Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
2.1.6. Haos judiciar faţă de ucigaşii victimelor din decembrie 1989 de la Cluj-Napoca: un indiciu al implicării spionajului civil în instigarea unei inginerii sociale specifică marilor catastrofe umanitare ale ultimilor 100 de ani
Al doilea mare oraş în care oficial s-a spus că au existat morţi prin împuşcare până în 22 decembrie 1989 a fost Cluj-Napoca. La fel ca şi în cazul Timişoara, nici în Cluj armata nu trebuia să fie pe străzi pentru controlul revoltei populare. De această problemă se ocupa Direcţia Securităţii Statului (DSS), care avea trupe special antrenate pentru proteste de stradă în Bucureşti, după cum se poate vedea în videoul numit „Film 21.dec.89” . Însă indicativul de alarmă „Radu cel Frumos”, conform căruia armate străine ar fi invadat România, i-a speriat pe majoritatea securiştilor şi nu au intervenit de teama unor lupte specifice războiului clasic, pentru care trupele DSS nu aveau armament adecvat. Prin urmare Armata a fost trimisă în stradă spre a se lupta cu trupele străine deghizate în protestatari, aşa cum fuseseră minţiţi cu toţii că se întâmpla. Scopul acestei minciuni a fost acela de a instiga Armata să atace Securitatea şi s-o paralizeze în a controla mişcările de stradă pentru care era pregătită, după cum am mai spus în această carte . Astfel s-a produs o scurtcircuitare în sistemul defensiv naţional, instituţiile represive anihilându-se între ele prin dezinformare şi instigare, după vechiul model „divide et impera” aplicat încă din antichitate de romani. În decembrie 1989, instituţiile represive din România au fost astfel paralizate. În acest fel ulterior ţara noastră a fost astfel cucerită economic şi transformată în colonie. De atunci noi românii purtăm un război fratricid denigrator unii împotriva altora, conservatorii împotriva liberalilor, tinerii împotriva bătrânilor sau credincioşii împotriva comunităţii LGBTQ, în timp ce naţiunea e în pericol de exterminare.
După cum am arătat la nivel general în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” şi apoi mai detaliat în „Cea mai mare crimă din istorie” , un semn al implicării spionajului occidental (coordonat de CIA după 1947, şi de FBI până atunci) în marile catastrofe umanitare din ultimilor 100 de ani este existenţa unor achitări bizare a capilor iniţierii acestor tragedii. Am văzut asta în cazul spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović, foarte probabil agenţi CIA, care au avut roluri uriaşe în instigarea războaielor iugoslave dintre anii 1992-1999. La fel s-a întâmplat cu instigatorii genocidului din Ruanda precum Augustin Ndindiliyimana . La fel s-a intamplat cu instigatorii locali ai Celui De-al Doilea Război Mondial, precum Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht în Germania, sau Nobusuke Kishi, Torashiro Kawabe , Masanobu Tsuji şi mulţii alţii în Japonia. Este o regulă a spionajului civil să nu-şi lase oamenii în închisoare, la fel ca şi viceversa: cine scapă „miraculos” de închisoare deşi a avut rol de instigator, foarte probabil e spion. Cei de mai sus se înscriu în acest tipar. Ei au fost pilonii infiltraţi ai spionajul civil în grupurile care au început acele catastrofe pe care le-au manipulat din umbră pentru deciziile cu urmări tragice luate de membrii lor.
Am văzut cum au stat lucrurile la Timişoara, deşi acolo nu au existat probe că Armata ar fi tras. La Cluj există cel puţin un militar pentru care sînt probe certe cu martori că a împuşcat mortal pe Rusu Ioan. Acest om a fost împuşcat în cap de militarul în termen Bolboş Marian Augustin deoarece a refuzat să se oprească la somaţie şi s-a apropiat ameninţător de dispozitivul militar în zona Piaţa Mărăşti. Acest lucru este confirmat la pagina 8 din Decizia nr.121 luată în urma şedinţei din 2 martie 2006, a dosarului 1109/1/2005 (nr. format vechi 211/2005) , care a investigat evenimentele de la Cluj din 21 decembrie. Nici în acest caz şi nici în altele nu s-a efectuat expertiză balistică, pentru a confirma 100% că glonțul care l-a ucis pe acel om a plecat din arma respectivului soldat. Însă evenimentul acesta tragic a fost unul izolat în acel loc şi confirmat de cei ce l-au urmărit pe viu, aşa că probabilitatea ca acest eveniment să se fi produs astfel este foarte mare, spre 100%.
