Fagaras – august 2016

August 21, 20160 comentarii



De mult timp ma gandesc la o retragere calugareasca (noncrestina ) in munti pentru a-mi curata viata de ceea ce mincinos se cheama „civilizatie”. Si am inceput treptat, la fel cum se incepe cu dusurile scotiene: la inceput trebuie alternezi apa calda cu cea calaie, abia dupa o perioada treci la apa rece. Daca o faci din prima risti sa nu te mai incalzesti deloc. Eu am tot urcat pe munte, mai ales iarna la schi. Dar nu se compara cu urcatul vara. La schi te urca masina/telecabina/teleschiul. Vara urcatul pe munte cu masina sau telecabina nu-ti arata decat o mica parte din el. Pana acum, cel mai mult am stat 2 zile pe munte, cu innoptare la cabana. De data asta iata-ma urcand in muntii Fagaras dinspre tinutul Fagaras-Voila-Sambata de Sus, cu cortul in spate.

Trebuie s-o spun, n-am fost niciodata cu cortul. Iesirile mele pe munte de pana acum s-au finalizat cu innoptari la hoteluri, pensiuni sau cabane. Dupa ce m-am aprovizionat cu alimente, rucsacul meu cantarea la plecare nu mai putin de 14,7 kg. Povara asta mi s-a parut uneori insuportabila. In primele zile faceam popas de 30-40 minute la fiecare 2-3 km. Dupa masa chiar trageam un pui de somn delicios de o ora, direct pe iarba. Dupa ce am mai mancat din provizii, rucsacul s-a mai usurat. Insa chiar si la finalul calatoriei l-am lasat jos din spate tot mai simteam ca plutesc… Un turist cu state vechi pe munte si cu perioade mult mai lungi de o saptamana pe munte poate zambi ironic. Dar eu nu-s obisnuit sa car. Imi place doar sa …ma car din locuri in care nu ma mai regasesc.

Prima innoptare a fost foarte stresanta. Am ajuns la cabana Sambata pe la 4 pm. Am mancat si dormit si s-a facut 5.30-6. Se insera pe la 9. Nu puteam sa stam 3-4 ore degeaba la cabana, desi unii au facut-o, intinzandu-si inca de pe atunci corturile si cufundandu-se in priveliste. Daca am lua-o de la capat am decide sa ramanem si noi. Dar atunci am decis sa „ne caram”. Peste o ora eram deja in preajma unei stane ce parea parasita. 2 miei telelei, un miros de hoit atipic pentru aerul montan si la 100 m o catea cu un catel de vreo 2-3 saptamani erau cam singurele semne ale unei activitati mioritice in zona.

Ne-am oprit sa luam apa si am continuat urcarea pe o portiune de cativa km ceva mai abrupta, prin padure, pana la iesirea pe creasta. Pe la jumatatea urcusului ne-am intalnit si cu turma de oi manata de 2 ciobani simpatici de pe creasta jos la innoptare. Vazandu-ne, oile au ramas incremenite ca in legenda. Am fi putut sa le tinem un discurs politic sau ceva dar nu arau cabine de vot prin zona asa ca am lasat-o balta. Apoi ciobanii ne faceau semne sa ne dam la o parte sau sa fim prietenosi cu ele ca sa le dam incredere sa treaca. Dupa ce au trecut am si schimbat cateva vorbe cu ciobanii despre viata lor acolo, amintiri din copilarie, una alta.



O tema ne-a ramas acut in minte: ursul. Ciobanii ne-au spus ca cu cateva zile inainte trecuse pe la stana si omorase cateva oi. Am insistat pe detalii. Mirosul hoitului de jos incepea sa aiba si imagine si sunet… Deja regretam ca ne-am lacomit la cateva ore, plecand de la cabana. Tocmai ne-a fulgerat in minte gunoiul depozitat de noi ad-hoc intr-o punga de plastic. Iar punga de plastic – in rucsac. Se remarca in acel gunoi o cutie de conserva plina de sos cu miros de peste. Oh, Doamne! In momentul acela tot ce puteam sa speram era ca ursii carpatini sa nu aiba experienta cu somonii ca aia de pe Animal Planet. Deja incepusem sa simtim miros de peste pe noi…

