A murit visul american

26 - 06- 2009

(Preambul scris ulterior: Foarte multi fani au fost revoltati de acest text. Din start marturisesc ca le inteleg supararea si nu le port pica pentru furia lor. Asa as fi reactionat si eu in perioada in care am fost fan. Mi-as dori insa sa inteleaga ca un astfel de text nu este o defaimare, nu este un articol de tabloid, ci este rezumatul evolutiei mele spirituale. Nu-l mai vad pe Michael ca pe un zeu ci ca pe un om, cu bunele si cu relele sale, asa cum are orice om. Despre bune, toata lumea stie. Dintre relele sale, lucrul cu care nu ma vai impaca niciodata este sustinerea politicienilor pe care el a facut-o. Nu numai el a primit dojana mea ci si alte staruri, asa cum se poate vedea aici: http://baldovin.blogspot.ro/2014/02/o-analiza-asupra-fenomenului-hollywood.html . Eu insumi imi aplic aceeasi moneda si ma acuz pentru faptul ca, prin munca mea pentru care primesc bani si ma integrez in societate, sustin politicienii si sistemul neosclavagist.)

Michael Jackson a murit mai demult. A murit atunci cand ultimele lui piese n-au mai fost number ones in topuri. Eu ma asteptam sa moara si fizic pe undeva prin 2000. Era prea depresiv. Ma asteptam la o sinucidere.

Raportarea mea la Michael Jackson, astazi, e destul de ambivalenta. Pentru mine, perioada in care am fost fan Michael a fost de departe cea mai frumoasa. A fost intr-adevar o perioada magnifica pentru acele 5 minute in care discoteca era la picioarele mele. Dar, daca stau sa ma uit la ce era dincolo de cateva ore de discoteca (astazi se numeste club), nu cred ca mi-ar placea sa ma intorc de tot.

Pentru mine, Michael Jackson a insemnat refuzul comunismului lenes si neperformant, inca supravietuitor in Romania anilor 1990, si imbratisarea neconditionata a valorilor occidentale ale culturii de masa. Admiratia celorlalti, in discoteca, a fost, desigur, decisiva pentru a ma „inrola" in starea de fan. Sunt foarte sigur ca multi dintre fanii din toata lumea se identificau cu acest tip de reactie fata de prezent. Si fanii din SUA vedeau in el acel „american dream", un slogan cu reverberatii neosclavagiste.

Judecand la rece, e clar ca Michael Jackson este un produs al culturii de masa. Pare stereotip ce spun, pentru cei care au citit ceva teorii ale culturii contemporane. Dar succesul lui nu i se datoreaza exclusiv lui ci, mai ales, cadrului social in care el s-a dezvoltat. Pentru statutul sau de superstar, Michael Jackson este cam ceea ce un actor vedeta este pentru un film. Dupa ce vede filmul, lumea il tine minte pe el, actorul, deoarece nu stie ce inseamna efectiv crearea povestii si armata de oameni care lucreaza pentru ea. Din pacate astazi cultura de masa a ajuns o industrie bazata pe studii de piata, pe mercenari, pe armate de tehnicieni care se ocupa de fiecare detaliu intr-un mod in care artistul clasic nu o putea face. Rezultatul este un astfel de megashow uluitor dar parca cu un usor aspect de balon de sapun. Michael Jackson nu ar fi putut niciodata sa fie ceea ce a fost fara televiziunile care l-au popularizat in toata lumea si fara presa care a scris enorm despre el. Tocmai de aceea o buna parte din arta contemporana institutionalizata a refuzat orice fel de brizbrizuri tehnice si s-a manifestat minimalist.

Din punct de vedere cultural, Michael Jackson este doar o etapa in evolutia acestui tip de megashow. Originalitatea lui consta in special in faptul ca a preluat de la altii, necunoscuti sau profesionisti de la Hollywod sau din industria muzicii asa cum este Quincy Johnes. Thriller a revolutionat videoclipul in special datorita strategiei de piata; echipa sa a apelat la Hollywood pentru a-l produce. Breack Dance-ul se manifesta in cultura de strada inca din anii 1960-70. Muzica hard rock, din care el a preluat in propriul sound, s-a manifestat si ea initial prin artisti underground. Practic acei street danceri si acesti rockeri underground au inventat acea sare si piper pe care Michael Jackson a preluat-o si a dus-o in mainstream. Ei sunt adevaratii creatori de cultura dar, pe termen lung, au ramas necunoscuti. Asta se datoreaza in special faptului ca, dintr-un motiv sau altul, mass-media nu i-a luat pe ei in considerare ci pe cei care le-au preluat inventia. Daca ar fi facut parte dintr-o institutie sau ar fi avut vreun statut juridic oarecare, probabil ca puteau cere despagubiri de copy-right. E adevarat ca ulterior Michael Jackson a perfectionat tehnica si ca a ajuns un dansator exceptional. Dar cred ca relatia lui cu acei street danceri de la care s-a inspirat e aceeasi cu aceea dintre inventator si producator de tehnologie care isi dezvolta un business din asta. Lumea va prefera pe Michael Jackson si nu ii va lua in seama pe cei care au inventat flash-ul si break dance-ul pentru ca e si un muzician cunoscut, are si operatii estetice facute si arata frumos ca un inger.

