Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.13. Dezinformare majoră operată de DGIA prin vocea lui Pavel Coruţ
După cum am văzut deja parţial în secţiunea anterioară, şi o să arăt şi mai detaliat în cea de faţă, pe lângă aceste adevăruri spuse foarte clar, Pavel Coruţ face în paralel un joc duplicitar de dezinformare. O primă strategie de dezinformare este spunerea adevărului „în dodii”, în parabole, în aşa fel încât el pare necredibil. O a doua strategie constă în contrazicerea de sine fie prin alte afirmaţii ulterioare, fie în formă de dialog între personajele sale literare, care imită la un nivel mai redus dialogurile platoniciene. Dar, spre deosebire de Platon, care căuta întâietatea adevărului, Coruţ face exact invers, dând întâietate naraţiunii oficiale mincinoase, iar adevărului dându-i aspect de incoerent, de fals. În felul acesta el şterge ceea ce afirmase anterior foarte coerent. Acesta este şi sensul acestui uriaş balast de maculatură dezinformaţională care s-a aruncat în spaţiul public pentru a îngropa cartea lui Michel Castex, Jean Baudrillard sau Călin Cernăianu apărute la începutul anilor 1990, despre care am detaliat în ultima secţiune a capitolului 3.
Alteori Coruţ spune minciuni sau omisiuni menite să ascundă adevăruri revelatoare despre invazia diversionist-militară din decembrie 1989. Din păcate, acele frânturi de adevăruri spuse în secţiunea anterioară nu continuă într-o teorie generală coerentă asupra evenimentelor din decembrie 1989 şi implicit a sistemului social actual, ci refac naraţiunea mincinoasă a revoluţiei şi pun cititorul pe piste false în a-şi forma o opinie. Acele adevăruri au fost simple cârlige pentru a atrage atenţia celor mai puţin informaţi şi a le injecta apoi dezinformări precum cele de mai jos. Aşa ceva are rol de hipnoză conştientă asupra ţintei dezinformaţionale, deoarece dezinformatorul îi dă impresia că ar fi o somitate profetică deţinător al „pietrei filosofale”, după cum am văzut şi în cazul Alex Mihai Stoenescu sau Emil Străinu . Iată că vedem această strategie repetată în cazul Pavel Coruţ, un „securist” cu grad mai mare decât Stoenescu, după cum admite la pagina 98 (sau cu câteva pagini mai mult sau mai puţin în diverse ediţii) din cartea sa „Fulgerul albastru”. Vom vedea în ultima secţiune dedicată lui că această „mărturisire” este de fapt o minciună în proporţie de 80%.
Am descris în secţiunea dedicată lui Stoenescu cum, în dezbaterile televizate (în mare parte şterse astăzi din mediul online), el deturna sensul unei discuţii cu un balast de detalii care pe moment aveau rol de a suprasolicita atenţia interlocutorului pentru a muta apoi discret discuţia spre un alt subiect, de fiecare dată o dezinformare. Acelaşi lucru îl face şi Coruţ la nivelul textului. Am văzut acelaşi lucru repetat la Străinu în unele din emisiunile TV la care a fost invitat. Mai întâi ei oferă momeli revelatoare pentru cei nefamiliarizaţi, după care îi atrage în zone nebuloase şi le subminează perspectiva de a avea o imagine corectă asupra invaziei din 1989. După cum am spus anterior, această strategie are rolul de a câştiga mai întâi încrederea cititorului, pentru ca apoi să folosească această încredere în a sădi acolo neadevăruri mult mai mari. Cel care e sedus de adevărul crud a acelor informaţii date în secţiunea anterioară şi nu reuşeşte să se debaraseze de acest conţinut dezinformaţional de două ori mai amplu, devine un „conspiraţionist” marginal în percepţia anturajului. Acesta este de fapt şi scopul acestei campanii DIA şi SRI de dezinformare publică, făcută sub tutela spionajului civil occidental, orchestrat de CIA. Rolul acestor date false este exact acela al diversioniştilor care compromit mişcările de protest din stradă, după cum am arătat în documentarul meu cu acelaşi nume. Singura diferenţă cu ce face Coruţ şi ceilalţi doi faţă de tipul acesta de corupere a unei idei/acţiuni politice constă în faptul că diversioniştii acţionează în realitatea concretă, în stradă, în timp ce Coruţ, Stoenescu, Străinu şi alţii acţionează la nivel de idei, cu scopul de a-l compromite în mediul social proxim pe cel ce e dispus să creadă adevărurile din secţiunea anterioară.
