În urmă cu aproape un an, în aprilie 2022, am promis în acest articol că voi veni cu detalii despre ceea ce se numea acum o sută de ani forma ipohondrică a nevrozei obsesionale. Ea este astăzi numită „Tulburarea de anxietate a bolii”* („Illness Anxiety Disorder”) în cea mai titrată clasificare a tulburărilor psihice (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM) şi majoritatea sistemelor occidentale de clasificare a tulburărilor psihice (încă nu există unanimitate între specialişti privind denumirea). Această tulburare explică o bună parte din pasivitatea cetăţenilor la măsurile represive luate de guverne sub pretextul „protecţiei în faţa virusului ucigaş”. O să revin mai jos cu descrierea ei ceva mai detaliată. Deocamdată voi descrie gradul de periculozitate al SARS-COV-2 conform cu datele oficiale la 3 ani de la începerea restricţiilor sociale ocazionate de el.
0,001 % risc de moarte pentru COVID
În februarie 2020 ni se spunea că acest nou virus va fi un fel de gripă spaniolă şi că populaţia va fi decimată. La 3 ani de la acea dată vedem că acele temeri au fost nejustificate, la fel ca şi măsurile aberante de contracarare a sa. Iată că în 3 ani de când se ştie de acest virus numărul morţilor este de aproape 7 milioane de oameni, conform sursei principale de statistici privind această boală, respectiv site-ul worldometers . 7 milioane pare o cifră foarte mare, însă ea înseamnă doar 0,01% din populaţia umană, care a depăşit 8 miliarde de câteva luni.
Worldometers a oferit încă de la bun început un procent de 0.9% de decese ale unor persoane sănătoase din numărul total de morţi cu COVID , , deci fără boli severe preexistente. Oricum, e şi el chiar mai mic de 0,01 %, în raport cu numărul general al populaţiei. Repet: pericolul de moarte al acestui virus a fost de 0.9% din 0,01 %, ceea ce înseamnă sub 0,001 %, adică 1 la 10 000 . O astfel probabilitate de a muri de COVID este mult mai mică decât majoritatea bolilor şi a morţilor din accidente de tot felul. Cifra este foarte mică în raport cu măsurile aberante care s-au luat de către guverne, dar totuşi foarte mare faţă de vreun presupus caz de deces a unei persoane sănătoase. Dar chiar şi ea poate fi pusă sub semnul întrebării. La 3 ani de la începerea mascaradei încă nu am auzit de vreun caz de deces exclusiv de la acest virus, fără boli anterioare, care de fapt au fost principala cauză a morţii, iar cea a virusului a fost una secundară , după cum am argumentat aici .
Sistemul dezinformativ mondial a venit cu o contracarare ştiinţifică la acest adevăr, respectiv periculozitatea virusului HIV. Acesta distruge sistemul imunitar şi organismul nu se mai poate apăra în faţa bolilor uşoare. Această poziţie teoretică argumentează că nici HIV nu ucide prin sine însuşi, bolnavii murind de răceli sau alte boli simple. Prin urmare, printr-o concluzie sofistică, faptul că SARS-COV2 nu ucide prin el însuşi nu l-ar face mai puţin periculos decât HIV Această concluzie este un sofism deoarece SARS-COV2 nu atacă sistemul imunitar precum HIV. Bolile severe nu au fost cauzate de acest virus, ci el a venit ca o a doua boală pe lângă cea iniţială. Nu există cauzalitate între cele două boli, aşa cum există între virusul HIV , SIDA şi boala comună. Atunci când a dus la decese, SARS-COV2 s-a instalat pe un sistem imunitar deja erodat de o boală gravă anterioară, şi a contribuit la accelerarea morţii.
Diferenţa dintre cele două virusuri este radicală atât ca periculozitate cât şi ca mod de manifestare: HIV conducea direct la erodarea sistemului imunitar iar SARS-COV2 nu; fără HIV, o boală uşoară din care infectaţii mureau nu ar fi putut să-i ucidă. Dimpotrivă, fără o boală severă, SARS-COV2 nu ar fi ucis decât maxim acel fictiv procent de 0,001 % din numărul de oameni, deşi şi acesta e cu dubiu, după cum am arătat. Spre deosebire de el, HIV ducea în anii 1970-1980 spre moarte aproape sigură inclusiv pentru omul sănătos. Argumentul acesta nu are aşadar nicio valoare logică, cele două virusuri fiind radical diferite. Însă el are o valoare psihologică, manipulatorie, pentru că periculozitatea tulpinilor de SARS-COV2 a fost asociată cu cea a HIV. Din păcate logicienii şi filosofii ştiinţei au băgat capul în pământ în combaterea acestui sofism (unii datorită motivelor expuse în următoarea secţiune a acestui articol) . Pe de altă parte, cei care ştiu să citească un mesaj de marketing au fost plătiţi pentru accentuarea campaniei de panică.
