Minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.5. Minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981

În data de 21 Februarie 1981 o parte a sediului postului de radio Europa Liberă de la Munchen, RFG, a fost aruncată în aer de explozia unei bombe. Atât cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa cât şi diversiunea cu spionul Haiducu ce ar fi primit misiunea uciderii scriitorilor Virgil Tănase şi Paul Goma , precum şi foarte multe alte materiale media pe această temă precum acesta , sugerează sau chiar susţin direct că acest atac ar fi fost comandat de Ceauşescu prin intermediul unui terorist amator internaţional, Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”. Aşa ceva se vede dintr-un articol publicat chiar pe web-site-ul postului radio Europa Liberă . O să revin la cazul Ramírez Sanchez cu detalii în următorul articol. Deocamdată vreau să descriu câteva detalii despre acest eveniment.

Minciunile care au fost ţesute în legătură cu acest atac sînt absolut incredibile, asemenea celor din 1989 relatate de radio Europa Liberă, cu cei 4500 de morţi în 17 decembrie, 60 000 în 21 decembrie şi „sutele de mii de victime” din 22 decembrie, după cum voi arăta în detaliu în următorul capitol . După cum plecarea lui Ceauşescu din 22 decembrie a fost treptat mutată în 21 decembrie de către falsificatorii istoriei, pentru a institui mistificarea cum că el ar fi plecat în urma revoltei populare, în acelaşi fel majoritatea românilor nu ştiu că atacul de la Munchen împotriva sediului postului de radio Europa Liberă a fost asupra secţiei cehoslovace, nu asupra celei româneşti. Implicarea lui Ceauşescu într-un atac asupra altei secţii, care nu avea legătură cu secţia în limba română, pare mai puţin credibilă dacă se precizează acest fapt. Această tendinţă de asociere forţată între Ceauşescu şi acest atac s-a repetat pentru toţi liderii est-europeni.

În ceea ce priveşte mistificarea numărului de despre victime, s-a procedat la fel ca la noi în 1989. După cum se vede din articolul original din web-site-ul postului Europa Liberă, preşedintele său de atunci, Glen Ferguson a spus că 4 angajaţi au fost răniţi. Dar – staţi aşa! – că cei 4 corifei erau de fapt 3, după cum vedem chiar în acelaşi articol, respectiv Maria Pulda, Rudolf Skukalek şi Josef Antalic (numit aici Allan Antalis), desigur de la secţia cehoslovacă. Dintre aceştia ultimul pare că nu prea a fost rănit deloc. Despre Josef Antalic (sau Allan Antalis) n-am găsit nimic în spaţiul online. Aşadar, cei 4 corifei erau de fapt 3: Luca şi Matei … :)

Cu Vice am colaborat şi eu în trecut, oferind un interviu despre arta urbană . Oamenii de acolo sînt în mare parte faini şi obiectivi. Dar în articolele lor cu tentă politică uneori apar şi derapaje, iar subiectul 21 Februarie 1981 este un astfel de caz. În acest articol se arată corect că atacul a fost îndreptat împotriva secţiei cehoslovace , dar numărul de răniţi este dat ca 8.

Deşi articolul are câteva inexactităţi care puteau fi corectate printr-o documentare mai bună (de exemplu data atentatului a fost mutată din 21 pe 4 februarie; articolul e scris în 2021 totuşi), autoarea a fost şi ea înşelată de surse relativ la numărul de victime. Mă îndoiesc că ea ar fi scos de la sine acest număr de 8 răniţi. Probabil că datele acestea ori au venit de mai sus (de la vreun „consultant ştiinţific”) ori le-a găsi prin alte surse. De exemplu, într-un articol scris la 2 zile după atentat, intitulat „Police said today foreign agents may have planted the...” . (transcris ca variantă web, deoarece atunci internetul nu era dezvoltat) se spune că numărul răniţilor ar fi fost 8. Acelaşi lucru se spune şi la pagina 132 din cartea partenerei lui Ramírez Sanchez, Magdalena Kopp, „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos”, publicată în 2007 de către Deutsche Verlags-Anstalt. Mai mult decât atât, pe lângă cei 8 răniţi în această carte apare şi un mort în urma acestui atentat, desigur, o minciună. Remarcăm aici aceeaşi poveste cu morţii din 1989, dar spusă cumva invers, de la 8, apoi la 4 , care în final erau 3, Luca şi Matei :) …

Acum, dacă avem minte în capul nostru şi o şi folosim să analizăm ce vedem, e uşor de perceput că, la daunele produse, cu mobilier făcut ţăndări şi claie peste grămadă, cu geamurile clădirii sparte şi uşile sărite din ţâţâni nu mai supravieţuia nimeni. Cadavrele acelor oameni ar fi trebuit să fie de nerecunoscut. Au existat nişte materiale media care au încercat să tragă de păr numărul victimelor, în acord cu felul în care arată urmele exploziei. De exemplu, în acest vlogul numit „How Radio Won the Cold War – DOCUMENTARY” , la minutul 15 se susţine minciuna gogonată cum că în urma exploziei ar fi murit şi doi corespondenţi români ai postului . La fel se spune şi despre secţia bulgară, unde ar fi murit un corespondent bulgar. Dar, la fel ca şi în cazul de mai sus, nu există nicio confirmare pentru aşa ceva, totul fiind una din lungul şir de minciuni cu care ţările est-europene au fost destabilizate.

„Europa Liberă” a minţit ceva mai subtil decât vloggerul de mai sus. Poate odată o să intru în amănunte privind toate minciunile spuse de acest post de radio de-a lungul timpului, în special faţă de acest eveniment din 1981 şi faţă de cele din 1989 din România. În capitolul 2 voi avea o dedicată munciunilor sale din decembrie 1989. Deocamdată mă voi concentra pe această poveste cu cei 4 răniţi corifei care erau trei, respectiv Pulda şi Skukalek, pentru că cel de-al treilea nu prea există.

În data de 5 martie 2003, adică la 32 de ani de la acel eveniment, Maria Pulda a apărut ca parte vătămată într-un proces privind acest atac, după cum vedem în imaginea de mai jos.

Rănile par urâte, dar nu pe toată suprafaţa feţei. Asta înseamnă că, cumva, doar un obiect contondent a lovit-o în acea zonă, dar nu suflul exploziei. Acesta i-ar fi mutilat întreaga faţă, nu doar o parte. Dincolo de asta, o vedem undeva pe la 70 de ani, într-adevăr cu cicatrice pe faţă, dar într-o condiţie bună. Dacă a supravieţuit cel puţin 32 de ani de la atentat, putem deduce că n-a fost rănită grav.

Despre Rudolf Skukalek nu există vreo fotografie în spaţiul online, cel puţin din ce am putut eu găsi până acum. Aflăm că a murit pe 26 iulie 2008, la 87 de ani , adică la 37 de ani de la acel eveniment. Ceva îmi spune că nici el nu a fot rănit grav devreme ce a avut o viaţă atât de lungă. Dacă cumva atentatele prelungesc vârsta, atunci ar trebui să se facă o companie specializată pe aşa ceva, să nu ai dăm banii pe medicamente…

Despre Josef Antalic (sau Allan Antalis), după cum tocmai am spus, deocamdată n-am găsit aboslut nimic în spaţiul online. Mai caut. Dar e posibil să fie un personaj inventat precum Victor/ Victoriţa, născut/ă subit chiar atunci în decembrie 1989, sub gloanţe, la sediul Televiziunii (copil destinat să ajungă celebru…), şi anunţată de vestitul căpitan Lupoi… O să vedem în capitolul 2 o mulţime de astfel de victime fictive în cazul tragediei din decembrie 1989, după cum cele mai multe din „sutele de mii de victime” anunţate de postul „Europa Liberă” au fost de fapt fictive.

Acest eveniment din 21 Februarie 1981 de la Munchen pare manufacturat nu spre a deveni un rechizitoriu sau o carte detaliată, ci pentru a fi o ştire de 2-3 minute pentru a manipula opinia publică. La fel ca şi în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa, asocierile sînt forţate nefiresc pentru a crea aceste legături şi nu rezistă la analiză detaliată. Am văzut în articolul precedent faptul că, luat la analiză detaliată, nici măcar documentarul „Afacerea Tănase” nu aduce o dovadă palpabilă despre implicarea lui Ceauşescu în misiunea de ucidere a scriitorilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma. Totul este un ritual de sugestie hipnotică a spectatorului care se reduce la o simplă mărturie a unui spion dezertor, pentru care ar trebui să avem circumspecţie.

La fel ca şi probele concrete (nu mărturiile dubioase ale unui spion) despre acest eveniment, nu există în spaţiul public nicio dovadă privind implicarea lui Ceauşescu în acest atac cu bombă şi nici măcar a lui Ilici Ramírez Sánchez, (zis Carlos Şacalul), după cum voi arăta în detaliu în următorul articol . În 2006 el a făcut o plângere la CEDO pentru condiţiile de detenţie din Franţa. Vedem chiar din web-site-ul instituţiei că el îşi ispăşea o pedeapsă în urma condamnării de o instanţă franceză pentru uciderea a doi agenţi de poliţie 27 June 1975 .

Deşi acesta a fost condamnat şi închis în Franţa, nici până astăzi nu s-au găsi probe concludente ale legăturilor lui cu Ceauşescu. În cartea sa „Orizonturi roşii”, Pacepa a făcut nişte conexiuni fanteziste şi indirecte, prin intermediul lui Yasser Arafat şi alte verigi prin intermediul lui Yasser Arafat şi alte verigi puţin credibile, după cum le-am detaliat într-o secţiune anterioară .

Povestea cu angajarea regimului Ceauşescu în activităţi terorist-amatoare prin plătirea unor terorişti amatori pentru a produce atentate printre criticii săi este o manufacturare de probe, la fel ca multe altele în ceea ce priveşte comunismul în Europa de Est. Ea e la fel de fantezistă ca şi cea cu presupusa represiune stalinistă din decembrie 1989, care, deşi era extrem de represivă, totuşi n-ar fi putut controla un popor neînarmat. Dacă Ceauşescu sau partea fidelă lui din Securitate l-ar fi angajat pe acest Ramírez Sánchez să comită astfel de atentate împotriva dizidenţilor încă din 1981, cum se face că şi-ar fi pus un agent propriu să comită un atentat similar asupra scriitorilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma, în loc să continue cu acest gen de mercenari?