În secţiunea anterioară am văzut etapa de momire, cu adevăruri unice, spuse „direct de la sursă”, despre acele groaznice evenimente. În cea de faţă vom vedea partea de minciuni şi dezinformări.
Cel mai clar exemplu pentru această tehnică, din cele 21 de cărţi semnate de el pe care eu le-am citit, se regăseşte la pagina 84 din „Fulgerul albastru”:
„Soţii Ceauşescu fiind prinşi, nu se mai putea înscena nici un fel de război. Aşa credeam eu. Bubulii erau de altă părere. O părere care urma să secere încă multe vieţi nevinovate. 60 000 de vieţi, conform scenariului pregătit şi aplicat.”
Observăm că Pavel Coruţ scrie în prima parte a acestei fraze despre înscenarea unui război în decembrie 1989. Se deduce de aici faptul că se instiga un război civil în România, fapt care este adevărul curat despre evenimentele de atunci. O astfel de teorie este menită să câştige încrederea omului imparţial şi cunoscător ale unor inginerii sociale de atunci, deoarece ea le explică în mod coerent. Cea mai importantă explicaţie este cea a faptului că cei mai mulţi morţi au fost „vieţi nevinovate” secerate, adică oameni care nu protestau împotriva regimului, prin înscenare. Însă în cea de-a doua parte a citatului este strecurată subtil minciuna secerării a 60 000 de vieţi, care s-a dovedit notorie încă din primele luni de după operaţiunea de invazie diversionist-militară. Omul simplu, nefamiliarizat cu detaliile ingineriilor sociale, încă procesează adevărul crud din prima parte, în timp ce strecoară subtil una dintre cele mai mari minciuni ale naraţiunii din 1989. Fără să-şi dea seama, cititorul încă hipnotizat de şocul adevărului din prima parte rămâne cu impresia că au murit într-adevăr 60 000 de oameni şi că „Europa Liberă”, şi apoi radioul şi televiziunea publice, care au preluat informaţia, nu ar fi minţit. Cititorul trăieşte iniţial o epifanie informaţională în faţa coerenţei logice a acestui adevăr şi procesează „somnul raţiunii” care l-a făcut să creadă în minciunile oficiale. În timp ce mintea sa încearcă să se acomodeze cu acest adevăr, Coruţ îi strecoară discret, hipnotic, o minciună dublă, menită să cârpească minciuna celor 60 000 de morţi de la „Europa Liberă”. Iată o strategie de spălare a imaginii acestui infam post de radio precum şi a CIA, din spatele său!
Această tehnică de dezinformare s-a practicat la nivel de stradă de către hoţii profesionişti de buzunare în anii 1980 până spre finalul anilor 2000 în România, când s-au mutat în Occident. Ei ocheau aglomerări spontane de oameni, în general cozi din faţa magazinelor. Un grup organiza o diversiune pentru a atrage atenţia celor îngrămădiţi, în timp ce altul fura din buzunare sau genţi. Exact acelaşi lucru face şi Coruţ în acest caz, la nivel teoretic în cele mai multe din cărţile sale. Mai departe am să ofer şi alte exemple în acest sens.
Minciuni (simple) şi ambiguităţi în cărţile lui Pavel Coruţ
Unele idei nu au izvoare istorice clare, aşa cum vedem afirmaţia de la pagina 115 (reiau atenţionarea că numerotarea paginilor poate varia de la ediţie la ediţie!) din „Balada lupului alb”:
„Normanzii îşi declarau ascendenţa dacică. Letonii şi lituanienii sunt daci. Germanii sunt geţi. Francezii vorbeau în primele secole după Cristos limba rorhanescă.”
