Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.19. Diversiunea „Scrisoarea celor 6” şi confuzia creată artificial în jurul lui Mircea Răceanu
Aşanumita „scrisoare a celor 6” a fost un memoriu public ce reia pe scurt minciunile lui Ion Mihai Pacepa din cartea sa „Orizonturi roşii…”. Acest document a fost lansat la radio BBC World Service în data 10 martie 1989, şi apoi preluat de alte posturi ultra-denigratoare ale regimului, precum radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, ambele controlate de CIA în Europa şi SUA. Două capete de acuzare se remarcă în acest document în mod explicit, respectiv fictivele planuri ale lui Ceauşescu de distrugere deliberată a satelor şi a economiei naţionale. După cum am spus în documentar, în precedenta secţiune, şi o să tot arăt pe parcursul acestei cărţi, aşa ceva se ştia că va fi consecinţa invaziei neocolonialiste ce va urma celei diversionist-militare din 1989, care se pregătea odată cu aceste atacuri (dez)informaţionale. Scăderea natalităţii şi ruinarea caselor, în care tăiau cândva oameni, este defectul major al capitalismului, ca revers al principalei sale calităţi, respectiv creşterea economică. Dar, printr-un astfel de proces dezinformaţional, acest defect a fost pus în cârca regimului Ceauşescu încă de dinaintea invaziei, pentru dezinformarea următoarelor generaţii. Aşa ceva se înscrie în ceea ce eu am numit tehnica de dezinformare prin falsă antecedenţă în secţiunea „Tehnici de dezinformare indirectă” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În această secţiune voi descrie cum acest memoriu a fost menit să dea falsa impresie că ar fi existat opoziţie în interiorul PCR împotriva lui Ceauşescu, şi să creeze confuzie artificială în jurul lui Mircea Răceanu, prin falsa dilemă trădător-patriot cu privire la el.
„Scrisoarea celor 6”, o manufacturare unui alt canal de revoltă (în interiorul PCR) împotriva regimului
„Scrisoarea celor 6” este un document manufacturat, în primul rând menit să convingă opinia publică, în special cea internaţională, că dictatorul moderat Nicolae Ceauşescu ar fi pierdut puterea în urma unei fracţiuni de opoziţie în PCR dinspre cei 6 magnifici frumoşi (sic!). Principali săi semnatari au fost Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu. Ei au şi fost recompensaţi prin funcţii importante în aparatul demagogist de după 1990, pentru rolul local în redactarea acestui memoriu. Dar, de fapt, originea lui este însăşi CIA, după cum vom vedea un pic mai jos, precum sînt toate diversiunile din decembrie 1989. Ei au primit sarcină să-i coopteze pe cei 2 vechi membri ilegalişti ai PCR care au luat poziţii diverse împotriva regimului, respectiv Grigore Răceanu (tatăl adoptiv al lui Mircea Răceanu) şi Constantin Pârvulescu. La aceştia au fost cooptaţi un al treilea nemulţumit, Gheorghe Apostol, un dizident ceva mai reţinut, dar cu cea mai importantă poziţie în PCR dintre toţi, şi altul, şi mai discret, Corneliu Mănescu.
Bârlădeanu a fost uns ca preşedinte al Senatului României după 1990. Brucan a fost centrul acţiunii întocmirii acestui document, la comanda păpuşarilor săi din CIA. Despre el deja am menţionat pe scurt în documentar şi până acum în această carte. Am văzut că el a fost unul dintre cei mai importanţi piloni ai punerii în practică a haosului din decembrie 1989. Brucan a supervizat de la etajul 11 al TVR mesajele diversioniste despre „terorişti” şi altele. Ele transmiteau concomitent dezinformări încrucişate pentru două grupuri posesoare de arme de foc, care urmau să interacţioneze, că cealaltă parte ar fi una „teroristă”. Această inginerie socială tragică a fost repetată în aproximativ 100 de cazuri, după cum citim în cărţile lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei…”, sau „Teroriştii printre noi…”, editate de Adevărul Holding în 2010 şi 2011. Asemenea dezinformări (deliberate) au dus la foc fratricid care au facilitat în jur de 400 de morţi (385, conform lui Ion Bucur, „Cartea represiunii 1989”, pagina 178). Brucan a fost corifeul implementării acelor dezinformări în 22 decembrie 1989. Ele treceau cumva mai întâi pe la etajul 11 al TVR, unde el îşi avea cartierul general, şi apoi erau transmise în direct din Studioul 4.
De asemenea, Brucan l-a impus pe Iliescu ca lider în grupul proaspătului FSN, cu concursul lui Voican-Voiculescu, Petre Roman şi Dumitru Mazilu. Asemenea acţiune a fost făcută din ordinul expres al CIA, care l-a anunţat pe zămbăreţ ca succesorul lui Ceauşescu la postul de radio „Europa Liberă”, cu mult înainte de 1989. Voi reveni la acest subiect cu detalii pe parcurs. Tot Brucan a fost cel ce va impune coloana vertebrală a opoziţiei neoliberaliste din „Grupul pentru Dialog Social” (GDS), la care am aderat şi eu indirect, ca susţinător, până în anii 2010. Dacă ar fi avut dicţie bună şi un zâmbet ceva mai cuceritor, Brucan ar fi ajuns preşedinte după 1990.