Ceauşescu ca şi Securitatea ştiau foarte bine faptul că acest post de radio a fost fondat şi finanţat de CIA, după cum recunoaşte însăşi web-siteul său . Prima sa zi de emisie s-a întâmplat chiar de ziua naţională a SUA, în data de 04 Iulie 1950 (ziua naţională a SUA). Aşadar acest post de radio a fost menit să fie un cadou al CIA pentru Europa, sau invers… Germania Federală era atunci aproape un stat SUA, aşa că un atac asupra postului „Europa Liberă” ar fi fost cu uşurinţă luat ca atac asupra SUA. A crede că Ceauşescu ar fi fost atât de nesăbuit încât să comande un atac, fie el şi indirect, asupra SUA, o ţară de la care el voia anumite facilităţi economice precum „Clauza naţiunii celei mai favorizate”, e o mare naivitate. Dimpotrivă, faptul că generalul Pleşiţă a fost destituit din funcţia de şef al CIE, arată teama lui Ceauşescu şi a acelei părţi neracolate de CIA din spionajul civil român de a intra într-un conflict armat cu SUA, care ar fi fost unul dezastruos pentru România.

Dealtfel, cei care au trăit în acele vremuri, sau părinţii şi bunicii noştri, confirmă că un război cu una dintre puterile occidentale ar fi fost ultimul lucru dorit de popor şi de Ceauşescu deopotrivă. Da, Ceauşescu a fost supărat pe Occident pentru că a reluat emisiunile critice la Europa Liberă. De atunci el şi-a întărit discursul cu independenţa ţării, devenind mai circumspect faţă de cultura occidentală după apropierea petrecută între anii 1970 şi 1980. Dar el nu a avut curajul să atace un obiectiv american şi occidental, la fel ca majoritatea românilor.

Dimpotrivă, acest incident, împreună cu cel al spionului Haiducu de peste un an, despre care am detaliat în ultimele două articole, împreună cu racolarea lui Pacepa de către CIA, sînt elemente ale aceluiaşi plan de manufacturare a imaginii de agresor a lui Ceauşescu şi al întregului spaţiu est-european comunist. Rolul acestei campanii de denigrare a fost acela de a justifica apoi în faţa opiniei publice internaţionale şi a propriilor angajaţi din instituţiile represive crizele umanitare instigate mai întâi în România în decembrie 1989. Dezinformarea cu „teroriştii” a dus la aproximativ 400 de morţi. Ea a fost plămădită încă de atunci din anii 1981, când lui Ceauşescu i s-a făcut imagine de amic al „teroriştilor”. Apoi au urmat sângeroasele războaie iugoslave instigate între 1991 şi 1999, care au avut un bilanţ mult mai tragic decât în România.

Diverse agenţii americane de spionaj precum agenţiile particulare ale marilor industriaşi şi bancheri , FBI cu preponderenţă înainte de 1946 şi CIA după aceea, au produs astfel de manufacturări a imaginii diabolice a potenţialului inamic, pentru ca atacul ulterior să pară un act de justiţie. Cel mai grăitor exemplu în acest sens, redat şi reluat constant în textele mele, este explozia unei bombe care a justificat represiunea cu foc de armă a celebrei greve a muncitorilor de la Chicago din 1886 (afacerea Haymarket) , despre care am argumentat aici că a fost o inginerie socială. În acele vremuri nu se ştia că dizidenţii vor pune sub lupă acest gen de eveniment, aşa că el are o doză uriaşă de nudism al ingineriilor sociale. Atunci se trăia preistoria ingineriilor sociale, care vor exploda în secolul al 20-lea, cu cele mai mari catastrofe umanitare din istoria omenirii.

De aceea afacerea Haymarket va rămâne etalonul pentru o mulţime de evenimente similare care au dus la catastrofe umanitare de amploare mult mai mare. Dintre acestea se remarcă însuşi atacul de la Pearl Harbor, care a dus la instigarea cele mai mari crime din istorie, aşa cum mi-am şi numit eu documentarul , ce descrie la nivel mediu de detaliu catastrofa umanitară al Războiului 2 Mondial. După cum am arătat în subcapitolul intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” , din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, sînt 4 indicii că sistemul de alertă a bazei a fost paralizat deliberat. Cel mai important dintre ele este interceptarea cu 50 minute înainte de atac a avioanelor japoneze venind. Altul a fost interceptarea şi scufundarea unui minisubmarin japonez care spiona în zonă, cu 90 minute înainte de atac. Cei implicaţi în aceste evenimente au transmis pe scară ierarhică alertele lor însă undeva semnalul a fost întrerupt, iar Pearl Harbor a fost luat „prin surprindere” aşa cum sînt autorităţiledin România luate când ninge. O astfel de paralizare a alertării bazei s-a realizat tocmai pentru că FBI, la comanda marilor industriaşi şi bancheri americani de atunci, a pus la cale împreună cu Zaibatsu din Japonia un război aducător de profit pentru ambele părţi, atât din raţiuni de eugenie, cât şi de speriere a angajaţilor să lucreze mai productiv. Am detaliat acest proces în secţiunea numită „Utilizarea camuflata a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii (…)” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şu cu incidentul din Golful Tonkin, care a dus la instigarea altei mari catastrofe umanitare din secolul al 20-lea, respectiv războiului din Vietnam, justificat printr-un fals atac dinspre partea de nord. Diferenţa dintre aceste două evenimente este că cel de la Pearl Harbor a fost mult mai realist făcut, cu aparate de filmare şi fotografiere care au înregistrat totul, în timp ce atacul din Golful Tonkin a fost mai mult o interpretare a celor vizaţi.* Observăm cum, atât „interpretarea paranoidă” din cazul instigării războiului din Vietnam, cât şi „neglijenţa în serviciu”, în cazul atacului de la Pearl Harbor, se întâmplă de fiecare dată doar în sensul inflamării acestor catastrofe umanitare, nu şi a dezamorsării lor. Locotenentului Kermit Tyler i s-au părut că avioanele japoneze venind să atace la Pearl Harbor ar fi fost americane. În acelaşi spirit dar în sens opus, ofiţerii din navele marinei americane, care foarte probabil au încălcat apele teritoriale vietnameze din Golful Tonkin, au interpretat o reacţie normală de apărare a acestei ţări ca agresiune împotriva SUA, deşi teritoriul acestei ţări se afla pe partea opusă a globului. Bizareriile atacului de la 11 septembrie 2001 aşa cum se pot vedea în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea se pot şi ele înscrie în aceeaşi gamă de autosabotaj de la Pearl Harbor şi afacerea Haymarket din 1886.

Având experienţa acestor evenimente similare, e foarte probabil ca şi atacul din 21 Februarie 1981 asupra postului de radio Europa Liberă să fi fost supravegheat sau chiar orchestrat tot de CIA. Intenţia a fost aceea de a manufactura pentru viitor dezinformarea „teroriştilor” ca unitate de elită a lui Ceauşescu, ce a dus la instigarea de foc fratricid între instituţiile represive şi bilanţ de aproape 1000 de morţi în războiul civil astfel instigat în 1989 în ţara noastră. A crede că acest post de radio, ca obiectiv CIA foarte important, ar fi rămas nesupravegheat, este o naivitate în care se complac şi cei care cred la fel şi despre paralizia sistemului defensiv al bazei de la Pearl Harbor.

Observăm aici o strategie de atac prin manufacturarea inamicului ca agresor, adică o perlaborare dublă, deliberată şi sistematizată la nivel de grup social (instituţie spionaj), a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „identificare cu agresorul” la nivel individual, nevroticist. La nivel individual, această reacţie psihică are aspect de „mecanism de apărare”, aşa cum a descris-o Freud şi apoi a dezvoltat-o fiica sa Anna; dimpotrivă la nivel de grup social ea devine o strategie de atac, după cum spuneam în cartea mea mai veche „Dinamica psihologiei abisale” . Tehnicile directe de dezinformare precum , alterarea , plantarea şi manufacturarea probelor reiau la nivel de grup social „reprimarea”, „proiecţia” şi „formaţiunea reacţională” de la nivel individual, . În acelaşi fel şi „identificare cu agresorul” devines o tehnică de dezinformare la nivel social în mâna spionajului civil şi a claselor superioare sadice. Nevroticul cuprins de reacţia de „identificare cu agresorul” e ostil faţă de o persoană în care proiectează propria agresivitate. Dimpotrivă, sadicii din spionajul civil şi restul de instituţii represive, ce fac echipă în manufacturarea acestor produse de inginerie socială, construiesc şi dirijează ostilitatea opiniei publice către inamic, în mod deliberat şi sistematic.

Aşa cum am spus mai sus, în următoarea secţiune voi detalia despre ceea ce mass-media spune că este cel mai celebru terorist (amator) din lume , venezuelanul Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”.

* O obiecţie la cele spuse aici ar putea fi faptul că ar fi existat cu adevărat un atac al nord-vietnamezilor asupra navelor marinei americane. Însă numai că aceste nave s-au apropiat atât de mult încât să intre sub raza de acţiune a tunurilor vietnameze atestă că ele au încălcat apele teritoriale ale acestei ţări. Violarea spaţiului aerian şi maritim al unei ţări aduce cu sine un răspuns de apărare precum acest posibil atac, apoi reinterpretat în lumina propagandei capitaliste ca fiind un atac al Vietnamului asupra SUA.

Gabriel Baldovin

Două ipoteze faţă de documentarul „Afacerea Tănase”

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.4. Două ipoteze faţă de documentarul „Afacerea Tănase”

Spuneam în articolul anterior că nivelul de detaliu asupra operaţiunilor spionajului civil care sînt redate în documentarul „Afacerea Tănase” nu trebuie să ne vrăjească spre a crede că tot ce se spune în el ar fi adevărat. Spunerea unor adevăruri rare e calea pentru implementarea unei mari minciuni. Cele 3 fracturi logice descrise acolo ar trebui să ne convingă de faptul că acest documentar are o concluzie falsă, manufacturată conform cu tehnica descrisă în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . O să vedem în capitolul 4 cum unul dintre eroii adevărului despre evenimentele din 1989, co-judeţeanul meu Grigore Cartianu, a fost manipulat să creadă că ce s-a întâmplat atunci ar fi fost revoluţie, de către detaliile imense sugerate de un agent sub acoperire, istoricul Alex Mihai Stoenescu. Având o constituţie psihică uşor sugestionabilă, vecinul Grigore a fost hipnotizat de acele detalii spuse de Stoenescu, şi făcut să renunţe la ideile pe care le avea la începutul redactării cărţilor sale. Aşa că, după cum am amintit în articolul anterior, trebuie să fim foarte circumspecţi la acest documentar.