În primul rând, nu există o „limba rorhanescă”, cel puţin din ce afirmă majoritatea lingviştilor. Remarcăm că cuvântul seamănă cu cel „românescă”, sugerând că francezii ar fi vorbit limba română, aflată atunci în formare. Apoi este aici în mod strategic strecurată o mare eroare istorică, respectiv faptul că francezii ar fi existat în primele secole după Cristos. În acea perioadă nu existau francezi, ci predecesorii lor, respectiv francii, celţii şi galii. Etimologic tindem să identificăm francii cu francezii, în special pentru că exista o ţară a francilor (Francia). Însă şi ei şi celţii şi galii vorbeau ceva foarte diferit de ce era franceza medievală, şi cu atât mai mult de ceea ce este franceza astăzi. Diferenţa este cam aceeaşi dintre limba dacă şi cea română. Lingviştii spun că limbile romanice au evoluat exact în acelaşi fel, ca „latină vulgară”; latina vorbită de cuceritorii romani s-a impus în clasele inferioare şi a fost amestecată cu cuvinte specifice, devenind astfel spectrul de limbi romanice. Limba franceză veche e recunoscută a fi început undeva în secolul al 8-lea însă vorbitorii ei nu se numeau francezi atunci. Abia în jur de anul 1000 se forma Ducatul Normandiei şi regatul Carolingian, care sînt originea actualei Franţe. În acest caz Coruţ ar fi trebuit să folosească formula „predecesorii francezilor”, nu cea de francezi, pentru că atunci nu existau, după cum nu existau români în Dacia înainte de Hristos. Remarcăm în acest caz o diversiune teoretică de pandacologism asociat cu o mare eroare lingvistico-istorică. Cine susţine aşa ceva devine necredibil în faţa unei audienţe cât de cât informate, nu doar în materie de lingvistică şi istorie, dar şi în privinţa adevărurilor din secţiunea anterioară despre invazia diversionist-militară din decembrie 1989.
Am relatat în secţiunea anterioară foarte probabilul adevăr de la pagina 59 din „Floarea de argint”, editura MIRACOL, 1993, cum că ministrul apărării Vasile Milea a fost asasinat. Coruţ este unul din foarte puţinii autori care s-au întors la această concluzie, după ce acest eveniment i-a lăsat pe mulţi să interpreteze că ar fi fost ucis de însuşi Ceauşescu, pentru că n-ar fi vrut să ordone trupelor să tragă în manifestanţi. Preţul unui astfel de adevăr este însă un potop de minciuni spuse cu o pagină mai devreme, fapt care îl face de asemenea necredibil. Aşadar, la pagina 58 din această carte citim următoarea minciună:
„…ministrul Milea dă alarmă de luptă în Armată, prin indicativul Radu cel Frumos. Avea motive: un ataşat militar, colonelul Manea Dumitru de la Belgrad, îl informase prin telegramă că va fi o intervenţie străină. Dă şi un ordin scris de folosire a armamentului pentru intimidare şi legitimă apărare. Ordin care, după evenimente, apare publicat în tot soiul de jurnale”
Nu există pe nicăieri un astfel de ordin. Dacă Milea ar fi dat pe 15 decembrie această mincinoasă alarmă despre intrarea unor trupe străine pe teritoriul României (indicativul Radu cel Frumos), atunci sigur Ceauşescu nu ar mai fi plecat în Iran. El ar fi rămas să coordoneze rezistenţa în faţa invadatorilor. Invazia nu era una clasică, prin tancuri şi batalioane, ci prin racolarea unor iscoade moderne din principalele instituţii de spionaj ale ţării, DIA, PCR şi DSS, care au început operarea de diversiuni. Dictatorul n-a ştiut nici măcar în 20 decembrie despre intrarea unor trupe străine pe teritoriul României, altfel ar fi vorbit despre aşa ceva în intervenţia sa televizată. Minciuna invaziei clasice a dus la ruptura dintre Ceauşescu şi Milea. După cum am descris în mare în secţiunea „Uciderea generalului Vasile Milea” , Ceauşescu l-a bănuit că este complice cu invadatorii şi că i-ar fi tăinuit această informaţie pentru a nu organiza o ripostă solidă. Însă nici Milea n-a ştiut de ea, ci doar DIA şi câţiva ofiţeri din Banat, împreună cu şefii armatelor a 3-a şi a 4-a, Roşu şi Topliceanu. Ceauşescu n-a putut observa manipularea la care a fost supus. Pentru a ascunde crudul adevăr din secţiunea de mai sus, iată că Pavel Coruţ inventează această za dezinformaţională cum că Milea ar fi dat alarma Radu cel Frumos.
Un adevărat talmeş-balmeş de erori vădit intenţionate citim la pagina 99 din cartea „Fulgerul albastru”:
„Căci asta urmăreau diversioniştii : război civil şi intervenţie sovietică. Ştefan Brateş, un alt dezinformator-terorist, urla cît îl ţinea gura : Să vină sovieticii ! Vin sovieticii ! Numai poziţia fermă a generalului Ştefan Guşe a prevenit invazia. Militaru ordonase deja la Divizia mecanizată din Iaşi să permită trecerea nestînjenită a elicopterelor sovietice. Ştefan Guşe a anulat ordinul. A fost pedepsit cu retrogradarea. Este în continuare ostracizat şi terorizat.”