Unii turisti pe care i-am intalnit ulterior ne-au zis ca ciobanii fusesera rai, ca au incercat sa ne faca sa innoptam la ei, speriindu-ne. Dar ei insisi au recunoscut ca nu dorm niciodata cu mancarea in cort de teama ursului. Nu stiu daca ciobanii au facut misto de noi, dar ne-au dat o bricheta sa facem focul ca sa speriem ursul cu faclia precum Bear Grylls. Ahhh Nuu! Nu trebuia sa ma gandesc la Bear Grylls. Deja imi suna in minte Bear Girls. Bear Women. Bear mother with little cubs. Bear mother defending her cubs….

Am ajuns pe la 8 30 in creasta, intr-un soi de minidepresiune in care mai campasera si altii. Iarba tavalita, cateva cutii ruginite de conserve de cativa ani ascunse intre niste stanci si niste lemne umede arse doar pe jumatate intr-o vatra improvizata din pietre erau indiciile unei comunitati cortifere montane. Cum n-am mai intins niciodata cortul, l-am gresit de cateva ori. Avea mai curand fata de balon esuat. Si afara incepuse sa se intunece. Nu facusem focul. Simteam cum ursul isi privea ceasul din boscheti sa se sune si sa ne atace…

In fine, l-am lasat asa si am trecut repede la etapa cu focul. Iarba era umeda si paiele nu luau foc nici rugate frumos. Am decis sa trecem repede la planul B. Toata hartia igienica din rucsacuri afara! Hai ca facem focul cu ea! Hai,hai! Ca daca vine ursul oricum nu ne ajunge … Si mai eliberam si din greutate. Si tampoanele, va rugam! Alea, alea, da. Hai, ca vine ursu’! Plus ambalajele de la ciocolate & stuff. Gasisem lucruri cu care sa aprindem focul, ne mai trebuiau lemne pentru a-l intretine. Eram in creasta si padurea era deja la 30 de minute in jos. Imi lua peste o ora sa ma intorc cu ceva lemne. Am decis sa rup niste arbusti de pe creasta. Erau mici si subtiri. Norocul e ca ardeau rapid, fiind plini de rasina contra frigului. Ghinionul e ca ardeau rapid, fiind plini de rasina contra frigului. Trebuia sa mai pun o gramada la fiecare 30 de minute. Si nu stransesem destule…

A trebuit sa ne gandim la planul B. Am gasit prin zona un indicator abandonat de traseu, o teava metalica de vreo 2-3 metri. Bun. Cu asta ii dam ursului in ochi daca intra peste noi in cort. Hai si cu planul C ca pe Discovery! Ne-am gandit sa depozitam pietre in locuri diferite si sa-l atacam pe urs ca pe timpu’ lu’ Homo Erectus, tatucu’ lu’ Homo Sapiens. Vorba zicalei: „Ursus erectus homo pietris torentus”. Eram gata sa rapun ursul si sa iau si eu Oscarul ca di Caprio. Iata cum mi-am pierdut subit principiile ecologice in favoarea propriei supravietuiri!

In fine, dupa cateva iesiri odata la 30 minute si alimentat focul cu arbusti urmate de insulte directe la adresa ursului, pentru care imi cer scuze, am zis ca ar cam fi cazul sa si adormim. Era miezul noptii. A inceput vantul. Foaia de corp nu era chiar fixa din cauza lipsei noastre de talent. A inceput sa se frece de cort sub presiunea vantului. Nu stiu cum dar frecatul asta suna exact ca mirositul ursului. A venit ursul!!!!??? Ne miroase. Parca si limba se auzea halpaind in timp ce ne mirosea… Stiam ca era vantul, dar suna atat de real a mirosit de urs incat parca auzeam si mormaiturile… !!!