Or fi existat tulpini severe, aşa cum am presupus în acest articol scris în octombrie 2020 . Dar ele n-au fost lăsate să scape de sub control în grosul populaţiei. Dacă au existat, atunci poate că ele au fost distribuite discreţionar, în special în spitale, fără să ajungă în exterior. Dar, după cum vedem că arată şi statisticile oficiale, cele care au circulat în aceşti doi ani nu puteau prin ele însele să ucidă un om sănătos, aşa cum a făcut cu predilecţie gripa spaniolă sau marile pandemii de ciumă şi holeră din istorie.
Amplificarea periculozităţii SARSC-COV2 prin psihopatologia ipohondră
În cei 2 ani de mascaradă am scris 27 de articole în acest spaţiu pe tema măsurilor aberante luate împotriva virusului SARSC-COV2 şi exagerarea periculozităţii tulpinilor sale cunoscute. Unii oameni au înţeles din primele săptămâni că totul este o farsă de lux. Cei mai mulţi au înţeles acum un an, când au încetat să se mai supună măsurilor aberante. Eu am înţeles din primele zile . Alţii însă n-au înţeles nici până astăzi, şi îi vedem cu măşti sau blindaje care mai de care mai ciudate pe cap. În acest articol am să-i descriu pe aceşti oameni, publicul ţintă pentru această naraţiune. Ei sunt acei ipohondri care, fără voia lor, au ajuns agenţi de răspândire a panicii. Nucleul acestui public a fost constituit de această formă ipohondrică a nevrozei obsesionale („Illness Anxiety Disorder” în DSM 5) de care am amintit mai sus. La pagina 315 din traducerea românească a DSM 5 ( Editura Medicală Callisto 2016) putem citi următoarele criterii:
„A. Îngrijorarea de a avea sau de a dobândi o boală gravă.
B. Simptomele somatice nu sunt prezente, sau dacă sunt prezente, au doar intensitate redusă. Dacă altă afecţiune medicală este prezentă sau există un risc crescut de a o dobândi (e.g. istoric familial relevant), îngrijorarea este exagerată sau disproporţionată.
C. Există un nivel ridicat de anxietate privind sănătatea, iar individul se alarmează cu uşurinţă în legătură cu propria stare de sănătate.
D. Individul manifestă comportamente excesive legate de sănătate (e.g. îşi controlează repetat corpul, cutând semne de boală) sau prezintă evitare inadecvată (e.g. evită programările la medic şi internările).
E. Îngrijorarea privind boala este prezentă de cel puţin 6 luni, dar boala pentru care există temerea este posibil să se fi schimbat în acel interval.
... ”
La aceeaşi pagină 315, mai jos, din traducerea românească a DSM 5 putem citi următoarele:
„Indivizii cu tulburare nosofobică se alarmează uşor (în sens de „cu uşurinţă” n. G.B.) în privinţa bolilor, auzind despre cineva că s-a îmbolnăvit sau citind o ştire legată de sănătate. Îngrijorarea acestora legată de o boală nediagnosticată nu cedează la încercările de liniştire ale medicului, la aflarea rezultatelor ale testelor de diagnostic sau la evoluţia benignă. În general încercările de liniştire ale medicului, şi tratamentul simptomatic, nu atenuează îngrijorarea individului, ci pot chiar să o amplifice. Îngrijorarea legată de boală capătă un loc important în viaţa individului, afectându-i activităţile zilnice şi poate duce chiar la invaliditate. Boala devine un aspect central al identităţii persoanei şi al imaginii de sine, un subiect frecvent de discuţie şi o reacţie caracteristică la evenimentele stresante din viaţă. Persoanele cu această tulburare se examinează repetat (e.g. examinarea gâtului în oglindă) (Criteriul D). Ele caută în mod excesiv informaţii despre boala de care se suspectează (e.g. pe internet) şi solicită în mod repetat încurajări din partea familiei, a prietenilor sau a medicilor. Această îngrijorare permanentă devine adesea frustrantă pentru ceilalţi şi poate provoca tensiuni considerabile în familie. În unele cazuri, anxietatea duce la evitarea unor situaţii (e.g. vizitarea unor membri de familie bolnavi) sau activităţi (e.g. exerciţiile fizice) despre care individul crede că i-ar putea pune în pericol sănătatea.”