Nu se ştie sigur cine a cerut „ajutor sovietic” în decembrie 1989, însă putem bănui că aşa ceva este o altă diversiune, la fel ca şi celelalte. În aceste decade s-a dat vina în mod „conspiraţionist” pe Ion Iliescu. El a negat alegaţiile atunci când a fost întrebat. Însă această temă dezinformaţională e mult mai complexă decât putea Iliescu concepe. Ea urmează însăşi minciuna indicativului „Radu cel Frumos”, care anunţa invazia ţării de trupe străine. Această minciună a adus o stare de teroare între militari, iar unii dintre ei au deschis focul. Scenariul trebuia continuat, prin urmare crainicul „George Marinescu anunță la TVR în 23 decembrie 1989 că s-a cerut ajutor sovietic”, după cum spune video-ul cu acelaşi nume existent încă în mediul online. Remarcăm în primul rând confuzia dintre cei doi crainici făcută de Coruţ, împreună cu atitudinea discrepantă dintre ce s-a întâmplat şi ce s-a descris. În secţiunea intitulată „4 inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive să încalce Constituţia…” am arătat rolul spionului GRU Nicolae Militaru de a da consistenţă acestui nou zvon, menit să readucă starea de tensiune din armată. Între timp majoritatea militarilor înţeleseseră că alarma „Radu cel Frumos” fusese una falsă, aşa că s-a aruncat un alt zvon, care părea mult mai credibil; din moment ce armata nu putea opri împuşcăturile, rezulta că nu este capabilă de a opune rezistenţă şi că are nevoie de „ajutor”.
Militarii însă interpretau acest „ajutor” cu o invazie similară cu cea din 1944, adică cu un alt război. Frica de război a dus la multe acte necugetate din partea lor. În felul acesta s-a putut continua crearea artificială de victime şi după 22 decembrie, când Ceauşescu a părăsit sediul CC. Aşadar acest zvon a fost conceput de chiar cei care au conceput şi invazia diversionist-militară din 1989, nu de persoane individuale precum Iliescu sau Militaru. Nu acesta din urmă ceruse deplasarea unor divizii spre Bucureşti, ci foarte probabilul agent DIA Emil (Cico) Dumitrescu. De asemenea nu le-a cerut de la Iaşi, ci de la Buzău şi alte câteva localităţi din Moldova sudică. Singurul adevăr din acel pasaj este că, da, Ştefan Guşă a anulat ordinul, la fel cum a făcut şi în 20 decembrie la Timişoara cu ceva similar. Şi, da, „a fost pedepsit cu retrogradarea” de către Brucan şi Voican Voiculescu, cei care manipulau FSN, pentru faptul că a stat în calea interesului invadatorilor de a crea artificial 60 000 de victime, pentru a manufactura o falsă probă pentru dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă zilele precedente. Dar, cine să mai creadă că în decembrie 1989 ar fi fost „diversionişti” şi „război civil” dacă sînt spuse într-un citat cu asemenea număr de erori?
La pagina 153 din „Suflete de foc”, editura Pavel Coruţ, 2007, el ne oferă o falsă informaţie despre data la care DSS ar fi fost înfiinţată:
„Securitatea naţională română, creată după 1964, a desfăşurat mai puţine operaţiuni de poliţie politică decât organele informative create după 1989. O spun în cunoştinţă de cauză, căci am lucrat şi în Securitate şi în organele informative create după 1989.”
O să revin cu o secţiune dedicată ultimei părţi a acestui citat. Deocamdată mă opresc la a demonta minciuna datei înfiinţării Securităţii. De fapt ea a fost de fapt înfiinţată prin decretul nr. 221 din 28 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR şi iniţial s-a numit „Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (DGSP). Stelian Tănase oferă o ceva mai plauzibilă cronologie a DSS la pagina 71 din cartea sa „Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu Dej 1948-1965”, editura „Humanitas”, 2006. El spune că în 1951 fosta „Siguranţă” a fost redenumită „Direcţia Generală a Securităţii Statului” (DGSS). E foarte greu să credem 100% aceste date, atâta timp cât vin de la o sursă care are un departament de dezinformare. De aceea există diverse variaţii de denumiri de la sursă la sursă. Însă e sigur că DSS nu s-a numit „Securitatea naţională română”, cum zice Coruţ, şi nici că ar fi fost creată după 1964. DGSP a fost creată în mare parte cu ofiţeri ai „Siguranţei” de dinainte de 1944, la fel cum SRI, SPP, STS sau Jandarmeria au fost create din vechile direcţii ale DSS de dinainte de 1989. E foarte puţin probabil ca DSS să fi fost creată la abia 2 decenii după invazia sovietică ce a facilitat ajungerea la putere a regimului socialist.