Naraţiunea principală a sa mi se pare cea mai puţin probabilă. Sacrificarea unui spion economic pentru a se răzbuna pe doi dizidenţi ar fi fost un lucru prea amatorist, total ineficient faţă de nivelul la care se afla spionajul civil român atunci. De aici şi uluiala unor agenţi DST faţă de această misiune, despre care am spus în precedentul articol şi faţă de care voi mai scrie în viitor. Informaţiile aduse de un spion economic puteau incomparabil mai importante în dezvoltarea economiei româneşti decât închiderea gurii unor dizidenţi care, după cum se întâmplă în mod natural, atrag apoi alţi dizidenţi, asemenea unui virus care se adaptează la tratament.

Într-adevăr, spionajul românesc nu era cu mult peste nivelul stalinist, însă toţi ştiau despre reculul negativ al unor astfel de metode în percepţia publică din perioada anilor 1950. Ceauşescu trăise pe viu modul în care imaginile unor figuri importante din mişcarea comunistă au sucombat în câţiva ani pentru că folosiseră astfel de metode brutale de eliminare a indezirabililor. Stalin e cel mai clar exemplu. În România Mareşalul Antonescu sau chiar membrii de vază ai Partidului Comunist Român precum Ana Pauker sau Lucreţiu Pătrăşcanu au cunoscut mai întâi gloria şi apoi prăbuşirea pe baza aceluiaşi fapte sau al ghinionului. Ceauşescu nu era vreo mare inteligenţă, însă trăise în acele vremuri şi învăţase să nu repete erorile precursorilor săi.

Nu se poate ca aceşti spioni civili români să nu fi învăţat chiar nimic din lecţia stalinistă şi să evite acel gen de misiuni pentru a nu compromite întregul sistem social. Într-adevăr, mulţi dintre ei proveneau din clasele de jos, aveau o inteligenţă medie şi nu puteau face faţă competiţiei cu cel occidental, format timp de secole şi organizat după un nivel de selecţie a angajaţilor mult mai strict. Dar era imposibil să nu fi învăţat nimic în 40 de ani de experienţă. De fapt asta chiar s-a şi întâmplat după ce asupra spionajului civil român a plutit această umbră a stalinismului, în special odată cu acest caz Matei Pavel Haiducu. Părinţii săi erau ei înşişi angajaţi în Securitate. Un regim stalinist i-ar fi răstignit pur şi simplu, dar la fel ca şi în cazul familiei lui Ion Mihai Pacepa, nimic nu li s-a întâmplat după defectarea (dezertarea) fiului lor. E posibil ca spionajul civil român să fi fost instigat de o astfel de faptă a fiului pentru răzbunarea ulterioară pe familie, care ar fi fost o manufacturare a nivelului stalinist al Securităţii din acea perioadă dar ar fi şi speriat angajaţii din DSS şi ar fi slăbit agenţia. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat, altfel ar fi ieşit la iveală până astăzi represaliile împotriva familiei lui Haiducu, iar manufacturarea nivelului stalinist al Securităţii din anii 1980 ar fi fost mult mai credibilă.

Pentru înţelegerea sensului acestui documentar şi a întregii misiuni de defectare a lui Haiducu va trebui să luăm în calcul un eveniment de o importanţă capitală: la doi ani după acest eveniment, şeful „Centrului de Informaţii Externe” (CIE), adică superiorul ierarhic al lui Haiducu, Nicolae Pleşiţă, a fost destituit. Pleşiţă a deţinut funcţia de şef al CIE din 1980 până în 1984. Venirea lui la şefia CIE a coincis cu schimbarea macazului Occidentului faţă de Ceauşescu şi reapariţia materialelor critice la adresa regimului său la radio Europa Liberă. Grosul spionajului civil român, şi probabil însuşi Ceauşescu, au văzut că în timpul şefiei lui, imaginea lor în opinia publică occidentală s-a asociat cu astfel de acţiuni staliniste, precum asasinatul. Cu un an înainte, în 21 februarie 1981 a existat un astfel de atac cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă, de asemenea fals manufacturat către a-l indica pe Ceauşescu drept autorul. În articolul următor voi demonstra toată această mistificare ce a trimis şi încă trimite către Ceauşescu ca propagandă goală, fără nici un fel de probe concrete, ci doar manufacturări teoretice.

CIE era principala agenţie internaţională de spionaj român, subînscrisă în mai larga „Direcția Securității Statului” (DSS), aşa cum se numea literal Securitatea. Dacă Ceauşescu, şi majoritatea celor din spionajul civil român de atunci s-ar fi întors subit la un nivel stalinist şi ar fi comandat aceste asasinate, atunci l-ar fi păstrat pe Pleşiţă în continuare la conducerea CIE şi s-ar fi folosit de experienţa lui pentru a reuşi aceste prezumtive atentate şi a produce în continuare altele. Dar, iată că Pleşiţă a fost de fapt îndepărtat şi în locul lui nu a fost adus un alt şef care să facă mai bine presupusa activitate de atacuri terorist-amatoare sau de gherilă. După destituirea sa nu a mai existat nici un fel de insinuare internaţională asupra implicării spionajului civil român în astfel de atacuri asupra unor ţinte occidentale critice la adresa regimului din România.

Aceste evenimente, împreună cu dezertarea lui Ion Mihai Pacepa în Statele Unite au ridicat suspiciuni în spionajul civil român, inclusiv lui Ceauşescu. De aici şi rotirea cadrelor pe care el a început s-o practice în eşalonul 2 de putere, ca măsură preventivă. Cu Pleşiţă a fost mai mult decât atât; el a fost şi scos efectiv din zona operativă a spionajului civil şi trecut la instruirea cadrelor. Mai exact, el a fost retrogradat în funcţia de comandant al Școlii de perfecționare a cadrelor de rezervă din Ministerul de Interne.

Aşa ceva este un eveniment cu totul special. Ceauşescu a făcut cu Pleşiţă mai mult decât politica rotirii cadrelor; el a fost pur şi simplu dat afară din spionajul civil român. Ceva de genul acesta a mai făcut şi prea cunoscutul Ion Iliescu, preşedinte al României timp de 10 ani după anii 1990. De la funcţia de ministru pentru problemele legate de tineret (eşalon 3), Ceauşescu l-a marginalizat până la funcţia de şef de editură. Putem întrevedea că această măsură a avut rol de prevenţie faţă de propria funcţie, Iliescu fiind personajul cel mai probabil de a fi ales ca noul preşedinte. Dar Pleşiţă nu putea fi un competitor pentru Ceauşescu. De ce a fost îndepărtat din spionaj? Ei bine, cel mai probabil este pentru că spionajul civil român şi Ceauşescu l-au bănuit de a fi agent dublu. Deşi misiunile imaginate de el în acei 4 ani, sau de care era direct responsabil, păreau a susţine trup şi suflet cauza „iubitului conducător”, totuşi pe termen lung ele s-au dovedit a fi dezastroase, ceea ce îi dovedea ori incompetenţa ori faptul că o submina din interior. Personal am întâlnit cu un astfel de posibil caz în cadrul protestelor anti-PSD din anii 2017-2019, prin intermediul foarte probabilului infiltrat DGPI, cunoscutul protestatar #rezist Mihai Cristian Dide, faţă de care am scris un articol ajuns viral . Deşi părea cel mai activ şi virulent protestatar, el de fapt submina din umbră mişcarea de protest din stradă. În urma articolului meu el a dispărut din activismul de stradă la fel de brusc cum a şi apărut.

E posibil ca atât Ceauşescu cât şi anturajul său din Securitate să-l fi bănuit pe Pleşiţă de a fi spion dublu, în genul lui Pacepa, şi a fost pur şi simplu scos pe linie moartă din spionajul civil după 1984. Spionajul civil român de atunci nu era atât de înapoiat încât să nu intre la bănuieli despre cum imaginea internaţională în Occident a regimului Ceauşescu s-a deteriorat atât de mult în timpul şefiei lui Pleşiţă. În timpul lui Stalin o astfel de bănuială ducea la un proces fabricat şi executarea sa. În timpul lui Ceauşescu el a fost trimis la nişte activităţi mai puţin importante, aşa cum s-a întâmplat cu însuşi generalul Nicolae Militaru, dovedit ca agent GRU şi trecut în rezervă.

Am să revin la această temă puţin mai jos. Deocamdată însă mă limitez în a deconspira în continuarea articolului anterior falsa impresie pe care documentarul „Afacerea Tănase” o lasă spectatorului insuficient de atent sau de informat, despre cum a salvat ea viaţa celor doi scriitori şi a multora „în secret”, fără ca noi să ştim, dejucând planurile spionilor români, a căror principală misiune ar fi fost vânarea dizidenţilor. Nu. Aşa ceva este o minciună manufacturată dezinformaţional. Aceste două evenimente atestă de fapt exact mesajul opus din acest documentar, anume că spionajul civil român depăşise nivelul stalinist al uciderii prin procese contrafăcute chiar şi a indezirabililor politici. Şi, dincolo de aceste manevre subtile de manipulare, trebuie să căutăm şi alte scenarii pentru a descrie ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, dincolo de această carapace dezinformaţională ţesută de DST, sub atenta supervizare a CIA.

Eu am găsit până acum 2 scenarii a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, pe care am să le expun în ordinea crescătoare a probabilităţii. O primă ipoteză pentru acest eveniment este acel că Haiducu ar fi fost prins ca spion, la fel ca mulţi alţi spioni despre care am descris în documentar la ora 01.16 . Fiind spion industrial în domeniul energiei nucleare (Haiducu confirmă asta în „Afacerea Tănase” la minutul 43.45), DST nu avea ce să-i ceară pentru a-l face profitabil cauzei capitaliste. Franţa nu avea nevoie de informaţii industriale din România pentru a-l face spion dublu. Aceste informaţii erau deja copiate din Occident, aşa că Franţa le avea. Dar s-a întâmplat ca în acea perioadă CIA tocmai să manufactureze acuzarea lui Ceauşescu pentru atacul asupra postului său de radio propagandist „Europa Liberă” (detalii în următoarea secţiune), după cum vedem în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa. Şi atunci DST i-a propus lui Haiducu colaborarea la acest plan în schimbul unei sume de bani în plus. Aşa că, el a contribuit astfel la fabricarea acestei false imagini de dictator stalinist cu apucături terorist-amatoare lui Ceauşescu, prin naraţiunea din documentarul „Afacerea Tănase”.