Voi reveni pe parcursul cărţii de faţă la trecutul lui. Deocamdată mă voi limita la a descrie rolul său în editarea memoriului intitulat „Scrisoarea celor 6”. Sensul public al acestui document a fost acela de a da o fictivă realitate comunitară a mişcărilor de dizidenţă politică din România. Aceste mişcări erau foarte firave, şi veneau în principal dinspre artişti sau dinspre vechi activişti şi simpatizanţi ai formaţiunilor politice opuse comuniştilor. Primul grup era constituit din literaţi, artişti vizuali, actori, muzicieni etc., precum Paul Goma, Mircea Dinescu, Dan Petrescu sau Doina Cornea. Ei îşi reclamau astfel nevoia de libertate şi exprimare, fie în ţară, fie în afara ţării, în contextul unei dictaturi moderate, dar totuşi clasice. Celălalt grup era cel al vechilor activişti în PNL, PNŢ şi în special în aşa-numita „Legiune a Arhanghelului Mihail”, cei mai încrâncenaţi adversari politici ai comuniştilor atât înainte de 1944, dar şi după. Niciunul dintre aceştia nu a fost cooptat la redactarea acelui memoriu, ci doar activişti din PCR. Pe lângă Pacepa, „cei 6” au avut rolul de a deveni „martori” pentru acuzaţiile neo-staliniste aduse lui Ceauşescu la procesul din 25 decembrie 1989. Dar, am văzut în documentar şi vom vedea în detaliu pe parcurs, ele nu veneau de la stalinismul de stânga, propriu-zis, ci de la de capitalismul sălbatic, ce avea să se instaureze după 1989.
Cert este că doar ei dintre „cei 6” vor fi cules roadele „dizidenţei” lor subite, tocmai Brucan şi Bârlădenu, cooptaţi în organismele noului regim. Ceilalţi 4 au fost chemaţi de formă în această mascaradă, o variantă restrânsă a întregii mascarade din 1989. Cei 4 corifei cooptaţi în redactarea acelui memoriu de dizidenţă au fost decorativi, la fel ca însăşi masa de protestatari ad-hoc din decembrie 1989. Aceşti oameni au ajuns să protesteze manipulaţi de minciunile de la radioul RRA şi televiziunii publice TVR, preluate de la radioul Europa Liberă, despre 60 mii de morţi (apoi genocid), după cum voi arăta în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din capitolul 2 . Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu au avut anterior anumite poziţii critice faţă de regim.
Dar cel mai frustrat dintre toţi a fost Gheorghe Apostol. El a fost iniţial parte din a doua gardă de locotenenţi ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej, alături de Gheorghe Maurer, şi Ceauşescu. Ei au ajuns în aceste poziţii după ce partenerii iniţiali ai lui Dej de conducere a PCR, respectiv Teohari Georgescu, Ana Pauker, şi în special Vasile Luca, au fost marginalizaţi. Ultimul chiar a sfârşit ca deţinut politic în închisorile regimului. Pe lângă cei 3 noi parteneri de conducere în PCR (numit atunci PMR), Dej îi avea în următorul eşalon pe Alexandru Drăghici, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş. Însă niciunul dintre aceştia 3 nu se remarcaseră cu activitate şi iniţiativă importantă până atunci. Iniţial Maurer a fost cel indicat să preia rolul lui Dej, după ce şi el şi alţii câţiva au înţeles că boala sa e incurabilă, şi sfârşitul său e iminent. Ca evreu, şi cu amintirea dramei Anei Pauker, marginalizată şi persecutată la ordinul lui Stalin pentru etnia sa iudaică, Maurer a refuzat. Al doilea a fost Ceauşescu, cu dicţie mai proastă decât cea a lui Apostol, dar cu reuşite mai importante. Aşa că el a fost ales în locul lui Dej. Apostol nu a putut trece peste acest eşec şi a rămas un frustrat pe Ceauşescu. Pentru a-i tăia posibilitatea vreunui contraatac sau vreo răzgândire, dictatorul l-a convertit pe Apostol din demagog în diplomat, ca ambasador în Argentina, Uruguay şi Brazilia. O astfel de funcţie este de fapt o retrogradare. Maurer a fost prim-ministru din 1961 până în 1974, după care s-a retras din politică. Astfel, el şi Apostol nu doar că vor fi rupţi de realităţile vieţii politice autohtone, dar astfel vor fi scoşi din CPEx, care era însăşi conducerea partidului. În locul lor, dictatorul şi-a promovat treptat figuri obediente şi însăşi nevasta, Elena, până când aceasta a ajuns celebrul „cabinet 2”, adică a doua persoană în PCR şi stat.
