4.3.7. Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă
Contrafacerea contemporană prin războiul din Ucraina a celui de-al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989
Căderea URSS-ului şi în general a regimurilor socialiste din Europa de Est a fost susţinută de o campanie puternică de invazie neocolonialistă occidentală. Economia occidentală avea nevoie de resurse umane şi îşi permitea să dea la schimb produse în exces sau second-hand care nu îşi găseau cumpărători pe piaţa locală. Dar această campanie s-a suprapus peste excesul de politici de stânga ale dictaturilor socialiste, şi nevoia spiritelor creative de politici de dreapta. Demagogii socialişti au putut vedea în concret cum poporul nu mai credea în retorica comunist-socialistă, dar era foarte dispus să o accepte pe cea corporstist-consumeristă din „democraţiile liberale” occidentale. Asta se traduce prin elasticitatea mai mare a acestor dictaturi moderne faţă de cea clasică, socialistă; „democraţiile liberale” pot lua cu uşurinţă măsuri de stânga pentru a potoli predispoziţia supuşilor spre revoltă; însă, în oglindă, dictaturile clasice socialiste europene nu au putut lua măsuri de dreapta, prin care să creeze o elită oligarhică, şi admiraţia săracilor pentru ea.
Dar se vede că aşa ceva s-a întâmplat în China, totuşi. Nici Rusia nu-i departe. Deşi pilonii administrativi ai ţării au rămas tot socialiştii vopsiţi în comunişti, totuşi în China s-a format o elită proto-oligarhică, care deocamdată are putere doar asupra omului simplu, mai puţin asupra demagogilor. Parţial aşa ceva s-a întâmplat şi în Rusia. După prăbuşirea nivelului de trai a rusului de rând, odată cu privatizările frauduloase din timpul lui Boris Elţân, Rusia jonglează în funcţia de preşedinte sau premier a fostului KGB-ist Vladimir Putin. El joacă în mod abil de câteva decenii un rol de struţo-cămilă pentru a mulţumi şi pe nostalgicii vechiului regim dar şi pe progresişti. Pentru primii el joacă rolul de dictator stalinist cu mână forte; pentru ceilalţi el lasă aparenţele de simplu preşedinte într-o „democraţie liberală” originală, cu număr nelimitat de mandate prezidenţiale, sau jonglări între funcţiile de preşedinte/premier.
Toate aceste dezinformări au funcţie de manipulare a rusului de rând, fie de-o parte fie de alta a eşichierului politic, prin menţinerea activă a iluziilor sale. Însă vedem că şi occidentalului de rând i se spun aceleaşi „gogoşi” de câţiva ani, fapt ce ne îndreptăţeşte să credem că pârghiile puterii ce acţionează acolo exced teritoriul Rusiei. Iar una dintre iluziile prezentate de acţiunile din ultimii 4 ani al acestui demagog este aceea de a furniza o falsă dovadă al acestui val 3 de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989.
În secţiunea anterioară am descris paralogismul cu alură de teorie fabulatorie despre o invazie sovietică/ rusească specific valului 3 de dezinformare pentru a ascunde adevărul despre invazia din decembrie 1989. Am arătat cum cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” (2011) a deformat evenimentele anterioare anilor 1990 spre a descrie o fictivă intenţie de invazie a ţărilor vecine, în special URSS, asupra României. Portretizarea stafiei fostei URSS cu interesul ascuns de a invada România, precum a făcut popoarele migratoare din primul mileniu al erei noastre, este o idee fabulatorie, care iată primeşte un balon de oxigen tocmai prin acest război din Ucraina. Ne amintim că exact în acelaşi fel făcea ISIS în anii 2010 pentru fictiva Al Queda din anii 2000. La finalul anilor 2010 subiectul ISIS a scos la iveală atâtea implicări ale spionajului civil şi militar occidental în generarea acestui fantomatic stat fundamentalist, încât subiectul a fost îngropat doar de titlurile panicardiste despre o pandemie de genul ciumei şi holerei din secolele trecute. Mă aştept ca şi în cazul acestei invazii să iasă mai multe urme ale implicării spionajului occidental. Remarcăm că acest război vine perfect peste o agendă. Războiul din Ucraina, şi panica invaziei Europei din partea Rusiei, a înlocuit exact la timp epuizarea virusului SARS-COV-2 în a mai genera frică. O minciună veche a fost înlocuită cu alta nouă după ce poporul nu a mai crezut-o. Războiul din Iran a venit şi el „la fix”, după ce cel din Ucraina nu a mai atras spectatoti.
Pe lângă asta, invazia din Ucraina a fost pentru mulţi un indiciu cum că imperialismul URSS încă există metamorfozat în retorica statului de drept din Rusia. Am văzut în secţiunea anterioară cum timp de 20 de ani toate canalele oficiale arătau capitalismul rusesc care celebra în fiecare zi „moartea comunismului”. După ce o bună parte din neoliberaliştii artificiali, manipulaţii de mass-media, au văzut ce înseamnă capitalismul sălbatic, ei au devenit nostalgici ai vechiului regim. Departamentele de dezinformare au urmat şi ele acest trend al omului simplu, şi iată că au reînviat retorica imperialismului sovietic în persoana acestui Putin şi grupul de demagogi din jurul său.
În oglindă cu reluarea demagogiei imperialist-sovietice, demagogia occidentală a reluat naraţiunea „războiului rece”. Tot ce ni se spune de 4 ani despre acest război din ambele părţi este reluarea campaniei de sabotare a sistemelor socialiste din anii 1989, culminând cu războaiele iugoslave din anii 1990. Asemenea unei reclame, şi acest război din Ucraina a fost supraexpus în mod obsesional în mas-media, după modelul panicii faţă de virusul SARS-COV-2. Ca şi în cazul pandemiei, la începutul inflamării acestui război în 2022 am văzut calupuri de ştiri la anumite trusturi de presă, fără nicio informaţie despre România, ci doar despre acest război. Ca şi în cazul pandemiei, presa oficială nu a prezentat şi alternativa la naraţiunea invaziei neo-sovietice. Presa oficială a denigrat atitudinea realistă despre acest virus, aşa cum a fost prezentată de virusologi notorii precum Didier Raoult şi Luk Montagnier, ultimul laureat cu premiul Nobel, pentru studiile asupra HIV.
Ştergerea sistematică de către Youtube a conferinţei de presă a medicilor americani Dan Erickson şi Artin Massihi nu a putut opri răspândirea în cele din urmă a unei atitudini raţionale, nepanicardiste faţă de acest virus cu periculozitate moderată.
În oglindă cu dezinformarea despre virusul SARS-COV-2, acuzarea ruşilor de intenţie de a reinvada Europa, după modelul de după 1944, ascunde realitatea istorică a faptului că aşa ceva a fost totuşi o contra-invazie la invazia hitleristă începută în 1941. Regresia către forme anterioare ale societăţii sau chiar ale spiritului uman individual este o realitate. Însă ea nu se întâmplă din nimic, ci din cauza unei crize anume atât în plan social cât şi individual. De exemplu, explozia antisemeitismului din anii 1930 a reluat problemele creştinilor cu iudaicii din Evul Mediu, şi s-a datorat crizei economice din începută în 1929. Cei 2 ani de măsuri aberante ale autorităţilor în timpul pandemiei au produs oarecare frustrări omului simplu, închis în propria locuinţă, însă nu a dus la o criză de aceleaşi proporţii casă îi facă pe ruşi să se întoarcă la colonialismul din anii 1940.