În această ipoteză târgul propus lui Haiducu a fost simplu; cu cât faci mai credibilă imaginea diabolică a lui Ceauşescu, cu atât câştigi mai mult. Şi Haiducu chiar şi-a rotunjit astfel veniturile prin emisiunile TV, şi rolurile din filme artistice şi documentare pe care le-a jucat. Însă ne putem imagina că nu de acolo a venit grosul banilor. Aceştia au fost un bonus. Astfel că DST (şi spionajul civil occidental coordonat de CIA) a plătit menţinerea în atenţia opiniei publice a acestei teme dezinformaţionale despre imaginea de dictator stalinist a lui Ceauşescu. Noi trebuie să intuim că dacă DST şi statul francez acceptă să-l ia sub protecţie atunci o face sub un interes mult mai mare, iar miza era însăşi demolarea statelor comuniste şi absorbirea cetăţenilor lor ca mână de muncă ieftină câteva decade mai târziu. Atât Haiducu cât şi Pacepa au fost investiţii în acest plan, care la un moment dat a devenit un război civil artificial în România şi un genocid în Iugoslavia.

Această imagine de dictator stalinist dar şi de terorist-amator a lui Ceauşescu este contradictorie în sine. Una dintre aceste însuşiri o exclude pe cealaltă. Ele nu pot exista în acelaşi timp şi sub acelaşi raport în aceeaşi persoană. Dar cei care nu sunt familiarizaţi cu sociologia războiului şi a spionajului nu sesizează această struţo-cămilă. În articolul acesta am demolat mistificarea ideologică a militarilor profesionişti care s-ar deda la acţiuni de terorism amator, aşa că şi Ceauşescu cu Securitatea trebuie separată de aceste replici de amatori. Dimpotrivă, tocmai acei agenţi dubli precum Pacepa şi Haiducu ar fi putut susţine aşa ceva, nu în virtutea reprezentării spiritului propriului loc de muncă, ci tocmai la comanda CIA, în schimbul banilor cu care au fost convinşi să dezerteze.

Manufacturarea acestei imagini lui Ceauşescu avea bătaie lungă în primul rând în efectele dezinformării privind teroriştii din decembrie 1989, care au dus la aproape 1000 de morţi datorită confuziei. Apoi efectele vor continua până la târguirea păguboasă în defavoarea poporului român a libertăţilor de călătorie şi exprimare, oferite la schimb de dictatura capitalistă contra celelalte drepturi asigurate de cea comunistă.

Şi această ipoteză este foarte probabilă, şi poate rămâne în picioare alături de o variantă din cea de-a doua ipoteză. Ea constă în implicaţiile altor două ciudăţenii ce pot fi observate în evoluţia naraţiunii documentarului „Afacerea Tănase”. Prima dintre ele este întoarcerea la Bucureşti a lui Haiducu după ce ar fi săvârşit crima , aşa cum este descrisă la minutul 29.12. Sensul formal al acestei întoarceri ar fi fost dublu, unul personal şi altul instituţional. Cel personal constă în scoaterea din ţară a propriului frate, fapt ce ne sugerează discret că ar fi echivalent cu salvarea sa de răzbunarea Securităţii. Însă Haiducu nu spune nimic despre salvarea şi a propriilor părinţi, ei înşişi angajaţi în Securitate. Aşa că nu trebuie să cădem în această capcană dezinformaţională! Această falsă motivaţie are efectiv rolul de a întări în mod fals imaginea de familist a lui Haiducu. Peste aceasta se va fi clădit şi cea de patriot, exact ca şi în cazul lui Pacepa, deşi cei doi spioni au fost nişte dezertori şi, prin urmare, şi trădători de ţară.

Motivul instituţional al întoarcerii sale în România se spune că ar fi fost aducerea de dovezi clare cum că această misiune ar fi fost concepută şi ordonată de însuşi Ceauşescu. Haiducu declară în documentar faptul că ar fi fost primit de dictator la una dintre reşedinţele sale şi recompensat cu înaintarea în grad după reuşita misiunii. Dar noi nu vedem în documentar vreo fotografie sau altă dovadă clară decât propriile mărturii. În contextul ipotezei anterioare şi a apucăturilor spionajului civil în general , acestea sunt cam lipsite de valoare. Nu exclud posibilitatea ca aceste dovezi să nu existe. Ele puteau circula atunci la nivel underground între spionii civili români sau chiar est-europeni în general, pentru a arăta lipsa de profesionalism a şefilor lor direcţi, care erau portretizaţi ca nedepăşind nivelul stalinist de eliminare a dizidenţilor. O explicaţie pentru nemenţionarea lor în documentar ar putea fi faptul că ar incrimina influenţa spionajului civil occidental în cel român. Odată cu recunoaşterea inerentă a rolului securiştilor în generarea evenimentelor din 1989, o astfel de conexiune ar fi mutat centrul atenţiei dinspre Securitate către spionajului civil occidental, în mod corect. Încă de pe atunci s-a lucrat la alterarea acestei conexiuni.

Un astfel semn de alterare a legăturii dintre spionajul civil occidental şi evenimentele din 1989 se poate vedea la minutul 31.44 în cursul discursului documentarului. Dintr-o dată apare o temă nouă, lipsită de sens faţă de contextul său originar, fără a susţine argumentativ literal ceva spus înainte şi fără a se finaliza într-o concluzie. Urmează aproape 3 minute de divagare într-o operaţiune găinărească de recrutare a generalului Pleşiţă, care atestă de data asta amatorism nefiresc din partea DST. Ni se spune la minutul 33.40 că lui Pleşiţă i-ar fi fost trimisă o scrisoare de recrutare pe un angajat francez ce lucra pentru uzina Oltcit. Ca absurdul să ajungă culmea, scrisoarea nici măcar nu ajungea direct la el ci la mama lui Haiducu întâi. Această divagare e justificată pueril de teama lui Haiducu şi DST ca Pleşiţă să fie pedepsit din cauza trădării subalternului său. Observăm că o astfel de temere nu are nici un sens în contextul literal al discursului documentarului, cum că asasinatul ar fi fost conceput şi comandat direct de către Ceauşescu. De ce să fie pedepsit Pleşiţă pentru eşecul unei misiuni cerută de Ceauşescu? Acesta nu era chiar cel mai lucid om de pe pământ dar nici atât de haotic nu era încât să pedepsească pe altcineva pentru o decizie luată de el însuşi.

O astfel de teamă mă duce cu gândul la teama ipohondrică faţă de virusul SARS-COV 2 (cu periculozitate la fel ca şi gripa), în urma căreia am stat la închisoare la domiciliu 2 ani, despre care am scris în detaliu în articolul meu „Masurile anti- COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . De fapt lui Pleşiţă nu i s-a întâmplat nimic după această misiune ciudată, după cum am arătat. Dar chiar şi o mentalitate ipohondriacă ar fi abandonat-o, deoarece „Afacerea Tănase” a fost editat şi publicat în 2013, la peste 30 de ani de la acel eveniment. Dacă o astfel de temere avea sens în 1982, în 2013 nu avea nici un sens, şi risca să prelungească inutil durata. Da, el a plătit cu funcţia eşecul misiunii, fiind destituit de la conducerea CIA. Dar asta nu confirmă nici pe departe o astfel de paranteză de aproape 3 minute, mai ales că tema rămâne suspendată în aer, fără ca spectatorului să i se spună ce s-a întâmplat cu această presupusă tentativă de recrutare. De fapt, aşa ceva ar fi putut fi un culoar dezinformaţional care să-l împiedice pe spectator să se gândească la cele câteva ciudăţenii din el spre a căuta despre Pleşiţă.

Pleşiţă a fost pus sub urmărire după 1997 pentru un alt eveniment (despre care voi detalia în următoarea secţiune) şi în nici un caz pentru eşecul acestei misiuni. Oricum, cercetările au fost întrerupte fără a aduce probe concludente sau vreo condamnare pentru Pleşiţă . Şi atunci de ce ai mai prelungi documentarul cu 3 minute care nu aduc nimic nou în contextul dat? Acest grup de secvenţe par a fi o greşeală de montaj, deoarece autorul nu revine la ea şi nu o termină; nu se dă un deznodământ pentru acest grup de secvenţe şi nu ştim din documentar răspunsul lui Pleşiţă.

De fapt rolul acestor 3 minute este acela de diversiune în documentaţie, pentru a preveni spectatorul să îşi creeze în minte scenariul cum că în această poveste Pleşiţă ar fi fost implicat nu atât în misiunea de ucidere a celor doi scriitori cât în cea de diabolizare a imaginii lui Ceauşescu. Aceasta este alterarea informaţională pe care am detaliată în secţiunea intitulată „Alterarea probelor în produsele spionajului civil” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” .

Aşa că e foarte probabil ca şi aceste aproape 3 minute de fractură în discursul documentarului să fie o manufacturare a unor false probe ce îl incrimina pe însuşi Pleşiţă. Acesta putea fi astfel scutit de posibile investigaţii în justiţie, fie pentru a contracara ideea foarte probabilă cum că personajele cheie din Securitate au pactizat cu spionajul occidental nu doar în manufacturarea imaginii de stalinist pentru Ceauşescu, dar şi în instigarea la război civil din decembrie 1989. Astfel că cele 3 minute de fractură a discursului au rol de contracarare dezinformaţională, adică ceea ce psihanaliza clasică numeşte „formaţiune reacţională” (în germană „reactionsbildung”). La nivel individual nevroticist, ea constă într-un soi de ipocrizie profundă, adică o exprimare opusă unor pulsiuni foarte puternice şi ulterior refulate, având rol de supra-represiune psihică. Ca exemplu, pentru psihopatologica nevroticistă, o atitudine excesiv de pudică poate fi expresia inconştientă a acestei contracarări a unor predispoziţii libidinale excentrice. În dezinformarea publică a spionajului civil, contracararea este nu doar conştientă, dar chiar realizată metodologic, la fel ca şi în cazul alterării, cel al plantării şi cel al manufacturării probelor, aşa cum le-am descris în continuarea cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Aşadar aceste aproape 3 minute de divagare din documentarul „Afacerea Tănase” pot fi explicate prin intenţia de contracarare a ideii că însuşi Pleşiţă era deja racolat de spionajul civil occidental, de unde sabota pe cel român din interior prin astfel de misiuni staliniste sau prin facilitarea asocierii lor cu regimul Ceauşescu. Asta poate fi explicaţia pentru care el a fost îndepărtat din Securitate în 1984. Suntem lăsaţi suspendaţi în aer cu acest fals deznodământ care se deduce din intenţia DST de a-l recruta, sau cu refuzul lui de a colabora. Documentarul ne comunică foarte subtil că de fapt DST nu l-ar fi avut agent dublu pe Pleşiţă, lucru care, spus atât de subtil, mi se pare o minciună.