Această situaţie a devenit una dintre vulnerabilităţile majore ale dictatorului. Toate sistemele politice au probleme în legitimitatea celor ce iau decizii. Însă dictaturile socialiste est-europene au avut probleme speciale. Dej a fost impus de Stalin ca lider PCR. În ciuda determinării sale remarcabile, şi a simţului politic, Ceauşescu era bâlbâit, un defect incompatibil pentru funcţia de şef al statului. Dar, cu şiretenie ascuţită, el a reuşit să-i îndepărteze de conducerea partidului pe cei cu inteligenţă şi abilităţi superioare lui, special pentru a-şi întări poziţia şi a fi reales la fiecare congres. Tendinţele nepotiste s-au văzut nu doar la promovarea Elenei în CPEx, ci şi a fraţilor săi în funcţii înalte. Apostol a fost doar unul dintre cei frustraţi pe această situaţie. Şi, pe lângă el, erau şi alţi nemulţumiţi. Constantin Pârvulescu, membru PCR din perioada ilegalistă, a avut curajul să declare că el nu votează pe Ceauşescu la lucrările congresului al XII-lea al PCR din noiembrie 1979, transmis în direct la radio şi TV.
Pârvulescu a părut curajos în acea poziţie, însă acţiunea sa denotă slabe abilităţi de a înţelege politica şi însăşi psihologia umană. În câteva minute din intervenţie, el dovedeşte şi carenţe majore de a înţelege sensurile unor cuvinte; el i-a etichetat ca „agitatori” pe cei care începuseră să-l huiduiască, ca reacţie la atacul său explicit la adresa lui Ceauşescu. Însă agitatorii sînt nişte membri minoritari într-un grup care încearcă să-i schimbe curentul general de opinie, de obicei opus. Adică exact ceea ce era el atunci. Apoi vedem cum el confundă „sustragerea” cu manevrele lui Ceauşescu de realegere, acuzându-l că acesta s-ar „sustrage de la controlul partidului”. Alegerea liderului partidului la congrese era o temă vulnerabilă de atacare a dictatorului, şi fructuoasă pentru un alt lider, dar nu cu aceste cuvinte insuficient înţelese.
Un alt frustrat, încă din timpul stalinismului, şi cu consecinţe destul de neplăcute pentru el, a fost însuşi Grigore Răceanu. În prima secţiune dedicată fiului său adoptiv, Mircea, am descris criticile sale la adresa conducerii PCR în aplicarea în realitate a utopiei comuniste. Desigur, la fel ca şi în cazul anterior, asta i se poate mai curând reproşa naivităţii lui însuşi de a fi crezut că utopia imaginată de Marx şi Engels se va putea realiza aşa cum au spus ei. Iar dacă a acceptat deformarea leninist-stalinistă a comunismului (socialism), critica lui era totuşi nejustificată, deoarece ea se aplica în România foarte asemănător cu modul în care se aplica în URSS. Şi asta s-a văzut pe el însuşi.
În cărţile „Infern '89…”, pagina 53, şi „România contra Statelor Unite…” , pagina 53, Mircea Răceanu spune că acest document ar fi fost elaborat în principal de Brucan, cu ajutorul lui Apostol. După aceea, el a circulat pe la alţi 4, care l-au semnat, dar nu au avut vreun aport în elaborarea directă a lui, ci eventual nişte consultări anterioare. Deşi a fost citită de acele posturi de radio, ceea ce îi conferă realitatea, au fost voci, inclusiv printre presupuşii semnatari, care susţineau că nimeni n-ar fi văzut-o în forma finală, nici măcar Brucan, deşi a fost pilonul local al manufacturării ei. Alte voci susţin că unii dintre semnatari n-ar fi văzut-o deloc, şi nici măcar n-ar fi ştiut de existenţa ei. La pagina 27 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, editura Viitorul Românesc, 1992, Filip Teodorescu spune că
«Pionul principal folosit a fost Silviu Brucan care a redactat şi textul pe care însă am înţeles eu, nu l-a arătat în întregime niciunuia dintre „semnatari”. Am pus între ghilimele cuvîntul întrucît practic nimeni nu a semnat, iar Grigore Răceanu nici măcar nu a avut cunoştinţă despre „iniţiativa” lui Silviu Brucan.»
E greu să luăm de bună vreo afirmaţie a unui astfel de (contra)spion, fie el declarat retras din activitate, fie sub acoperire. Situaţia pare asemenea cu confruntarea dintre 2 foşti iubiţi, sau a 2 mincinoşi patologici, care spun lucruri total diferite, despre experienţele lor, iar persoana independentă care îi ascultă nu ştie pe cine să creadă. Însă în acest caz, Teodorescu ar fi putut spune totuşi adevărul. Grigore Răceanu era mult prea bătrân în 1989 (83 ani) ca să se mai ocupe cu aşa ceva. Dar, vom vedea în capitolul 2 cum au fost „revoluţionari” în etate de 70 şi 80 de ani, „din pix”. „Din pix” se putea face orice, după cum vedem că aşa ceva se practică până în zilele noastre. Oricum, el nu a revenit în politică şi nici în peisajul publicistic după 1990 (a decedat în 1996), şi nici nu a confirmat public în mod direct participarea la redactarea acelui memoriu.