Retorica fabulatorie a acestui val 3 de dezinformare din perioada contemporană susţine că deschiderea spre capitalism în anii 1990 a Rusiei ar fi fost doar o strategie complexă de întărire şi consolidare a URSS. Pe baza dialecticii între capitalism şi socialism, acţiunile Rusiei în general sunt interpretate de dezinformarea oficială occidentală ca dorinţă a capitaliştilor sălbatici ruşi, în frunte cu oligarhii lor. Aceştia s-ar fi înfipt puternic în însăşi economia occidentală cu intenţia absurdă de a se întoarce la socialism, adică la un capitalism mai puţin profitabil pentru ei. Ar fi pentru prima dată în istorie când oligarhii ar renunţa de bună voie la puterea lor, fără să-i preseze cineva, doar din dorinţa lor exclusiv morală de a-şi submina puterea şi de a o împărţi cu ceilalţi. Pentru mentalitatea comună asta s-ar traduce în renunţarea la cel puţin un sfert din averea pe care dvs. o aveţi, şi donarea ei. Oamenii religioşi sau cei bătrâni mai fac asemenea acte de caritate, însă omul simplu matur în general nu o face. Dimpotrivă, el caută să acumuleze şi mai multă bogăţie şi aşa fac inclusiv oligarhii şi demagogii ruşi.
Cumva, Rusia a ajuns recent să fie portretizată în a fi cam ce a fost şi încă SUA după 1945 în lume. Printr-un act de magie dezinformaţională, aproape toate resentimentele invadaţilor locali de către SUA au fost abil aruncate în cârca URSS/Rusiei. Fără să ne dăm seama, suprapotenţarea ameninţării ruseşti duce la justificarea tocmai a invaziei americane în restul lumii, dată ca un mod de prevenţie pentru a o salva de fictivii sovietici reinventaţi în capitalişti. Obedienţii justificării invaziei neocolonialiste occidentale de după 1990 folosesc de atunci această teorie fabulatorie a invaziei ruseşti şi îşi justifică poziţia prin contrabalansarea acestei fictive ameninţări ruseşti. Dialectica atacului-apărare este întoarsă cu sensul invers prin această nouă panică a invaziei Ucrainei de către Rusia, devenită în mass-media oficială dovadă vie a unei fictive invazii neo-sovietice asupra lumii.
Dincolo de zvonurile de presă din anii 1990, originea „ştiinţifică” a acestei mistificări este Larry Watts şi acest val 3 de dezinformare despre invazia din decembrie 1989. Susţinerea la nivel înalt în aparatul administrativ occidental a conţinutului acelor zvonuri şi escaladarea recentă a evenimentelor, împreună cu reluarea fie şi temporară a retoricii „războiului rece” atestă care este originea lor. O astfel de idee devine za dezinformaţională retroactivă pentru evenimentele din decembrie 1989, ca invazie sovietică, conform acestui val 3 de dezinformare reprezentat din 2011 încoace la nivel academic de Larry Watts. După cum am arătat în secţiunea anterioară, această invazie nu ar fi fost orchestrată de CIA, ci de către URSS, iar SUA doar ar fi încercat să ajute naţiunile invadate. Implicarea occidentală în general şi americană în special s-ar fi datorat interesului (sugerat ca eşuat) de a contrabalansa influenţa sovietică. Conform acestei dezinformări nu SUA a invadat lumea, ci ar fi ajutat-o să se elibereze de pericolul sovietic/rusesc. Aşa ceva este o simplă proiecţie a interesului capitalismului sălbatic de a absorbi resursele est-europene, în special pe cele umane, din spaţiul proxim, pentru a-şi atenua propria criză prelungită accentuată la fanalul anilor 1970 şi continuată în decada următoare.
Demantelarea acuzaţiei de putinism cu care sînt denigraţi dizidenţii politici din spaţiul occidental
Acest paralogism a fost reluat apoi de jurnalista finlandeză Jessikka Aro şi adaptat la ţara ei natală în perioada recentă. Cartea sa „Trolii lui Putin” era publicată la final de 2021, exact la timp pentru a abate atenţia opiniei publice dinspre minciunile mass-media spuse despre virusul SARS-COV-II spre noul război din Ucraina ce avea să vină peste câteva luni. „Trolii lui Putin” este varianta mediatică a celei „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, scrisă Watts, dar adaptată la anii 2020. Noutatea faţă de discursul lui Watts este aceea că Rusia (cu Putin şi spionajul rusesc) e prezentată exact aşa cum dizidenţii politici cu experienţă descriu spionajul militar şi civil american pentru întreaga lume în ultimii 80 de ani. Diferenţa dintre cele două grupuri sociale ar fi aceea a faptului că Putin şi Rusia ar dori întoarcerea la URSS, aşa cum îşi doresc ruşii de rând.
Desigur, din astfel de retorică nu trebuie să rămânem cu impresia primitivă cum că spionajul rusesc ar fi bun şi cel american ar fi rău, după cum nu trebuie să rămânem cu impresia că spionajul socialist ar fi fost mai bun decât cel capitalist! Dar, în aceeaşi măsură, nu trebuie să rămânem nici cu impresia inversă, anume că dacă spionajul rusesc e rău, atunci cel occidental, în frunte cu cel american, care se s-ar lupta cu acesta precum agentul 007, ar fi bun! Pur şi simplu există grade de „eficienţă” în dezinformare şi manipulare ale acestora, unde cel occidental excelează.
Am văzut în secţiune precedentă că şi asupra spionajului rusesc pluteşte suspiciunea că ar fi contribuit la atentatele puse apoi în cârca fundamentaliştilor ceceni în acelaşi fel în care cele de la 11 septembrie au făcut-o faţă de Afganistan, Irak şi Siria, via Ossama Bin Laden. Însă invazia rusească a Ceceniei nu a dus la criza umanitară pe care invazia americană a adus-o în întreg Orientul Mijlociu, culminând cu devastatoarele războaie civile din Siria, Irak şi Yemen. Pe lângă asta, după cum am spus, pentru autosabotajul acelor atentate lipsesc dovezile/indiciile precum cele descrise de Griffin în cartea sa.
Deşi pare că detestă aceste metode de manipulare în masă, care subminează însăşi ideea de libertate şi consimţământ natural a omului simplu, totuşi Jessikka Aro nu spune absolut nimic în această carte despre spionajul american. Da, spionajul rusesc este prezentat pentru omul simplu, necunoscător al domeniului, ca noua oroare, cu agenţi infiltraţi peste tot. Dar Aro are cecitate subită pentru modul în care spionajul american instigă războaie pentru a facilita astfel comerţul cu arme practicat de marile dinastii capitaliste care s-au format pe teritoriul SUA. Campania oficială de ultra-denigrare a lui Putin în ultimii 4 ani nu spune mai nimic despre faptul că NATO (la comanda SUA) a făcut exact acelaşi lucru în Kosovo în 1999 pe care l-a făcut şi Putin începând din 2022, sub exact aceleaşi motive. Da, l-am văzut pe fostul preşedinte Biden cerându-şi scuze mai voalat pentru bombardarea Serbiei, dar nu pentru politica de invazie şi revizionism teritorial care i se reproşează astăzi pe bună dreptate lui Putin.
Dispariţia a 10-20-60 sau, să zicem, 100 de jurnalişti, demagogi de opoziţie, afacerişti şi dizidenţi politici ruşi, a devenit motiv de intrare în război împotriva Rusiei prin supraexpunerea mediatică a acestui război. Dar noua propagandă dezinformaţională de externalizare a crimelor nu spune nimic şi despre dispariţia a în jur de 400 000-500 000 de oameni anual din SUA, între care şi dizidenţi politici. În cartea mea
„Fără sadism!” am detaliat această problemă citând rapoartele oficiale anuale ale FBI . Noi, dizidenţii politici mai cu experienţă în poziţia noastră politică, cei care arătăm că sistemul „democraţiilor liberale” occidentale, în special cel american, nu se deosebeşte cu mult de cel putinist, am fost o perioadă etichetaţi ca „whataboutişti”, adică tot un fel de putinişti printr-o foarte abilă retorică de întoarcere a acuzaţiei de putinism pe care noi am aruncat-o primii asupra demagogilor occidentali în anii 2000.