La pagina 98 din „Floarea de argint”, editura MIRACOL, Bucureşti, 1993, citim despre o minciună complexă despre o invazie maghiară cu ajutorul autoturismelor:
„Mărturii filmate pe casete video : în noaptea de 22-23 decembrie 1989, autoturisme cu nume de înmatriculare ungureşti, trec prin Arad şi Timişoara. Ocupanţii lor deschid foc asupra sediilor de miliţie şi securitate, dar şi asupra populaţiei civile.”
Mai întâi, nu există o astfel de filmare în spaţiul public, iar Coruţ vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi notorie. În 4 ani de documentare, în care am văzut tot ce se poate vedea în mediul online pe acest subiect, eu n-am văzut-o. Nu exclud varianta ca diverse vehicule să fi transportat transfugi români, ţinuţi în lagărele din Occident, cu misiunea de a simula revoltă revoluţionară. Am găsit ideea asta în anumite materiale, şi pare coerentă, însă nu există nicio dovadă în acest sens. Însă cu siguranţă ei nu au deschis foc „asupra sediilor de miliţie şi securitate” din autoturisme. Misiunea acestor transfugi a fost în cea mai mare parte să participe la manifestaţii ca simpli protestatari. Poate că unii au fost manipulaţi să atace sediile unităţilor militare cu arme albe, aşa cum s-a întâmplat la UM 01024, despre care am relatat în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989” . Misiunile de atacare cu arme a sediilor instituţiilor represive erau realizate de lunetişti profesionişti, aşa cum le-am descris în special în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” . În orice caz, nu există nici un militar şi securist ucis în sediile unităţilor lor la Arad şi Timişoara. În continuarea citatului de mai sus vedem câteva diversiuni specifice aşanumitul „război radio-electronic” din decembrie 1989, pe care Coruţ le dă ca reale, în loc să le infirme:
„În aceeaşi noapte, sînt desanţi paraşutişti în oraşele Craiova, Braşov (unde sînt întîmpinaţi cu balizaj), Cluj, Huedin, Sibiu, Satu Mare, La ora 2.40 generalul Guşă este informat că, la Otopeni, au aterizat 6 elicoptere cu terorişti străini. Către miezul zilei de 23 decembrie 1989, două escadrile de elicoptere sovietice sînt semnalate deasupra Bacăului, îndreptîndu-se către Bucureşti.”
Remarcăm din acest pasaj dezinformarea cititorului să creadă că generalul Guşă ar fi trimis militarii de la Câmpina la Otopeni, într-o eventuală tentativă de recuperare a aeroportului. Nedezminţirea acestor minciuni şi relatarea lor ca şi cum s-ar fi întâmplat cu adevărat este menită să ascundă implicarea DIA în „războiul radio-electronic” care a terorizat militarii după 22 decembrie. Coruţ continuă această tendinţă de ascundere a rolului DIA în mascarada tragică din decembrie 1989, idee pe care am schiţat-o în prima secţiune dedicată lui, şi pe care o voi detalia în următoarea secţiune.
Dezinformări (ample) în cărţile lui Pavel Coruţ
Ca fost „şef al biroului de contraspionaj”, Coruţ nu avea cum să nu ştie că aceste informaţii prezentate până acum în această secţiune sînt minciuni. Ce am prezentat până aici sînt doar cele simple. Numărul lor din cărţile sale este mult mai mare, dar au aspect de minciuni duble, complexe, adică dezinformări, despre care voi arăta mai departe.
La pagina 98 din „Fulgerul albastru” vedem o tehnică de dezinformare prin clonare aşa cum am descris-o în secţiunea „Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , cu care este ascunsă cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation”, apărută în 1990. Am descris această carte ca fiind unele dintre cele 7 cu adevăruri spuse insular într-un ocean de minciuni despre tragedia din 1989, aşa cum le-am menţionat în secţiunea cu acelaşi nume de la finalul capitolului 3 . În loc să spună adevărul despre această carte şi autorul ei, Coruţ inventează un alt nume pentru autor şi un alt titlu:
„Un grup de jurnalişti din Vest, condus de Gerard de Selys, a scris o carte intitulată Minciuni, mass-media în care «revoluţia română» este calificată drept minciuna secolului.”