Dacă „lista celor 6” nu ar fi fost semnată de niciunul dintre ei, sau poate doar de Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu, atunci asta se explică tocmai prin faptul că „nişte băieţi” (fără epoleţi) au adăugat nişte fraze sau au modificat altele la/din textul (cel mai probabil) editat iniţial de primul. Poate că iniţial el chiar a fost semnat de ei, sau doar de o parte din „cei 6 magnifici”. Însă, ulterior, cu adăugirile respective, s-a copiat conţinutul efectiv într-o altă pagină, care a devenit forma finală. Tema cu distrugerea satelor şi a economiei naţionale putea să prindă la cei tineri, la cei naivi, şi la străini, care nu ştiau realităţile din România. Cei care aveau însă cel puţin 40 de ani în 1989 văzuseră modul accelerat de evoluţie în societatea românească în decadele anterioare, aşa cum am arătat până acum, şi cum voi arăta şi mai detaliat în capitolul 3. Dacă acest memoriu ar fi fost publicat în România, el devenea total necredibil. Însă după 1989, mulţi au fost cuprinşi de amnezie indusă, ca în romanul „1989” al lui Orwell. Aşa stalinist oportunist cum a fost Brucan, el nu dezvoltă în niciuna din cărţile sale tema mincinoasă a „distrugerii satelor”. Însă, într-o notă de subsol de la pagina 215 din cartea sa „Generaţia irosită…”, editată de Universul şi Calistrat Hogaş (1992), el scrie că ar fi inclus acest subiect în articolul 5 din celebra „proclamaţie către ţară” la care începuse să lucreze Mircea Dinescu, sub descrierea lui Ion Caramitru. Sau poate că şi nota respectivă a fost adăugată de cenzorii noii dictaturi…
La fel ca şi „scrisoarea celor 6”, şi tema distrugerii satelor a fost şi comandată cu scop de ultra-denigrare a regimului. Brucan nu a consimţit concret la această minciună denigratoare, ci doar s-a conformat ei, în acord cu ordinul din ramura operativă în care era încadrat. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi că cele 1166 de victime au fost artificial create exact pentru a manipula dezinformaţional masele. Apoi, numărul lor a fost exagerat la 60 000, sute de mii şi apoi genocid, după cum voi arăta în capitolul 2. E posibil ca Brucan să fi fost convins de acceptarea acestei minciuni înainte de citirea memoriului la BBC, însă e posibil ca tema să fi fost adăugată ulterior, fără ştirea sa, pe care însă a fost nevoit s-o adopte conform „ordinului pe unitate” ....
Din acest motiv eu consider că povestea cu distrugerea satelor şi a economiei nu a aparţinut celor doi piloni ai memoriului, ci a fost adăugată de cei care au comandat acest document. După aceea, considerând adăugirea o formă reuşită de propagandă, „cei 6” au acceptat forma finală, şi n-au obiectat împotriva ei. Părerea mea este că şi Brucan şi Bârlădeanu au fost cooptaţi în această tărăşenie în primul rând pentru a-şi salva cât de cât onoarea (atât cât o fi fost) de foşti stalinişti, şi de a-şi repara greşelile de atunci. Apoi, ca nişte oportunişti, ambii au intuit iminenţa invaziei, şi au vrut să se alieze cu noii invadatori, aşa cum au făcut-o şi în anii 1940. Dar am totuşi o vagă credinţă că niciunul dintre cei 2 nu şi-au imaginat că în noul regim satele chiar for fi distruse datorită prăbuşirii ratei natalităţii şi deportării economice. Spre deosebire de deportarea clasică, făcută cu forţa armelor, cea economică a fost făcută prin distrugerea sistematică a industriei, urmată de emigrare în masă, de bună voie (sic!). Aşa stalinist cum a fost, Brucan a avertizat încă din anii 1990 pe noii invadatori despre riscul nostalgicilor. Iniţial ei au fost o minoritate. Apoi, cei care şi-au pierdut locul de muncă s-au înmulţit. Ei au trebuit ori să se întoarcă la agricultură de subzistenţă, aşa cum făcuseră strămoşii lor, sau să treacă ilegal graniţa. Aşa că grupul nostalgicilor a crescut de la an la an. Ulterior, după ce „libertăţile” capitalismului se vor fi dovedit fantomatice, cei mai mulţi români au devenit nostalgici faţă de regimul Ceauşescu, estimat ca „răul cel mai mic”.
