Meditand la Ion Iliescu si la Piata Universitatii din iunie 1990

October 21, 20150 comentarii

Piata Universitatii este oglinda propriei mele vieti. A o analiza este un fel de a-mi face autobiografia, desi eram mic si nu traiam in Bucuresti in 1990. Dupa ce am auzit de anuntul redeschiderii dosarului mineriadei in care e implicat Ion Iliescu am stat aproape toata noaptea tot gandindu-ma la acesti ani asemenea unui alcoolic care isi ineaca amarul amintirilor in alcool.

Mult timp am crezut ca fenomenul Piata Universitatii 1990 a insemnat o trezire a constiintei noastre nationale. Aproape ca am venerat demnitatea acelor oameni, fie ea si doar una temporara. O sa raman un admirator al eforturilor celor care au protestat si in 1990 si in 2012-2013 de a deveni mai buni si de a face o lume mai buna. Insa premiza de la care s-a plecat e mult prea joasa fata de aceste idealuri. Analizand ceva mai atent fenomenul, mi-am dat seama ca Piata Universitatii este de fapt kilometrul 0 al deziluziilor noastre nationale. Nu ei au facut „revolutia”. Ei doar au fost masa de manevra. Au fost manipulati. Am analizat in acest articol in detalii sociologice fenomenul Piata Universitatii si modul in care Securitatea a stabilit politica acestei tari timp de vreo 50 de ani. Dupa o astfel de analiza mi-am dat seama ca fenomenul Piata Universitatii 1990 este mult prea mistificat. „Eroii” pietei erau niste bieti naivi pe care Securitatea ii juca pe degete. Ei nu intelegeau mai nimic nici din realitatea proxima si cu atat mai putin din realitatea capitalismului pe care il doreau implementat in Romania. Si-au depasit conditia, insa e prea putin.

Situatia nu e specifica Romaniei. (Ser) viciile secrete trag sforile din umbra in toate tarile puternice. Partea lor buna este aceea ca impiedica ajungerea la putere pe cale democratica a unor dictatori precum Hitler. In tarile dezvoltate astfel de (ser) vicii secrete impiedica astfel de personaje carismatice cu tendinte dictatoriale sa castige puterea. Insa blestemul existentei lor este acela ca impiedica aceasta lume sa fie una onesta. Nu poti sa fii un om liber si demn atata timp cat o institutie te supravegheaza si te manipuleaza ca pe un cobai prin tentaculele ei raspandite in intregul stat. Din start esti o molusca.

In Romania din pacate blestemul e de doua ori mai mare in conditiile in care toti capii de institutii sunt niste mici dictatori. Singurele lor limite sunt ceilalti dictatori ce conduc alte institutii. Securitatea in Romania si-a pierdut functia ei benefica, atat cat e ea in spatiul Occidental. Din punctul meu de vedere, manaria pe care aceasta institutie a facut-o in aceasta tara de 50 de ani incoace e cel mai sinistru episod din istoria Romaniei. Trecutul Securitatii in Romania este definitoriu pentru modul in care ea opereaza astazi. Totul pleaca de la niste baieti cu pofta de putere si dominanta care au invatat pe la Moscova filosofia marxist-leninista alaturi de arta spionajului, filajului, torturii si controlului. Cand au pornit pe acest drum, ei si-au dorit sa fie niste eroi politici precum figurile noastre istorice de gen Stefan cel Mare sau Mihai Viteazu. Isi sublimau nevoia de faima sau statut social prin deja rutinata intentie de a apara „poporul” de cotropitori.

Dincolo de teorie, practica arata ceva mai rau. Ceausescu nu le permitea afirmarea eroica. El vroia dinastie si, prin urmare, taia din fasa orice incercare a unui subordonat de a iesi inainte. Asa a aparut politica rotirii cadrelor. Securistul lacom de ambitii eroice a primit si alte lovituri. De exemplu, agentul Matei Pavel Haiducu a fost realmente scos la produs de asasinat politic in Occident contra dizidentilor politici. Mandria lor de James Bond donquixotesc era destul de clar afectata de astfel de ordine venite de la centru.