Un alt caz este maiorul Dicu Ilie, acuzat că i-ar fi ucis pe Emil Ciortea şi Ioan Inclezan. Există câteva declaraţii scrise care susţin că l-ar fi împuşcat doar pe primul dar nu şi pentru ultimul, însă el nu este confirmat în Decizia nr.121, precum în cazul Bolboş. Nici în acest caz nu există probe valabile juridic, după cum vom vedea mai jos şi nici mărturii diverse dinspre oameni neutri. De aceea am o oarecare rezervă în a accepta ca reală această crimă, deşi în acest moment nu o exclud ca imposibilă, în special în contextul în care vedem că a existat un caz similar. Un alt caz, oarecum similar, dar foarte improbabil, după cum voi arăta într-o secţiune ulterioară este cel al căpitanului Carp Dando, care l-ar fi împuşcat din greşeală (alte surse susţin că a fost cu intenţie) pe Călin Nemeş.
În rest, la fel ca şi în cazul Timişoara, nu există o represiune clasică a revoltei populare din partea Armatei sau a oricărei instituţii represive, aşa cum am fost minţiţi în aceşti 35 de ani. Majoritatea morţilor au provenit tot din vânătoarea de oameni produsă cu puşti cu lunetă mânuite de lunetişti. Situaţiile izolate precum cele de mai sus nu sînt definitorii nici pentru morţii de la Cluj, nici pentru Timişoara si nici pentru oricare alt oraş din România lui decembrie 1989. Din cei 12 oameni raportaţi ca ucişi în zona Piaţa Libertăţii din Cluj (actuala Unirii) 5 au fost necropsiaţi ca împuşcaţi in cap. Probabilitatea ca ei să fi fost nimeriţi tocmai în cap la comanda „foc” dată unui dispozitiv militar, este un foarte mică. Dimpotrivă, e foarte probabil ca şi la Cluj să se fi folosit acelaşi model al vânării neutrilor de la balcoane, precum cazul cu Constantin Ciobanu despre care am relatat la ora 02.52 din documentarul meu, sau a celor care se întorceau de la serviciu pe străzi pustii, precum s-a întâmplat şi la Timişoara. Vom vedea la Sibiu mărturii detaliate despre cum s-a făcut acest proces de vânătoare a neutrilor pentru că acolo s-a apăsat mai mult pedala acceleraţiei producerii de morţi şi astfel metodele de lucru au fost mai vizibile .
E foarte probabil ca metodele de instigare să fi fost mai eficiente la Cluj decât la Timişoara din moment ce l-au determinat pe Rusu Ioan să recurgă la această acţiune nesăbuită de a se apropia cu ameninţări la adresa militarilor. De data asta se pare că a existat cel puţin un om care a fost prins în plasa acestor instigări, despre care putem spune sigur că nu a fost un spion instigator, altfel nu se lăsa să moară. Ne aducem aminte despre situaţia cu unii manifestanţi care ar fi vrut să pătrundă în UM 01024 sau că unii ar fi aruncat obiecte contondente în vehiculele unităţii . La pagina 7 din Decizia nr.121 a şedinţei din 2 martie 2006 din dosarul 1109/1/2005 aflăm că Virginia Sanda Capan ar fi aruncat o sticlă de amoniac înspre soldaţi. La Timișoara s-a aruncat asupra vehiculelor, aici asupra soldaților. Aceasta poate fi diferența între Cluj și Timișoara.
Cu toate acestea, nici la Cluj rezultatul nu a fost unul reuşit în materie de realizare a planului de instigare a populaţiei şi Armatei una împotriva alteia. Ne aducem aminte cum sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 al Tribunalului Militar Teritorial şi cea nr. 200 din 16-11-1998 a Curţii Supreme de Justiţie i-au achitat pe cei 3 ofiţeri de la UM 01024 care au fost acuzaţi de uciderea unor manifestanţi în Calea Lipovei din Timişoara pe baza lipsei probei balistice. În aproximativ acelaşi context, 11 ani mai târziu, 4 ofiţeri de la diferite unităţi militare din Cluj împreună cu primul secretar al judeţului de atunci, Moga Ioachim, au fost nu doar judecaţi ci şi condamnaţi, dar tot fără această esenţială probă a expertizei balistice. Nu există referire la aşa ceva în sentinţa nr. 329 din 23 mai 2005 din dosarul 1109/1/2005, citată şi menţinută de Decizia nr.121 a Şedinţei din 2 martie 2006. Pe lângă maiorul Dicu Ilie amintit mai sus, au mai fost condamnaţi şi generalul colonel Ioan Topliceanu, locotenentul colonel Cocan Ioan Laurenţiu şi colonelul Burtea Valeriu.
La pagina 14 din acest document citim că generalul Topliceanu, comandantul armatei a IV-a, ar fi fost condamnat la 10 ani de închisoare. Tot la pagina 14 se spune că Moga Ioachim ar fi fost condamnat la 8 ani de închisoare. Cocan Ioan Laurenţiu şi Burtea Valeriu, ambii comandanţi ai dispozitivului militar strada Moţilor ar fi ar fi fost condamnaţi la câte 9 ani de închisoare, după cum se spune la pagina 15. La pagina 16 citim că Dicu Ilie ar fi primit 15 ani de închisoare.
Observăm o schimbare a atitudinii justiţiei în 2005 faţă de cum am văzut că s-a făcut deceniul precedent, prin sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 faţă de morţii de la Timişoara. Dar s-au păstrat cutumele falsificării, aşa cum se văd în adăugirea cu pixul a admiterii unui recurs pe prima pagină din sentinţa nr. 200 din 16-11-1998 a Curţii Supreme de Justiţie, după cum am arătat într-o secţiune anterioară. Cocan Ioan Laurenţiu a acuzat printre altele lipsa expertizei balistice din hotărârea sentinţei nr.329 din 23 mai 2005, după cum citim la pagina 23 din Decizia nr.121 a şedinţei din 2 martie 2006 dosar 1109/1/2005. După cum am spus mai sus; de-a lungul acestei sentinţe nu există nicio referire la vreo expertiză balistică, probă capitală în orice proces de acest fel.
La pagina 12 din Decizia nr.121 se spune că nu există probe concrete împotriva lui Moga Ioachim. Acest fapt este foarte probabil deoarece acesta nu avea autoritate asupra ofiţerilor de mai sus ci doar asupra miliţiei locale. Ofiţerii se supuneau doar ordinului ministrului apărării şi preşedintelui ţării, care avea rol de comandant suprem. Şi totuşi Moga a fost condamnat, în ciuda lipsei elementare de probe într-un sistem judiciar cât de cât echitabil. O astfel de măsură reflectă gradul de disoluţie a ju$tiţiei române de după 1989, cu care m-am confruntat şi eu direct , dar şi indirect prin vecinul Marcel Ţundrea , primul mare caz de eroare judiciară cu ecouri naţionale şi internaţionale .
Aceste procese împreună cu hotărârile din ele faţă de victimele din decembrie 1989 sînt nişte produse de dezinformare ale spionajului civil, menite să creeze ori haos informaţional ori false speranţe familiilor celor ucişi că s-ar putea înfăptui dreptate şi pedepsi vinovaţii. Se simte aici influenţa ProtOCOALELOR curţilor de justiţie cu SRI, supervizate atent de păpuşarii lor din CIA. La fel cum pe acea sentinţă nr. 200 se scrisese cu pixul admiterea unui fantomatic recurs, fapt absurd privind normele procedurilor judiciare, şi de data asta s-au creat din pix condamnări fără dovezi clare. În zilele noastre se practică aceeaşi cutumă demnă de ţările bananiere, după cum am văzut în cazul Gheorghe Dincă condamnat fără cea mai elementară probă pentru dispariţia Alexandrei Maceşanu.
Pe lângă lipsa de probe, aceste condamnări nu reflectă gradul de acuzare, respectiv „omor deosebit de grav” sau instigare la aşa ceva. Conform cu articolul 176 din Codul Penal, actualizat până la data de 5 iunie 2005, omorul deosebit de grav „se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Codul Penal în vigoare în 1989 avea in plus şi pedeapsa „cu detenţiune pe viaţă”. Faptul că doar un singur inculpat a primit limita cea mai blândă, de 15 ani de închisoare drept condamnare, deşi faptele sînt extrem de grave, arată că ceva este foarte dubios în privinţa acestor sentinţe.
De teama ca aceşti ofiţeri să nu acţioneze ei înşişi statul român la CEDO, şi astfel să se creeze premisele aflării faptului că alte forţe decât Armata şi Miliţia au ucis preponderent în decembrie 1989, cei 5 au fost repede scoşi din închisoare. În articolul „Fostul general Topliceanu - eliberat, dar bun de plată” publicat în ziarul „Adevărul” în 12.10.2009, aflăm că Topliceanu ar fi fost eliberat după 3 ani. Marius Mioc îl dă eeliberat în 2008, după 2 ani şi 3 luni de închisoare dar într-un articol din 2009. Această afirmaţie pare cea adevărată deoarece se suprapune peste ceea ce spune CEDO în decizia prin care confirmă că un alt condamnat, Cocan Ioan Laurenţiu ar fi stat în închisoare între 4 aprilie 2006 până în 11 iulie 2008, numită „Requête no 25270/03 présentée par Ioan Laurentiu COCAN contre la Roumanie” . E posibil ca toţi cei 5 iniţial condamnaţi să fi fost eliberaţi în aceeaşi perioadă deşi, în afară de Topliceanu, în presă domneşte bezna totală cu privire la ce s-a întâmplat cu ei. Despre Cocan Ioan Laurenţiu mai multe publicaţii spun că ar fi murit. Însă despre Burtea Valeriu nu se spune nimic despre când şi unde şi sau dacă şi-ar fi îndeplinit pedeapsa.
Începând de la pagina 16 din Decizia nr.121 din 2 martie 2006 a dosarului 1109/1/2005 până la pagina 21, ju$tiţia îi obligă la mişto pe cei 3 ofiţeri şi prim-secretarul judeţului Cluj la despăgubiri morale de aproximativ 900 000 de euro către 76 de persoane, rude ale celor ucişi sau răniţi grav la Cluj. Topliceanu a fost obligat singur să plătească urmaşilor victimelor un cumul de 1 480 000 lei noi, adică 350 000 de euro. Vă puteţi imagina că nu a plătit nimic. Topliceanu a fost unul din pilonii înfăptuirii tragediei din decembrie 1989. Fără el nu se putea lansa alarma „Radu cel Frumos”, conform căreia România ar fi fost invadată de trupe străine, şi care era menită să scoată armata pe străzi la Timişoara. La fel a făcut cu armata şi la Cluj şi foarte probabil şi la Sibiu. În felul acest s-a manufacturat minciuna că armata ar fi reprimat mulţimea revoltată, de unde ar fi reieşit morţii. Ceauşescu, Milea, Stănculescu, Guşă, cei 4 oameni din vârful armatei n-au ştiut de această alarmă decât în seara de 20 decembrie deşi ea se ştia la Timişoara de prin 15-16 decembrie. Topliceanu a fost recompensat gras pentru umărul pe care l-a pus în înfăptuirea mascaradei cu această alarmă, minţind subalternii că vine de la unul dintre cei 4 de mai sus. Desigur că nu era să plătească atâţia bani.
Acordarea acestor sume ca despăgubiri familiilor îndoliate s-a făcut din start cu asumarea faptului că pedeapsa nu va putea fi pusă în practică. Salariile ofiţerilor, chiar şi de rang înalt din Armată nu erau tocmai mici, dar nici atât de mari încât să ducă la o avere de măcar 100 000 de Euro. A obliga un astfel de ofiţer/pensionar la despăgubiri de 350 000 de euro poate avea un oarecare efect de liniştire a urmaşilor victimelor, dar nu poate fi în vreun caz şi pusă în practică. Nu doar că nu a plătit nimic, dar Cocan Ioan Laurenţiu a primit el 7 800 de Euro de la statul român în urma demersurilor faţă de CEDO, după cum vedem în documentul CEDO de mai sus. Nu ştim cum arată cererea lui la CEDO pentru că nu e publică. Însă ne putem imagina că ea conţine deplângerea unor aberaţii judiciare greu de imaginat. Pentru a nu agita apele în privinţa asta, CEDO l-a mituit cu această sumă spre a-i cumpăra tăcerea şi lui şi familiei lui. Ceva de genul acesta este posibil să se fi întâmplat şi cu maiorul Dicu Ilie, care şi el a făcut o plângere la CEDO, după care şi-a retras-o, după cum vedem în documentul numit „Application no. 28747/06 by Ilie DICU against Romania” , probabil în schimbul unor sume de bani. Şi probabil că la fel s-a întâmplat şi cu ceilalţi. Dar în ţară lor li s-a menţinut în continuare imaginea de „opresori ai revoluţiei” la Cluj prin dezinformare în mass-media.
Aceste condamnări fantomatice însă au testat gradul de satisfacţie a familiilor victimelor cu aceste sume de bani ca despăgubiri, prin intermediul acestor aberaţii judiciare. După aceea CEDO sau alt organism le-a oferit direct acele sume familiilor victimelor, după cum am văzut în secţiunile anterioare, pe post de mită spre a înceta să mai vorbească despre decembrie 1989 şi astfel ca minciunile spuse în aceste decade să rămână consolidate de-a pururi în istorie. În secţiunea următoare voi descrie câteva nume fictive dintre cei declaraţi morţi la Cluj în 1989 , la fel cum am făcut şi faţă de cei din Timişoara.