„Scrisoarea celor 6” a fost o diversiune complexă menită să cosmetizeze invazia diversionist militară din decembrie 1989 ca revoluţie politică
Pe lângă crearea falsei dileme „trădător-patriot” pentru Mircea Răceanu, „scrisoarea celor 6” este menită să creeze o a doua dilemă, cu accent de denigrare pentru Ceauşescu ca dictator stalinist. Această nouă dilemă o imită pe cea a anteriorităţii oului sau găinii; de data asta dilema semută pe întrebarea „Ce a fost mai înainte, arestarea lui Mircea Răceanu sau scrisoarea celor 6?”. Pare lipsit de importanţă, însă dacă acel memoriu ar fi fost elaborat înainte, atunci Ceauşescu este un dictator clasic, stalinist, dur. Poate că diferenţa pare mică, însă de ea depinde însăşi viaţa unor oameni. Numai că această descriere este una denigratoare, cere nu se potriveşte cu realităţile guvernării sale. După cum am spus în documentar şi în introducere, Ceauşescu a fost într-adevăr un dictator clasic, nefiind ales de mase, dar unul moderat, fără crimele care i s-au manufacturat de invadatorii neocolonialişti de după 1989. Dacă Ceauşescu ar fi decis să îl trimită la închisoare pe Grigore Răceanu sau pe Constantin Pârvulescu pentru criticile lor la adresa lui, atunci ar fi fost un dictator stalinist. În realitate criticii săi nu au primit asemenea pedepse, ci poate nişte admonestări. Deşi însuşi Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte, Ceauşescu nu a dat dispoziţie de executare a sentinţei, după cum s-a întâmplat cu alt defector celebru, la GRU însă, generalul Nicolae Militaru.
Vom vedea în următorul subcapitol că greviştii de la fabrica „Steagul Roşu” din 1987 au fost pe de o parte instigaţi să protesteze prin tăierea nejustificată a salariilor, fapt nespecific dictaturii socialiste. Apoi, niciunul dintre ei nu a fost ucis, şi nici măcar trimis la închisoare, aşa cum invadatorii neocolonialişti au minţit grosolan. În acelaşi fel s-ar fi întâmplat şi cu dizidenţii autentici din decembrie 1989, instigaţi de agenţi ce jucau astfel de rol, să iasă în stradă şi să protesteze împotriva regimului Ceauşescu. Vom vedea în capitolul 2 că pe parcursul întregii mascarade tragice în jur de 1000 de victime, dintre cele 1166, au fost apolitici, vânaţi de lunetişti în casele lor sau pe străzi lăturalnice, sau prin dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid. Toate acestea au fost manufacturări de probe ale stalinismului capitalist instaurat în România după 1989, împotriva unei dictaturi clasice, dar moderate.
„scrisoarea celor 6” a fost menită să susţină această falsă iluzie în percepţia publică. Cum e de aşteptat, varianta de dictator stalinist pentru Ceauşescu este susţinută de Mircea Răceanu la paginile amintite mai sus din cărţile sale. El nu descrie cronologic evenimentele publice, respectiv că mai întâi el a fost arestat în ianuarie 1989, şi apoi memoriul a apărut în martie. Dimpotrivă, el spune că „cei 6” s-ar fi concentrat încă din toamna lui 1988 în elaborarea lui, de parcă ar fi fost o teză de doctorat. Însă el era un rezumat de câteva pagini a cărţii „Orizonturi roşii…” a lui Ion Mihai Pacepa. Nu era nimic de elaborat şi rearanjat, ci pur şi simplu de publicat.
Există un evident scop dezinformaţional mediu al acestui memoriu în a provoca iluzii omului simplu cu memoria scurtă sau celui grăbit şi neatent la detalii, cu privire la statutul lui Mircea Răceanu. El înţelege din această întorsătură că dictatura lui Ceauşescu ar fi fost una stalinistă, şi că i-ar fi manufacturat în mod tipic un dosar de poliţie politică lui Mircea Răceanu pentru că ar fi semnat „scrisoarea celor 6”. Această confuzie între fiul şi tatăl adoptiv nu este o simplă întâmplare, ci produsul unei inginerii sociale care a plecat de la realitatea opoziţiei lui Grigore Răceanu în PCR.
Pe de altă parte, Filip Teodorescu susţine varianta opusă la pagina 26 din cartea sa „Un risc asumat…”:
„… americanii au gîndit şi pus în aplicare o diversiune pentru a transforma un caz tipic de trădare într-unul de opoziţie politică. S-a născut ideea scrisorii de protest a unor vechi comunişti vizavi de politica ceauşistă... „
Mai departe, la pagina 27 din aceeaşi carte, în continuarea penultimului citat de mai sus, el scrie:
„Scrisoarea vroia să demonstreze opiniei publice din România şi din străinătate că arestarea lui Răceanu Mircea, ce nu era încă publică deşi trecuseră trei luni, se datora aderării tatălui vitreg la grupul celor care au semnat scrisoarea anticeauşistă.”
Însă tocmai faptul că varianta acoperirii defectării e susţinută de un notoriu agent DSS mă face să cred că ea are şi altceva de ascuns, altfel nu era el lăsat să expună public această versiune, în plin stalinism capitalist de după 1990. Mai sus am acceptat că e posibil ca el să fi spus adevărul, în contextul în care afirmaţiile sale au sens într-un context general. De data asta cred că e mai mult decât atât. Deşi această variantă pare mult mai coerentă, şi chiar adevărată într-un procent destul de înalt, eu cred totuşi că ea e totuşi un paravan pentru a ascunde pe cea 100% adevărată, care cred eu că este crearea de confuzie pentru opinia publică. Iar confuzia determină incapacitatea de a acţiona, tergiversarea concluziilor şi a recunoaşterii adevărului.