Forma ipohondriacă a nevrozei obsesionale atinge în unele cazuri cote absurde, precum celebrul simptom de „doctor shopping”, pe care DSM nu l-a prezentat aici. Nu vreau să intru în detalii privind motivele acestei omisiuni bizare, însă majoritatea tratatelor de psihopatologie cât de cât detaliate îl descriu. Ipohondrii cu „doctor shopping” merg aproape zilnic la spital şi îi sufocă pe medici cu cererile lor constante de tratament, deşi sînt perfect sănătoşi şi primesc dovezi pentru asta. În ciuda evidenţei, ei continuă să se considere bolnavi şi cer în continuare tratamente. Efectul placebo (medicamente sau tratament fără vreun efect chimic şi fizic, special făcute pentru autosugestie) este în special dedicat acestor oameni.
Pentru a înţelege cât de inconfortabili sînt aceşti oameni pentru anturaj şi medici, am să aduc în prim-plan ritualul obsesional, un simptom vecin cu ipohondria. Obsesionalii de ritual sînt acei oameni care verifică de cel puţin 6-7 ori într-un interval scurt dacă au închis uşa seara înainte de culcare, dacă au închis gazele şi apa înainte de plecare, sau alte potenţiale pericole (se exclud situaţiile de locuri de muncă cu verificări constante, precum controlori de trafic, paznici, etc.). Verificarea şi controlul unei surse comune de pericol este normală de 2 sau 3 ori . Dar atunci când verificarea depăşeşte 4-5 ori într-o oră, acesta este semn de ritual obsesional. Aceşti oameni îi implică până la epuizare şi pe cei din familie şi anturaj în ritualul de verificare. Concediile cu ei sînt adevărate coşmaruri, aceştia trăind constant angoasa pericolului de acasă în loc să se bucure, deşi au verificat de cel puţin 5 ori siguranţa sursei de pericol. În unele cazuri ei se întorc acasă din concedii înainte de termen pentru reasigurare, iar familia uneori îi urmează dezamăgită.
Ei bine, ipohondricii sînt un fel de astfel de obsesionali de ritual, cu diferenţa că pericolul e văzut în interior, în boală, nu în afară. De obicei simptomele ţin până la vârsta senectuţii, dar viaţa celor cu aşa ceva e lungă. Simptomele sunt dublate de depresie moderată şi anxietate nejustificată faţă de boli închipuite, care ajunge la angoasa iminenţei morţii.
Din anii 1960 în ţările civilizate s-a renunţat la formula „boală psihică” în favoarea celei de „tulburare psihică”. Cu toate acestea, acest nou statut nu este identic cu cel al sănătăţii mintale. Tulburarea psihică este destul de aproape de ceea ce înseamnă boală în general, chiar dacă se diferenţiază de aceasta. Condiţia psihopatologică este suficientă pentru absolvirea de condamnare penală. Iluziile psihopatologice pe care le au ipohondricii sau ritualicii obsesionali sînt atât de severe încât se apropie de halucinaţii (psihotice). În acest caz realitatea nu mai contează, totul fiind modificat radical printr-o proiecţie psihopatologică a interiorului minţii în afară. De aici şi celebra rupere de realitate a psihoticului, faţă de care frizează şi ipohondricul. Din acest motiv datele oficiale despre lipsa de periculozitate a virusului SARSC-COV2, pe care le-am expus în prima parte a acestui articol, au fost percepute în mod alarmant prin simpla percepţie ipohondrică a acestor oameni. Aceste date au fost la nivel social exact ce sînt „încercările de liniştire ale medicului” pentru ipohondricul individual. Media apoi a relatat exclusiv despre aceşti oameni speriaţi pentru a produce panică generalizată în societate. Din nefericire, majoritatea medicilor au fost cumpăraţi cu bonusuri (cine are medici în anturaj cunoaşte în ce au constat) şi ameninţaţi cu represalii dacă au altă părere, aşa cum a păţit Didier, sau denigraţi mediatic precum Luc Montagnier sau Flavia Groşan, Răzvan Constantinescu şi Vasile Astarastoae
Psihopatologia ipohondră extinsă la nivel de politică de stat
Ce vedem în aceste simptome individuale este exact rezumatul mascaradei extins la nivel social. Băieţii din spionajul civil au copiat mot-a-mot această realitate socială a ipohondrilor şi au ridicat-o la rang de politică de stat. Aceste câteva pasaje sînt doar un rezumat. Detaliile psihopatologice se identifică exact cu detaliile mascaradei, începând de la haosul din spitale , măsurile aberante de protecţie şi apoi vaccinarea care, prin mijloacele de presiuni sociale (de genul concedierii de la locul de muncă în caz de neacceptare), a avut uneori statut de obligativitate. Fiecare dintre acestea reprezintă în plan social câte un simptom al ipohondriei.