Apoi , „maturizarea” i-a facut sa inteleaga ca doctrinele comunismului erau un soi de gargara goala si ca lumea comunista se desfasoara dupa aceleasi principii ale fortei si dominantei, la fel ca si cea capitalista impotriva careia jurasera solemn sa lupte. Si uite asa Securistul de rand a ajuns sa iubeasca dusmanul. Treptat, a schimbat macazul. Acest tip de oscilare are state vechi in Romania. Asa se face ca, in decembrie 1989 Securitatea a aranjat confuzia de la mitingul organizat de Ceausescu, manipuland multimea sa-l deteste si sa il dea jos de la putere.

Cam asta este pe scurt descrierea fortei politice principale in Romania ultimilor 50 de ani. Mai departe o sa analizez materialul ei de lucru, masele. In 1990 in Romania erau doua tipuri de cetateni. Primul era cel majoritar, constituit din clasa de mijloc formata din muncitori si tarani. Celalalt consta in minoritatea democratica format din intelectuali si nonconformisti. Primii voiau doar schimbarea Ceausescu si pastrarea comunismului. Ceilalti erau toti de dreapta si voiau renuntarea si la comunism. Raportul dintre aceste forte era de 80% contra 20%, exact procentul cu care Iliescu a castigat alegerile. Primii erau mai docili si mai inactivi politic. Ceilalti erau mai visatori si extrem de indarjiti sa schimbe regimul. Ei au iesit in Piata Universitatii in 1990. Multi dintre ei voiau izolarea totala a celor care au lucrat in sistem. Si aici Securitatea era prima vizata. Idealul acesta era unul foarte indraznet, insa puterea Securitatii era mult mai mare.

Protestatarii nu puteau sa lupte contra acestei umbre de groaza. Ne-om fi batut cu pumnul in piept si ne-am aratat „sangele de roman” in fata dictaturii, odata ce stiam ca Moscova nu se baga in a-l apara pe Ceausescu si ca zidul Berlinului cazuse. Dar, analizand acum la rece, nu putem compara acum la rece cu ungurii sau cehoslovacii. Cam ce au facut ei se poate numi eroism national. Ei au iesit impotriva comunismului in momentul de maxima opresiune. Noi ne-am ascuns in pesteri, ca de obicei.

Stiu, nu se putea altfel, Securitatea era prea opresiva. Pentru ca mii de ani in acest spatiu geografic izolat s-a trait bine, departe de angoasele imperialiste occidentale … Noi suntem mai mamaligosi, si pot accepta asta chiar cu mandrie. Pentru ca aceasta atitudine mioritic hamletiana e interconectata direct cu toleranta noastra traditionala si cu umanismul nostru proverbial ca romani. Decat o natiune eroica dar plina de evenimente de gen Revolutia Franceza.

E ingrijorator insa atunci cand ne umflam in pene si amenintam in gol ca vom exploda in conditiile in care putem doar fasaim. Si aici nu-s deloc ironic vorbind la plural. Ma regasesc total in aceasta descriere. Trebuie sa intelegem ca nu-i nici o nenorocire daca nu putem fi ca natiune copilul teribil al istoriei universale. A fost bine ca o parte din noi au avut constiinta atunci, chiar si asa manipulati. Dar in acele zile trebuia actionat cu moderatie si mai putin cu acel histrionism de natiune aleasa. Nu ei au facut revolutia. Daca nu era diversiunea Securista la mitingul organizat de Ceausescu in 21 decembrie 1989, eroii guralivi de dupa inghiteau in continuare in sec. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca ce s-a intamplat in 1989 nu e tocmai o revolutie

Asemenea proverbului „dupa razboi, multi viteji se aduna”, iata-ne si pe noi in ultimele zile ale lui 1989 la facut revolutie. Am ramas cam ultimii prin Europa de Est. Am facut-o cum ne sta noua bine, pe alergatura, la final, dorind parca sa nu ne prinda revelionul cu ea nefacuta. Mai ca strigau ceilalti din jurul nostru: „hai ba iesiti ca e liber!”. Imi vine in minte celebrul meci al selectionatei noastre cu Olanda din Campionatul European de Fotbal 2008. Olanda era calificata si vroia sa piarda meciul cu noi pentru a scapa de Italia din fazele urmatoare. Olandezii au bagat rezervele si totusi, chiar si asa, am pierdut cu 2-0.