De aici se desprind două subvariante care îl vizează pe însuşi Haiducu; prima este cea că şi el ar fi ştiut de planul iniţial al pilonilor din Securitate şi DST, şi nu a avut niciodată intenţia de a-i ucide pe cei doi scriitori, ci de a contribui la diabolizarea imaginii lui Ceauşescu. Având un structură psihopatologică histrionică, el putea apoi continua dezinformarea în produse media alternative, ceea ce s-a şi întâmplat. Tocmai această fire histrionică, aflată la polul opus faţă de cea sadică specifică acestui model de lucru, ar fi putut fi un motiv pentru care el a fost scos pe linie moartă din spionajul românesc şi, desigur, şi din cel francez. Acelaşi lucru s-a întâmplat după 1989, când majoritatea securiştilor de dinainte de 1989 au fost scoşi din sistem şi transformaţi în afacerişti, iar cei care au mers mai departe în SRI au fost mai puţini.

Cea de-a doua variantă, care mi se pare acum mai puţin probabilă, este aceea că el Haiducu nu a ştiut de acest plan şi chiar i s-a dat această misiune spre a o îndeplini, de a-i sacrifica pe cei 2 scriitori. Scopul misiunii a fost acelaşi, de a înnegri apoi imaginea lui Ceauşescu. Acelaşi model s-a folosit şi pentru asocierea imaginii lui Osama Bin Laden faţă de tragedia de la 11 septembrie, faţă de care am scris în 2011 o serie de articole cu titlul „Obama contra Osama” . Însă dezavantajul unei astfel de variante este acela că nu s-ar fi întins pe o perioadă atât de lungă şi n-ar fi rămas în memoria colectivă deşi, timp de o săptămână sau două, s-ar fi experimentat o emoţie uriaşă, dar cu finalitate rapidă. Dimpotrivă, în prima variantă telenovela „Afacerea Tănase” s-a prelungit pe mai mulţi ani, cu intenţia de a convinge populaţia despre imaginea de vampir a lui Ceauşescu, devenind din 2013 încoace documentarul „Afacerea Tănase”.

Cele două variante sînt destul de egale ca procent de probabilitate. În documentarul meu nu am mai amintit-o şi pe prima, preferând să dau şi eu mai departe de bună varianta dată în documentarul „Afacerea Tănase”. Asta şi pentru că deja lansasem o incertitudine cu privire la subiectul Cristina Lungu. Nu am vrut să aduc încă un subiect cu două posibilităţi pe lângă acesta, deşi tema este foarte importantă. Acum, după ce am revăzut de câteva ori documentarul cu mare atenţie, prima variantă mi se pare totuşi ceva mai credibilă. Conform acesteia, este foarte puţin probabil să existe dovezi pentru incriminarea lui Ceauşescu drept responsabil principal pentru misiune. În cea de-a doua variantă aceste dovezi puteau totuşi fi manufacturate: lui Ceauşescu i s-ar fi putut spune că Haiducu ar fi îndeplinit altă misiune, aşa cum vom vedea în capitolul viitor cum a fost dezinformat faţă de situaţia de la Timişoara. Dacă într-adevăr el l-a primit şi ridicat în grad pe Haiducu, aşa cum declară el în documentar, şi dacă eventual există şi dovezi în acest sens, atunci asta putea fi făcut în contul altei misiuni de care Ceauşescu ar fi ştiut. Astfel de scenariu explică de ce nu sînt prezentate dovezile pentru incriminarea lui Ceauşescu, deşi în documentar se spună că tocmai pentru asta Haiducu a fost trimis la Bucureşti; scopul nu era să ne convingă pe noi spectatorii 100%, ci pe însuşi Haiducu de autenticitatea implicării lui Ceauşescu în misiune. Cum nu deborda de inteligenţă, Haiducu a fost manipulat să creadă asta de superiorul ierarhic, generalul Pleşiţă, la fel ca şi Ceauşescu însuşi. Siguranţa sa că la celălalt capăt al ierarhiei de comandă se va fi aflat dictatorul se putea apoi transmite spectatorului, prin sugestie.

În această lumină trebuie să înţelegem a treia fractură din acest documentar, aşa cum am descris-o în articolul anterior. Scopul forţării deznodământului, prin constrângerea lui Virgil Tănase să iasă în presă şi să clarifice povestea are un sens uşor de înţeles din datele psihologiei experimentale; tema asasinatului dizidenţilor trebuia să devină o ştire de prime-time. Opinia publică franceză trebuia ţinută la curent cu această telenovelă, asemenea unei reclame. Dacă ar fi trecut prea mult timp de la explozia poveştii în presă, atunci toată povestea ar fi ieşit din memoria publică. La fel s-ar fi întâmplat şi în cazul unui asasinat; în ciuda avalanşei de emoţie colectivă, în câţiva ani nimeni nu ar mai fi vrut să ştie de acest episod tragic. Aşa că DST a venit cu această dezinformare despre scurgerile de informaţii, imposibil de realizat în mod normal fără ştirea şi intenţia lor expresă. Prin această manevră cu ziaristul cabotin, Virgil Tănase a fost manipulat să iasă din ascunzătoare şi să facă o conferinţă de presă, cu rol de diabolizare a lui Ceauşescu şi a Securităţii. Deconspirarea finală a întregii poveşti a devenit subiectul zilei, un fel de roman poliţist trăit pe viu, din care personajul negativ ieşea Ceauşescu.

La minutul 45.40 observăm că un post TV a făcut o emisiune cu cei doi scriitori şi spionul Haiducu, la 8 luni de la consumarea evenimentului. Mai târziu, la minutul 48, Haiducu confirmă pleiada de emisiuni la care a participat pentru răspândirea în opinia publică a acestei operaţiuni. La minutul 50 îl vedem pe platourile de filmare, jucând rol de James Bond. Iată toate ingredientele unei campanii intense de diabolizare a lui Ceauşescu, cu nişte secrete de lucru ale spionajului civil care oripilează în general opinia publică; chiar dacă ar fi fost direct concepută de spionajul românesc, această operaţiune rămâne totuşi o găinărie faţă principalele operaţiuni ale FBI şi CIA pe care le intuim astăzi, lăsând la o parte pe cele pentru care încă nu avem suficiente date pentru a le deconspira.

Operaţiunea de salvare a celor doi scriitori, împreună cu însăşi planul de ucidere a lor era de fapt ambalajul prin care se manufactura încă de pe atunci ideea larg răspândită şi astăzi în Occident cum că România era o ţară barbară, iar Ceauşescu un fel de Dracula; astfel de inginerie ideologică a condus apoi la cei aproape 1000 de morţi prin diversiunea temei „teroriştilor”, lansată după plecarea lui Ceauşescu. Această dezinformare va fi devenit ulterior combustibilul deportării economice a românilor ca popor damnat, ce merită să fie deportat pentru „reeducare” şi ţinut în sclavie pentru ispăşirea unor păcate inventate, instigate din culise de spionajul civil internaţional în frunte cu CIA.

În următoarea secţiune voi descrie o altă minciună în scop de manufacturare a imaginii lui Ceauşescu de terorism amator, prin forţarea asocierii sale cu atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 .

Gabriel Baldovin

Afacerea Matei Pavel Haiducu şi DST, copiate la indigo din afacerea Ion Mihai Pacepa orchestrată de CIA

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.3. Afacerea Matei Pavel Haiducu şi DST, copiate la indigo din afacerea Ion Mihai Pacepa orchestrată de CIA

Matei Pavel Haiducu este principalul personaj din documentarul „Afacerea Tănase” despre care am amintit în propriul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA” la ora 01.13 . Pentru cei ce n-au răbdare să se uite, o să fac un scurt rezumat. După ce lucrase câţiva ani ca spion industrial la Paris, aflăm din documentar că, deodată, în 1982 Haiducu ar fi primit o sarcină stalinistă de a-i ucide pe scriitorii anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma. Haiducu refuză misiunea şi alertează principala agenţie de spionaj francez DST (Direction de la Surveillance du Territoire), care îl anunţă pe Tănase şi organizează o răpire cu acordul acestuia pentru a-l feri de posibilul atentat.

Documentarul „Afacerea Tănase” este cel mai detaliat material despre spionajul civil pe care l-am văzut până astăzi. El este un reportaj imposibil, realizat chiar din bârlogul spionajului, cu personaje şi fapte reale, ce are alură de activitate secretă. Spionii au mai dat interviuri, majoritatea pline cu minciuni; dar ca să îţi deconspiri astfel activitatea e ceva nemaivăzut în istoria modernă, ce arată pe de o parte naivitatea poporului român şi, pe de altă parte, miştocăria la care a fost supus. Cine nu s-a interesat de subiect poate rămâne perplex văzându-l. Cu toate astea, în acest documentar nu se spune nici 10% din ceea ce se întâmplă de fapt în această instituţie absolut hidoasă , indiferent că funcţionează în comunism sau capitalism. Spre comparaţie vă reinvit să vedeţi ce a făcut FBI la Pearl Harbor, consultând secţiunea „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Foarte probabil acest scenariu a fost reluat apoi de CIA la 11 septembrie 2001 după cum intuim din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea.

Aşa că acest documentarul „Afacerea Tănase” trebuie încă privit cu rezervă! Spectatorul trebuie să înţeleagă din start că acest documentar nu e făcut de nişte simpli jurnalişti de investigaţie, aşa cum ni se sugerează discret. De fapt, interviurile luate unei figuri importante din DST din acea perioadă, precum directorul său adjunct Jean Francois Cair, sau filmarea directă a unor metode de lucru ale Securităţii (min. 08 10), e de ajuns să ne facă să credem că el este un produs al însuşi spionajului civil. Altfel nu intră nimeni să filmeze ce fac spionii, şi nu vorbeşte nimeni în interviuri despre misiunile sale.

Principalul interes al oricărei agenţii de spionaj este acela să nu-şi deconspire metodele pentru ca ţinta să nu înţeleagă că este supusă produsului său de manipulare în masă. În „Afacerea Tănase” există doar o deconspirare a metodelor staliniste, pe care spionajul civil occidental le practica în secolele al 18-lea şi al 19-lea, chiar dacă cu mijloace mai puţin tehnice decât ale stalinismului. Nu aflăm absolut nimic despre metodele moderne ale spionajului civil Occidental, descrise în linkurile de mai sus. Acest lucru e o fentă foarte abilă pentru cei nefamiliarizaţi cu domeniul spre a crede că spionajul civil occidental ar fi „poliţistul bun”, în timp ce cel comunist ar fi „poliţistul rău”. Scopul unei astfel de strategii este acelaşi precum în filmele poliţiste, respectiv de a îmbunătăţii imaginea negativă pe care spionajul o are în acea parte a societăţii civile care îi intuieşte rolul.