Compulsia la anxietate a ipohondrului luat ca individ privind suspectarea de o boală periculoasă e fost extrapolată la nivel social de campania panicardă lansată atât de media clasică (televiziuni şi presa scrisă) cât şi de reţelele de socializare. Toate platformele online de socializare au promovat mesajele panicardiste despre virusul ucigaş, în numele unor specialişti corupţi, cumpăraţi cu bonusuri diverse. S-a creat în mod artificial senzaţia publică despre o presupusă asaltare a spitalelor în urma îmbolnăvirilor masive, după cum se vede în video-ul de mai jos. În România s-au redus de-a lungul anilor numărul de paturi ATI de la 5033 în 2015 la 1400 în 2021 , astfel că s-a creat artificial senzaţia de sfârşit al lumii, specifică anxietăţii ipohondre.
Pe de altă parte media a practicat cenzurarea dictatorială a mesajelor liniştitoare ale unor genii ale virusologiei precum Didier Raoult sau răposatul Luc Montagnier , sau a altor medici care au avut altă părere decât direcţia oficială. Aşa s-a întâmplat cu conferinţa din aprilie 2020 a virusologilor Dan Erickson si Artin Massihi , care a însemnat prima mare lovitură dată artizanilor mascaradei din spionajul civil. Aşa ceva reprezintă la nivel social exact ceea ce înseamnă la nivel individual lamentările ipohondrilor faţă de încercările de liniştire ale medicului, despre care am citat din DSM mai sus.
La nivel social, simptomul ipohondric de „doctor shopping” a fost vaccinarea, în doze cât mai multe. Se ajunsese la a 4-a doză şi tulpina Omicrom circula nestingherită în Occident, unde 80% din cetăţeni se vaccinaseră . A circulat o glumă în acea perioadă cum că vaccinul se numeşte acupunctură de la a 4-a doză în sus… :)) . La fel ca şi în cazul ipohondrului, numărul de doze de vaccin parcă mai curând întărâta virusul, cifrele cu infectaţi şi morţi devenind direct proporţional mai mari. E foarte posibil ca în cea mai mare parte a dozelor acest vaccin să fi fost un amărât de placebo, exact ca în cazul „tratării” ipohondricilor, deşi au apărut voci care susţin că vaccinul chiar a fost otrăvitor. Aşa ceva nu e chiar exclus, la câte am văzut că a făcut spionajul civil cu amplificarea dimensiunilor tragediei de la Pearl Harbor , în urma căreia cel de-al doilea război mondial a luat proporţii genocidale. Dar deocamdată eu nu am văzut aşa ceva între membrii anturajului meu, care s-au vaccinat. Merită însă menţionată evoluţia naraţiunilor privind vaccinarea, plecând de la minciuna că vaccinul conduce la încetarea pandemiei, apoi că reduce reinfectarea, apoi că reduce facerea unor forme severe, deşi aşa ceva era oricum un risc de sub 0,001 %, după cum am arătat mai sus. Din păcate, psihanaliştii şi psihologii care puteau cu uşurinţă întrevedea transformarea simptomelor ipohondrice în politică de stat fie nu şi-au rezolvat propria ipohondrie, fie nu au ieşit în afara cabinetului cu analiza. Aşa că şi ei au tăcut. Dacă nu apăreau protestele de stradă ale „anturajului” , care şi-a dat seama de absurdul situaţiei, acest drum spre „doctor shopping” aplicat la nivel social ar fi continuat.