Din păcate gloata consumatoare de divertisment a înghiţit foarte uşor găluşca doar pentru că a fost aprobată de starurile media din CNN, CBS, sau DIGI24 şi PROTV la noi. Dar unii dintre ei au putut vedea că această campanie este o fraudă ideologică în raport cu marile diversiuni ale secolului XX, în frunte cu afacerea Pearl Harbor şi instigarea Războiului Mondial 2, pe care le-am descris la nivel mediu de detaliu
în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” sau la nivel foarte detaliat în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Războiul din Ucraina este doar o simplă petardă comparată cu acestea. Acuzaţia de neocolonialism şi lipsă de libertate politică pentru dizidenţii politici ruşi pe care noi o lansam în anii 2000 şi 2010 nu doar faţă de Putin, ci şi faţă de puterile occidentale în general, în frunte cu SUA, în acel moment nu a avut mare relevanţă pentru omul simplu occidental, obedient. Dar iată cum aparatul dezinformarmaţional al spionajului civil a venit cu distorsionarea acestor acuzaţii înspre a deveni această teorie fabulatorie a unei fictive invazii generale de către Rusia a întregului spaţiu occidental.
Dar cea mai importantă dezinformare a acestei idei constă în faptul că deschide perspectiva de identificare a unor fictivi spioni ai lui Putin şi „Rusiei ultra-imperialiste” cu mult în afara sferelor tradiţionale de influenţă a fostei URSS. Rusia şi Putin sînt descrise ca având ambiţii mai imperialiste decât ale omului de rând, respectiv de cucerire a întregii lumi, după ambiţiile comuniştilor de secol 19 de a produce un mega-stat prin unirea tuturor proletarilor din toată lumea. Dar însăşi denumirea de „Statele Unite ale Americii”, împreună cu anexarea unor părţi din Mexic şi ameninţările lansate de preşedintele Trump faţă de unele părţi din Canada, atestă ambiţii imperialiste mult mai aprige în partea cealaltă. Cum-necum, Rusia a renunţat la teritoriile anexate în URSS, cu unele excepţii. Dar chiar şi aşa, revizionismul rusesc e mult mai redus decât cel al SUA de-a lungul ultimelor 2 secole. Recunoaştem aici
tehnica de dezinformare prin clonare, aşa cum am teoretizat-o în cartea tocmai menţionată, dinspre spionajul american către interfaţa demagogică a Rusiei. Apoi recunoaştem tehnica de dezinformare prin externalizare dinspre eşalonul 1 şi 2 de putere din piramida capitalistă a puterii, către eşalonul 3, al demagogilor.
Ca o bizară „coincidenţă”, care seamănă leit la nivel ideologic cu agresarea protestatarilor paşnici şi tolerarea infiltraţilor distructivi, aşa cum i-am descris în
episodul 1 din documentarul meu „Diversioniştii” , măgăreaţa de a fi suspectat ca spioni ai lui Putin a căzut tocmai pe dizidenţii politici. Deşi legislaţia din aşanumitele „democraţii liberale” permit libertatea gândurilor şi opiniilor politice, iată cum, prin această denigrare, dizidenţii politici sînt izolaţi mediatic ca spioni ai unei fictive invazii ruseşti asupra întregi lumi, care clonează pe cele ale extratereştrilor din literatura SF. După apariţia cărţii „Trolii lui Putin”, toţi dizidenţii politici din întreaga lume sîntem denigraţi sistematic ca spioni ruşi sau putinişti. Pe lângă dizidenţii politici, această denigrare s-a orientat asemenea unei caracatiţe dezinformaţionale şi asupra jurnaliştilor independenţi, critici faţă de administraţiile locale. Ne aducem aminte cum cei mai importanţi virusologi, Didier Raoult şi Luk Montagnier, erau denigraţi în presa oficială ca ramoliţi, sau uzurpatori de distincţii, după ce au adus dovezi clare despre absurditatea măsurilor luate de autorităţi în timpul pandemiei de COVID-19. Iată cum acelaşi lucru a adus această nouă campanie panicardistă a invaziei ruseşti anunţată de Jessikka Aro, ce continuă zvonurile spionilor sovietici din anii 1990 şi dezinformarea de nivel academic practicată de Larry Watts.
Am putut observa pe pielea mea acuzaţiile directe sau indirecte de troll al lui Putin, deşi încă din urmă cu 20 de ani mi-am manifestat dezgustul şi refuzul faţă de sistemul demagogisto-electoralist al aşanumitelor „democraţii liberale”, prin
cartea mea „Stârpirea Vampirilor”. În ea am făcut apologia democraţiei directe, de tip antic, în defavoarea demagogiilor, deşi tot demagogia a ucis-o şi pe aceea. Acolo am denunţat pe toţi demagogiştii, chiar dacă între ei există şi un oarecare procent de oameni oneşti şi bine intenţionaţi. „Democraţia liberală” este o simplă escrococraţie al cărei singur avantaj este acela că evită dictatura clasică. Nu am renunţat la ideile din ea nici acum, deşi sînt ceva mai sceptic şi faţă de sistemul democraţiei directe. Dar, iată cum această campanie de dezinformare m-a transformat şi pe mine şi pe alţii membri ai comunităţii dizidenţilor politici, din denunţători al demagogilor în susţinător al unuia dintre cei mai înşelători dintre ei, preşedintele (mai mult dictator clasic) al Rusiei, Vladimir Putin. Deşi mă declaram împotriva oricărui demagog, anumiţi interlocutori de-ai mei, îmbătaţi cu această teorie fabulatorie, continuau să mă eticheteze drept „putinist”. Aşa ceva e chintesenţa stalinismului de rit nou practicat de dictatura capitalistă, cu singura diferenţă că până acum nu există condamnări pentru noi.
*Şi acesta are neajunsurile lui, în special un prea mare stângism care înfrânează evoluţia societăţii. Însă el are avantajul că e totuşi măcar conservator relativ la perpetuarea culturii şi naţiunii române; distrugerea satelor de către invazia neocolonialistă post-decembristă nu s-a datorat doar migraţiei ţăranilor către Occident, ci mai ales prăbuşirii ratei natalităţii, specifice capitalismului sălbatic care a intrat în România după 1990, şi care ameninţă însăşi naţiunea română. De aceea încă cred că excesul de politici de stânga al democraţiei directe poate fi mai puţin nociv pentru naţiunea noastră decât excesul de politici de dreapta, experimentate constant de toate partidele care au fost la guvernare de după 1990 în sistemul demagogisto-electoralist, mincinos auto-prezentat ca „democraţie liberală”.
Promovarea mediatică de mainstream a unor falşi dizidenţii politici cu simpatii putiniste are scop denigrarea adevăraţilor dizidenţi politici
Absurditatea asta e susţinută faptic de evoluţia preşedintelui american Donald Trump. Spre deosebire de preşedinţii sau demagogii anteriori care au cochetat cu funcţia de preşedinte, Trump a reuşit să păcălească mulţi dizidenţi politici şi să-i atragă în a-l susţine inclusiv la vot, deşi în general ei boicotează votul pentru demagogi, indiferent de poziţia lor. Trump a promis însă măsuri de control al Băncii Federale şi o altă comisie de investigaţie asupra evenimentelor din 11 septembrie 2001, compusă din autorii de materiale dizidente pe această temă, sau membrii ai celebrei „Mişcări pentru adevăr faţă de 11/09”, în spiritul cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut
documentarul cu acelaşi nume) .