Dar, in ciuda acestei ipocrizii (inerente sistemului in care ne-am format) de a ne asuma „Revolutia”, eroii din 1989-90 ar fi putut schimba cu adevarat ceva in bine in tara asta. Cu lustratia pe care o propuneau, acesti oameni aveau o strategie buna. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara care interzicea „dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate”, ar fi fost intr-adevar un punct de cotitura in istoria noasta recenta. Singura prin care tara asta ar fi putut ajunge departe. Din pacate exact aici a fost punctul nostru slab ca natiune. Nu am stiut sa ne luam cu calm fraiele destinului in maini. Am intrat in panica mimand niste valori pe care inca nu le stapaneam.

Din pacate, acei vizionari ai Pietei Universitatii 1990 n-au stiut sa comunice mai bine cu masele. Marian Munteanu, liderul studentilor si unul dintre liderii protestatarilor parea un zevzec. Mircea Dinescu, un alt disident foarte activ in acele zile, a ramas in constiinta publica mult timp drept un surescitat dubios. Corneliu Coposu, in ciuda suferintelor sale demne, parea un fel de Frankenstein venit sa suga sangele poporului. Ion Ratiu cu papionul sau bizar si cu un discurs politologic paradoxal avea aspect de patron viclean venit sa vanda averea poporului.

Nu s-a gasit un om providential. Nu s-a gasit un intelectual genial care sa contracareze manipularea media. Asta le-a lipsit acelor oameni pentru a reusi macar mai tarziu. Din pacate, aceasta sciziune ireconciliabila intre popor si elite ne-a impiedicat sa devenim o natiune importanta in Europa. Poate ca nu-i nevoie sa fi devenit una, in conditiile in care acest spatiu geografic a fost mai izolat si mai intarziat. Oricum, acest tip de stratificare feudala a fost o frana puternica in emanciparea noastra ca natiune. In iunie 1990, manipularea media, controlata de vechii activisti PCR, a ruinat imaginea acestor oameni in ochii opiniei publice. Cu cateva luni in urma, in decembrie 1989, Securitatea lansa zvonuri despre teroristi pentru a justifica eliminarea fizica a singurului om care le periclita planul: insusi Ceausescu. In 1990 ea a lansat zvonuri despre droguri, alcool si prostitutie care s-ar practica in randul protestatarilor. La fel ca si in 2012, intre protestatari, s-au infiltrat instigatori, dupa vechea formula, care s-au dedat la devastari de masini si magazine in conditiile in care in Romania nu a existat niciodata o miscare anarhista vizibila. Emisia TV s-a intrerupt creand iluzia unei stari de urgenta specifica razboiului. Sa ne aducem aminte cum arata ziarul „Adevarul” in acele zile:


Iata ce fel de manifeste circulau prin Galati in acele zile:


Astfel de manipulari descurajeaza intentia celor bine intentionati de a face ceva bun pentru comunitate. Nu mai poti sa continui atunci cand vezi agentii de Securitate camuflati in anarhisti ca pornesc un razboi filmat atent de masinaria de propaganda a mass-media. Nu mai poti sa continui atunci cand vezi ca cei din pestera cred ce vad la TV la fel cum cred ca mama lui Isus era chiar virgina si dupa ce l-a conceput si dupa ce l-a nascut. Sa fie clar: nu poti sa faci Revolutie cu astfel de mentalitate de medieval.