Procentul ipohondricilor în societate şi forţarea conceptului de „democraţie”
Cei care se suprapun exact peste acest profil psihopatologic se înscriu într-un procent de 1,3-10 %, în funcţie de gradul de civilizaţie al ţării, după cum DSM 5 la pagina 316. Pe lângă acest profil mai este şi cel al celor care se apropie de acesta într-un grad mai mare sau mai mic. Ei sînt nevroticii fobici (anxioşi) şi cei isterici (de conversiune somatică), care la bază sînt tot nişte obsesionali dar cu particularităţile aferente. Şi ei dezvoltă forme diferite de ipohondrie. Ar trebui să scriu un articol foarte tehnic pentru a contabiliza exact procentul lor. Aşa ceva ar fi foarte plictisitor pentru publicul neavizat, dar ar fi şi inexact pentru că incidenţa variază de la ţară la ţară şi de la cultură la cultură. O să iau în calcul doar grosul fiecăreia, aşa cum au fost restructurate şi redenumite în DSM. Una dintre acestea este forma obsesional-compulsivă a nevrozei obsesionale (restructurată în „Obsesional Compulsive Disorder” în DSM 5) în care sînt introduse şi compulsiile ideatice şi cele de ritual cu o incidenţă cuprinsă între 1,1-1,8 %, (DSM 5, pag. 239) .
Nevroza Fobică, împărţită acum într-o grămadă de tulburări anxioase printre care, cea mai elocventă este „Fobia Specifică”, cu incidenţă situată între 2-9 %, cu diferenţe de la ţară la ţară. Cu toate, putem să mai punem încă 5 procente la acesta. Apoi Nevroza Isterică, astăzi restructurată şi în „Tulburarea conversivă” în DSM 5 (Conversion Disorder) , care este o amplificare traumatistă a nevrozei obsesionale, şi care ajunge doar la 2-5 / 100 000 (DSM-5, pagina 320).
Aşadar, pe lângă nucleul ipohondricilor tipici, există o formă marginală de oameni cu tendinţe ipohondrice uşoare, într-un procent de 3-11 % din populaţie. Ei nu îndeplinesc toate criteriile ipohondriei, dar se apropie de ea. Per total estimez că cu toţii ajung pe la 25-30 % din populaţie. Dintre ei doar acei maxim 10 % acţionează exclusiv în virtutea simptomului psihopatologic, ignorând faptele şi logica. Ei sînt exact acei oameni pe care îi vedem cu mască în aer liber vara, atunci când riscul îmbolnăvirii de boli respiratorii e foarte mic. Ei niciodată nu vor fi convinşi că măsurile de protecţie ale celor doi ani au fost o mascaradă. Ceilalţi se pot impacienta excesiv în faţa unei ameninţări minore asupra sănătăţii, însă nu fac „doctor shopping” şi nici nu asaltează anturajul cu angoasele lor.
Fiecare dintre noi avem o doză mai mare sau mai mică de ipohondrie, conform cu însăşi tendinţa bazală de supravieţuire şi evitare ale pericolelor. Îngrijirea propriei sănătăţi este o acţiune normală atât a omului cât şi a unor animale. Dacă nu ai o teamă de boală atunci nu încerci nici să îţi protejezi sănătatea. Dar teama de boală rămâne în limitele normalului, fără a trăi voluntar în frică aşa cum fac ipohondricii extremi.
În ţările echitabile aceşti oameni sînt trimişi la psihoterapie. Psihanaliza le vindecă total acest simptom. În medicina capitalistă ei însă sînt exploataţi economic; medicii le fac operaţii fără a schimba ceva în corpul lor, aşa că unii au semne ale operaţiilor multiple. De data aceasta ei au fost folosiţi de spionajul civil pentru a le impune restului cetăţenilor simptomele lor psihopatologice. Unii dintre ei îşi ascund ipohondria anturajului şi familiei, din teama de a fi apoi acoliţi. Dar în timpul mascaradei şi-au putut manifesta liber angoasele apocalipsei medicale pe care o trăiesc în fiecare zi. În felul acesta au fost folosiţi de spionajul civil drept soldaţi ai instituirii dictaturii medicale.