Desigur, Trump doar a jucat rol de fals dizident politic, precum o fac agenţii infiltraţi între protestatari, descrişi în „Diversioniştii”, pentru a-i aduce la vot. Promisiunea că va spune adevărul despre atacurile de la 11 septembrie încă nu s-a concretizat, şi pariez că nu se va concretiza nici până la finalul mandatului său. Nimic din toate promisiunile sale electorale nu s-au întâmplat în mandatul său, aşa cum se întâmplă cu demagogii în general. Dimpotrivă, grobianismul şi mitocănia acestui preşedinte în diferite contexte a avut însă rol de denigrare la adresa celor care au fost păcăliţi să îl susţină. Trump va rămâne în istoria SUA ca fiind cel mai inconsistent în declaraţii şi cel mai incoerent preşedinte. Iar această imagine s-a dorit a fi aruncată asupra tocmai a dizidenţilor politici autentici, deşi ei sînt cei mai constanţi oameni în opinii şi comportament. De fapt tocmai masa de apolitici adusă la vot cu campanii de publicitate demagogistă e cea care îşi schimbă opiniile după cum se spune la TV sau, mai nou, în materialele din reţelele de socializare.
Această campanie de denigrare a dizidenţilor politici ceva mai neexperimentaţi sau mai naivi s-a suprapus perfect – ce coincidenţă! – cu însăşi imaginea descrisă de Aro în cartea sa „Trolii lui Putin”. În timpul mandatului lui Biden, Trump a deplâns ineficienţa acestuia, promiţând că războiul din Ucraina se va termina într-o zi dacă v-a fi reales. Dar, după ce a câştigat alegerile pentru un alt mandat, el a întors-o radical prin declaraţii de vădită simpatie faţă de Putin şi Rusia. Deşi Trump s-a lăudat de a fi un preşedinte ce nu a început vreun război, dintr-o dată n-a mai avut obiecţii faţă de invazia Ucrainei de către Rusia. Dimpotrivă, recent el a scos în evidenţă că Rusia a fost partenerul SUA în Al Doilea Război Mondial timp de 3 ani, uitând de cei 45 de ani de război rece şi ameninţarea cu război atomic, culminând cu celebra criză a rachetelor din Cuba.
Ce-i drept, după această întorsătură a lucrurilor, absurditatea invaziei clasice a lumii de către Rusia pare chiar probabilă. Preşedintele Trump chiar pare cel mai important „Troll al lui Putin”. Prin acea declaraţie el s-a declarat putinist. Acest joc dubios susţine teoria invaziei sovietice pentru cei cu memorie scurtă. Dizidenţii politici începători, sau cei insuficient de circumspecţi, care s-au lăsat păcăliţi în a-l susţine, s-au trezit ei înşişi în ipostaza de a fi etichetaţi drept putinişti de propriul anturaj. Absurditatea transformării dizidenţilor politici în „putinişti” prin această campanie a ajuns astfel şi ea destul de probabilă pentru omul simplu, neatent şi cu memora scurtă. Iată cum ea pare totuşi foarte reală odată ce o vedem spusă de un preşedinte! Cu acea promisiune de redeschidere a investigaţiilor faţă de atacurile de la 11 septembrie el a smuls voturile comunităţii dizidenţilor americani, pentru ca apoi să ducă în derizoriu imaginea lor, prin asocierea cu putinismul.
Acelaşi lucru l-au făcut în toată lumea civilizată spionii infiltraţi între dizidenţii politici autentici cu rolul expres de a-i atrage pe aceştia spre putinism şi rusofilie. În România există cazurile lui Pompiliu Diplan şi Diana Şoşoacă, care şi-au afirmat deschis sprijinul pentru invazia rusească din Ucraina. Deşi noi, dizidenţii politici de cursă lungă, am fost primii care am acuzat demagogii occidentali în anii 2000 şi 2010 că au relaţii prea amicale cu dictatorul rus, această acuzaţie a fost în ultimii ani întoarsă împotriva noastră prin intermediul acestor agenţi infiltraţi între dizidenţii politici, răsăriţi cumva peste noapte. Nici Trump, nici Diplan şi nici Şoşoacă nu au avut activitate dizidentă anterior, deşi aveau o anumită vârstă. Ei au fost propulsaţi în mass-media oficială ca dizidenţi politici tocmai cu rolul de a face apoi fapte reprobabile şi a aduce anatema asupra întregii comunităţi de autentici dizidenţi politici. Iată cum, prin această jonglerie dezinformaţională, noi am ajuns să fim acuzaţi de noii demagogi de ceea ce acuzam la predecesorii lor.
Ficţiunea ultra-colonialismului rusesc este o etapă în campania de fictive ameninţări lansate de spionajul american.
Naraţiunea stopării unei fictive dorinţe a Rusiei de a cuceri lumea, care justifică invazia americană, a găsit o nouă generaţie de adepţi. Ei sînt tineri naivi, neexperimentaţi cu mersul societăţii. Lor li s-au alăturat şi bătrânii cu memoria scurtă. Această campanie mediatică de ultra-denigrare a avut şi intenţia perversă de a-i atrage pe cei mai naivi dintre ei, dar cu tendinţe de revoltă, în acest conflict între slavii estului Europei. După cum am spus deja în secţiunea
„Dezinformare complexă practicată în zilele noastre pe tema COVID-19 şi războiul din Ucraina” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, războiul Ucrainei a fost creat după interesele de exteriorizare a tensiunilor sociale în afara statului, descrise de Hegel în „Filosofia Dreptului” (Georg W. F. Hegel "Philosophy of Right", Batoche Books 2001, p. 259). Crearea artificială de războaie este cheia controlului dizidenţilor în capitalism, iar cel din Ucraina are exact acest rol de a tempera dizidenţa din perioada 2020-2022.
Iar dacă nu mai pot fi agăţaţi naivi să se înroleze în noile războaie fabricate astfel artificial, atunci răspândirea terorii prin ştiri panicardiste este un obiectiv destul de mulţumitor pentru noii feudali ce conduc lumea. Ca în filmul „Monsters incorporated”, spionajul civil va aduce constant în atenţia publică un alt babau mai credibil, după ce cel vechi şi-a pierdut credibilitatea. De un secol încoace aceste ameninţări se schimbă odată la 10 de ani, în funcţie de credibilitatea lor în opinia publică. În anii 1950 ameninţarea a fost cea nord-coreeană, prin care se întrevedea cea stalinistă. În anii 1960 ameninţarea a venit de la cubanezi, sprijiniţi tot de rachetele sovietice. În anii 1970 cei care erau portretizaţi că vor să invadeze SUA şi restul lumii au fost nord-vietnamezii, şi ei sprijiniţi de sovietici. În anii 1980 ameninţarea a fost chiar URSS, în urma căreia a şi apărut „Iniţiativa strategică de apărare” a lui Reagan din 1983, în jurul căreia am centrat această carte împreună cu documentarul adiacent. În anii 1990 au fost sârbii şi crimele în masă făcute în numele lor de dronele spionajului civil şi militar occidental, după cum am arătat la ora 01:16 din documentarul meu sus amintit, „Sadismul în politica internaţională”. În anii 2000 au fost fundamentaliştii arabi ai lui Ossama Bin Laden şi fantomatica sa organizaţie „Al Quaeda”. În anii 2010 „Al Quaeda” au devenit mai credibili în ISIS. După ce au răsuflat indicii ale infiltrării spionajului occidental în aceste organizaţii, via cel local, iată că în 2020 s-a reîncălzit ciorba ameninţării sovietice, în persoana noului babau, Vladimir Putin, după un periplu de 2 ani, între 2020-2022, prin ameninţările virusului SARS-COV-2.