Observăm cum Coruţ înlocuieşte numele Michel Castex cu Gerard de Selys iar cartea „O minciună mare cât un secol” cu „Minciuni”, în aşa fel încât cititorul nu poate vedea direct de la sursă pentru că nu ştie care este aceasta. El poate rămâne cu impresia că Pavel Coruţ fabulează în întregul citat, inclusiv în privinţa adevărurilor din jurul său. O dezinformare similară prin clonare la un nivel mai redus se găseşte la pagina 41 din cartea „Lupta pentru putere. Decembrie 1989”, editura ALL, 2005, fapt ce aduce un alt indiciu despre legăturile autorului cu dezinformarea spionajului militar. Sergiu Nicolaescu nu ajunge până la înlocuirea totală a numelui, însă îl feminizează în Michele Costex şi îi modifică o literă în aşa fel cei care nu îl cunosc pe autor nu îl pot găsi într-un catalog de căutare la bibliotecă.
La pagina 127 din „Balada lupului alb” citim o dezinformare despre grupul agenţilor GRU din armată, scoşi în rezervă în urma din dosarele „Corbu” 1 şi 2, în care sînt incluse personaje care nu au avut funcţii în armată precum Ion Iliescu sau Virgil Măgureanu:
„Căpitanul de rangul întâi Radu Nicolae, unul dintre puţinii agenţi ai KGB care şi-a recunoscut public apartenenţa la această instituţie, iese la bătaie în revista EUROPA. Motivul aparent: indignarea faţă de faptele reprobabile săvârşite de Brucan şi Roman (oleacă cam ovrei din naştere). De parcă faptele domniei sale şi ale grupului CORBII (Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Ştefan Kostyal, Virgil Măgureanu) erau demne de aplaudat!”
Scopul acestei dezinformări este acela de a supradimensiona rolul GRU , intenţionat confundată cu KGB, în manufacturarea invaziei diversonist-militare din 1989, şi a oferi protecţie informaţională spionajului occidental.
Dezinformări şi omisiuni despre cele 4 mari instigări la foc fratricid
Dezinformările încrucişate care au dus la foc fratricid între două grupuri posesoare legale de arme de foc, în care au murit aproximativ 300 de oameni reprezintă principalele dovezi pentru concluziile nejustificate de Coruţ în secţiunea anterioară. După cum am tot spus şi în documentar şi pe parcursul acestei cărţi, între acestea se remarcă 4, datorită numărului mare de victime, respectiv masacrul de la Otopeni, cel al miliţienilor la Sibiu, cel al USLA-şilor din grupul Trosca la MApN şi cel al paraşutiştilor de la televiziune. Acestea 4 au însumat aproximativ 90 de morţi. Însă, în loc să le aducă în sprijinul acelor afirmaţii adevărate, el le-a schimonosit dezinformaţional, amestecându-le datele asemenea unui şcolar care a citit o singură dată materia într-o noapte, înainte de un test.
La pagina 114 din „Floarea de argint”, citim o dezinformare despre funcţia victimelor masacrului de la Otopeni:
„Cine a organizat masacrarea tinerilor poliţişti de la Cîmpina, în zona Otopeni şi cum se explică avansarea celui care a condus focul, de la gradul de locotenent la cel de căpitan?”
În primul rând nu se numeau poliţişti în 89, ci miliţieni. Apoi nu miliţienii au fost masacraţi pe 23 decembrie 1989 la Otopeni; cei mai mulţi erau militari în termen de la UM 0865 din Câmpina alături de câţiva ofiţeri, la care s-au adăugat şi 13 civili. Diversiunea în care au fost ucişi miliţienii a fost cea de la Sibiu.
La pagina 88 din „Fulgerul albastru” minciuna miliţienilor este înlocuită cu cea a unor „tineri elevi” după cum vedem în citatul de mai jos. Pe lângă această dezinformare mai vedem o împletire de minciuni şi adevăruri menite să provoace idei false cititorului despre o falsă legătură între acest eveniment şi un altul întâmplat la Alba Iulia:
„Generalul Nuţă era mort, doborît cu tot cu elicopterul militar care îl aducea la Bucureşti. Bubulii l-au înviat, l-au pus în faţa unei «coloane de blindate de la Cîmpina» şi l-au trimis să atace Capitala. I-am strigat în telefon lui Rugină : Spune-le celor de la voi că Nuţă e general de artilerie. Nu ar ataca Capitala nici dacă ar fi viu. Doar ştiţi că-i mort! Doar ştiţi că miliţia nu are blindate ! Zadarnic! Toată dezinformarea viza să creeze terorişti. Să arate poporului şi lumii întregi terorişti fanatici. În baza acestei variante de dezinformare, au fost împuşcaţi ca nişte cîini circa treizeci de tineri elevi de la Cîmpina, care fuseseră chemaţi la Otopeni pentru colaborare.”