Prin urmare, trebuie să încercăm să facem o diferenţiere între adevăr şi minciună în ce se spune chiar şi în acest documentar, deşi vedem în el lucruri nemaivăzute, care ne seduc cu ineditul lor. Accesul într-o lume terifiantă, care dovedeşte că noi, populaţia civilă, sîntem un fel de animăluţe în ferma lor, nu trebuie să ne amorţească vigilenţa şi să credem că am fi invitaţi la masa lor de atotputernici. Dimpotrivă, trebuie să cumpănim foarte atent la cele afirmate şi arătate, la fel cum un psihanalist trebuie să facă distincţia între traumele reale şi cele imaginare descrise de un pacient în cabinet. Altfel riscăm să fim hipnotizaţi de ineditul unei lumi nespecifică nouă, civililor, şi să nu băgăm de seamă că acest documentar se reduce la mărturia unui spion; acesta declară fără probe că Ceauşescu i-ar fi ordonat să ucidă şi că l-ar fi şi recompensat pentru asta. A crede vorbele unui spion, a cărei viaţă e plină de minciuni şi deghizare, care în plus a şi dezertat în curtea rivalului, ar fi un semn de naivitate pentru spectator. Şi, din păcate muţi au căzut în această capcană; n-am văzut recenzii critice asupra acestui documentar în cei 10 ani de când a fost lansat. Strategia lui este exact aceea a escrocului care întâi câştigă încrederea victimei şi apoi acţionează în defavoarea ei; câteva firimituri de adevăruri nemaivăzute din lumea spionajului civil nu trebuie să ne hipnotizeze să credem că tot ce spune Haiducu şi cei intervievaţi în cest documentar ar fi şi adevărat.

Numai faptul că un spion, fie el şi unul economic, alege să dezerteze (defectare se cheamă, în limbajul de specialitate), este o poveste de adormit copiii. La fel ca şi în cazul lui Ion Mihai Pacepa, despre care am detaliat în secţiunea anterioară, Haiducu nu ar fi făcut ce a făcut fără o asigurare anterioară din partea DST. El risca închisoarea în acel moment; de fapt condamnarea lui şi includerea celor doi scriitori într-un soi de program de protecţie a martorilor ar fi fost cel mai optim mod de rezolvare a acelei probleme. Însă, aşa cum se poate întrevedea din cele spuse în secţiunile anterioare, interesul spionajului francez, supervizat de CIA şi atunci dar şi acum, a fost acela de a face din această poveste un scandal internaţional. De acea a şi ales calea cea mai puţin sigură pentru cei doi, şi cea mai costisitoare. Voi reveni mai jos cu detalii.

Sînt trei naraţiuni înşelătoare în documentarul „Afacerea Tănase”, cu aspect de absurd, care atestă că această misiune e altceva decât încearcă să-l facă pe spectator să creadă. Primul este lipsa de coerenţă pe termen lung a misiunii însăşi de eliminare a celor doi scriitori. La minutul 12 Virgil Tănase spune cu propriile cuvinte că în 1977 Securitatea însăşi i-ar fi propus un paşaport francez pentru a pleca din ţară. Faptul că ar fi decis apoi să-l ucidă e total nefiresc faţă de această măsură luată anterior. La fel ca şi în cazul oscilării între o reacţie prea blândă şi alta prea brutală în generarea evenimentelor din decembrie 1989, şi în acest caz s-ar fi întâmplat la fel. Au fost dizidenţi mult mai radicali care ar fi trebuit să primească un astfel de cadou în acea perioadă, dar nu l-au primit. Virgil Tănase a fot un privilegiat; Securitatea s-a purtat mult prea uman faţă de nivelul său real de represiune. Apoi, odată cu această presupusă misiune de asasinat, ea s-ar fi purtat mult sub acest nivel, întorcându-se la un nivel stalinist. O să revin mai jos la explicarea acestei fracturi logice în acţiune.

Cel de-al doilea lucru absurd în această naraţiune este aspectul său amatorist. Da, am afirmat şi în recentul meu documentar faptul că operaţiunile spionajului civil comunist au un aspect de amatorism faţă de cele occidentale. Dar în acest caz, această operaţiune chiar pare una de secol 18, nu atât prin forma stalinistă, dar mai ales prin eşecul ei notoriu. Cei implicaţi în această misiune par nişte învăţăcei care au eşuat la primul lor proiect. Virgil Tănase povesteşte la minutul 53 din documentar despre uluiala unor agenţi DST faţă de eroarea prin care spionajul economic românesc i-a însărcinat unuia dintre agenţii săi pentru o astfel de misiune. Am să revin la această mărturie în scrierile mele ulterioare care descriu spionajul civil. Ea mă va ajuta să fac o mai exactă descriere a modului în care funcţionează aceste organizaţii secrete de spionaj civil. Sînt convins că unii dintre ei simulau uluiala, alţii o experimentau de adevăratelea. Voi explica în următorul articol de ce.

Pe lângă aspectul stalinist al acestei misiuni, nespecific nivelului de lucru al spionajul român din acea dată, ea aparţinea de spionajul civil nu de cel economic. A converti un spion economic într-unul civil e destul de asemănător cu a pune un şofer de tir să piloteze un avion. De aici şi surprinderea acelor agenţi DST relatată de Tănase. Iată că erorile par a fi fost de preistoria spionajul civil, în acest caz. Spionajul civil din spaţiul comunist a fost mult sub cel capitalist, din cauza lipsei de experienţă cu manipularea maselor de oameni. Însă nu putea fi atât de amator. O astfel de misiune a fost un auto-sabotaj din partea unor agenţi dubli, cu care de fapt s-a făcut şi tragedia din 1989.

Cel de-al treilea element dubios în această naraţiune se referă la o contagiune subită de amatorism din partea DST însuşi, de parcă s-ar fi molipsit de la DIE-ul din România. Modul în care această presupusă misiune a Securităţii a ajuns în presă şi s-a transformat într-un scandal internaţional este iarăşi nefiresc pentru acţiunile spionajului civil. Cititorul atent pune cap la cap cele afirmate în articolele anterioare şi întrevede că această subită criză de amatorism a DST era de fapt un plan, identic cu cel prin care CIA l-a transformat în clown pe Pacepa. O să revin mai jos la dezvoltarea acestei idei. Deocamdată îi arăt doar caracterul nefiresc. La minutul 30.40 se descrie în acest documentar cum a apărut în revista „Le nouvelle observateur” deconspirarea exactă a planului contra-spionajului francez de ascundere a celor 2 scriitori. La minutul 37.37 se dă numele altei publicaţii, „Le Matin”, care urma să publice aceleaşi informaţii.

Întrebarea care se pune este cum se face totuşi că au apărut în presă astfel de informaţii ultrasecrete? La minutul 24.21 Tănase declară că DST nu ar fi dorit să ştie unde se află ascuns, de teama unor posibili infiltraţi în agenţie a unor spioni români, care ar fi putut astfel să-i descopere noua locaţie şi să-l ucidă totuşi. Aşadar operaţiunea era ultra-strict secretă şi erau implicaţi în ea un grup foarte restrâns de oameni, cei mai de încredere. Cum putea să ajungă totuşi în presă povestea, exact aşa cum a plănuit-o o mică grupare din DST?

O falsă explicaţie ni se sugerează abia la minutul 34.50, când Tănase vorbeşte despre faptul că Poliţia Franceză ar fi dispus pentru acest caz un investigator foarte bun, care a pus microfoane în telefon şi a înţeles că soţia lui Tănase nu era suficient de panicată pentru gravitatea situaţiei. Tănase chiar declară apoi că acest investigator a bănuit că DST se află în spatele operaţiunii. Însă doar cei ce cred tot ce văd la TV nu-şi închipuie că DST nu ar fi avut atunci şi încă nu are şi astăzi oameni infiltraţi în Poliţia franceză, precum şi în principalele instituţii. Acesta este modelul oricărei instituţii de spionaj civil din spaţiul capitalist. Prin astfel de infiltraţi spionajul civil trage apoi pârghiile pentru a îndeplini anumite planuri de inginerie socială.

Ca orice agenţie de spionaj din orice stat capitalist, şi DST avea puterea să pună în capul anchetei Poliţiei pe cel mai incompetent investigator. Dar – a naibii coincidenţă! – Poliţia l-a ales tocmai pe cel mai bun dintre ei, cu abilităţi de spion. În plus de asta, s-a întâmplat chiar să intre în competiţie cu spionajul civil precum sînt eu însumi, care doresc să le deconspir crimele. E ciudat că acel investigator profesionist din Poliţie s-ar fi dus cu povestea în presă, simţind că DST e în spatele operaţiunii, de parcă ar fi avut duşmani în DST şi ar fi dorit să se răzbune. O fi fost respins la examenul de admitere al DST şi apoi a intrat la Poliţie, sau cum? Mi se parte prea trasă de păr o astfel de lipsă de colaborare între cele două instituţii.

Nu în ultimul rând, DST putea să-l convingă pe acel jurnalist să nu publice informaţia pe baza faptului că la mijloc ar fi fost o operaţiune internaţională secretă. Fiind în custodia DST, publicarea acelor informaţii puteau duce la ceea ce se cheamă în România „atentat la siguranţa naţională”. Orice fel de minciună putea duce la împiedicarea apariţiei poveştii în presă. De obicei în posturile importante din presă se află oameni şantajabili pe care îi spionajul civil strânge cu uşa atunci când ignoră ordinele venite în formă de „sugestii” şi „sfaturi” de la superiorii ierarhici. DST putea acţiona şi astfel, dar n-a făcut-o, totuşi.

Ei bine, părerea mea e că povestea asta a fost trimisă la presă (via Poliţie) chiar de DST însăşi pentru a face din ea un subiect public cu penetraţie maximă în opinia publică franceză dar şi internaţională. Subiectul e unul tabloid, cu răsturnări de situaţie şi final fericit. Faptul că inclusiv preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, s-a implicat în acest caz de dispariţie a unei persoane este nespecific pentru rolul unui preşedinte de stat. Aşa ceva se întâmplă doar în cazul în care la mijloc se află o amplă chestiune naţională. Însă cei doi scriitori de origine română nu aveau nicio rezonanţă în opinia publică franceză în acel moment. Protestul celor câţiva mascaţi de la începutul documentarului i-a lăsat pe participanţi perplecşi, neştiind despre ce este vorba. Faptul că Mitterrand însuşi a vorbit despre acest caz într-o conferinţă de presă a avut rolul de popularizare a temei, crearea unui titlu de primă pagină artificial, împreună cu falsa imagine de dictator stalinist lui Ceauşescu. Peste 40 de ani manipularea s-a făcut chiar cu tehnicile publicităţii şi marketingului, aşa cum s-a făcut cu popularizarea temei COVID-19, după cum am arătat în articolul meu „S-au golit supermarlet-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing” scris la începutul mascaradei. La minutul 28.40 Tănase spune că Mitterrand ar fi anulat o vizită în România expres din cauza acestui eveniment, în acord cu reluarea criticilor la adresa comunismului şi a lui Ceauşescu la postul de radio Europa Liberă în jurul anilor 1980.