De fapt acest model reia ameninţarea manufacturată prin Hitler şi imperialismul japonez din anii 30; ambele au fost alimentate de resorturile profunde ale administraţiei americane tocmai pentru a îndeplini acest rol şi a porni acelaşi ispăşitor război care să tempereze vocile dizidenţilor politici americani înşişi. Am adus argumente pentru aşa ceva la nivel mediu de detaliu
în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, şi apoi la nivel foarte detaliat în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În capitolul 1 din ea am descris mecanismele psihologice complexe ameninţările artificial create asupra omului simplu îl fac mai productiv la locul de muncă, ceea ce duce la un avantaj al castei privilegiaţilor sociali. Toate ameninţările de mai sus au fost de fapt alimentate de spionajul occidental, în frunte cu CIA. Beneficiarii lor sînt marii industriaşi şi bancheri din toată lumea cu scopul de a instiga apoi conflicte majore interetnice şi internaţionale, care le consolidează lor puterea.
Proiecţia spre socialism a problemelor majore ale capitalismului sălbatic existent în statele occidentale este o strategie dezinformaţională mult mai largă, care se înscrie în tehnica de dezinformare prin clonare. Înlocuirea invadatorilor neocolonialişti cu unii fictivi ai unor ţări vecine similare este una dintre campaniile acestei tehnici de dezinformare. Aceste ţări au fost ele însele invadate de cruciada capitalist-sălbatică occidentală. Ficţiunile despre existenţa teroriştilor ca grupare special fărmată pentru a-l readuce pe Ceauşescu la putere, a distrugerii sistematice a satelor, a conturilor secrete în străinătate etc., sînt alte exemple. Implicarea atât de evidentă a spionajului civil occidental în invazia diversionist-militară din decembrie 89, şi cea neocolonialistă de după, este pur şi simplu uitată de minţile slabe prin folosirea acestei campanii de dezinformare, odată cu întoarcerea acuzaţiilor venite dinspre dizidenţii politici, cum că ei ar fi agenţi rusofili, putinişti. Spiritele obediente, umflate la grămadă din tocilari docili faţă de noii invadatori occidentali, au aruncat în aceşti ani anatema denigratoare a fictivului putinism asupra dizidenţilor politici într-un stalinism alegatoriu de rit nou. Ei au primit această găluşcă şi au rostogolit-o de atunci asupra tuturor dizidenţilor politici din spaţiul occidental, fără nici un fel de dovadă.
Aşa ceva s-a făcut strategic, prin ajustarea şi distorsionarea prezentării în mass-media a unor realităţi, menite să devină probe fictive ale acestei mistificări. Una dintre ele este tocmai această ultra-denigrare a lui Putin ca invadator occidental, aşa cum îşi doreau comuniştii bolşevici (iniţial exclusiv occidentali). În felul acesta se cultivă în mod artificial un pol de ură în care mulţimile să-şi canalizeze frustrările acumulate, iar anxioşii să găsească un nucleu al originii stării lor. Presa oficială nu oferă varianta alternativă nici odată cu acest nou „babau” internaţional al invaziei ruseşti. Dimpotrivă, ca şi în cazul panicii COVID, ea aduce argumente pentru a forma o adevărată teorie fabulatorie crezută de spiritele obediente şi insuficient informate despre evenimentele din trecut. La fel ca şi în cazul panicii COVID, care exploata simptomele nevrotiforme ipohondriace, publicul obedient faţă de naraţiunea invaziei ruseşti asupra Europei nu judecă realitatea socială prezentată după legile societăţii, ci după cele fobice. Această strategie dezinformaţionează caută să scoată la suprafaţă traumele istorice transgeneraţionale şi ancestrale di straturile profunde ale minţii, nu pe cele superioare ale judecăţii critice.
Prin supraexpunerea evenimentelor, şi exagerarea amplorii acestui război, presa prezintă creează iluzia că occidentalul este deja parte din el. Vedem astfel o reajustare a mistificării bolnavului fără simptome, aşa cum era susţinută în timpul pandemiei de COVID. De data asta se practică mistificarea războiului fără obiect, explicabil doar printr-o fictivă regresie a lui Putin şi Rusiei la nivelul invaziei popoarelor migratoare din Evul Mediu timpuriu. O astfel de mistificare forţează justiţia sălbatică, specifică războiului. Nu se judecă faptele şi nu se aplică o pedeapsă echilibrată cu gravitatea lor, ci pur şi simplu eliminarea duşmanului din război, pedeapsa capitală. Se potriveşte aici celebrul idiom american „iniţial împuşcă, şi apoi pune întrebări!”. Ultra-denigrarea Rusiei este parte a acestei justiţii sălbatice. În oglindă exact aceleaşi forţe ultra-denigrează şi Occidentul în Rusia. Cultivarea războiului se practică sistematic şi de o parte şi de alta, cu exact acelaşi interes descris de Hegel.
La fel ca şi cazul „mai binelui”, care poate deveni duşmanul binelui, şi ultra-denigrarea poate deveni o capcană întinsă de stalinismul capitalist modern prin aplicarea unei justiţii sălbatice unui demagog sau grup social. Cei ce adoptă fără judecată critică aceste naraţiuni ultra-denigratoare ajung până la urmă victime ale acestei campanii. În momentul când spionajul civil întoarce macazul, în mod tipic, cei care s-au agăţat în această ultra-denigrare devin ei înşişi obiectul denigrării următorului val dezinformaţional. Aşa s-a întâmplat şi cu regimul Ceauşescu în România după 1990: ultra-denigrarea acestui regim s-a întors până la urmă împotriva poporului, ameninţat iată cu exterminarea de invadatorii neocolonialişti.
Epuizarea mediatică a fictivei invazii ruseşti şi finalul inevitabil al valului 3 de dezinformare despre invazia din decembrie 1989
La fel ca şi în cazul primelor luni ale pandemiei, şi primul an al acestui război ne-a terorizat cu amintirile bunicilor despre contra-invazia sovietică de după 1944. În 2022 invazia rusească ne-a speriat pe cei mai mulţi cu una tipică de la finalul Războiului Mondial 2. Acea experienţă traumatică ne-a fost transmisă transgeneraţional de bunici şi străbunici, aşa că am putut crede pe baza ei naraţiunea invaziei globale ruseşti. Această supraexpunere mediatică a acestui război a indus publicului fidel ideea fabulatorie a invaziei Europei.
După această campanie de marketing al terorii, publicul se aştepta la o iminentă invazie a Europei din partea Rusiei, la fel ca în ultimii ani ai Războiului 2 Mondial. Au trecut mai bine de 4 ani de la invazia estului şi sudului Ucrainei, şi vedem că Rusia bate pasul pe loc acolo. Războiul tatonează şi e foarte probabil să rămână la fel şi în următorii 4 ani. După 4 ani, vedem, la fel ca în cazul pandemiei de COVID, că temerile nu au fost justificate. Previziunile iniţiale s-au dovedit nerealiste în raport cu măsurile luate. Deocamdată acest război local al slavilor nu a escaladat precum Primul Război Mondial. Peste alţi 4 ani această ameninţare nu va mai avea suport concret, deoarece realitatea frontului arată că teama a fost exagerată de mass-media, ca de obicei. Opinia publică este mult mai relaxată decât în urmă cu un secol, şi a preferat doar să-şi canalizeze către Putin furia acumulată în 2 ani de restricţii absurde, fără să vrea să ucidă pe cineva.