In fine, ne-am linistit si am adormit pana la urma. Am mers pe mana logicii. Un urs care miroase o ora si nu trece la actiune nu merita frica noastra. Ala e un las, nu un urs. S-o fi oprit si vantul, nu stiu. Dimineata ne-am trezit sanatosi si intregi. Am mai exersat din loviturile antiurs, dupa cum se vede in imagine. Dar am decis sa campam noptile urmatoare cu mai multi turisti intre mai multe corturi, daca se poate pe la mijlocul lor asa… Pe principiul ca ursul ar putea obosi sau s-ar satura pana ar ajunge la noi.



In fine, am strans cortul si am continuat urcarea. Am ajuns la refugiul de la baza varfului Moldoveanu undeva pe la 3 dupa amiaza. A trebuit sa ne scoatem hainele groase pentru ca temperatura era cam sub 10 grade acolo. Norii invaluiau varful asa ca am decis sa asteptam sa se insenineze.


Am mancat, ne-am tras ceva mai zgribuliti puiul de somn de dupa masa si pe la 6 am urcat pe cel mai inalt varf din Romania. A meritat. N-am putut ajunge si la Negoiu, ramane pe viitor.



O singura peripetie spectaculoasa precum asta am mai avut in acest sejur, respectiv la coborare. Caci, dupa cum se vede, am amanat ideea cu retragerea calugareasca pentru alta-data si ne-am indreptat inapoi spre civilizatie. Am decis sa coboram in Arges. Rocile sunt mai moi in sud decat in partea muntilor dinspre Transilvania. Asta implica doua lucruri. Mai intai ca varfurile sunt mai mici, apoi ca lungimea lor este mai mare si se termina cu dealuri. Din Voila pana la baza muntelui erau cam 15 km de teren intins ca in palma. Drumul forestier (de la baza muntelui pana la inceputul traseului de picior) era de vreo 10 km. Cu astfel de distante eram eu obisnuit. In Parang are cam 8 km, in Bucegi, dinspre statiunile din valea Prahovei e chiar scurt, 3-4 km in Busteni si Azuga, 1 km in Sinaia si Predeal. De la Durau pana la traseul de picior din Ceahlau e tot cam 3-4 km. La fel e din Lupeni la telescaunul de la Straja. Ei bine, drumul forestier pe partea de sud de Fagaras are vreo 60 km pana la prima localitate, respectiv Slatina (de Arges). Noi ne asteptam la maxim 15 km, ca in celelalte cazuri. Facusem un traseu de dimineata pana pe la 2 pm, in coborare. Eram deja obositi asa ca am decis sa coboram cu prima masina dintre numeroasele parcate la capul drumului cu care venisera turistii dinspre Arges. Au trecut cateva pline ochi. Am putut sa ne urcam doar in remorca acoperita a unei dube medii care cara afine. Cam cateva zeci sau poate o suta kg. Oricum, ocupau cam 15 % din spatiul remorcii plus o roata de rezerva pe care am sters-o tacticos de praf cu servetele umede, si pe care ne-am asezat. Spatiu era si pentru noi si pentru bagaje.

Am avut o mica strangere de inima vazand praful de dinauntru. Dar am zis ca nu murim noi eroii montani pentru 10-15 km care se fac in 10-15 minute. Ne-a zguduit duba timp de mai mult de o ora intr-un praf gros de pe drumul neasfaltat si plin de gropi de ne-am facut clatite. Sau omleta. Din cauza socurilor nu puteam sta jos nici macar pe acea nenorocita de roata. A trebuit sa stam cumva pe vine si sa ne tinem de tevile peretii remorcii. Pozitia asta mai atenua din socuri. Initial am ridicat copertina sa admiram peisajul. Dar, din cauza prafului ce intra din spate inspre noi conform curentilor, a trebuit sa o lasam in jos. Chiar si asa, ne facusem negri de praf. Atunci chiar am avut un sentiment de vacanta ratata. M-am simtit ca evreii deportati in vagoane in timpul razboiului.