Însă spitalele e posibil să fi fost o capcană pentru unii dintre ei, spionajul civil administrându-le o doză letală de COVID, sau otrăvindu-i cu hiper-oxigenare şi ucigându-i, devenind astfel probe ale instituirii măsurilor aberante. Oricum, aceşti oameni sînt neproductivi în tot ce fac, şi încurcă medicii cu bolile lor închipuite. Unii dintre ei sînt artişti. Am mulţi cunoscuţi în această situaţie. Alţii realmente nu pot face nimic datorită crizelor ipohondrice care îi blochează funcţional. Interesul (eugenic al) capitalismului a fost acela de eliminare a lor, la fel cum s-a încercat cu bătrânii, bolnavii şi persoanele fără adăpost . Acesta este riscul de a avea încredere în sistem. Sînt convins că unul dintre scopurile mascaradei a fost şi acela de a identifica pe acei obedienţi din care sadicii ce lucrează în domeniile represive să-şi aleagă următoarele victime, fără a da de bănuit.
Între timp acel nucleu dur de 1,3-10 % de ipohondrici extremi sînt luaţi la rost de majoritatea dizidenţilor, şi făcuţi responsabili pentru mascaradă. Cred că o astfel de atitudine e greşită, deoarece nu ei au impus măsurile aberante din anii 2020-2022. Aceşti oameni nu pot face faţă fluxului psihopatologic, iar aşa ceva poate fi factor de anulare unei pedepse penale în sistemul judiciar. Prin urmare nu cred că ei sînt vinovaţi pentru acei 2 ani de închisoare la domiciliu la care am fost supuşi. Trebuie doar diferenţiaţi de „infiltraţi”, acei pseudo-ipohondrici care au simulat frica de boală. Diferenţa dintre unii şi alţii este exact capacitatea de a lucra în echipă, pe care acei ipohondri de 1,3-10 % nu o pot face. Aşa că dacă vreo reporteriţă de la vreun trust mare de presă se va apăra cu ipohondria pentru mesajele primite, să ştiţi că simulează.
De asemenea, există o mulţime de activişti civici de vază pe care i-am respectat mult, printre care Claudiu Crăciun, George Epurescu, Alexandru Alexe, Oleg Brega, Mălin Bot şi alţii care au fost propagandişti ai panicii în acei 2 ani. Cu ultimii 3 am avut dezbateri care s-au terminat cu eliminarea mea din listă/blocare din partea lor, doar pentru argumente, nu pentru injurii sau altceva. Un astfel de comportament este o predispoziţie pentru cenzură, adică pentru dictatură. Unii dintre ei poate sînt obsesionali, nu-i cunosc atât de bine. Cumva decizia lor este justificată de fondul psihopatologic. Dar în cazul ăsta nu mai pot avea pretenţii de a fi administratori ai unor organisme sociale. Adică nu trebuie să li se dea puterea, din cauza predispoziţiei obsesionale, cu care oricând pot fi manipulaţi. Iar dacă au simulat ipohondria, din diferite interese, atunci înseamnă că şi ei pot fi la fel de coruptibili precum cei pe care i-am criticat împreună la proteste.
Reclama cu ipohondricul simpatic care declară că-l linişteşte ritualul său, e menită să mai îndulcească din această furie generală pe ipohondrici acumulată în timpul restricţiilor. La fel se face şi despre medici, în fiecare zi arătându-li-se în programele de ştiri câte o faptă bravă. Iată cum, din „medici eroi” au ajuns „medici strigoi” în percepţia populară datorită faptului că cei mai mulţi morţi „de COVID” au ieşit din spitale . Nici unii nici alţii n-au fost vinovaţi pentru instituirea mascaradei (exceptând pe cei care chiar lucrează în spionajul civil dintre medici). Pur şi simplu spionajul civil i-a transformat din 1,3-10 % în 93-100 %. Ne ducem aminte cum zicea fostul premier Căcîţu că ar trebui să suprime acele câteva voci care se opun vaccinării obligatorii şi în masă. Acesta este scopul spionajului civil. Ei creează tensiuni dezbinatoare între noi oamenii simpli, ei instigă la conflicte ideologice ce ajung deseori la genocid. În timp ce noi ne certăm între noi , ei ne guvernează după acelaşi model latin „divide et impera!”. Sper ca eventualele tulpini letale să rămână în laborator, acolo unde au fost create şi să nu devină arme ale spionajului civil de impunere a controlului populaţiei pe viitor, acum că acesta îşi analizează erorile eşecului acestui proiect de inginerie socială.
* În traducerea românească a DSM 5 se foloseşte formula „Tulburarea nosofobică”, eu am să o folosesc pe cea literală .