Dar, vedem că timp de 4 ani, această campanie de denigrare a funcţionat la mase. Dizidenţii politici sunt denigraţi în faţa opiniei publice ca trădători, susţinători ai puterii adverse. Desigur, confruntaţi cu perspectiva aruncării lor în închisoare pe baza legilor ce reglementează „propaganda adversă” în timp de război, mulţi şi-au domolit tonul. Toate ţările au astfel de legi care sînt astfel folosite pentru a submina libertatea expresie şi de întrunire consemnată de Constituţiile statelor cu „democraţie liberală”. Dar problema doar s-a amânat pentru o nouă campanie de teroare.
Dar şi această „distracţie” are preţul ei. Războiul din Ucraina este un alt tip de marketing. A avea opinii cultivate de mass-media (sic!) costă. Această naraţiune va mai ţine exact cât tinerii care au susţinut-o iniţial vor observa pe de o parte că ei plătesc într-un fel sau altul costurile războiului, şi implicit a conflictului cu Rusia, fie doar şi la nivel declarativ. Scumpirea carburanţilor datorată „sancţiunilor” asupra Rusiei, care se regăseşte apoi în scumpirea tuturor produselor, este plătită de omul simplu tocmai pornind de la această iniţial onestă critică a invaziei.
Acest model de ascundere a adevărului prin distragerea atenţiei către fictive evenimente mai stringente se aplică inclusiv explicării evenimentelor din 1989, pentru cei ce nu cred în primele 2 valuri de dezinformare. Mutarea atenţiei către invazia URSS mai ciupeşte câţiva sceptici ai primelor 2 campanii de dezinformare în scopul prevenirii lor să ajungă la cea adevărată, respectiv că atunci a fost invazie diversionist-militară preponderent occidentală, nu sovietică. După cum se vede, până acum câţiva ani valul 3 de dezinformare a funcţionat bine.
Însă acest val 3 de dezinformare are o mare problemă cu faptul că lr contrazice pe primele 2: toţi oficialii occidentali s-au referit la evenimentele din 1989 ca la o „revoluţie”, tipic pentru valul 1. Nu există nicio figură importantă a administraţiilor statelor occidentale care să fi atras atenţia că generalul Nicolae Militaru era agent GRU sau că alţii potenţiali agenţi sovietici ar fi manufacturat evenimentele din culise. Dimpotrivă, toţi au aplaudat la unison eroismul poporului român de a da cu mâinile goale jos un regim portretizat în anii 1980 ca unul stalinist. În cei 10 ani de mandat, oficiali occidentali de rang înalt s-au întâlnit cu suspectatul pe plan mioritic de a fi un infiltrat sovietic în noua putere, Ion Iliescu. În 2002 George Bush vedea curcubeie optimiste la Bucureşti, alături de cel poreclit pe plan autohton Ilici, fără să sugereze că am fi în invazie sovietică, deşi URSS-ul se dizolvase cu 11 ani înainte. De aici se desprind două concluzii implacabile: fie în 1989 a fost invazie sovietică, aşa cum spune valul 3, iar Occidentul nu a spus nimic oficial decât firav în 2011, prin acest Larry Watts, fie invers, în 1989 a fost invazie occidentală iar teoria invaziei sovietice a fost o petardă. În ambele cazuri Occidentul trebuie să dea o explicaţie, iar această explicaţie este tot o minciună, care se constituie în valul 4 de dezinformare despre evenimentele din 1989.
Falsa ameninţare pe care România ar fi avut-o în zonă şi al 4-lea val de dezinformare privind invazia occidentală din 1989 în scop preventiv
Al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989 a fost acceptat fără rezerve de noii intelectuali autohtoni, aproape ca pe un ordin implicit dinspre Occident. Zvonurile din anii 1990 au pregătit terenul asemenea unei reclame care rămâne în mintie prin repetiţie ritualică. Fiind încă vrăjiţi de magia cotropitorului care i-a ridicat din anonimatul dictaturii socialiste, ei au înghiţit în masă această găluşcă fără o judecată critică. Nu am văzut nicio voce suveranistă între membrii GDS în aceşti ani. Toţi şi-au suprimat patriotismul de teama asocierii cu figurile dubioase precum Georgescu, Şoşoacă, Diplan şi Simion.
Însă au existat în această ţară şi oameni ceva mai scrupuloşi şi cu judecata critică, care şi-au pus semne de întrebare despre cum procesul lui Ceauşescu a avut loc în câteva zile, iar cel al lui Iliescu, acuzat de crime mult mai mari, nu s-a mişcat nici după 3 decenii. Deşi acuzat de spionaj pentru Rusia, Iliescu nu a fost deranjat de nimeni, iar la moartea lui s-au închinat printre cei mai neoliberaliste figuri din ultimii ani, între care cel mai aprig dintre ei, „comunistul” Traian Băsescu. Presa anunţa odată la câţiva ani reluarea procesului, mai mult ca o falsă probă pentru viitor decât ca o relatare a unor fapte. Cei ce cei ştiu despre faptul că procesele securiştilor a fost o mascaradă, şi că pedeapsa pe care ei au primit-o au fost pensii speciale şi credite nerambursabile care au devalizat băncile, şi-au pus întrebări. Aceste întrebări se extind la însăşi diferenţa minoră dintre capitalism (sălbatic) şi socialism, împreună cu falsa posibilitate de a face o revoluţie între ele. Ceauşescu a fost ucis de invazia capitalistă, însă modul în care „s-au adaptat” vechii stalinişti la spiritul comercialist, capitalist se apropie de cel din China, cu diferenţa că în România nu poporul a beneficiat de pe urma acestei metsmorfoze. Cei ce cei ştiu despre Pacepa, Răceanu, Haiducu, sau despre activitatea lui Brucan din anii 1980 şi a altora, nu pot fi păcăliţi de acest val 3. Ei îşi dau seama că totuşi spionajul occidental a organizat tragedia.
Ca un adevărat capitalist ideologic care vine cu un produs la orice cerere, Larry Watts le-a pregătit celor informaţi şi sceptici cel de-al 4-lea val de dezinformare despre invazia diversionist-militara din decembrie 1989. Acest al 4-lea val justifică invazia ca falsă legitimă apărare faţă de o fictivă intenţie a României de a ataca ţările vecine, în special Ungaria. În prima secţiune dedicată lui Larry Watts am văzut mai multe asemănări cu Dennis Deletant. O altă asemănare cu acesta este faptul că la început nici Watts nu a susţinut ultra-denigrările tipice ale invadatorilor neocolonialişti nici pentru regimul socialist şi nici pentru cel al lui Antonescu. Niciunul dintre cei doi nu au susţinut minciunile grosolane despre fictiva foamete sau înapoiere feudală a României de dinainte de 1989, şi mute altele. Acestea au fost iniţial lăsate în seama mass-media şi a unor figuri locale precum cele din „Grupul pentru Dialog Social”. Deşi elite naţionale, mulţi dintre membrii GDS au fost manipulaţi din culise de către spioni infiltraţi în propriul anturaj să susţină idei ultra-denigratoare atât pentru vechiul regim cât şi pentru însăşi naţiunea română.
Dimpotrivă, în cărţile sale din 2011 şi 2013 pe tema Ungaria, Watts a avut iniţial o atitudine de Corneliu Vadim Tudor ceva mai elegant în exprimare. Atunci juca rolul de naţionalist vadimist vitreg, intrând ca un spion tipic pe sub pielea naţionaliştilor. În acest fel sînt infiltraţi agenţii dinversionişti în grupul celor pe care vor să îi denigreze. Până ce Vadim a murit, Watts a susţinut exact aceleaşi naraţiuni xenofobe şi şoviniste, cu excepţia antisemitismului. De exemplu defectorul legendar la CIA, Ion Mihai Pacepa, este dat în stil PRM-vadimist într-o notă de subsol de la pagina 515 din cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” ca având „o origine slovaco-maghiară”, fără nici un fel de dovadă. Un declic la această poziţie e faptul că nu a dezvoltat şi idei antisemite. Aşa ceva e foarte ciudat, deoarece xenofobii sînt şi antisemitişti. Însă această excepţie se explică tocmai prin faptul că el a îndeplinit o agendă în România, care trebuia cumva să se alinieze cu politica SUA, din care făcea parte. Dacă ar fi dezvoltat şi ura faţă de evrei în textele lui, atunci ar fi intrat în contradicţie cu propriul stat.