Această a treia variantă este dedusă din ipoteza mea lansată mai sus, cum că întreaga poveste a lui Mircea Răceanu este o cacealma. Am văzut anterior „Falsa dilemă trădător-patriot pentru Mircea Răceanu este creată artificial de spionajul civil”. Dosarele în urma cărora Răceanu a fost judecat şi condamnat nu sînt publice, şi noi nu ştim exact ce se află în ele. Am văzut că atât Filip Teodorescu, în cartea sa „Un risc asumat…”, cât şi Ana-Maria Cătănuş, în cartea „Revoluţia din 1989: învinşi şi învingători”, vorbesc despre „documente secrete”. Dar dacă acele „documente secrete” sînt nişte simple erori de apreciere ale unui civil? Aşa ceva poate fi efectul natural al dezinformării, dar poate fi efectul incompetenţei naturale a unui civil faţă de caracterul secret al unui document, dar şi faţă de articolele de lege care ar incrimina procente diverse de clasificare a unor astfel de documente. Ce facem dacă statul român hotărăşte la un moment dat să fie mai puţin parşiv şi să facă publice acele dosare, şi în ele vedem cópii după condica de la poartă, iar procesul lui Răceanu să fi fost într-adevăr unul stalinist, precum cel al lui Ceauşescu?
Mai mult decât atât, preşedintele de complet a fost nimeni altul decât infamul pseudo-judecător Gică Popa, cel care a prezidat procesul stalinist al lui Ceauşescu din 25 decembrie 1989. Cu mai puţin de un an după condamnarea lui Răceanu el îl condamna şi pe dictator la pedeapsa capitală, într-un proces totuşi la fel de stalinist, dar de data aceea în defavoarea regimului. Astfel de inconsistenţe comportamentale sînt tipice operaţiunilor de spionaj, unde spionii implicaţi în ele simulează comportamente din psihopatologia tulburării de personalitate de tip borderline şi de tip instabil (în DSM 5 absorbită în borderline). Însă cei care suferă de aşa ceva nu trec testele psihologice pentru a accede în asemenea funcţii. Astfel de falşi aliaţi ai regimului, ce aplicau orbeşte şi absurd instrumentele de protecţie a regimului, precum acest Gică Popa, erau de fapt sabotorii săi ascunşi. Vom vedea cazurile de arestare sau vânare a apoliticilor, care puteau fi justificate prin zelul fidelităţii faţă de regim, dar care în final au contribuit la instigarea unei revolte publice autentice. Mulţimea a crezut minciunile despre 60 mii de morţi (apoi genocid), şi a ieşit în stradă împotriva regimului. S-a manufacturat astfel din culise o falsă revoluţie. Vom vedea în capitolul 3 că ieşirea masivă în stradă e insuficientă pentru a face o revoluţie autentică .
Dar chiar dacă Răceanu chiar a trimis oficialilor americani documente secrete, modul total neprofesionist, de începător, în care le-a trimis arată că fie el, fie superiorii săi ierarhici, a/au vrut ca el să fie prins. Scopul unei asemenea diversiuni ar fi putut acela de a crea din nimic un scandal, care apoi să fie interpretat, chiar şi în procent mic, ca poliţie politică. Dar, remarcăm cum această poveste de fapt alimentează însuşi memoriul cunoscut ca „scrisoarea celor 6”. Aşa ceva seamănă izbitor cu diversiunea Laszlo Tokes de la Timişoara, menită să justifice ieşirea bruscă în stradă, timp de 3 zile a unui număr iniţial de 50 de oameni, apoi 200, apoi 1000. Cei mai mulţi dintre cei din ultimul număr erau agenţi infiltrat ce jucau rol de enoriaşi ai lui Tokes. Dar câţiva erau agenţi inclusiv între primii 50. Ei i-au manipulat pe enoriaşii autentici cu tehnici specifice să iasă la „o slujbă” ad hoc în faţa casei sale parohiale. La ora 01:42 din documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” am argumentat că toată povestea cu relocarea lui Tokes este de fapt o diversiune pentru a provoca artificial o revoltă. Voi reveni cu detalii la această temă în secţiunea „Manipularea lui Laszlo Tokes, Mircea Dinescu şi a altora pentru a contribui la manufacturarea unei revolte populare ample în decembrie 1989” de la finalul acestui capitol. La aceasta s-a adăugat şi închiderea talciocului Mehala cu o săptămână înainte, relocarea tancurilor (zise sovietice) de pe teritoriul Ungariei la graniţa cu România, şi însăşi alarma mincinoasă „Radu Cel Frumos” pentru militari, conform căreia teritoriul ţării ar fi fost invadat clasic de trupe străine.