Am vazut ca circula opinii dupa care obiectivul Pietei Universitatii ar fi fost gresit pentru ca protestatarii voiau sa dea jos un presedinte ales de o majoritate. Acesta nu este insa un argument viabil. Si Hitler a fost ales de o majoritate. Interventia fortelor de ordine de dinaintea venirii minerilor a fost una nelegitima deoarece dreptul la protest pasnic trebuia sa fie garantat in noul regim. Majoritatea protestatarilor, fiind oameni educati, au cam inteles ce li se pregateste. Imaginea care li se facuse ii speriase si pe ei insisi asa ca multi au renuntat la protest. La ajungerea minerilor in Bucuresti, Piata Universitatii era aproape goala. Dar nu era suficient doar curatirea Pietei Universitatii. Securitatea vroia sa dea o lectie dura pentru a-i face pe demonstranti sa uite definitiv de ideea aplicarii punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Un astfel de demers politic putea sa ii coste nu numai ruinarea proaspetelor lor idealuri capitaliste, dar chiar si mizeria marginalizarii si incriminarii. Occidentului trebuia sa i se serveasca imaginea ca romanii au incredere in unii membri ai fostului regim. Opozitia trebuia anihilata. Si cine sa faca treaba asta? Nici sefii armatei si nici "cei ai politiei nu au vrut sa-si asume riscul de a da ordine dubioase de evacuare a Pietei. Riscau apoi sa fie trasi la raspundere. Seful politiei chiar a disparut subit in acele zile.

Si atunci s-a apelat la cei mai naivi dintre „revolutionari”: minerii. Si ei voiau sa fie vazuti si recunoscuti ca eroi. Si ei voiau sa demonstreze ceva. Si ei voiau sa arate ca conteaza in ecuatia sociala. Tinand cont de revolta din 1977, se considerau pionieri in doborarea lui Ceausescu. Si ei aveau foame de glorie supradimensionata la fel ca insisi protestatarii manipulati de la Bucuresti. Conditiile lor subumane de lucru le-a creat o nevoie acuta de a li se confirma ca conteaza intre alti oameni. Complexele lor teribile de inferioritate s-au convertit in binecunoscutele mineriade incercate de mai multe ori in anii 1990. Asta au vrut sa demonstreze in felul lor care se regasea in modul in care munceau: cu bata. Sa zicem mersi ca n-au venit cu tarnacopul!

Nevoia lor acuta de emancipare sociala a fost de asemenea punctul lor slab. In lipsa unor organe ultraspecializate de raspandire a terorii in protestatari, asa cum sunt astazi, minerii au primit ad-hoc aceasta functie. Usurinta cu care au fost manipulati in iunie 1990 este de-a dreptul infioratoare. Ei au fost adevaratele oi bipede. Li s-a trasat ordine clare: bat orice „occidental” intalnesc. Au fost condusi discret la sediile partidelor de opozitie. Restul il stim. Teroarea pe care au raspandit-o intre cei care ar fi putut schimba ceva in tara asta le-a facilitat drumul catre jaf al agentilor de Securitate care au pus incet si sigur mana pe economia Romaniei. Drama e ca insele minele in care lucrau au ajuns pana la urma sa fie inchise tocmai de cei care au profitat de pe urma lipsei unei reforme politice reale in spatiul romanesc.

Din pacate Iliescu, minerii si revolutionarii au fost toti deopotriva papusile acestei institutii pentru spectacol grotesc pentru cei din fata TV-ului. Securitatea a folosit aceste papusi pe post de os de dat la caini cu rol simbolic de ameliorare a frustrarilor majoritatii. Intre timp, dupa 15 ani de capitalism feroce, multi au ajuns sa creada ca Ceausescu si, in parte Iliescu, au fost adevaratii eroi care au incercat ceva pentru acest popor fata de angoasele capitaliste. Acum Securitatea e in mare criza de idei dupa ce in jur de 80 % din cetateni au ajuns nostalgici ai comunismului. La tara procentul ajunge la peste 90%. L-am auzit inclusiv pe fostul disident anticomunist Mircea Dinescu vorbind cu jind despre ideea unui partid comunist. Celelalte figuri importante a luptei anticomuniste au devenit foarte absente in ultimul timp.


Iata ca experimentele facute de cei doi ciobanei, cel vrancean si cel ungurean, ajunsi in Securitate au atins o culme dramatica. Dupa ce timp de 26 de ani a dirijat jaful din aceasta tara, Securitatea vrea acum sa repare oalele sparte. Disperarea cu care isi sacrifica vechii tovarasi, trimitandu-i in judecata si apoi condamnandu-i, atesta un echilibru social foarte fragil la care s-a ajuns. Din cand in cand arunca poporului ca la caini cate un os, reprezentand cate un colaborator sacrificat. Ce i-a mai ramas poporului acum este dorinta ineficienta si inutila de razbunare. Si, conform principilui paine si circ, Securitatea scoate din cand in cand cate o astfel de papusa pe post de „Motoc” pentru o da la TV. Am tot scris in acest spatiu despre acest circ incat ma intreb daca ar mai trebui sa mai abordez subiectul pe viitor. Vorbim despre aceleasi prosteli pe care masele le inghit pe principiul „a spus la TV”.