Se poate observa în evoluţia lucrurilor că scopul principal al DST a fost nu salvarea celor doi scriitori, deşi şi acest obiectiv era şi el astfel atins; dar dacă acesta ar fi fost scopul principal, DST ar fi ales o cale mult mai ieftină decât pensionarea lui Haiducu şi ascunderea lui Tănase, care s-a văzut că nu a fost suficient de ascuns şi că putea deveni ţintă după scoaterea adevărului în presă. După cum am zis mai sus, cel mai eficient mod de rezolvare a situaţiei ar fi fost arestarea lui Haiducu şi punerea celor 2 scriitori într-un program de protecţie a martorilor, cu schimbarea numelor, adreselor şi înfăţişării. Haiducu însuşi ştia de această opţiune şi n-ar fi riscat să sune la DST, aşa cum se spune în documentar, dacă n-ar fi avut certitudinea că va rămâne liber şi îşi va continua viaţa de dinainte, exact după modelul lui Pacepa cu CIA.

Putem observa că spionajul francez a ales o soluţie mult mai riscantă şi mai scumpă; lui Haiducu trebuia să i se plătească o pensie sau o rentă ceva ca să poată trăi şi să fie convins să dezerteze. Apoi, faptul că scandalul a ajuns o bombă de presă cu ecouri în întreaga societate franceză nu asigura deloc viaţa celor doi scriitori pe viitor în cazul în care misiunea ar fi fost una autentică; dacă spionajul român a recurs la o astfel de misiune, ce garanţie ar fi fost că nu ar încerca a doua oară? Iată că soluţia DST, nu doar că a fost cea mai scumpă, dar printre şi cele mai ineficiente pentru acel scop de protecţie a celor doi.

În mod normal, astfel de situaţii se transformă în recrutare a spionilor comunişti prinşi spionând în spaţiul capitalist şi în condamnare la moarte pentru cei capitalişti prinşi spionând în spaţiul comunist. E foarte ciudat că DST ar fi scos la pensie un potenţial spion dublu, fără a scoate ceva de pe el. Pentru că, devenind un scandal internaţional cu o notorietate uriaşă, Haiducu nu mai putea fi folosit ca spion dublu. În mod normal DST l-ar fi făcut pe însuşi Haiducu dispărut în misiune pentru autorităţile române, plătindu-l regeşte cu informaţii despre alţi agenţi ce operează pe teritoriul francez sau în întreg Occidentul. Alegerea expunerii lui publice şi scoaterea lui din activitate pare şi ea o acţiune de amatori a DST. Acelaşi lucru la făcut şi CIA cu Pacepa. Dar, din cele spuse de mai sus, ne dăm seama că cei doi spioni au devenit dovezi vii pentru manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu, iar preţul acestei măsuri aparent foarte neprofitabile se va fi dovedit unul foarte bun, pentru evenimentele ce vor fi generate în viitor, ce ajung până astăzi.

De fapt interesul principal al DST era un produs dezinformaţional cu bătaie mult mai lungă, conceput de CIA şi regăsit în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa. Acest interes era diabolizarea lui Ceauşescu şi manufacturarea încă de atunci a naraţiunii teroriştilor din evenimentele din decembrie 1989 din România. După cum am menţionat în articolul anterior, asocierea lui Ceauşescu cu terorismul amator, aşa cum apare în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa, s-a făcut de CIA cu scopul plămădirii încă de atunci a naraţiunii dezinformaţionale a teroriştilor, care a cauzat foc fratricid între instituţiile represive şi aproape 1000 de morţi după plecarea lui Ceauşescu. După cum am menţionat în documentarul meu „Eroii au murit. 1989. CIA”, acest bilanţ negru a fost parte dintr-un plan mai larg al CIA de a produce deportare de forţă de muncă ieftină din spaţiul est-european în cel occidental. Un astfel de obiectiv economic s-a făcut prin diabolizarea sistemelor comuniste, manufacturate ca mult mai rele decât au fost în realitate, ca genocidale, cu ajutorul unor astfel de inginerii sociale groteşti pe care doar spionajul civil occidental le putea concepe la o asemenea amploare. Culmea acestui plan a constituit-o războaiele iugoslave, cu un bilanţ înfiorător de 140 000 de morţi şi 4 milioane refugiaţi.

În următoarea secţiune voi emite două ipoteze care să explice ce s-a aflat dincolo de ce vrea documentarul „Afacerea Tănase” să comunice

Gabriel Baldovin

Falsa imagine a lui Ceauşescu ca terorist amator în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa.

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedentua

1.1.2. 3 teme de manufacturare a imaginii diabolice lui Ceauşescu existente în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa (continuare) 

 

3. Falsa imagine a lui Ceauşescu ca terorist amator în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa.

O altă proiecţie dezinformaţională majoră în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa este asocierea lui Ceauşescu cu asocierea cu Yasser Arafat şi terorismul arab amator* . În contextul în care folclorul american ajunsese plin de informaţii privind auto-sabotajul coordonat de FBI la Pearl Harbor , şi foarte probabil reluat apoi de CIA la 11 septembrie 2001 , după cum am arătat mai sus, o astfel de inginerie avea rol de a reflecta sentimentele paranoide ale populaţiei spre comunism, nu către capitalism. Între timp, propaganda ambelor sisteme sociale le-a portretizat deliberat ca fiind radical diferite, ceea ce a menit să faciliteze eficienţa proiecţiei unul în celălalt .

Exact acest lucru face Pacepa în „Orizonturi roşii”, în care Ceauşescu este prezentat ca fiind foarte interesat de acţiuni terorist-amatoare, spre a fi aplicate în spaţiul occidental asupra dizidenţilor anticomunişti, precum cei asupra postului de radio „Europa Liberă”. Dar în primele 15 pagini Pacepa spune la un moment dat că Ceauşescu ar fi zis :

„Monica Lovinescu trebuie redusă la tăcere (…). Nu omorâtă. N-am nevoie de investigaţii neplăcute din partea fran-cezilor şi americanilor...” .

Ceauşescu avea momentele lui de incoerenţă, dar nu era atât de incoerent încât să angajeze terorişti amatori precum Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) şi care în mod ciudat să nu-şi facă nici treaba, adică să nu omoare ţinta. Nu era el vreo inteligenţă sclipitoare dar şi-ar fi dat seama că dacă ar fi lăsat-o în viaţă ar depune mărturie într-o viitoare anchetă.

Dincolo de absurdul situaţiei, terorismul amator se practică de inferiorii sau sub-privilegiaţii social pentru a se lupta cu supra-privilegiaţii. Terorismul amator asupra civililor este o metodă amatoare, de oameni dezorganizaţi, concediaţi sau cuprinşi de debut psihotic, care vor să se răzbune sau să se sinucidă pe un duşman real sau imaginar. Ceauşescu nu se înscrie în acest model, el având poziţie de supra-privilegiat social, şi având la dispoziţie o armată de profesionişti. Ce nevoie ar mai fi avut Ceauşescu de terorism amator atâta timp cât el era şef peste terorismul profesionist al armatei şi a tuturor instituţiilor represive?

Atunci când clasele de sus recurg la astfel de inginerii sociale, precum bomba ce a explodat în perimetrul Poliţiei la celebra grevă de la Chicago din 1886 şi avioanele ce s-au izbit de turnurile de la World Trade Center , ele o fac pentru inginerii sociale complexe precum incitarea la războaie sau stoparea revoltelor sociale. Ceauşescu şi toată Securitatea erau departe de a putea iniţia astfel de operaţiuni, născute în mediu capitalist, din marketing şi publicitate.

Imaginea lui Yasser Arafat cu acel batic şi cu nasul lung sintetizează sentimentele antiarabe occidentale şi anti-islamice în general, formate timp de secole. După acuzaţiile de terorism amator aduse asupra lui Yasser Arafat, Ceauşescu a şi rărit întâlnirile cu el s-a exprimat public împotriva lor. Mai mult decât atât, în tiparul discursului său şi-a şi făcut loc un alt cuvânt, „anti-terorism”, pe lângă cele deja consacrate de „anti-fascism”, „anti-imperialism” sau „independenţă” şi „suveranitate”. Spărgătorii de vitrine din 17 decembrie de la Timişoara au fost apelaţi şi ca „terorişti” în discursul său televizat din 20 decembrie. De fapt, Ceauşescu însuşi era vulnerabil la un atac terorist (amator), aşa că e puţin probabil să fi susţinut o activitate care se putea întoarce împotriva sa. Şi, la un moment dat, la sugestia Securităţii, el a venit pe ascuns la birou timp de mai multe săptămâni la rând, în locul lui pe traseul cunoscut fiind adusă o sosie. Pe lângă creşterea artificială a numărului victimelor în urma instigării de război civil din decembrie 1989, asocierea lui Ceauşescu cu terorismul amator avea rolul de a-l extirpa ideologic din funcţia de comandant suprem al armatei, inferiorizându-l în grad, ca adversar al armatei (profesioniste) şi asociindu-l cu luptătorii amatori, aşa cum sînt teroriştii amatori. O astfel de inginerie dezinformaţională a contribuit la abandonarea lui Ceauşescu de către armată; militarii au ales să lupte de partea celui puternic, având mai mari şanse de izbândă, mai curând decât să lupte alături de cei slabi şi amatori, după cum voi detalia într-o secţiune viitoare.