Fiecare din aceste diversiuni a avut rolul de a crea concomitent revolte în diferite grupuri sociale. Închiderea talciocului i-a supărat atât pe comercianţi cât şi pe clienţi. Unii dintre ei veneau aici din partea opusă a ţării special pentru a se aproviziona cu marfă. Alarma „Radu Cel Frumos” a provocat angoasă între miliţieni şi militari. Relocarea lui Tokes i-a supărat pe enoriaşi. Arestarea la domiciliu a lui Mircea Dinescu a provocat frustrare între literaţi, artişti vizuali, actori, pentru îngrădirea libertăţii de exprimare. În acest context pare puţin probabil ca însuşi PCR să fi rămas neatins. Iar această artificială revoltă este o manufacturare a însăşi „scrisorii celor 6”, după cum am văzut în sub-secţiunea anterioară. Pentru omul simplu, ea pare o răbufnire a unor dizidenţe ascunse precum cazurile Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu. Însă aşa ceva nu a existat în PCR. Cei 2 au fost cazuri excepţionale, marginale. Ceauşescu a fost destul de abil să îi marginalizeze pe cei care nu îl linguşeau destul. „Nimeni nu mişca în front”, aşa cu se zicea în acele vremuri. Însă „scrisoarea celor 6” părea la BBC şi „Europa Liberă” un semnal al ajungerii „vântului schimbării” şi în România. CIA manufactura revolte artificiale prin întreruperea absurdă a curentului electric în locuinţe, sau distrugerea unor produse alimentare de cei care aveau interesul să le crească preţul în piaţa neagră. Ca şi astăzi, şi atunci oamenii credeau că protestează împotriva regimului din proprie iniţiativă, însă ei erau manipulaţi de la nivelul „sfinţilor” invaziei să iasă în stradă împotriva regimului.
Diversioniştii dezinformatori adoră să creeze iluzii faţă de evidenţă pentru opinia publică, iar temele Mircea Răceanu şi „scrisoarea celor 6” sînt produse tipice de dezinformare şi manipulare. Prin falsa dilemă trădător-patriot pentru Mircea Răceanu ei au ascuns pădurea de copaci, adică ceea ce este evident printr-o falsă dezbatere; în timp ce noi dezbatem dacă el a fost trădător sau patriot, nu vedem că în spatele său este o întreagă operaţiune de manipulare în masă în scop de creare artificială de revoltă împotriva regimului. Cine crede că Răceanu e patriot, exclude din start faptul că acele „documente secrete” ar fi autentice şi incriminabile, dar fără să le consulte, nefiind publice. Cine crede că el e trădător, face cam aceeaşi eroare, dar în sens invers, cu singura diferenţă că exclude CIA din ansamblul de instigare a revoltei populare. Faptul că el ar fi copiat nişte „documente secrete” şi le-ar fi vândut la CIA nu duce deloc la vreo revoltă populară. Dar duce la o revoltă în familia sa, în special în tatăl său adoptiv subversiv, care îi antrenează şi pe ceilalţi din PCR, care este însăşi „scrisoarea celor 6”. Deci iată că se provoacă totuşi o revoltă într-un grup restrâns, dar ceva mai apropiat de nucleul puterii. Toate celelalte cazuri de instigare în diverse grupuri sociale, aşa cum tocmai le-am amintit, sînt „cusute cu aţă albă”, după cum spune zicala. Toate au ceva nefiresc în modul în care s-au inflamat. Împreună ele sînt menite să justifice invazia diversionist-militară din decembrie 1989 ca o rezultantă a frământărilor interne. Atât Mircea Răceanu cât şi „scrisoarea celor 6” sînt parte din una dintre sursele de instigare a aceste revolte de masă.
Unde se află Mircea Răceanu în acest context? Părerea mea este că, da, el a fost un defector la CIA, dar nu atât pentru vânzarea de „documente secrete” către CIA, deşi, după cum am spus, nu exclud aşa ceva. Rolul lui era tocmai acela de a se asocia cu tatăl adoptiv subversiv, şi de a provoca apoi o spirală artificială de represiune şi revoltă în „anturajul” celor persecutaţi de regim, care va deveni însăşi „scrisoarea celor 6”. Cred că regizorii arestării lui i-au spus în mod expres să nu se panicheze, că totul este o regie cu final fericit pentru el, şi că sentinţa de condamnare la moarte nu va fi executată. Dimpotrivă, el a primit asigurări că va primi azil politic în SUA împreună cu familia sa. În acest context e foarte uşor să devii subit dizident politic, aşa cum au făcut cam mulţi în anii 1990, deşi n-au avut activitate dizidentă înainte. E foarte uşor cu acest „spate” să joci rol de Socrate, prin refuzul cererii de graţiere/ comutare a pedepsei cu moartea, despre care el scrie la pagina 342. Mai departe, la pagina 345 , Mircea Răceanu dezvoltă o întreagă secţiune cu minciuni despre „Motivele refuzului...”