Securitatea umbla acum dupa suport la vechii activisti ajunsi intre timp in letargie politica si regret. Dupa ce l-au folosit pe Iliescu pe post de vitel de aur, pentru a atrage naivii in sustinerea matrapazlacurilor lor, iata ca acum il folosesc si pe post de carpa pentru iluzia unei echitati sociale. Eu unul nu consimt la asa ceva. Nu ma pot amagi cu o noua promisiune a „normalitatii”. E putin. E prea putin pentru 26 de ani de „democratie”. Eu nu cred in onestitatea acestei acuzari a lui Iliescu si nici in eficienta ei structurala. Pedeapsa are sensul stoparii repetarii crimei. Acest om nu mai are nici o functie publica pe nicaieri deci nu mai poate comite crime. Asa ca sensul functiei justitiare a pedepsirii infractorului este total ratat in cazul sau. Apoi, nu cred ca regimul sau de detentie in cazul in care va fi condamnat va fi acelasi ca al omului simplu.

Solutia reintoarcerii la lucrurile lasate neterminate in 1990 e singura care ne poate readuce demnitatea nationala. Chiar si la 26 de ani de atunci inca n-ar fi tarziu sa o luam de la capat cu mai multa luciditate. Fenomenul Islanda e un exemplu de urmat. El ar putea fi repetat cu succes aici conform acelor idealuri din 1990 aplicate la realitatile actuale. Din pacate, intre timp, nimeni nu mai vorbeste de punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Iar despre Islanda nimeni n-a auzit si presa deja a scos acest cuvant din dictionar. Jurnalistii de prime-time il intreaba pe Marian Munteanu daca a participat la mineriade...


Dupa un sfert de secol cine mai stie si cui ii mai pasa de arhive? Multi dintre vechii pioni ai dictaturii deja au predat fraiele ucenicilor. S-ar putea modifica un fel acel curajos punct 8 incat sa fie atinsi si acestia. Dar, intre timp, luciditatea noastra nationala e mult mai intunecata decat atunci. O astfel de proclamatie ar putea adaptata la momentul actual. Averile ar putea fi chestionate si, desigur, – cum altfel ? – confiscate. Demnitatea nationala ar putea fi trezita daca ar exista. Dar nu exista, din pacate. Si, in lipsa ei, Securitatea face in continuare experimente pe acest popor sa cum n-a facut nici un imperiu cotropitor vreodata in istorie. Pe langa o mass-media total imbecilizata, corporatismul pare sa fi indobitocit masele mult sub nivelul din 1989. Acum ni s-a servit pe Ion Iliescu. Vazand entuziasmul multora pentru ca Iliescu ar putea sa-si schimbe domiciliul, imi inec amarul in nostalgia anilor 1990. E trist.

Dar parca totusi as termina articolul acesta intr-o nota oarecum comica, cu un banc. Il recomand in iz negru:

Cica vulpea intalneste in padure pe iepuras care studia ceva

– Ce faci ma acolo?

– Am un capitol care se cheama: „Ghid pentru impaierea vulpilor pentru uzul iepurilor”.

– Cum adica? Vulpi impaiate de iepuri…

– Daca nu ma crezi, hai la mine in vizuina sa-ți arat, o infrunta iepurasul.

Vulpea a intrat, dar nu a mai iesit. La fel au patit, pe rand, și sacalul, și Lupul. In cele din urma, din vizuina iepurasului iese Ursul și zice:

– Ei, gata? Mai avem pe careva?

– Nu, șefu’, asta-i tot.

Morala: Nu conteaza ce scrii in lucrarea de licența, ci conteaza cine e indrumatorul.




Share this article :
 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved