea a unui eventual război cu ţările capitaliste, mult mai dezvoltate.

4. Al patrulea indiciu este dat de dezinformările aceluiaşi post de radio Europa Liberă faţă de evenimentele din România în 1989, căruia de asemenea i-am dedicat o secţiune în capitolul 2 . De fapt, toată presa occidentală a început o campanie de ultra-denigrare la adresa regimului Ceauşescu în special, şi a celor din ţările europene socialiste în general, începând din 1983 până în 1989. După cum am tot spus, din această frază nu trebuie înţeles că aş ţine cumva cu dictatura clasică din timpul regimului. Însă acestui regim i s-a făcut o imagine mult mai întunecată, special cu scopul de a părea răul cel mai mare faţă de regimul instituit de după, care de fapt a fost acest rău mai mare. Acest fapt se vede în statisticile producţiei industriale şi a prăbuşirii ratei natalităţii, care ameninţă însăşi naţiunea. Această campanie de ultra-denigrare a regimurilor socialiste a fost transformată apoi în campanie de denigrare a popoarelor est-europene, care ţine până astăzi. Merită aici reamintite şi excepţiile, puţine la număr, dar extrem de importante pentru scoaterea la lumină a adevărului. Am tot făcut referire pe parcursul acestei cărţi la articolele din 4 ianuarie 1990 din ziarul „Washington Post”, cel din martie 1990 din revista franceză „Actuel” (nr. 29) şi cel din 13 martie 1990 din „Chicago Tribune”.

5. Al 5-lea indiciu este anticiparea cea mai apropiată de realitate a 2000 de victime pentru tragedia din 1989, aşa cum se regăseşte în documentul CIA declasificat, şi apoi reclasificat, pe care l-am inserat la ora 03.11 din propriul meu documentar. După cum am argumentat şi acolo, nu se poate prevedeai atât de precis evoluţia acelui eveniment în 20 decembrie, decât dacă aşa ceva este un plan controlabil de cei care au făcut previziunea. În 20 decembrie 1989 erau cam 25-30 de morţi la Timişoara, restul erau persoane fictive şi cadavre scoase din morminte, după cum am arătat în acest capitol. Am văzut în secţiunea dedicată postului radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” că în 20 decembrie el şi alte surse congruente ofereau de 4000 de morţi, iar apoi s-a ajuns la „sutele de mii de victime”.

După cum am spus, în 20 decembrie era programată uciderea muncitorilor aduşi cu autobuzele la mitingul de la Timişoara, cu scopul de a fi apoi transformaţi în „martiri ai revoluţiei”. Cele 60 000 de victime anunţate mincinos de Europa Liberă câteva zile mai târziu este numărul participanţilor la acest miting contrafăcut. Cel care a oprit tragedia a fost şeful Statului Major, generalul Ştefan Guşe. Nu e greu de pus cap la cap piesele acestui puzzle, din faptele care s-au petrecut, şi care au rămas consemnate. Ajuns la Timişoara el a fost şocat de falsa alarmă „Radu cel Frumos”. Ştim că l-a sunat pe ministrul maghiar al apărării Karpati, cu care avea relaţii amicale, şi i-a cerut explicaţii. Acesta a negat orice încercare a Ungariei de invazie. Ne putem imagina că ceva similar s-a întâmplat şi cu omologul său iugoslav, dar pentru care nu există informaţii publice. După ce s-a convins că totul este o farsă, Guşe a ordonat tuturor forţelor armate retragerea în cazărmi şi tragedia a fost evitată. De aceea el a spus pe 22 decembrie în direct la TVR că la Timişoara „am reuşit să împiedicăm un măcel în masă”.