În acest citat remarcăm recunoaşterea unui oarecare procent din adevărul privind dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, prin naraţiunea „teroriştilor”. Însă acest pas înainte este anulat de 2 paşi înapoi cu minciuni. Aşadar, mai întâi, cei „circa treizeci de tineri elevi” ucişi în masacrul de la Otopeni nu erau elevi, după cum în citatul anterior nu erau miliţieni, ci militari în termen şi ofiţeri. Apoi, numărul lor nu a fost 30, ci 37. Acest lucru se ştia cu precizie încă din 1990. „Fulgerul albastru” a fost publicată în 1993, aşa că Pavel Coruţ nu avea cum să nu ştie adevărul. De fapt el ştia adevărul mai bine ca oricare altul, însă în acest caz face un joc murdar de dezinformare. Reţinem pentru moment că el „subtilizează” 7 morţi din numărul total al militarilor, şi 20 din numărul total al victimelor din masacrul de la Otopeni, aşa cum alţii au făcut şi cu celelalte cazuri de focuri fratricide, după cum am văzut în capitolul 2.
Apoi, generalul Constantin Nuţă nu era „general de artilerie”, ci (alături de Velicu Mihalea) general de miliţie, un fel de omolog în Miliţie al Şefului de Stat Major din Armată. Nuţă şi Mihalea erau primii în ierarhia de comandă a Miliţiei după ministrul de interne, Postelnicu, la fel cum era Iulian Vlad şeful Securităţii. Cel mai probabil Nuţă şi Mihalea au fost trimişi la Timişoara pe 20 decembrie, la fel ca generalul Guşă, în ciuda unor mărturii a unor securişti sau alţi oficiali, cum că ar fi ajuns pe 17. Cei doi capi ai miliţiei au fost arestaţi în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în trenul Arad-Bucureşti, între Deva şi Simeria, apoi urcaţi într-un elicopter cu destinaţia Sibiu, nu Bucureşti, aşa cum minte Coruţ. Acest elicopter a fost doborât în apropiere de Alba Iulia, toţi pasagerii pierzându-şi viaţa, inclusiv cei doi generali. Acest caz a fost iarăşi unul notoriu încă din 1990, deoarece soţia pilotului a făcut valuri în presă, afirmând că acesta a fost asasinat. Coruţ se preface aici că nu cunoaşte aceste date sau că nu ştie că drumul de la Deva spre Sibiu nu e deloc şi cel care duce la Bucureşti.
La pagina 103 din „Floarea de argint” citim acelaşi gen de dezinformare, dar care amestecă de data asta masacrul de la Otopeni cu cel al paraşutiştilor de la televiziune:
„… în seara zilei de 22 decembrie 1989, o unitate de paraşutişti din Buzău a primit misiunea de a veni la Bucureşti pentru «a elibera sediul CC, sediul televiziunii, sediul radioului». Deplasarea de la Buzău la Bucureşti s-a făcut cu aparate AN-26. La aterizarea pe aeroportul Otopeni, paraşutiştii au fost întâmpinaţi cu foc de către garda aeroportului, formată tot din militari ai Armatei. În conflictul fratricid au căzut trei paraşutişti (un locotenent şi doi soldaţi) şi opt militari din gardă.”
Nu a murit nimeni dintre militarii din „garda aeroportului Otopeni” în timpul notoriului masacru. Militarilor din aeroport li s-a spus în prealabil că vor fi atacaţi de terorişti, şi erau pregătiţi. Celor de la Câmpina li s-a spus să meargă şi să-i ajute pe alţii care ar fi luptat cu teroriştii, aşa că ei nu se aşteptau să ajungă direct „în prima linie” a luptelor. Au tras şi ei atunci când rafalele celor din aeroport au început să-i secere, însă au fost copleşiţi de amploarea atacului şi s-au predat fără să mai tragă. După cum am spus mai sus, cifra corectă a celor ucişi este de 49 sau 50 (în unele surse apare 48), dar nu 8. 8 au murit în cel de-al 3-lea eveniment similar, respectiv cel al USLA-şilor din grupul Trosca, măcelăriţi la MApN. Dacă în citatul de mai sus paraşutiştii sînt mutaţi dezinformaţional în Otopeni, dimpotrivă în cel de mai jos, luat de la pagina 177 din cartea „Dincolo de frontiere” (1993), ei sînt menţionaţi totuşi corect ca ucişi la televiziune, semn că Pavel Coruţ ştia adevărul, dar pe care l-a prezentat distorsionat în scop de dezinformare publică. Dar chiar şi aici este strecurată o minciună:
„Apare un elicopter, filmat perfect, care deschide foc asupra militarilor Armatei şi revoluţionarilor din strada Pangrati.”
Ceva adevăr există în această afirmaţie, în proporţie de 10%. Acel elicopter a fost într-adevăr filmat. Strada „Emil Pangrati” a fost şi încă este adresa Televiziunii Române. Doar că el nu a deschis foc „asupra militarilor Armatei şi revoluţionarilor” din postură de elicopter terorist, aşa cum am fi tentaţi să credem. Echipajul său a tras tocmai asupra paraşutiştilor pe care Coruţ îi mutase la Otopeni în „Floarea de argint”, după cum am văzut în penultimul citat. Anumiţi agenţi defectori din DIA le spuseseră anterior acelor paraşutişti să meargă şi să ocupe poziţii pe acoperişurile clădirilor pentru a supraveghea eventualii terorişti care ar trage din clădirile din apropiere. După cum am tot spus în această carte, membrilor echipajului acelui elicopter li s-a spus că acei paraşutişti ar fi fost terorişti ce vor să ia cu asalt TVR. Acel eveniment tragic este unul din acele amintite mai sus 4 mari dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid care s-au întâmplat în 1989. Da, s-a tras şi „asupra militarilor şi revoluţionarilor” la TVR, între 23-26 decembrie, cu un bilanţ de în jur de 50 de morţi, dar nu de către acel elicopter, ci de către lunetiştii invadatorilor.
La pagina 121 din „Balada lupului alb”, citim o foarte improbabilă afirmaţie, cum că Sergiu Nicolaescu ar fi avut grad de militar şi ar fi condus operaţiuni militare clasice în decembrie 1989:
„La fel se procedează cu locotenentul Zorilă, avansat căpitan după masacrul de la Otopeni. În prima declaraţie, făcută jurnaliştilor, Zorilă a recunoscut că a primit ordin de tragere de la Sergiu Nicolaescu.”
Am arătat în secţiunea „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989” faptul că Sergiu Nicolaescu e foarte probabil să fi fost un agent DIA. El a fost primul care a catalogat evenimentele ca „revoluţie”, în direct la TVR pe 22 decembrie. E posibil chiar să fi avut un grad în armată pentru a putea coordona mai uşor militarii dispersaţi ca figuranţi în filmele sale. Însă orchestrarea masacrului de la Otopeni nu a fost opera unui singur om, ci un produs complex al spionajului civil şi militar în acest caz, în care nu avea cum să nu fie implicată şi DIA. Aruncarea exclusivă pe Sergiu Nicolaescu a vinei pentru această groaznică inginerie socială este o tehnică de dezinformare prin externalizare aşa cum am descris-o în secţiunea de mai sus din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Remarcăm aici similitudinea acestei dezinformări cu cea a externalizării falsei răzbunări a lui Nicolae Militaru pe Gheorghe Trosca, şi trimiterea grupului său de USLA-şi spre a fi măcelărită la MApN, a 3-a mare inginerie socială ce a condus la foc fratricid, conform numărului de victime.
Nu am găsit pe nicăieri o asemenea afirmaţia a lui Zorilă, şi chiar dacă ar exista, ordinul de tragere nu putea fi emis de unul ca Sergiu Nicolaescu, ci de ofiţeri aflaţi la vârful piramidei militare de comandă. Toate aceste citate amestecă voluntar datele pentru a crea confuzie în mintea cititorului în privinţa acestor 3 inginerii sociale tragice, şi se înscriu în tehnica de dezinformare prin ambiguizare , după cum am teoretizat-o în aceeaşi carte. În următoarea secţiune voi descrie cum Coruţ subminează insulele de adevăr adevăr spuse chiar de el însuşi despre invazia diversionist-militară din decembrie 1989 cu minciunile oficiale în cea mai mare parte a textelor lui.