În timpul în care Pacepa scria „Orizonturi roşii”, „Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei” condusă de Yasser Arafat era considerată o organizaţie teroristă. În 2004 Arafat a murit şi niciodată nu s-a dispus urmărirea lui penală pentru terorism (amator). Dacă ar fi existat dovezi nemanufacturate cum că el ar fi fost un terorist (amator), atunci ar fi fost urmărit penal şi condamnat, fie şi post-mortem. Agenţia israeliană de spionaj civil, Mossad, este una dintre cele mai puternice din lume. Dacă Arafat ar fi fost implicat în activităţi de terorism amator, l-ar fi eliminat după cum i-a eliminat pe naziştii ascunşi prin America latină, cu toate schimbările lor de nume şi de înfăţişare prin operaţii estetice. Deşi există unele referinţe la OEP şi Yasser Arafat care îi indică drept „terorişti” , totuşi nu există nici un fel de dovadă că acestea ar fi comis crime împotriva civililor, ci acţiuni războinice autentice împotriva armatei israeliene. Aşa ceva nu poate fi numit terorism (amator) decât ca propagandă din partea inamicului.

Între 1967 şi 1970 OEP a fost în război ca atare cu armata israeliană cu privire la conflictul notoriu între israelieni şi palestinieni. În acel moment OEP era realmente o armată, care avea şi un departament politic. Ne putem imagina că armata OEP era mai slabă decât cea israeliană. Dar aceasta a fost puternic sprijinită de Occident în special de interesele marilor dinastii capitaliste Rockefeller şi Rothschild. Acestea împreună cu restul de mari industriaşi şi bancheri doreau exterminarea arabilor tradiţionalişti şi înlocuirea lor cu israelieni, care sînt mai profitabili deoarece aveau de multe generaţii experienţa vieţii industriale. Războaiele pe care marile dinastii le instigă din culise prin CIA şi restul de agenţii de spionaj internaţionale sînt făcute şi pentru a produce o astfel de eugenie, cu creşterea profitului marilor industriaşi şi bancheri.

În contextul acestui sprijin, OEP nu putea lupta de la egal la egal cu armata israeliană, preferând metode de gherilă. Ei bine, la fel ca şi în cazul Armatei Republicane Irlandeze, care acţiona într-un context similar, inamicul politic şi ideologic a numit aceste metode în mod eronat drept terorism (amator). Probabil că spionajul propriu al Marii Britanii şi Israelului şi-au şi înscenat astfel de atacuri asupra propriilor cetăţeni pentru a manufactura această minciună. În acele vremuri ea avea rol de manipulare a opiniei publice spre atragerea antipatiei asupra popoarelor irlandez şi palestinian în a avea propria ţară, în faţa tendinţelor imperialiste ale Marii Britanii şi soluţiei occidentale pentru realizarea statului Israel.

Nu vreau să susţin una dintre părţile aflate în aceste războaie, deoarece detest războiul. Însă catalogarea IRA şi OEP ca „organizaţii teroriste” (amatoare) a fost (şi încă este, pentru cei ce o consideră astfel) o minciună dezinformaţională cu rol de propagandă, din moment ce ele erau armate în toată regula. O armată slab dotată, aşa cum era IRA şi OEP, nu-şi permite niciodată să-şi irosească resursele pe civili. Ţinta ei este armata rivală. Dacă înving armata rivală, vor cuceri şi civilii. După cum am argumentat aici despre absurditatea ca bomba de la afacerea Haymarket de la Chicago din 1886 să fi fost creată de muncitori, în acelaşi fel argumentez improbabilitatea atacurilor asupra civililor din partea IRA sau OEP. Dimpotrivă, există dovezi certe că armata israeliană şi cea engleză a pătruns în teritoriile palestiniene şi nord-irlandeze şi au ucis civili. Acesta este un terorism profesionist, de două ori mai odios decât războiul deschis, unde civilii cad victime colaterale. Da, pot crede că anumiţi nord-irlandezi şi palestinieni şi-au făcut arme, inclusiv bombe, cu care s-au răzbunat aleatoriu pe englezi şi israelieni, de durere după ce şi-au pierdut un membru drag al familiei în astfel de conflicte armate. Dar nu cred că aceste acţiuni pot fi puse pe seama IRA şi OEP. Dacă aceste armate ar fi întâlnit un astfel de om, atunci nu l-ar fi lăsat să îşi piardă viaţa atât de ineficient ci l-ar fi convins să înveţe meseria de războinic şi să se înroleze de unde să provoace daune mai mari inamicului.

De aceea, după decade întregi de spirală a violenţelor, atât Marea Britanie cât şi Israel au decis acordarea unor drepturi în plus nord-irlandezilor şi palestinienilor. Ca efect direct, războaiele cu armatele lor au scăzut în intensitate apoi. Vechile organizaţii teroriste „IRA” şi „OEP” au fost recunoscute ca organizaţii politice şi acceptate la masa negocierilor. Aşa se face că, în ciuda unor articole precum cel de mai sus, mai nou Google, Wikipedia şi alte surse de informare publică (sau, mai bine zis, surse de dezinformare publică) au scos latura cu terorismul din descrierea OEP, aceasta fiind mai nou recunoscută ca o formaţiune politică, cu obiective şi metode de lucru legale.

Hopa! Păi şi cum e cu discuţiile dintre Ceauşescu şi Yasser Arafat despre plănuirea unor atacuri teroriste din cartea matale „Orizonturi roşii”, domnule Pacepa? Nu cumva ai colaborat cu un scriitor pentru a imagina acele detalii semnificative cu borcanul de miere, cu stridiile pe care a urinat Nicu Ceauşescu şi altele? Apropo, dacă aveai o memorie atât de literară, de ce n-ai mai scris şi alte cărţi cu iz literar despre viaţa din SUA? Putea să fie un best-seller, la ce figuri de stil şi ce detalii descrii în „Orizonturi roşii”. Nu cumva aceste detalii ţi-au fost dictate de profesioniştii din CIA iar tu le-ai acceptat ca preţ al salariului primit de la ei?

Între timp s-a dat „la loc comanda” pentru imaginea lui Yasser Arafat iar Pacepa a rămas de papagal. CIA nu mai are nevoie de el, mai ales acum că imaginea lui nu s-a putut restaura în opinia publică românească. Dar în anii 1980, Yasser Arafat a fost denigrat cu statutul de terorist tocmai pentru asocierea lui cu Ceauşescu, în scop general de proiecţie a infiltrării şi creării organizaţiilor teroriste de către CIA, pentru a manufactura apoi viitoare războaie în jurul lor, profitabile pentru şefii lor din dinastiile Rockefeller, Rothschild şi Morgan. Cu cât averea stăpânilor lor creşte mai mult în urma unor astfel de catastrofe umanitare, cu atât şi ei primesc diferite bonusuri de performanţă.

De fapt, apropierea lui Ceauşescu de Yasser Arafat a ţinut de interesele României în lumea arabă. El a vrut o poziţie privilegiată în Orientul Mijlociu, iar sprijinul Palestinei a atras simpatii între arabi. Aşa se face că înainte de 1989 România era un partener foarte important în Orientul Mijlociu pentru construcţia de infrastructură necesară în special extragerii petrolului, în special în Irak şi Siria. Însă peste ceva mai mult de o decadă, SUA a invadat Irakul sub falsul pretext al eliminării armelor chimice ce le-ar fi deţinut această ţară şi pentru a impune acolo „democraţia”. La fel ca şi în România, infrastructura construită acolo inclusiv de ţara noastră înainte de 1989 a fost rasă de pe faţa pământului în urma unui război civil mult mai amplu instigat în anii de ocupaţie americană. La fel s-a întâmplat şi cu Siria peste 20 de ani de la evenimentele din 1989 din România. Instigarea la război civil în Siria a fost copiată la indigo cu cea din România 1989; oraşul Daraa a avut exact acelaşi rol şi aceeaşi poziţie geopolitică relativ la ţările din zonă în izbucnirea acelui sângeros război civil din anii 2010 precum Timişoara în 1989.

Dimpotrivă, guvernul SUA a recunoscut public înarmarea talibanilor în timpul războiului cu URSS din anii 1970 cu Afganistanul , pe care apoi îi vor folosi la manufacturarea imaginii Al Qaeda şi a tragediei de la 11 septembrie 2001. Familia Bin Laden a făcut şi încă face afaceri cu importanţi pioni industriali din SUA. Deşi demagogii administraţiilor americane au recunoscut Arabia Saudită drept o ţară ce sprijină terorismul, totuşi afacerile între SUA şi această ţară merg ca pe roate. Internetul e plin de imagini cu regele saudit Salman ce discută într-o atmosferă cordială cu Barack Obama. La minutul 55 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat la nivel mediu indicii înspăimântătoare ale implicării CIA în manufacturarea organizaţiei teroriste ISIS. În presa vremii a constituit un scandal uriaş subiecte precum spionului dublu CIA cu grad de căpitan Harith Al Sudani, care lucra în ISIS ca şofer de maşini capcană. Liderii ISIS înşişi au observat infiltrarea de spioni dubli între ei. Şeful spionajului britanic MI6, Alex Younger, a recunoscut direct acest lucru. De aceea această organizaţie a „dispărut” subit după ce aceste informaţii au ajuns publice.

Era internetului a permis răsuflarea acestor informaţii şi circulaţia lor rapidă şi largă în toate cotloanele societăţii. Dar înainte de anii 1990 ele erau cenzurate în presa de mainstream. Dar, ne putem imagina că unele dintre atacurile teroriste din lumea arabă au scos la iveală încrengături cu CIA. Ceauşescu a devenit acel obiect de proiecţie pentru aceste operaţiuni oribile, iar Pacepa a fost punctul de conexiune în manufacturarea acestei imagini. Astăzi, mai ales după deconspirarea mistificării „teroriştilor” care au provocat (oficial) de 5 ori mai multe victime după înlăturarea dictatorului, povestea sprijinirii terorismului amator de către Ceauşescu, aşa cum a descris-o Ion Mihai Pacepa în cartea lui „Orizonturi roşii”, a rămas goală de conţinut. Iată că dezinformarea cauzatoare de moarte cu teroriştii, lansată după ce Ceauşescu a fost înlăturat, a fost plămădită încă de atunci de CIA, prin intermediul cărţii lui Pacepa „Orizonturi roşii”. Majoritatea istoricilor proiectează către Ion Iliescu, FSN şi KGB acest produs dezinformaţional, deşi crema kgb-istă bătuse deja palma cu CIA în anii 1980, aşa cum am argumentat la minutul 55 din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” . În următoarea secţiune voi arăta cum acestei mistificări conform căreia Ceauşescu ar fi utilizat terorismul amator, i s-a dat o formă şi mai realistă cu ajutorul spionului defector (dezertor) Matei Pavel Haiducu .

* Am folosit termenul „amator” pentru că cel profesionist e practicat de statele însele prin ministerele de apărare sau de interne, prin care îşi terorizează sistematic supuşii spre a nu se revolta. Detalii în acest articol

Gabriel Baldovin