Eşecul instigării acestei tragedii a făcut CIA să-şi reconsidere planul şi să ţintească 2000 de morţi, o cifră ceva mai aproape de noile condiţii. Dacă ar fi ieşit toate dezinformările încrucişate descrise de Grigore Cartianu în cărţile sale „Crimele Revoluţiei” şi „Teroriştii printre noi”, atunci chiar s-ar fi ajuns la acest număr. Altfel, a rămas cel de 1166 sau ceva în jurul acestei cifre, dat de alte surse. Interesant este însă faptul că mass-media occidentală era deja setată pe 60 000 de victime. Am văzut cum această minciună precum şi cea de „genocid” a avut un rol uriaş în manipularea sutelor de mii de români să iasă în stradă pe 22 şi 23 decembrie împotriva regimului. În acest moment lansez o a doua ipoteză, mai puţin probabilă, însă nu imposibilă, de dragul obiectivităţii pentru adevărul istoric. Ea constă în faptul că CIA nu ar fi avut timp să retracteze materialele despre cele 60 000 de victime. Pe lângă radio Europa Liberă, alte trusturi occidentale aveau planul să anunţe asta pe 21 decembrie, exact cum au şi făcut. Aceste materiale de presă erau deja pregătite cu mult înainte pentru marile trusturi de presă, asemenea ingineriei sociale cu mitingul din 20 decembrie. Însă, fiind foarte multe, nu toate au putut fi toate oprite, şi de aceea până la urmă unele au emis acele dezinformări majore. E posibilă o variantă cu ambele ipoteze, respectiv ca unele să fi fost lăsate intenţionat, ştiind că în cele din urmă vor fi închise; de exemplu radio Europa Liberă s-a oprit şi s-a transformat în Asia Liberă.

6. Dezinformarea de după 1989 în spaţiul occidental este al 5-lea indiciu al implicării Occidentului în invazie. După aceste articole scrise de acei jurnalişti inimoşi, a apărut o pleiadă de autori occidentali ce au scris cărţi special dedicate evenimentelor din România anului 1989. Aceste materiale conţin minciuni gogonate, după cum am arătat la începutul acestui capitol. Ele au sufocat prin cantitate pe cele adevărate, asemenea unei reclame troglodite care se repetă obsesiv. În oglindă, nu există în acest moment nici un istoric rus notabil care să fi detaliat în cărţile sale această temă precum cei occidentali.

7. Al 7-lea indiciu al implicării spionajului occidental în tragedia din 1989 este aplicarea în plan concret al acestor dezinformări, respectiv manipularea în masă care a dus la extracţia resurselor naturale şi „umane” în Occident din ţările est-europene. Surplusul şi vechiturile, care ar fi mers la gunoi sau dezasamblare, au fost vândute în România şi alte ţări Est-Europene. La schimb, Occidentul a luat aceste „resurse” şi a continuat distrugerea industriei locale pentru a produce artificial emigrarea în masă a românilor şi est-europenilor în general, pe post de forţă de muncă ieftină. Această extindere neloială a pieţei de desfacere a fost vopsită în culorile false ale libertăţii de circulaţie. Cei mai mulţi emigranţi au mers în ţările occidentale, şi abia o parte infimă a mers în Rusia. Acest procent reflectă de fapt fidel gradul de implicare a celor 2 forţe internaţionale în tragedia din decembrie 1989.

Acestea sunt cele 7 mari indicii ale implicării spionajului occidental în evenimentele din 1989. Cel mai important indiciu al implicării spionajului rusesc este scoaterea la vedere a generalului Nicolae Militaru, spion GRU. Am văzut cum cerinţa sa „Opriţi măcelul!” ascundea de fapt ameninţarea unei invazii sovietice clasice. De asemenea, am arătat că acea parte din GRU care a operat această inginerie socială a fost în acord cu misiunile spionajului occidental, deci putem deduce că cele două ramuri şi-au dat mâna, aşa cum au făcut şi cu scutul antirachetă dar şi cu manufacturarea accidentului nuclear de la Cernobâl, detaliat în primul capitol .