Însă, odată cu cartea sa intitulată „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”, fără ISBN, Watts schimbă macazul în denigrare la adresa României, acolo unde membrii GDS n-au vrut să mai meargă, poate cuprinşi de patriotism. În spiritul tipic al campaniilor în zigzag de dezinformare profesionistă a agenţiilor de spionaj, şi acest al 4-lea val de dezinformare l-a dus pe Watts în zona opusă celei din anii 1990. Iată-l cum, după 2016 el expune cealaltă perspectivă, cea a extremiştilor maghiari, despre fictive persecuţii pe care majoritarii români le-ar fi făcut contra lor. De data asta scopul dezinformării este acela de a demonstra pentru cei ce văd rolul Occidentului în tragedia din decembrie 1989 că România ar fi fost un pericol pentru vecini. Remarcăm aici modelul justificării lui G. Bush a intervenţiei în Irak în anii 2000, reluată aproape la indigo de D. Trump recent, prin războiul din Iran.
Astfel de schimbări radicale de direcţie este chintesenţa dezinformării, manipulării spionajului în general, şi în general a lipsei de onoare şi consistenţă pe care aceşti golani de lux o au. Atunci însă când vine vorba de dovezi pentru aceste afirmaţii specifice valului 4, Watts simulează amatorismul şi aduce nişte fantomatice surse, imposibil de verificat. În cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” şi cele de până în 2016 el a putut ameţi cititorul cu haos informaţional cu sumedenia de material jurnalistic din sumedenia de evenimente întâmplate în aproape o jumătate de secol. El putea astfel da astfel răspunsuri ocolitoare de 10 minute, menite să ascundă întrebarea. Dar, de data asta dovezile sînt nişte simple texte şi afirmaţii scrise de diverşi politruci, fără vreo bază de dovezi.
În articolul său publicat în contul său din „Academica”, intitulat pur şi simplu „Intervenţia militară a lui Ceauşescu împotriva Poloniei, august 1989” (original „Ceausescu's Military Intervention Against Poland, August 1989”), Larry Watts inventează pur şi simplu interesul lui Ceauşescu pentru a invada Polonia. Probabil că numai mitingul din 1968 nu l-a împiedicat să scoată ceva similar şi despre Cehoslovacia. Începând de la pagina 12 din cartea „On The Eve Of The Romanian Revolution…” există o secţiune care scoate din nimic o ameninţare de invazie asupra Ungariei din partea României. Ideea se repetă apoi până la finalul acestei cărţi, după cum vedem la pagina 28, dintr-un citat a unei prezumtive declaraţii atribuite lui Karoly Grosz, fost prim ministru maghiar între 1987 şi 1988. Această idee se regăseşte în alte citate, de exemplu la pagina 30; Watts citează diverse surse extremiste ce afirmă că România ar fi avut un plan de atac al Ungariei, prin trimiterea unor trupe la graniţa comună. Scopul începe să se contureze la pagina 29, şi anume acela de a lua şi alte teritorii din Ungaria, sugerând astfel că Transilvania a fost luată prin invazie clasică asupra Ungariei.
La pagina 26 el citează doi autori maghiari extremişti care au afirmat că acest plan ar fi avut scopul de a ameninţa şi apoi şantaja Ungaria. Naţionaliştii extremişti aveau mereu această idee în argumentele lor, reevocând situaţiile în care Budapesta a fost ocupată de armatele române. Însă ei niciodată nu menţionau că aceste situaţii s-au întâmplat într-o alianţă în care România se afla, niciodată ca invazie exclusiv românească. Dar chiar şi ei admiteau că aşa ceva este posibil doar dacă Ungaria ar ataca prima. La pagina 15 vedem o exprimare alambicată care îi induce o falsă idee cititorului neatent cum că la graniţa româno-maghiară ar fi existat schimburi de focuri şi morţi:
„Poliţia maghiară, de exemplu, a emis o dezminţire publică cu privire la rapoartele din ianuarie 1989 ale Forumului Democrat Maghiar (care a format primul guvern necomunist al Ungariei) adresate şefului Adunării Naţionale, susţinând că la frontieră au fost găsite cadavrele a optsprezece «evadaţi din România»”
Paragraful se termină cu o notă de subsol (57), care, dacă o urmărim la pagina 59, ne spune ceva care nu are nicio legătură cu ce se spusese în el, respectiv că
„În mai 1988 a avut loc un incident armat la graniţa româno-ungară, soldat cu cel puţin o victimă. Cu toate acestea, cauza incidentului, identitatea şi locul unde se află victimele rămân neclare. Ceauşescu a făcut referire pe scurt la incident în şedinţa Comitetului Central din 18 iunie 1988, într-un mod care sugera singularitatea sa.”
Împuşcăturile la graniţă nu sînt lucruri neobişnuite datorită transfugilor ilegali. Patrulele trag focuri de armă pentru a-i opri să treacă ilegal frontiera. Uneori ei sunt ucişi de aceste rafale. Dar a face din aceste incidente o chestiune una de conflict armat interstatal echivalează cu a spune că în decembrie 1989 ar fi fost 60 000 de victime şi apoi genocid. După cum am văzut în secţiunile anterioare, există câteva zale dezinformaţionale care sprijină de la distanţă mistificările valului 1 şi în cadrul valului 4. La pagina 26 Watts oferă şi o za dezinformaţională pentru mutarea trupelor sovietice la graniţa cu Ungaria. Pe parcursul mai multor pagini din această carte Watts afirmă că şi trupe maghiare ar fi luat parte la această manevră militară şi că scopul ar fi fost prevenţia unui fantomatic atac dinspre România. O astfel de dezinformare are rolul de a da în ochii generalului Guşe aparenţa unei realităţi asupra fictivei alarme „Radu cel Frumos”, care l-a făcut să îl sune pe ministrul maghiar Karpati, după cum am arătat în documentar.
Cireaşa de pe tortul dezinformaţional este dată de ceea ce a justificat recentul atac al SUA asupra Iranului, respectiv bomba nucleară. După cum am amintit deja în secţiunea
„Dezinformări concepute în special pentru publicul occidental faţă de tragedia din 1989 din România”, dezinformarea că Ceauşescu ar fi avut în plan construcţia bombei nucleare apare la pagina 19 din cartea lui Watts „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”. La pagina 31 vedem afirmaţia cum că armele nucleare ar fi proliferat în întregul spaţiu est-european, nu doar în România, pentru care pune nota de subsol 150, dezvoltată la pagina 66. Cine are răbdare să caute, sau nu uită între timp de dovezi, găseşte acolo nişte emisiuni de la radio Europa Liberă şi radio Bucureşti, deşi numele corect era Radio România Actualităţi. Despre
minciunile infamului post de radio Europa Liberă am detaliat în capitolul 2. Desigur, acele emisiuni nu mai sînt de găsit, aşa că e imposibil să vedem de unde au avut acei jurnalişti acele informaţii. Remarcăm aici tehnica de dezinformare prin externalizare, unde sursa dezinformării este aruncată în exteriorul ierarhiei tehnologiei dezinformării.