Presa actuala e si ea un element decisiv in crearea mitului sau. Ea este menita sa creeze artificial si iluzii si deziluzii publicului spre folosul sistemului pe care il serveste. Presa creeaza astfel de superstaruri dar, mai ales, creeaza un fond de asteptari de om-zeu, de om care salveaza lumea. Scopul unui astfel de demers este unul politic si ajuta sclavul de rand sa isi faca sperante si sa mearga la vot iar astfel sistemul social actual sa aibă o (falsa) aparenta de „vointa populara”. Tot ea creeaza ulterior artificial avalanse, aratand fata obscura a politicianului in cauza, demonizandu-l si prezentand pe urmatorul politician drept zeu salvator. In felul acesta sistemul neosclavagist contemporan supravietuieste.

Ca drept rasplata, Michael Jackson va fi prezent la investirea lui Bill Clinton ca presedinte. Fireste, el nu a fost atat de inteligent incat sa inteleaga rahatul in care se afla si, mi-aduc aminte ca am fost mandru pe moment cand l-am vazut intr-o astfel de companie. Dar totusi l-am dispretuit ani mai tarziu pentru asta. Faptul ca aceste showuri se repeta la investirea presedintelui sau la lansarea candidatilor nu e un lucru intamplator. Alegatorul va vedea chiar pe Michael Jackson atunci cand cutare politician e prezentat in aceeasi maniera la alegerile electorale. Iata ca in statutul lui de megastar a contribuit din plin insusi sistemul politic. Eu m-am cam prins de cum sta treaba si astfel, incet dar sigur, mi-am inlocuit idolul mai intai cu Kant apoi cu Freud, Nietzsche si mai nou, cu Chomsky, daca acesti oameni mai pot fi considerati idoli. Acum, ca m-am intors catre muzica, nici macar nu i-am facut friend request pe myspace. N-am simtit nevoia. Planuiam sa o fac si sa ii trimit un mesaj in care sa ii sugerez sa intre in zona electronica, desi poate nu era pentru el. (editare peste 4 ani: ) Intre timp, dupa o perioada, mi-am dat seama ca el insusi a facut eforturi de evadare din aceasta capcana mediatica. A oscilat intre cele două lumi, insa efortul de a iesi de aici e de admirat. Tematica ecologista din ultima parte a carierei sale este parte din ceea ce sunt eu insumi asa ca, intr-un fel sau altul, voi ramane un fan al lui, unul ceva mai capricios, unul care pune intrebari si cauta raspunsuri dar totusi un fan.

Evident ca si muzica a luat-o in alta directie. Pop-ul* cantat de Timberlake sau Britney Spears, care ii urmeaza direct, e un pop devitalizat, a carui consistenta consta doar in reflexul showbiz-ului de a produce si vinde si nu neaparat de a crea. Apoi, lumea insasi si-a cam pierdut romantismul anilor 1980 cu exploziile lui specifice. American Dream a devenit American Deception. Publicul lui de atunci ca segment de varsta merge astazi la Tiesto si aproape ca n-a auzit de Thriller. Educatia mai libera si mai putin stresanta si-a pus amprenta. Muzica trance si cea de club in general, nu mai insista pe exploziile dionisiace ale vocii ci fie pe o voce soptita, in surdina, calma, postludica, chiar daca ritmurile pot fi chiar mai dure, fie pe o voce tehnologica, robotica, rece. Asta si pentru ca scoala nu mai pune pe copii presiunile pe care le punea atunci. S-a observat ca daca copiii sunt educati mai tolerant si mai putin dojenant, ei vor fi mai putin protestatari la maturitate iar sistemul socio-politic a optat pentru asta, in fragilitatea sa.
Michael Jackson a murit si fizic. Nu mai avea pentru ce sa mai traiasca. N-a conceput muzica sa ca arta pentru arta ci ca showbiz. Iar showbiz-ul nu poate exista fara un public imatur si primitiv care gasea in muzica lui acceptul pentru partener sexual, la fel cum primitivul o gaseste din partea comunitatii. Asta este, de fapt, alura intregii culturi si nu numai a celei a lui Michael Jackson. Spectacolul lui a fost o religie, un ansamblu de ritualuri care creeaza iluzia unei lumi mai bune. In aceeasi maniera, el insusi s-a dedublat narcisic si s-a idolatrizat pe el insusi performand pe scena. Nu avea de ce sa mai traiasca pentru ca asta era viata lui pe care el insusi o vedea cum se degradeaza in realitatea banala. A murit visul american pentru ca acest vis nu s-a impacat cu banalitatea frumoasa a lumii.

Asa cum patesc cei care fac acest gen de compromisuri, si Michael Jackson s-a trezit cu avalansa presei peste el iar scandalul cu pedofilia i-a pus capac. Cei mai infocati fani (printre care si eu) il vedeam ca pe un zeu. Dupa scandalul in cauza foarte multi l-au vazut ca pe un zeu mincinos deoarece a lasat latura umana la vedere. Fiecare dintre noi fugeam de ceva. Fugeam de saracie, de un comportament sexual imatur, de educatia salbatica, de comunism. In momentul in care am vazut la el o vulnerabilitate de genul celeia de care noi fugeam, atunci nu l-am mai vazut ca pe o salvare. E clar ca si libidoul lui avea manifestari ciudate. Asa se intampla cu toti educatii salbatic, cu totii educatii in spiritul lui „american dream". Gandindu-se (mai ales inconstient) ca nu va gasi niciodata implinirea erotica ce-l inspirase pana atunci, speriat de presa ce statea la panda sa il loveasca, pur si simplu si-a pierdut apetitul creativ. Dupa chipul si asemanarea sistemului care l-a produs, in fragilitatea lui, el a fost un gladiator. Adica un sclav. Iar blestemul sclavului eliberat l-a urmarit pana l-a rapus. Vad ca se fac speculatii cu privire la culoare pielii lui. Sa fim seriosi! Asta e visul vechiului sclav negru de a fi alb si de a scapa de sclavie si de destinul sau. Michael a mostenit blestemul sclavului negru in sange. Albirea pielii la care a recurs este o incercare disperata de a scapa de acest blestem cultural transgenerational.


Am fost suparat pe unele din prostiile lui cotidiene, la fel cum unii primitivi sunt suparati pe zeul lor si il schimba periodic, tocmai pentru ca nu i-au ajutat intr-un oarecare moment. Asa l-am schimbat si eu cand am simtit ca nu ma mai ajuta. „Copilul supravietuieste tot timpul in omul adult”, spunea batrânul Freud. In acelasi fel eu, copilul, fan Michael Jackson ce am fost, va supravietui în mine. Moartea lui ma face sa il regret foarte mult. Astazi in club piesele urmeaza una dupa alta, fara acea pauza de 10 -20 de secunde, iar DJ-ii pun muzica intreaga noapte. Cele cateva secunde pot ajunge o ora intr-o noapte intreaga asa ca nimeni nu isi mai permite sa le mai pastreze. Nu mai e timp pentru acele secunde. Parca as vrea sa mai aud odata acea liniste din vechea discoteca. Era o liniste unica desi vocile celor prezenti inca incercau sa acopere sunetul piesei initiale pentru a comunica intre ei. Intr-o astfel de harmalaie eu auzeam mai curand reverbul monedei inceputului lui „Smooth Criminal". Stiam ca va urma o flectare spre exterior a genunchilor urmata rapid de o alta miscare agresiva a umerilor care simula scoaterea pistolului din teaca si lovirea cu piciorul. Dupa inca alte cateva secunde se auzeau primele voci care incepeau sa recunoasca piesa „Michael, Michael". In scurt timp, singurul care mai dansa eram eu pentru ca ceilalti se uitau.

* Am cunoscut in acesti ani anumití fani cu mentalitati oarecum victoriene, porniti impotriva oricarei tendinte de a scoate „profit de pe urma lui Michael”. Desigur, prin acest gen de atitudine, ei vor sa isi arate dispretul pentru cei care au stat pe langa Michael de-a lungul timpului si i-au papat discret averea. Acesti fani sunt bine intentionati insa insuficient instruiti in materie de psihologie: „beneficiul secundar” nu este doar o caracteristica a nevrozei ci o realitate universala a tuturor actelor psihice. 
** Termenul „pop” este folosit de cultura elitista doar pentru a incadra artistii ironici ai caror tema este cultura de masa (gen Andy Wharhol , Roy Lichtenstein, Jasper Johns etc. ) refuzand sa ii încadreze aici pe insisi artistii culturii de masa, fara studii profesioniste de arta si, de obicei, fara un public profesionist. Pentru aceasta categorie de oameni de arta, starurile culturii de masa sunt staruri populare si nu artisti pop. Pe de alta parte comentatorii culturii de masa, care scriu prin diferite ziare, portaluri, bloguri etc. , sunt incapabili sa vada rolul culturii de masa în ecuatia istoriei artei. Pentru ei, artisti ca Madonna si Michael Jackson (sau staruri mai noi), sunt un fel de Michelangelo si Raphael din Renastere. În primul caz e vorba de snobism iar in celalalt exista lipsa de educatie artistica. Din punctul meu de vedere, ambele directii trebuie numite „pop”; ironia si autoironia exista si la artistii consumeristi iar pop-ul profesionist se lasa si el deseori furat de poveste, uitand sa mai ia atitudinea metapopulara de ironie. Cred, doar, ca trebuie facuta diferenta dintre directia ironica elitista reprezentata de artistii amintiti mai sus care se desfasoara in spatii elitiste si cea pur consumerista, propagata de mainstream-media.