O jumătate de indiciu constă şi studiile pe care Ion Iliescu le-a făcut la Moscova, sugerându-se că ar fi fost acolo racolat de KGB. Presa a supradimensionat acest jumătate de indiciu, făcându-l cel mai important în aceşti 36 de ani. Dar, înainte de 89 Iliescu nu a avut vreo funcţie importantă în statul român. El a fost de fapt prezentat tocmai de radio Europa Liberă ca potenţial succesor al lui Ceauşescu, un fel de Gobaciov român. Nu în ultimul rând, el a apărut pe scenă abia în după-amiaza zilei de 22 decembrie, când evenimentele politice erau pe final. Invadatorii CIA i-au perindat în acea zi şi pe el şi pe Mircea Dinescu şi pe Brucan şi pe tânărul căpitan Mihai Lupoi în faţa camerelor de luat vederi, ca într-un fel de campanie electorală fulger. S-a întâmplat că Iliescu a fost cel mai popular dintre ei şi a rămas. Dacă nu ar fi avut dicţia bună şi stăpânire de sine nu rămânea decât ca un membru FSN, precum ceilalţi. Deci 2 (sau 1,50) contra 7, asta este ponderea spionajului sovietic versus cel occidental în decembrie 1989. Spionajul civil apasă pe butoanele procentelor părţilor unei dezbateri publice prin inginerii sociale, dezinformare şi manipulare publică, în aşa fel încât ideile politice majoritare să pară minoritare şi invers, după acelaşi model despotic care s-a practicat şi în secolele şi mileniile trecute. Ideea de „democraţie”, total opusă dictaturii, aşa cu ne-o servesc apologeţii revoluţiei, este o mare farsă la fel ca însăşi ideea de revoluţie întâmplată în timpul războiului civil instigat în decembrie 1989. Despre cum toate acestea voi detalia în următorul capitol .

Gabriel Baldovin

Atenţie la „antrenoarele” prostituţiei mascate!

Un bărbat bogat nu e neapărat şi unul potrivit, după cum unul sărac nu e şi nepotrivit. Am încărcat acest vlog în următoarele platforme:

rumble



youtube



facebook



tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Baldovin psi (@baldovinpsi)

internet archive



Sau text simplu:

„Bună ziua! Aşadar, aşa-numitul relationship coaching, antrenamentul de relaţii din astea „profitabile”, este de fapt o prostituţie mascată, s-o spunem pe a dreaptă. E normal ca femeia să aleagă, în principiu, cel mai potent financiar, fizic, intelectual, mascul din anturajul ei. Însă, atunci când face mai mult decât atât, ea seamănă aşa cu un fel de căţea din aia care caută masculii. Ea e în călduri şi caută masculii. Era odată prin marile oraşe. Şi prin oraşele mici încă mai e o situaţie de genul ăsta. Şi, cumva, pe de o parte, din punct de vedere fiziologic, acest lucru e normal pentru lumea animală. Pentru lumea umană, însă, nu mai e atât de normal efectiv să cauţi, ca o căţea din aia în călduri, cel mai bogat bărbat. De ce? Pentru că ăla, el pare el aşa naiv la prima vedere, însă de fapt e un rechin şi el. Femeile cred că îl pot cumva păcăli, să le dea lor o parte din avere, şi în felul ăsta ele să prospere, să facă cumva din relaţia amoroasă o afacere. Unele reuşesc, într-adevăr. Că vedem ce se întâmplă cu tinerii ăştia sportivi, care ajung bogaţi, în special fotbaliştii; şi în jurul lor roiesc o grămadă de dame din astea uşoare, amatoare, de „relaţii de antrenament”. Şi unele reuşesc să stea lângă ei, reuşesc să-i convingă, să le ceară în căsătorie şi, ulterior, le şi iau nişte bani. Însă ei sînt naivi, sportivii ăştia, că nu au nişte sfătuitori în spatele lor. Însă un adevărat bogătan din ăsta, e uns cu toate alifiile.

Într-adevăr, nu e bine nici cum era prin anii '90, spre 2000 aşa, când, atunci când auzea limbă străină, o femeie din România întorcea repede capul, în marile oraşe. Şi râdea dintr-o dată, şi era foarte veselă. Şi se vedea, în principiu – că îi vedeai braţ la braţ după aceea o perioadă – cum ea era aia submisiva. Şi nu s-a gândit deloc să îşi facă un rost aşa, după o anumită perioadă. Şi uite că la 40 de ani, la 20 de ani de atunci, pe la 40-50 de ani le vezi pe social media că sînt singure, că s-ar întoarce în România, şi că nu mai au la cine să se întoarcă. Părinţii au murit, sau sunt foarte bătrâni. Prieteni nu mai au, că, asta e... nu s-au mai uitat la vechii prieteni; s-au uitat la prietenii soţului şi, în felul ăsta, şi au tăiat legăturile.

Deci, iată că problemele sînt destul de serioase în privinţa asta. Nu e bine nici cum s-a întâmplat atunci, dar şi acum, când efectiv cred unele că, prin nişte strategii din astea de cucerire a unui bărbat potent, ar reuşi cumva să se căpătuiască, să facă avere din aşa ceva. Păi mai bine se duc şi se angajează undeva într-o firmă, şi îşi folosesc creativitatea şi capacitatea de a influenţa pe alţii – să nu-i zic altfel! – într-un mod din ăsta mai onest! Pentru că, a da banii la o „antrenoare” din astea de minciuni şi de acţiuni dubioase s-ar putea să nu aducă ceea ce cred ele. Ca să nu zic că problemele se desfăşoară, după aceea, dacă într-adevăr reuşesc să se implice într-o astfel de relaţie, şi să agaţe un bărbat din ăsta foarte potent. Că o să fie probleme cu copilul. Pentru că, ele, ca să aibă mereu copilul aproape, o să fie foarte sufocante faţă de copilul ăla; n-o să-l lase să plece cumva. În mod normal, legea li l-ar da a lor. Şi, pentru a-l atrage pe copil, îl cocoloşesc şi-l fac cu toate felurile, şi mai târziu copilul ăla va dezvolta tendinţe histrionice.

O să revin în viitor pe această temă. Dar, deocamdată, spun că cel mai sănătos este căutarea unei relaţii naturale, cu un partener de acolo, din mediul proxim, şi nu a face din dragoste o afacere, decât dacă, evident, există talent de scriitor, de artist în general, şi facem o poveste din asta, şi vindem la alţii. O zi faină!”

Gabriel Baldovin

La mulţi ani 2026, dinspre cele 3 conturi!

Anul trecut anunţam crearea a încă 2 conturi, de politică (Sus Moralul Românesc) şi de psihologice-psihoterapie-psihopatologie (Baldovin Psi). Iată că acum am făcut 3 vloguri cu urări pentru 2026 dinspre fiecare dintre ele, în ordinea generalităţii, universal, particular, individual! Mai întâi video-urile, şi apoi varianta de text simplu, după cum urmează:

La mulţi ani 2026 din contul Gabriel Baldovin!

Vlog cu teme teoretice profunde, încărcat pe:

rumble



youtube



facebook



instagram

View this post on Instagram

A post shared by Gabi Baldovin (@gabi.baldovin)

tiktok

archive.org



La mulţi ani din contul „Sus moralul românesc!”

Vlog cu teme politice, încărcat pe:

youtube



facebook



instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

tiktok

archive.org

La mulţi ani 2026 din contul Baldovin psi! (Gânduri de încurajare pentru cei singuri)

Vlog cu teme individuale, psihologice, încărcat pe:



youtube



facebook

s

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Baldovin psi (@baldovinpsi)

tiktok

archive.org



Sau în variantă de text simplu, aici:

La mulţi ani 2026 din contul Gabriel Baldovin!

„Vă salut! Şi un an nou bun şi Crăciun fericit, sărbători fericite tuturor, în special celor care aţi dat „subscribe” la canalul meu, la canalele mele, că mai multe, după cum ştiţi! Am spus. Iată, închei un an cumva optimist! De ce? Pentru că, pe de o parte am reuşit să fac din proiectul meu de artă teoretică o acţiune vizibilă în spaţiul public, cu reverberaţii mari. Şi îmi dă speranţa asta că nimic rău nu se va întâmpla cu mine. Că voi supravieţui după ameninţările care, din păcate, au continuat şi în 2025. Dar, în 2023 şi 2024 au fost oribile pur şi simplu. Şi, iată-mă că sînt într-a 11-a lună cu acest banner în mână! Aici, în faţa Academiei Române, de opt luni, şi trei luni am fost în faţa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pentru corectarea istoriei noastre naţionale, brutal falsificate. Brutal! Cu minciuni grosolane făcute evenimentele din decembrie '89. Şi, mă bucur că românii, după ce am fost dezinformaţi în trei patru valuri din '89 până prin 2005 aşa, în sfârşit au înţeles în mare parte. M-am bucurat să văd în postările de pe Facebook, pe care stau efectiv zi şi noapte de vreo 3 zile, că mai sînt 3-4-5 comentarii cu naraţiunea veche despre ce s-a întâmplat atunci, cu minciunile alea. În rest, oamenii au înţeles efectiv despre ce e vorba.

Şi iată că poate reuşim să ne corectăm istoria! Pentru că, dacă nu spunem adevărul, pur şi simplu sîntem condamnaţi la pieire. Noua invazie nu se face cu trupele clasice, ci cu dezinformarea şi manipularea. Dacă noi nu reuşim să scoatem capul de aici şi să vedem adevărul, pur şi simplu sîntem nişte moluşte condamnate la pieire. Asta ne aşteaptă, din păcate, dacă nu ne trezim. Vă doresc să aveţi un an nou cu ce vă doriţi, şi sărbători fericite! Crăciun fericit!”

La mulţi ani din contul „Sus moralul românesc!”

„La mulţi ani, români, pe 2026! Şi, dacă sînteţi singuri, că pentru voi, în mare parte am făcut acest canal, pentru cei care sunteţi marginali, sau nemulţumiţi de viaţa pe care o duceţi, am câteva sfaturi pe canalul „Baldovin Psi”. E făcut şi pe TikTok, şi pe Facebook, şi pe Instagram şi pe YouTube. Deci, puteţi să vă uitaţi acolo despre cum aţi putea să vă îngrijiţi de viaţa personală, intimă, cea a anturajului. Cât despre viaţa socială, o să continui pe acest canal să spun adevărul despre noi, despre cum ne-au încercat să fim prostiţi, şi cum se încearcă să fim înlocuiţi pe aceste pământuri de nişte invadatori.

Şi, anul următor îmi propun să corectez istoria, nu doar cea din decembrie '89, şi, pentru asta încă de pe acuma vă puteţi uita pe TikTok la secţiunea de repost din canalul Gabriel Baldovin, unde am spus lucrurile aşa mai generale. O să încerc anul ăsta să spun, inclusiv pe acest canal, nişte lucruri din astea mai particulare despre ce s-a întâmplat în '89, dar şi în 1944, şi înainte de 1944. Că au fost nişte lucruri care uite ne-au tras foarte multe în jos. Şi să ne recâştigăm demnitatea, şi să ne ridicăm moralul! Şi asta vreau să fac din dvs., prin corectarea şi a imaginii de sine socială, şi evident şi a imaginii de sine individuală pe „Baldovin psi. La mulţi ani, români!”

La mulţi ani 2026 din contul Baldovin psi! (Gânduri de încurajare pentru cei singuri)

„La mulţi ani pentru cei care sunt în relaţii şi petrec alături de cei dragi sărbătorile! Însă acest video îl fac în special pentru cei singuri de Crăciun sau de sărbători. Dacă sînteţi tineri, încercaţi cumva să găsiţi alte metode de socializare decât cele de pe internet! Încercaţi şi în lumea reală, că nu e ok să rămâneţi singuri de sărbători la vârsta asta. Adică mă refer undeva la 18 -30 de ani, cam ceva de genul ăsta. Dacă sînteţi între 25 şi 35 de ani, şi încă sunteţi singuri de sărbători, vă recomand să vă schimbaţi stilul de viaţă. Luaţi-vă un job mai uşor, că se poate! O să fac un video în viitor, special pentru pe tema asta. Nu insist acum. Dar există job mai uşor. Şi, de asemenea, mai renunţaţi puţin din pretenţii! Pentru că riscaţi să treacă timpul şi să nu aveţi pe cineva apropiat, sau să nu simţiţi că aparţineţi cuiva. Şi pentru asta trebuie să lăsaţi puţin din pretenţii, şi să vă alegeţi un om, poate nu atât de inteligent, poate nu atât de cu succes la bani şi la altele, dar unul care se poate ataşa de dvs. şi să aibă nevoie de dvs.!

Pentru cei care sînt singuri şi au undeva între 35 şi 45 de ani, cumva acelaşi lucru. Iar pentru ceilalţi, care sînt peste 45 de ani, e o problemă într-adevăr să nu ai copii, să nu ai familie la vârsta asta. Bănuiesc că părinţii sau rudele apropiate cu care aţi crescut/care v-au crescut, sînt foarte bătrâni sau chiar s-au dus, s-au prăpădit, şi riscaţi să rămâneţi şi mai singuri. Între 45 şi 55 de ani încă sunteţi în putere. Puteţi să mergeţi să ajutaţi pe la casele de copii sau alte zone, să vă implicaţi în nişte proiecte din astea de ajutor, pentru animale, de exemplu, şi unde să vă găsiţi perechea acolo. Şi în felul acesta, la anul să nu mai staţi singuri, sau să nu aveţi sentimentul că nu aparţineţi cuiva!

Pentru ceilalţi, de peste 55 de ani, iarăşi e o problemă faptul că n-aveţi familie, şi altceva. Prietenii s-au dus şi ei… sau sînt cu familiile lor, vă întâlniţi doar în timpul anului. Puteţi să încercaţi să vă găsiţi parteneri de jocuri de socializare, sau chiar de viaţă. Chiar dacă, la vârsta asta, nu atât mai contează – eu ştiu? – să ai un partener de viaţă, o jumătate amoroasă, să-i zic aşa. Dar puteţi totuşi să socializaţi, pe lângă lucrurile pe care le-am spus înainte. Pe lângă domeniile în care puteţi să intraţi, puteţi să mergeţi la azil; şi acolo sînt o grămadă de oameni de vârsta dvs., şi puteţi să socializaţi cu ei. Nu neapărat ca şi om care e îngrijit de alţii, ci ca Îngrijitor pentru alţii. Să vă angajaţi acolo. Se poate. Un job mai uşor, de exemplu, doar pentru socializare, şi eventual să şi mâncaţi acolo la prânz. Poate să şi dormiţi. Nu aveţi necesităţi speciale, nu are nimeni grijă de dvs. Dimpotrivă, dvs. ajutaţi. Încercaţi să vă găsiţi un astfel de azil la care să lucraţi cu o jumătate din normă, cu un sfert de normă, cu 10% din normă! Pentru lucruri mai uşoare, doar pentru socializare. Iar dacă puteţi, asta ar fi cel mai bine totuşi, să vă găsiţi un loc de muncă cu un personal apropiat de vârsta dvs., ar fi cel mai bine, care să vă dea satisfacţia că vă puteţi împrieteni cu cineva, în aşa fel încât să nu mai fiţi singuri.

Iar pentru cei care nu au de gând nici una nici alta, să ştiţi că sentimentul de singurătate e destul de comun! Nu sînteţi singurii care se simt singuri. Sînt alţii care se simt singuri, deşi sînt în familie. De ce? Pentru că îşi pun aşteptări prea mari. Fac aşa din întâlnirea asta de Crăciun şi de Anul Nou un fel de examen aşa. Hai să retrăim ce a fost odată când eram copil! Nu se mai poate asta. Şi, din păcate, companiile astea de produse alimentare, şi de alte feluri, profită de nevoia asta de abundenţă acum pe final de an, pentru recuperare a ceea ce nu s-a întâmplat în timpul anului. Şi, mulţi dintre oameni încearcă să… acum pe ultima 100 de metri, măcar să se distreze decât să îşi îndeplinească dorinţele pe care şi le-au pus anul trecut. Nu au reuşit, majoritatea. Şi atunci au sentimentul ăsta de neaparţinere.

Deci, nu sînteţi singuri, nu vă îngrijoraţi că vă simţiţi în felul ăsta! Sînt şi alţii. Şi probabil că va trebui să lăsaţi un pic planurile mai jos anul ăsta, în aşa fel încât să nu aveţi sentimentul că aţi pierdut anul! Asta e pentru toată lumea. La revedere! Şi un an nou bun, fără cele mai mari împliniri şi cele mai nu ştiu cum…! Un an nou bun! Adică, asta ce înseamnă? Să fie la fel ca precedentul! La mulţi ani! ”

Gabriel Baldovin