Am văzut această dezinformare deja la Emil Străiunu. Dar am văzut-o şi în documentarul „Mysteries of the Abandoned: Chernobyl's Deadliest Secrets”, pe care l-am analizat
în secţiunea „Dezinformare şi manipulare complexă faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl”. Acest documentar prezenta o puerilă ipoteză cum că întreaga centrală ar fi fost o bază de construcţie a unei noi bombe atomice, camuflată de activitatea de centrală atomo-electrică. Am arătat astfel că în acest fel implicarea CIA în explozia reactorului 4 este justificată de scopul de a preveni construcţia acelei fictive bombe, desigur pentru „siguranţa mondială” (Sic!). Cititorul răbdător poate înţelege acum de ce am făcut lunga paranteză a celor 5 secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl din capitolul 1. Deşi nu afirmă literal, de fapt teoria bombei atomice este aceea prin care se justifică printr-o za dezinformaţională de întâmpinare, implicit intervenţia spionajului occidental şi la Cernobâl şi în decembrie 1989 în România, prin eliminarea unor fictive ameninţări la adresa „păcii mondiale” de către aceste state.
Noul tip de invazie militară a lumii practicată de SUA este acoperită de această dialectică apărare-atac, prin care atacul este justificat ca apărare preventivă faţă de diferite ameninţări supradimensionate de presă. Aceeaşi strategie dezinformaţională s-a folosit parţial şi după 2004 în Irak, cu alegaţia falsă de ameninţare pe care regimul lui Saddam Hussein ar fi avut-o asupra „aliaţilor SUA din zonă” cu fictivele sale arme chimice. Ne aducem aminte despre cum G. Bush a scăzut radical în sondaje după ce aceste alegaţii nu au fost confirmate, pentru că nu au fost găsite arme chimice pe teritoriul Irakian după invazia americană din anii 2000. În acelaşi fel nici la Cernobâl şi nici în România nu au fost găsite dovezi ale unor proiecte de construcţie de arme nucleare.
SUA niciodată nu şi-a cerut scuze Japoniei pentru cea mai mare crimă din istorie făcută împotriva civililor, prin aruncarea celor două bombe la Hiroshima şi Nagasaki. Însă atunci când SUA doreşte să invadeze vreo altă ţară, i se reproşează tocmai ceea ce acest stat a făcut atunci. Remarcaţi incredibila dezinformare: în loc să îşi ceară scuze, SUA acuza pe alţii de intenţii similare, nu de fapt! Această dialectică a atacului apărare a cuprins şi justificarea invaziei diversionist-militare din decembrie 1989, ca o fictivă măsură de prevenţie în faţa unui fals pericol nuclear românesc în zonă.
Aşa cum Larry Watts a pregătit la începutul anilor 2010 al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989 pentru nivelul academic, iată că la 5 ani el a emis firav şi pe acest cel de-al 4-lea val. Problema e că, chiar aşa plin de ficţiuni, extremiştii maghiari sînt puţini, la fel ca şi cei români, care alimentează acest conflict interetnic minor. Cu toată dezinformarea şi manipularea operate, în martie 1990 au fost strânşi la Târgu Mureş doar 1000 de naivi, şi aceea nedispuşi să îşi ucidă semenii. Din această cauză, materialele cu această temă sînt puţine. Watts nu a putut astfel crea şi în această carte haosul informaţional cu temă vadimistă din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”.
Nu este exclus totuşi ca în viitor Larry Watts să o renege pe aceasta şi să interpreteze evenimentele în sensul valului 4, nu celui 3, în spiritul jonglărilor sale narative dezinformaţionaliste. E posibil să vedem o „adaptare” a vechilor sale texte la noile circumstanţe. Cartea sa „On The Eve Of The Romanian Revolution…” a făcut deja acest prim pas, dar faţă alte evenimente. Poate că şi din cauza asta el a lăsat această carte fără ISBN. Dar lipsa de ISBN poate fi o strategie mai amplă de negare ulterior a ei, în cazul în care nu convinge pe nimeni. Eu sunt unul dintre sceptici, după cum se vede. Important e ca acum, în această perioadă tulbure, şi el să-şi aducă aportul pe cât posibil la noi dezinformări, în acord cu răspunsul departamentelor de dezinformare ale CIA şi altor agenţii de spionaj occidentale la noile idei politice ale românilor. Însă mă îndoiesc că acest val 4 va avea adepţi precum a avut valul 3.
Deşi această dezinformare a fost un produs temporar al spionajului civil în frunte cu CIA, infama agenţie de spionaj s-a dezis de faţadă de Watts prin unele voci oficiale, ştiind că până la urmă minciuna asta va fi demantelată şi abandonată. Deşi erau colaboratori, vedem într-un articol din ziarul „Curentul” din 30 iulie 2013, intitulat „Fostul şef CIA James Woolsey: Larry Watts minte cu neruşinare!” că între Watts şi CIA s-ar fi produs un divorţ. Şi aşa ceva este o petardă. Un astfel de titlu e menit să taie orice legătură între Watts şi departamentul de „dezinformare” al CIA, pe care orice agenţie de spionaj civil o are. Păcat că el deja afirmase că a avut legături cu infama agenţie… Dacă citim printre rânduri, această afirmaţie e adevărată, doar că minciuna venea de la însăşi CIA, pe care el o transmite mai departe.
De fapt, după cum am arătat în prima secţiune dedicată lui, pe întreaga sa activitate în România, Larry Watts şi-a jucat un rol ce pare credibil pentru cei fără mare ţinere de minte, precum este capitalismul însuşi. Misiunile lui s-au adaptat momentului şi au dat randament pe moment. Însă, puse cap la cap, aceste zigzag-uri profesionale scot la suprafaţă profilul tipic al unui infiltrat al spionajului civil în diferite instituţii, cu minciuni şi manufacturări ridicole de probe, care seamănă destul de bine cu neghiobia spionajului stalinist în materie de credibilitate.
Larry Watts este prototipul spionului. Asemenea unui comis-voiajor care vrea să vândă ceva, el se adaptează clientului, iar clienţii sînt grupurile sociale diverse. În anii 1980 s-a prezentat ca „visul american” în devenire, atrăgând naivitatea unui popor care uitase ce înseamnă capitalismul. În anii 1990 s-a prezentat ca naţionalist vadimist, cu accente xenofobice, în contrast cu propria sa origine pentru care în mod normal ar fi trebuit să performeze. Dar pe el nu l-a interesat naţionalismul american, ci doar pe cel românesc (Sic!). Prin această ghiduşie dezinformaţională el a abătut în mod abil atenţia de la CIA către extremiştii maghiari în generarea evenimentelor din 1989. Pe lângă aceştia, el a creat din nimic extremişti sârbi şi bulgari, şi ei gata să-şi recupereze teritoriile de la nord de Dunăre, ale căror denumiri slave confirmă apartenenţa originară (sic!). Cireaşa de pe tort, ambiţia Rusiei în frunte cu Putin de a recrea URSS, îmbrăţişată de mulţi români după invazia absurdă a Ucrainei; acest război manufacturat i-a convins pe mulţi că evenimentele au fost generate principial de URSS/Rusia. Pentru cine nu crede nici această minciună, şi ştie despre racolaţii de spionajul occidental, iată că Watts vine cu al 4-lea nivel de dezinformare a bombei atomice, care justifică intervenţia spionajului occidental prin dialectica apărării în faţa unui fictiv atac nuclear, după modelul repetat de aproape un secol.
Aceştia sînt infiltraţii dezinformaţionali ai invaziei diversionist-militara din decembrie 1989 în toate resorturile statului, în sensul ştergerii urmelor invaziei. Vom vedea
în secţiunea următoare cum aceleaşi metode de infiltrare în viaţa personală sînt folosite de dictatura capitalistă, în sens invers, cu scop de poliţie politică, pentru a distruge vieţile dizidenţilor politici şi a perpetua naivitatea populară pentru noul regim.