În jurul lui au acţionat alţi defectori, ce jucau rolul de fideli orbi ai regimului, precum pseudo-judecătorul Gică Popa. Ei lucrau la manufacturarea unor false probe împotriva lui Mircea Răceanu, din postură de zeloşi ai regimului, dar care, la fel ca Gică Popa, se vor dovedi a fi fost sabotorii lui. Nu prea mai contează în acest context dacă acele „documente secrete” pe care Răceanu le-a vândut erau autentice sau nişte banalităţi. E posibil ca unii să le interpreteze într-un fel, alţii în altul, dacă vreodată ce vor fi făcute publice. Spionajul civil occidental lucrează preponderent cu aceste dileme cu rezonanţă diferită la public. Cert este că întreaga echipă de sabotori nu a dorit ca soţia sa, Mioara Răceanu, să afişeze acelaşi calm precum cea a scriitorului Virgil Tănase, despre care am descris în prima secţiune dedicată defectorului la DST-ul francez, Matei Pavel Haiducu. Panica naturală a Mioarei Răceanu pentru starea soţului său putea fi folosită pentru răspândirea de zvonuri ample în eşaloanele 2 şi 3 din PCR. „Scrisoarea celor 6” venea ca o mănuşă peste această diversiune.
E de remarcat cum însuşi gradul de panică al soţiei sale a fost controlat, spre a nu de veni stres post-traumatic intens cu consecinţe potenţial grave. La pagina 358 din „Infern '89. …” Mircea Răceanu descrie negocierea cu ea despre comutarea pedepsei! El a acceptat în această negociere doar atât pentru a nu o panica foarte tare, dar nu de a o linişti total. La pagina 235 el scrie că a refuzat în mod expres ca ea să apară la proces. Aşa ceva este o altă diversiune; în mod normal el ar fi trebuit să facă orice e posibil ca să aducă în cadrul procesului orice potenţial aliat pentru a-şi ameliora statutul. Un aliat putea fie să ceară îndurare pentru salvarea celui apropiat, fie putea să ameninţe cu darea în vileag a practicilor de poliţie politică a regimului. Însă ambele variante pot fi justificate prin acest refuz. Pe de o parte, dacă dovezile prezentate arătau că el este într-adevăr un spion al CIA, şi soţia sa le-ar fi văzut, e posibil ca e să fi dorit să divorţeze pe loc, convinsă de autenticitatea lor. Pe de o parte, dacă probele împotriva lui ar fi fost contrafăcute, ea ar fi putut dezvolta o puternică reacţie de stres post-traumatic, speriată de faptul că ar fi putut fi următoarea vizată, şi se putea sinucide sau putea dezvolta o boală tipică. Dimpotrivă, ţinerea ei la distanţă a putut menţine angoasa ei la un nivel suportabil. Toată viaţa ei şi a familiei lui Mircea Răceanu a fost controlată prin aceste pârghii de manipulare, odată ce el a fost arestat. La pagina 281 din „Infern '89. …” citim că niciunul dintre cei 2 avocaţi nu i-au comunicat Mioarei data procesului, special pentru a nu fi în sală. De asemenea, mai jos, unul dintre oficialii care au participat la proces, şi care era cunoştinţă cu familia Răceanu, Boris Rangheţ,
«…i-a spus că nu poate să vorbească deoarece au fost „puşi să semneze“ un document din care rezulta că dacă vorbesc vor putea fi condamnaţi până la cincisprezece ani închisoare pentru divulgarea secretelor de stat »
Apoi, la pagina 350 el spune că ea
„… fusese dată afară din minister şi că întreaga familie se afla sub stricta supraveghere a Securităţii”
Agenţii DSS care o însoţeau pe fiica sa Oana, aveau rolul de fapt de a împiedica orice fel de întâlnire cu diverse cunoştinţe, care să-i relateze despre cele aflate la dosar.
Indiferent dacă Mircea Răceanu a trimis banalităţi sau „documente secrete” la CIA, el a devenit fictiv izvor de revoltă în PCR, cel puţin în manualele de istorie,pentru tinerele generaţii. „Scrisoarea celor 6”, diversiunea relocării lui Laszlo Tokes, a arestării la domiciliu a lui Mircea Dinescu, alarma „Radu cel Frumos”, diversiunea spargerii profesioniste a vitrinelor, vânarea apoliticilor şi multe altele, au contribuit la crearea artificială a unei false revoluţii, care, de fapt, ascundea interesul meschin al capitalismului occidental de a-şi extinde piaţa de desfacere spre Est şi de a absorbi de aici resursele naturale şi umane. Toate aceste inginerii sociale s-au făcut cu o armată de defectori din interiorul sistemului, precum a fost însuşi Mircea Răceanu. Poate că în timpul arestării nu a semnat vreun pact cu CIA. Însă după aceea a făcut-o, iar cărţile sale dezinformaţionale constituie principala dovadă pentru aşa ceva. În următoarele secţiuni voi descrie în detaliu cum au fost aceşti oameni efectiv racolaţi de CIA, sau alte agenţii de spionaj subordonate ei. În primul rând vom vedea cazul Dennis Deletant despre cum se produce infiltrarea într-un grup social , cu scopul de a-l alipi într-o ramură operaţională organizată ierarhic din spionajul civil.