Am vrut sa ne oprim si sa coboram. Insa nu puteam comunica cu soferul dinauntru. Asa ca am tot sperat ca se va termina drumul in curand. Pana la urma a trecut o ora si am ajuns. Dar aventura nu s-a terminat aici. Atat de mult doream sa coboram odata incat nu am bagat de seama ca s-a desprins cortul din rucsac, ochelarii au sarit de pe tricou si sapca mi-a zburat din cap. Am sarit din masina aia ca soldatii, de parca ne-a dus la adevarat razboi, lasand pe podeaua remorcii fara suflare rucsacul, ochelarii si sapca. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne spalam si sa ne dezmeticim in raul care deja era de vreo 20 de ori mai mare decat in locul de unde izvorase, de la care plecasem. Dupa ce ne-am facut din nou oameni, am zis sa-mi pun si ochelarii. Care, surpriza, nu erau nicaieri. Am inceput sa cant melodia celor de la Vama Veche cu versurile un pic modificate : „iar cortul, ochelarii si sapca mea/ Nu-s pe calorifer/ Nu-s pe calorifeeeeeeer” Da’ unde-s?

Norocul nostru a fost ca soferul nu s-a dus departe dupa ce a oprit, ci in carciuma. Desi trecusera 20 de minute de cand ne lasase, am putut sa-l gasesc acolo si sa-mi recuperez obiectele pierdute. Pe cand ma intorceam cu lucrurile recuperate, vad in iarba de langa strada o husa. Dau sa o iau si vad ca in ea era un telefon de valoare medie. Primul gand a fost sa-l iau. Dar apoi m-am gandit ca mai am vreo 3-4 pe acasa care stau degeaba. Si eu am pierdut cateva telefoane in trecut si as fi fost fericit sa le primesc inapoi. Plus contactele si pozele ... Daca era o fita de telefon il pastram. Pe principiul ca ori esti pitipoanca/pitiponc ce investesti jumatate din averea ta intr-o fita sa te dai arogant, ori ca esti bogat si, ca majoritatea bogatilor, ai facut averea pacalind saracii. Iar, in urma ultimelor evenimente, eu ma simteam ca un sarac; asa ca eram gata sa-l pastrez. Am trecut repede peste dilema asta si am sunat la primul numar din agenda, care era sotia posesorului. Asa cum mi-am gasit si eu rucsacul/ochelarii/sapca, am returnat si eu karmant telefonul. Oricum daca ramaneam eu cu el dar fara cele de mai sus, eram in pierdere. Asa ca chiar mi-a venit bine aceasta karma. Erau din Bucuresti asa ca am stabilit o intalnire de returnare in care am mai aflat o poveste pe care o redau pe scurt: din cauza caldurii tatal isi luase cei 2 fii si plecase pe munte. Mama ramasese in Bucuresti cu cel de-al treilea copil, nascut de curand. Pacat sa se piarda pozele.

S-au intamplat mult mai multe dar acesta e un articol de blog si nu o nuvela. In afara de latura amuzanta, pentru mine muntele are o latura religioasa. Turistii vin pe cele mai inalte varfuri cam ca la un lacas. Unii chiar se opresc pe la chiliile calugarilor cunoscuti. Si bine fac. Sa lase varfurile altor credinciosi. Cum muntele e inalt, sentimentul urcarii pe el e unul celest, spiritual. Varful Everest e un fel de Mecca al traseistilor montani. Dincolo de aspectul latitudinii, insisi oamenii sunt mai poetici, cam la fel cum sunt fondatorii religiilor. Am vazut situatii cu mancare lasata pentru necunoscuti sau cu rucsacuri lasate pentru cateva ore bune in refugiu, nesupravegheate. Nimeni nu le-a furat. O societate in care proprietatea cuiva nu e violata din proprie convingere, fara amenintari din partea fortelor opresive sau garduri cu porti incuiate e cam ceea ce-i lipseste societatii umane. Recunosc ca de multe ori mi-am dorit niste scari rulante care sa ma duca odata in varf. Dar, mi-am dat seama ca insusi efortul fizic si motivatia de a pleca din multime face o astfel de selectie. Prefer niste idealisti obositi de efort decat niste scari rulante in care ei sa fie camuflati de pantofi si fond de ten.






Share this article :
 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved