Factorii psihologici care au dus la o viziune incoerentă asupra revoluţiei politice în istorie şi sociologie

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.2.3. Factorii psihologici care au dus la o viziune incoerentă asupra revoluţiei politice în istorie şi sociologie

În secţiunea precedentă am arătat câteva neajunsuri teoretice ale sociologilor şi istoricilor de până acum privind definirea revoluţiilor politice. Dar termenul de „revoluţie” a venit şi cu o puternică dezinformare propagandistică pornită fie din optimismul prea mare al protagoniştilor de a face o societate mai bună, fie din intenţia unor demagogi de a minţi şi a ajunge la Putere. Protagoniştii Revoluţiei Franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au numit ei înşişi revoluţionari pentru că erau convinşi că vor să înlocuiască sistemul politic autocratic cu un altul mai bun, bazat pe dezbatere publică. Dar perioada între 1789 (sau 1791, după alţii) şi 1795 (1799, după alţii) nu a fost în nici un caz o revoluţie în sensul termenului descris în secţiunea anterioară, ci o destructurare socială majoră. Grupul lui Robespierre şi Marat au dat acţiunii lor o cosmetizare pozitivă pentru a-i convinge pe francezi să se alăture scopului lor. Însă sistemul politic ce a urmat a fost mult sub nivelul de dinainte ca evoluţie socială, atingând nivelul de adevărată criză umanitară. Dealtfel francezii înşişi au descris acea perioadă ca „epoca terorii”.

Înainte să fie executat, unul din capii revoltei, Camille Desmoulins, îşi exprima regretul de a fi luat parte la acel eveniment încă de la început. Ne putem închipui că nici Robespierre nu era departe de aceste idei înainte de ghilotină, deşi nu le-a exprimat în scris. Putem paria că niciunul dintre ei nu acel tip de societate au avut în minte la începutul revoltelor populare. Violenţa pe care au tolerat-o a fost văzută ca un rău necesar şi provizoriu. Dar, dacă punem la acestea şi pe cea a războaielor lui Napoleon, atunci vedem că o astfel de revoluţie cu efecte negative s-a prelungit pe 20 de ani, cu unele întreruperi. Mulţi francezi consideră şi astăzi că Franţa ar fi cunoscut cea mai înfloritoare perioadă din istorie în etapa imediat următore, pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Dacă viaţa umană nu contează, atunci da, acea perioadă a fost una de maximă glorie a francofoniei. Însă dacă judecăm conform respectului pentru viaţa umană, imperiul lui Napoleon a fost o catastrofă umanitară şi ai mare decât cea din „epoca terorii”. Numărul de soldaţi francezi şi aliaţi morţi în războaiele duse de acesta a fost estimat undeva la 1 800 000. Aşa ceva nu poate fi numită revoluţie, ca etapă nouă, evoluată a sistemelor politice, ci mai curând ca întoarcere la un soi de primitivism genocidal.

Joaca asta de-a revoluţia a făcut-o şi comunismul. „Revoluţia Culturală” lansată de Mao Zedong în 1965 este o propagandă goală bazată pe o inginerie socială făcută rudimentar pentru a-şi întări imaginea şi poziţia în Partidul Comunist Chinez. La noi în ţară, lovitura de stat de la 23 august 1944 şi trădarea vechiului aliat a devenit o zi de sărbătoare în calendarul comunist ca moment de aprindere a „scânteii revoluţiei”. Timp de 45 de ani, propaganda comunistă autohtonă a transformat a doua mare ruşine naţională a secolului al XX-lea într-o sărbătoare naţională. Faptul că imaginea naţiunii este un pic poleită şi şlefuită nu este în sine de condamnat. Orice naţiune o face. În era reclamei, cine nu o face rămâne inevitabil în urmă. Dar asta trebuie să se facă prin exagerarea calităţilor, nu prin cosmetizarea defectelor spre a părea calităţi. Defectele pot fi ignorate şi acoperite de calităţi nu prezentate ca şi cum ar fi puncte pozitive. Comuniştii au exagerat mult atunci când au făcut o calitate lăudabilă din trădarea pe faţă a aliatului în momente cruciale la 23 august 1944. Acest fapt confirmă o lipsă de instrument eficient de sondare a opiniei publice, în special a celei internaţionale. Spionajul civil face constant astfel de manevre prin spionii săi infiltraţi pe post de cai troieni în diferite grupuri sociale, însă îşi ascunde maxim acest gen de acţiuni, după cum am arătat în detaliu în primul meu documentar, numit „Diversioniştii” . Dacă aşa ceva mai este numit şi revoluţie, atunci asta pare mai curând o farsă teoretică decât o opinie bazată pe o analiză serioasă a fenomenelor sociale.

Uneori campaniile electorale ale demagogilor se supradimensionează ca revoluţii . Iată cum, în celebrul poster electoral al fostului preşedinte Barack Obama de mai jos, au fost absorbite culorile şi atitudinea celebrului demagog comunist Che Guevara. CIA l-a lansat pe Obama în primii ani ai războiului din Afganistan şi Irak, cu vocea dizidenţilor anti-război, care vedeau încă de atunci ingineria atacurilor de la World Trade Center din 2001, descrisă detaliat în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, după care s-a făcut acest documentar . Iniţial, pentru că s-a opus începerii acelor războaie din funcţia sa de senator, Obama a fost criticat ca antiamerican şi nepatriot de presa media, special pentru a-i face reclamă. Dar când războiul din Irak a ajuns nepopular, el a părut acea voce a dizidenţilor politici care au creat mişcarea „Adevăr pentru 11 Septembrie” (9/11 Truth). Această imagine i-a dat un imbold pentru a fi ales cu „speranţa” restaurării democraţiei şi spunerii adevărului despre acea tragedie. La 3 ani după ce a ajuns preşedinte era întrebat de un alegător când se întorc militarii din Irak. A răspuns „Se întorc ei”. Ulterior şi Donald Trump a păcălit câţiva dizidenţi 9/11 Truth să-l voteze prin promisiunea neonorată a înfiinţării unei comisii care să re-investigheze acea tragedie. Există indicii credibile că Che Guevara a fost ucis de CIA. Dar iată-i mai jos imaginea de revoluţionar folosită pentru a ajuta un produs CIA să ajungă preşedinte! Culmea ironiei!

Dacă SUA a ajuns foarte aproape de o dictatură clasică în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat al lui G. Bush junior, nu sună coerent să spunem că mandatul lui Obama ar fi fost o revoluţie, deşi propaganda demagogistă vedem că exact asta a susţinut. Democraţiile şi dictaturile clasice pot avea deseori alunecări spre panta absolutismului. Majoritatea cazurilor sînt un fel de avalanşe provocate de spionajul civil fie în sensul reentuziasmării demagogiste a populaţiei fie în cel al dezamăgirii intenţiei ei de a se revolta. Însă voi arăta într-o secţiune ulterioară că între democraţiile liberale şi dictaturile clasice ale secolului 20 nu se poate face o revoluţie. E nevoie de autocraţie, care e mai dictatorială decât dictatura clasică, pentru a face posibilă o revoluţie către una dintre acestea. Revoluţia vizează schimbări mult mai profunde în corpul sistemului politic decât cele propuse de democraţiile liberale faţă de dictatura clasică.

Am arătat în secţiunea anterioară faptul că începând din 1789 şi până în 1870 istoria consemnează eronat 4 revoluţii în Franţa alături de celebra Revoluţie Franceză. Spuneam acolo că e imposibil să existe 4 revoluţii în mai puţin de 100 de ani deoarece întreaga istorie cunoaşte 4 sisteme politice care ar permite revoluţia, şi că aceasta a rămas definitorie cu trecerea de la penultimul la ultimul. Pornind de la extinderea abuzivă la statutul de revoluţie a unei lovituri de stat, dată de o armată improvizată împotriva şefului statului (precum cea a grupului Robespierre, Marat, Danton împotriva regelui Ludovic al XVI-lea), s-a ajuns la noţiunea absurdă de „revoluţie în interiorul revoluţiei” sau la absurdităţile „revoluţiei continue”. În acest caz se produce un abuz al echivalării noţiunii de „revoluţie” cu cea de „evoluţie”.

Din acest motiv multe evenimente care au aspect de lovitură de palat/ lovitură de stat, cu durată de câteva zile au fost trecute „din pix” la categoria revoluţiei, din nevoia de senzaţionalism al presei dar şi din interesul CIA de a instiga conflicte pe glob şi a da astfel de lucru industriei militare americane. Apoi, pentru a-şi ascunde rolul în generarea acelor crize umanitare, ideologia „revoluţiei de o săptămână” aruncă vina înspre poporul revoltat sau regimul autoritar pentru înfăptuirea crizei umanitare. Aşa ceva este exact ce s-a întâmplat în 1989 în roomânia. Am văzut cum îndeplinirea totală a idealurilor Revoluţiei Engleze s-a realizat în peste 300 de ani. Desigur, nu putem considera că Revoluţia Engleză ar fi durat atât, după cum, la fel, nu putem considera nici că Revoluţia Franceză ar fi durat 80 de ani. Dar nu putem considera nici viceversa, anume că revoluţia ar ţine 2 zile sau o săptămână, după cum s-a întâmplat la noi cu catalogarea tragediei din decembrie 1989. În primul caz timpul e prea lung, în cel de-al doilea prea scurt. Majoritatea teoreticienilor revoluţiilor au acceptat faptul că acestea sînt scurte. Din păcate, niciunul dintre cei pe care i-am citit până acum nu aduce o unitate de măsură faţă de care să estimeze ce înseamnă „scurt”. Undeva în interiorul acestei mari perioade de timp trebuie că există o perioadă de câţiva ani în care vechea formulă de guvernământ este înlocuită cu o alta pentru totdeauna, sau măcar pentru perioada de până în zilele noastre.

Nimic din ce s-a întâmplat în Franţa între 1791 (sau 1789) şi 1799, când Napoleon Bonaparte a preluat Puterea, nu arată a revoluţie în sensul restructurării instituţiilor politice. Ceea ce se cheamă „Revoluţia Franceză” în istorie, a fost de fapt o criză violentă a celei din 1870. Condiţiile pentru realizarea unei revoluţii în adevăratul sens al cuvântului au existat încă de atunci. Însă ceva a lipsit, şi cetăţenii nu au mers pe direcţia indicată de revoluţionari. În loc de republică parlamentară, Franţa a redevenit monarhie absolutistă. Aşadar Revoluţia Franceză de la finalul secolului al XVIII-lea este şi ea tot o revoluţie eşuată, o proto-revoluţie, după cum au apreciat bine unii că ar fi fost tragedia din 1989 din România. Însă, spre deosebire de ce s-a întâmplat la noi, acolo evenimentele nu au fost controlate, ci s-au dezvoltat natural.

Se poate vorbi însă de o Revoluţie Franceză în adevăratul sens al termenului abia în 1870, odată cu cea de-a 3-a Republică Franceză. Exact asta aveau în plan să se întâmple Robespierre, Marat şi Danton cu 80 de ani înainte. Evenimentul la care au participat aceştia este o criză violentă a adevăratei Revoluţii Franceze. Se putea realiza şi atunci acest lucru, dar poporul nu era pregătit pentru asemenea schimbări. Poporul a fost cel care a accentuat criza prerevoluţionară prin manifestaţiile de stradă, contribuind la escaladarea ei în formă violentă. Însă tot poporul a fost cel care a sprijinit revenirea la autocraţie în 1799, odată cu lovitura de stat dată de Napoleon Bonaparte. Cumva, instituţiile politice propuse de criză nu i-a convins pe francezi că direcţia în care mergea ţara era una bună, şi atunci s-au întors la autocraţie, apoi iar la republică şi apoi din nou la monarhie. Lipsit de experienţa şi apetitul schimbării, poporul francez a părut un cumpărător de haine şi le-a încercat pe toate spre a vedea cu care-i stă mai bine.

De aceea, după ruşinoasa înfrângere a lui Napoleon al III-lea în războiul franco-prusac din 1870, majoritatea francezilor au acceptat până astăzi că sistemul republican-parlamentarist propus este preferabil monarhiei. Acesta reflecta la nivel politic revoluţia industrială aflată în plină desfăşurare la nivel tehnologic în toată Europa Occidentală. În 1870 sistemul politic francez avea pârghiile transformării concrete a sistemului politic într-unul evoluat faţă cel autocratic, iar poporul a fost convins în majoritate de acest lucru. Iată că în acest caz războiul interstatal este parte integrantă a revoluţiei politice, dar nu echivalent cu aceasta (raport logic de intersecţie între cele două noţiuni), după cum au spus mai mulţi teoreticieni, şi am menţionat în secţiunea anterioară. Însă fără acest război Revoluţia Franceză nu s-ar fi completat (după cum consideră implicit sociologia şi istoria de până acum) sau chiar nu s-ar fi realizat (conform teoriei mele). Sînt convins că până la urmă monarhia tot se termina în Franţa şi fără războiul franco-prusac. Însă el a fost decisiv pentru acel eveniment istoric ce a dus nu doar la schimbarea formei de guvernământ ci şi a sistemului politic, rămas în vigoare în Franţa de atunci.

Războiul interstatal a fost un factor declanşator şi pentru Revoluţia Bolşevică dar şi pentru cea Chineză. Primul Război Mondial a avut un rol important în evenimentele din 1917 din Rusia, chiar dacă nu decisiv, precum în cazul Franţei. Însă, în varianta lui de război civil, el fost decisiv pentru criza violentă a Revoluţiei Engleze. Cele două războaie civile engleze, în special al doilea, a fost factorul decisiv pentru decapitarea regelui Charles I. Vedem că în Anglia, împreună cu Scoţia şi Irlanda, a existat aceeaşi situaţie ca în Franţa, cu diferenţa că evenimentele s-au întâmplat cu un secol mai devreme decât în hexagon. În secţiunea anterioară am amintit despre cele două viziuni asupra Revoluţiei Engleze; unii o dau ca începând în 1640 până în 1649, când regele Charles I a fost executat, şi Anglia, Irlanda şi Scoţia au funcţionat ca republică până în 1660; alţii o văd ca începând cu 1688, când James al II-ea a fost detronat de William al III-lea şi Mara a II-a.

La fel ca şi în cazul crizei violente de la finalul secolului al XVIII-lea din Franţa, şi cea cuprinsă între 1640 şi 1649 în Marea Britanie are aspect tot de revoluţie eşuată. După 11 ani de la execuţia regelui, şi la 7 ani după încheierea războiului civil, monarhia a fost restaurată. Mai mult decât atât, cele două războaie civile care au dus la execuţia regelui nu au avut revendicări revoluţionare, ci religioase. Fiecare dintre părţile implicate voia avantaje pentru propria religie şi dezavantaje pentru cealaltă, deşi atât protestantismul cât şi catolicismul sunt variante de Creştinism. Karl Marx credea că aceste războaie ar fi fost o „revoluţie burgheză”, însă societatea era departe încă de era industrială. Revoluţia industrială începuse, însă nu o înlocuise pe cea clasică. Poporul britanic este acel popor care, în mod miraculos a reuşit să facă o revoluţie înainte ca epoca industrială să ia faţa celei clasice. Dar în 1640 criza a fost una principial religioasă şi nu revoluţionar-politică. Fără intenţiile clare ale unor revoluţionari de a schimba sistemul politic, în sensul descentralizării şi eliminării autocraţiei, aşa ceva nu poate fi numit nici măcar o revoluţie eşuată, după cum nici tragedia din decembrie 1989 de la noi nu poate fi numită astfel. Schimbarea monarhiei cu republica a fost o simplă conversiune tripartită de care vorbea Aristotel, şi pentru care am demonstrat în secţiunea anterioară că nu se înscrie în definiţia revoluţiei ca schimbare în profunzime a sistemului politic.

Dimpotrivă, regimul instaurat după invazia lui William al III-lea a permis libertăţi religioase şi renunţarea considerabilă la autocraţie în favoarea deciziilor luate de parlament. Aşadar şi eu cred că aceasta este adevărata Revoluţie Engleză, scurtă şi cu reforme accelerate, conform cu cealaltă viziune faţă de cea a lui Marx. Războaiele civile începute în 1640 au fost într-adevăr parte din criza violentă a acestei revoluţii. Obiectul acestor dispute a devenit epicentrul Revoluţiei Engleze, cu implicaţii ulterioare şi în alte domenii. Apoi, după cum am precizat în secţiunea anterioară, monarhia britanică a renunţat treptat la funcţia politică până la începutul secolului al XX-lea, intrând astfel într-o perioadă de evoluţie normală.

Revoluţie eşuată a fost şi cea din 1911 din China, cunoscută şi sub numele de Revoluţia Xinhai. Ea seamănă foarte mult cu criza violentă franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu diferenţa că împăratul Xuantong nu a fost şi ucis precum regele Ludovic al XVI-lea, ci doar înlăturat. La fel ca şi în Franţa şi Anglia, criza prerevoluţionară a continuat pe mai multe decade, până în 1949, când armata Partidului Comunist Chinez a învins pe cea a Partidului Naţionalist Chinez, în cea de-a doua fază a Războiului Civil Chinez. Deşi în anumite zone din China (sau cele revendicate) criza violentă a continuat, înfrângerea naţionaliştilor a dus totuşi la o oarecare stabilitate între vechii combatanţi, aşa cum s-a întâmplat între Casa Regală şi Parlament în Marea Britanie.

În ceea ce priveşte România, ambele crize din secolul al XIX-lea recunoscute ca revoluţii, respectiv cea de la 1821 şi cea de la 1848 au fost nişte simple războaie de independenţă eşuate. O Revoluţie Română s-ar fi putut înfăptui odată cu războiul de independenţă din 1877, în urma căruia autocraţia domnitorilor, prin care transpărea cea a Imperiului Otoman, a fost spartă. Parlamentul bicameral (Corpul Ponderator şi Adunarea Electivă) a preluat o parte din Puterea domnitorului, investită de turci. Însă voi arăta în detaliu în următoarea secţiune faptul că războiul de independenţă este totuşi diferit de revoluţie, deşi în cea mai mare parte ele sînt identice.

Durerea cea mai mare pentru noi e faptul că în decembrie 1989 în România nu a avut loc nici măcar o revoluţie eşuată. Revoluţiile nu se fac cu regie patetică a spionajului civil prin care nişte marionete interpretează roluri de revoluţionari. Revoluţiile se fac cu lideri marcanţi de stradă, care creează crize sociale autentice, precum Războiul Episcopilor din criza violentă din 1640 a Revoluţiei Engleze, Ayatolahul Khomeini pentru revoluţia Iraniană, Marat, Danton şi Robespierre pentru criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a Revoluţiei Franceze, Lenin, Stalin şi Troţki din Revoluţia Bolşevică sau Mao pentru Revoluţia Chineză. Aceşti oameni nu erau nişte simpli golani scandalagii sau tineri nonconformişti şi naivi de la baza sistemului social, aşa cum au fost în decembrie 1989 în România. Aceşti oameni sînt atraşi în revoluţii însă nu pot face revoluţii ei singuri, adică nu pot deveni liderii noului sistem social. Fără astfel de elite politice care propun un sistem politic mai bun nu este posibilă o revoluţie.

Liderii revoluţiilor politice au fost oameni cultivaţi, cu preocupări ştiinţifice şi uneori cu cărţi scrise. Marat a fost aproape de a fi cooptat în Academia Franceză. Stalin a rămas în istoria politică un personaj odios, însă el a adus contribuţii importante în lingvistă, fiind fondatorul noţiunii de „fond principal lexical”. Ayatolahul Khomeini este un teolog şi politolog respectat în lumea islamică. Mao a fost un foarte bun strateg militar. Nu se poate face o revoluţie fără astfel de lideri politici care să ştie suficiente noţiuni de drept încât să creeze o legislaţie mai permisivă şi care să cuprindă funcţionarea unui parlament în raport cu un monarh sau preşedinte ales periodic. Un astfel de lider revoluţionar, care a propus o legislaţie mai bună, a fost Robespierre, de profesie avocat. La fel a fost şi Danton. Aceşti oameni au carismă şi suficiente cunoştinţe de drept, istorie şi sociologie încât să coaguleze mulţimile nemulţumite în jurul lor ca noi lideri politici.

Manifestanţii de stradă ai tragediei din decembrie 1989 din România nu au avut astfel lideri politici precum s-a întâmplat în aceste revoluţii autentice. Niciunul dintre capii mişcărilor de stradă nu a venit cu un plan de noi instituţii în 1989. Niciunul dintre capii mişcărilor de stradă nu a format un guvern autonom, revoluţionar. Grupul FDR de la Timişoara, care a negociat cu Dăscălescu în 20 decembrie, era decis să-l pună tot pe acesta prim-ministru. Protestele enoriaşilor din faţa casei lui Laszlo Tokes dintre 14-16 decembrie 1989 aveau revendicări administrativ-minore, legate de ordinul său de relocare. Mircea Dinescu a fost un bun orator, însă nu a vrut niciodată o funcţie politică în niciun regim şi nu a propus un sistem politic mai bun. El a preferat să rămână o voce critică pentru toate regimurile, însă nu a avut suficiente cunoştinţe de drept, politologie şi sociologie să propună un model politic nou sau să îşi asume unul deja existent pe care să-l reprezinte. Singurul lider al străzii care a fost cooptat la nivelul 3 de putere, ca senator, a fost Dan Iosif, deşi sînt semne că şi el ar fi putut fi un agent CIA, după cum voi arăta în capitolul 4. Însă nici el nu a avut vocaţia de lider politic. Atunci când cineva din mulţime l-a îndemnat să ia puterea, Dan Iosif a dat-o în bâlbâială, fie de frică, fie la ordin… În ciuda unei dicţii impecabile, Dan Iosif nu a avut prestanţa liderilor revoluţiilor consacrate. Dacă ar fi fost într-adevăr un astfel de lider, atunci putea să coaguleze masele în jurul său, în ciuda unui posibil interes al CIA pentru Ion Iliescu. Dar CIA i-a scos pe mai mulţi pe podium atunci pentru a le sonda simpatia populară din partea românilor. Cumva el a stat deoparte. Chiar dacă nu era parte din grupul de destabilizatori coordonat de CIA, se putea impune ulterior, ca lider al mişcării Piaţa Universităţii ce contesta puterea lui Ion Iliescu. Avea toate atuurile să ajungă preşedinte în 1996 ca lider al opoziţiei, însă ori n-a avut vocaţie ori n-a avut ordin pentru aşa ceva.

Protestele firave de până în 22 decembrie au fost constituite din agenţi CIA-KGB de teren la care s-au adăugat dizidenţi naivi şi marginalizaţi social care aveau în plan o răscoală, nu o revoluţie. Principalii piloni ai acestei tragedii precum Brucan, Militaru, Gelu Voican Voiculescu, Cico Dumitrescu, Virgil Măgureanu etc. nu au avut priză la public nici la TV şi nici în stradă. Grupul FSN compus din Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu şi alţii erau marionetele pionilor CIA-KGB cu care s-a realizat tragedia din decembrie 1989, respectiv Brucan, Militaru, Voican Voiculescu sau Virgil Măgureanu. Cine nu asculta de sugestiile acestora era discret scos de pe listă, aşa cum s-a întâmplat cu generalul Guşă. Mazilu a avut aceeaşi soartă la scurt timp şi denigrat la radio şi TV, aşa că imediat a fost scos pe linie moartă. Orice fel de plan de reforme sociale, venit dinspre oameni capabili spre a fi comunicat cetăţenilor a fost întâmpinat cu gloanţe, după cum am arătat în detaliu în capitolul anterior .

Între protestatarii antiregim au existat şi dizidenţi anti-comunişti, însă nimeni nu a venit în acele zile cu un plan de restructurare a sistemului politic. Există „Proclamaţia de la Timişoara” cu celebrele sale puncte 5 şi 8, primul cerând pluripartitismul iar celălalt interzicerea funcţiilor publice „foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”. Treptat, în aceste decade ni s-a inoculat ideea cum că acest document ar fi fost ceva similar cu Proclamaţia de la Padeş din 1821 sau Proclamaţia de la Islaz din 1848 pentru tentativele de războaie de independenţă încercate firav de eroi români precum Tudor Vladimirescu sau Nicolae Bălcescu şi grupul paşoptiştilor. Dacă am fi fost un imperiu. Şi o parte din armată ar fi pactizat împotriva conducerii sale, atunci aceşti oameni ar fi fost într-adevăr revoluţionari. Însă „Proclamaţia de la Timişoara” nu a fost elaborată în decembrie 1989, aşa cum falsificatorii istoriei au încercat şi au şi reuşit subtil să inducă opiniei publice. Vedem publicat acest document abia în 15 martie 1990 în ziarul „Adevărul” de Arad.

Am găsit un număr al Revistei 22 în care acest document a fost publicat, însă nu se vede data. Însă în caseta de text cu titlul „Dialog” din a doua pagină, de sub punctul 10 citim o referire la trecut faţă de data de 10 martie 1990, semn că acest număr nu poate fi data anterior acestei date.

Dar am găsit şi ceea ce este dat în mass-media drept însuşi acest document original, scris de mână, şi datat 11 martie 1990.

Nu pot spune sigur că ar fi autentic însă pot spune că grupul „nonconformiştilor” de la Timişoara, care negociaseră cu Dăscălescu atât de bine încât îl puseseră prim-ministru în noul guvern (…), nu aveau nici cele mai mici intenţii faţă de politicile punctelor 5 şi 8, elaborate ulterior. Acest document a fost creat cu intenţia de a cârpi cât de cât ideea de revoluţie, în spiritul evenimentelor din 1821 şi 1848, acompaniate de cele două proclamaţii, sus menţionate. Spionajul civil i-a făcut astfel revoluţionari pe muncitorii aduşi cu autobuzele la mitingul din 21 decembrie şi pe câţiva curajoşi, dar care nici nu visau ce înseamnă democraţia, după cum Institutul „Ştefan Gheorghiu” îi făcuse pe mulţi absolvenţi de studii superioare în anii 1950.

Oricum, punctele 5 şi 8 nu sînt suficiente pentru a face o democraţie şi cu atât mai puţin pentru a face o revoluţie. Primul lucru pe care trebuiau să-l facă acei oameni, dacă ar fi fost revoluţionari autentici, era să abroge constituţia RSR şi să implementeze alta. De asemenea, anumite articole ale Codului Penal trebuiau imediat abrogate. Însă nici dizidenţii anticomunişti şi nici infiltraţii CIA-KGB nu aveau această cultură politică de revoluţionari. Primii erau nişte răsculaţi iar ceilalţi nişte agenţi de teren care executau anumite ordine venite de la CIA fără să înţeleagă exact implicaţiile faptelor lor. Voi arăta într-o secţiune ulterioară faptul că nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”. Dar chiar şi aşa, cele două puncte nu se aplică în deplinătatea lor în sistemul actual. Punctul 5 e amendat de faptul că partidele mici, iniţiate de oameni simpli sînt condiţionate de pragul de 5% şi nu au expunere mediatică, ceea ce înseamnă mai mult de 50% cenzură. Apoi punctul 8 nu s-a realizat nici atunci şi nici măcar astăzi, deşi ar fi folositor dacă ar fi extrapolat pentru toţi care au avut funcţii publice şi au dus ţara la ruină.

Poporul a ieşit în stradă fie la ordin, aşa cum s-a întâmplat cu mitingul muncitorilor din 20 decembrie la Timişoara, fie exclusiv datorită minciunilor transmise pe toate canalele media, cum că regimul Ceauşescu ar fi provocat un genocid împotriva populaţiei. Dar cetăţenii României nu erau în pragul revoltei în 1989, ci doar o minoritate de foşti industriaşi şi moşieri de dinainte de 1947 şi tineri nonconformişti, tipic pentru vârsta lor. Acest grup social nu este reprezentativ nici pentru popor nici pentru liderii lui. Însă a devenit reprezentativ la ordin, prin atragerea boemilor precum grupul din jurul actorului Călin Nemeş la Cluj , sau a alcoolicilor, aşa cum s-a văzut în special la Sibiu . Ne putem imagina că ei au fost momiţi cu câteva sticle înainte şi manipulaţi să iasă în stradă şi să protesteze împotriva regimului. Ne aducem aminte de cazul Rusu Ioan de la Cluj, aflat sub puternică influenţă a băuturilor alcoolice, care nu a stat la somaţia unui militar către care se îndrepta ameninţător . E foarte probabil că un spion local l-a îmbătat şi i-a îndrugat verzi şi uscate cu minciuni despre genocidul practicat de armată la Timişoara. Într-o intenţie de a-i răzbuna pe cei de fapt ucişi în mare parte de lunetişti în propriile case sau pe străzi lăturalnice la Timişoara, Rusu Ioan a încercat să-i aplice o corecţie militarului în termen Bolboş Marian Augustin. După cum am spus în capitolul 2, acesta l-a împuşcat mortal după ce a refuzat să se oprească la somaţie.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat şi în cazul masacrului din Calea Lipovei din Timişoara după ce anumiţi manifestanţi ameţiţi de aburii alcoolului au intrat peste militari în sediul UM 01024 . Fiind iniţial speriaţi de alarma invaziei trupelor străine (indicativul „Radu cel Frumos”), şi de deghizarea acestora în civili, e de înţeles că miliarii au tras în manifestanţi. Inclusiv anturajul actorului Călin Nemeş şi regia din Piaţa Libertăţii de la Cluj e foarte probabil să fi fost făcută cu ajutorul „cinstei” oferită de astfel de spioni instigatori, infiltraţi în grup, aşa cum am spus în secţiunea amintită mai sus. Scena cu maşina de pâine din care se aruncau pâini către manifestanţi şa mitingul din 20 decembrie din Timişoara este şi ea relevantă în acest context. Copiii şi romii prinşi la furat în urma spargerilor vitrinelor (de către spărgători profesionişti) au avut ordin să strige împotriva regimului pentru a scăpa de pârnaie. Scenele cu focurile de armă pe străzile lăturalnice spre a mâna „turma” în centru şi a spori dimensiunea protestului antiregim, transmis în direct de TVR, se înscrie în acelaşi tipar. Totul trebuia documentat foto-video, aşa cum a făcut Răzvan Rotta cu regia de la Cluj pentru revista de mare anvergură internaţională „Paris Match”, după cum am arătat în secţiunea amintită mai sus din capitolul 2. Între aceşti naivi manipulaţi, o mulţime de agenţi infiltraţi au constituit majoritatea protestatarilor înainte de marele mitinguri din seara de 22 decembrie. Aşa ceva nu este o revoluţie (populară) ci o mascaradă, cu final tragic, din păcate.

După cum deja am argumentat într-o secţiune anterioară , timpul scurt în care tragedia a avut loc, respectiv 2 zile la Timişoara (16-17 decembrie) şi alte 2 zile la Bucureşti ( 21-22 decembrie) nu este specifică niciunei revoluţii autentice, aşa cum le-am descris acolo . Printr-o complexă campanie de manipulare, menită să convingă armata să nu tragă în manifestanţi şi să-i gonească , ea şi-a declarat adeziunea la noua Putere. Această inginerie a păstrat chiar şi bruma de manifestanţi în stradă înainte de plecarea lui Ceauşescu, cu sentimentul că sînt protejaţi de armată. Însă ea a anulat perspectiva unui război civil inerent revoluţiilor violente, luptat între fidelii autocratului şi revoluţionari. Aşa ceva iarăşi exclude posibilitatea ca în decembrie 1989 în România să fi fost o revoluţie, de formă violentă. Violenţa adevărată s-a declanşat artificial, după 22 decembrie, cu scop dezinformaţional, nu din luptele dintre facţiunile fidele autocratului şi cele contestatare ale sale. Cei mai mulţi dintre cei decedaţi au fost ucişi în urma unor inginerii sociale şi nu unor lupte naturale între forţele fidele regimului şi cele contestatare.

În următoarea secţiune voi arăta că multe dintre ceea ce oficial s-au numit revoluţii sînt fie revoluţii eşuate, precum cele arătate în cazul celei Engleze şi Franceze, fie răscoale fie războaie de independenţă . Voi propune acolo stabilirea diferenţei dintre ele.

Gabriel Baldovin