Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei
Această secţiune are legătură cu precedenta
Introducere
Pentru a înţelege corect cele afirmate în această carte iată că lansez o destul de lungă introducere menită să combată predispoziţia publicului pentru percepţia deformată cum că ar face propagandă comunistă sau ultranaţionalistă prin critica pe care o aduc capitalismului. Aşa ceva este o abilă strategie de dezinformare pe care spionajul civil occidental a folosit-o începând cu Cel De-al Doilea Război Mondial, după cum voi arăta în detaliu mai jos. De aceea această introducere este aţa de lungă şi ţine mai curând de psihologia dezinformării. Dar, dacă sînteţi mai curând interesat/ă de istorie, atunci puteţi sări peste ea. Dacă sînteţi şi grăbit/ă şi n-aţi citit cuvântul înainte anterior, vă recomand o singură secţiune din ea, respectiv „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara” , care înseamnă 80 % din ce s-a întâmplat în decembrie 1989 . Dar, dacă vreţi să înţelegeţi 95 % din ce s-a întâmplat atunci citiţi în mod special această introducere!
Comunism, socialism, capitalism
Una dintre cele mai mari minciuni postdecembriste ale capitalismului sălbatic instituit în România este echivalarea sistemelor politice din estul Europei de până în 1989 cu comunismul. Aceeaşi minciună, dar ceva mai voalată au spus-o comuniştii înşişi, considerându-se comunişti şi făcând parte din partidul comunist, dar recunoscând că sistemul politic instaurat nu este totuşi comunism, ci socialism. La prima vedere cele două noţiuni par aceleaşi, însă ele sînt totuşi diferite. Comunismul este o ideologie politică imaginată de filosofii germani Karl Marx şi Friedrich Engels. El este o societate lipsită de clase sociale, unde toţi sînt egali şi muncitori în acelaşi timp. După cum s-a spus, aşa ceva este o utopie. O astfel de societate nu are excluşi social, dar nici elite. În acest moment vedem eterna dilemă între conservatorism şi progresism, comunismul alegând prima variantă.
O astfel de utopie are gradul ei de seducţie pentru cei ce simt negativ prăpastia dintre bogaţi şi săraci, şi de aceea comunismul a fost un miraj pentru intelectuali de marcă din toată lumea. Egalitatea a fost constant reclamată de cei aflaţi la baza piramidei sociale; cea mai cunoscută manifestare a acestei cerinţe este sloganul crizei violente a Revoluţiei Franceze de la finalul secolului al XVIII-lea, „Libertate, egalitate, fraternitate”. Fraternitatea şi relaţiile timpurii de familie dictează opiniile politice de dreapta sau de stânga. Cine e crescut într-un mediu înstărit, unde primul născut are drept de moştenire, este obişnuit cu discriminarea în acel mediu social. Per total, oricine face parte din casta aristocratoid-burgeheză este un privilegiat social. Aşa că, în ciuda discriminării, discriminatul din acest mediu social este şi el un supra-privilegiat faţă de cei de la baza piramidei sociale. De aceea, un astfel de om va prefera totuşi o mentalitate de dreapta, care îl discriminează pe de o parte, dar îi şi păstrează privilegiile, pe de altă parte. Dimpotrivă, cine e crescut într-un mediu sărac va resimţi dureros discriminarea, în special dacă e făcută între fraţi de către părinţi. De aceea în aceste familii totul se împarte egal, şi sînt rare cazurile de discriminare. Asta înseamnă egalitatea şi fraternitatea pentru aceşti oameni, deşi ei văd că nu pot fi toţi egali. În acest caz egalitatea se referă la drepturi politice, nu la faptul că oamenii ar fi cumva nişte cópii precum albinele şi furnicile. În constituţiile statelor apare sintagma „egalitate în faţa legii”, care vizează faptul că fiecare este judecat /avantajat după aceleaşi norme.
Dar ştim cum în practică legile sînt forţate de avocaţi să îi favorizeze pe cei puternici în detrimentul celor slabi. Mulţi sînt supăraţi pe această situaţie, pe bună dreptate; sistemul social promite justiţia aplicată la fel pentru toţi pentru a-i atrage pe cei mulţi într-o ierarhie de comandă şi a-i face să execute diverse ordine, profitabile pentru vârful privilegiat al piramidei sociale. Însă în realitate „civilizaţia” este o formă mai evoluată de sălbăticie, vopsită în culorile libertăţii, toleranţei şi dreptăţii. Iar în sălbăticie domină „legea junglei”. Nu există egalitate politică între indivizii speciilor de mamifere. Nici măcar la coloniile de insecte nu există o egalitate totală; există acolo o regină care depune ouăle, şi există masculi cu durată de viaţă mai mică, şi cu rol limitat în colonie. Au fost făcute paralele între sistemul social comunist şi cel din „comuna primitivă”, idealizat mult în secolul al XIX-lea, odată cu primele semne de anti-colonislism. Sfârşitul erei clasice a adus şi recunoaşterea naivităţii sălbatice a barbarilor, iar comunismul s-a hrănit din această dezavuare a colonialismul albului european, în special în privinţa exterminării populaţiilor autohtone.
Comunismul a promis o lume echitabilă, însă atunci când a ajuns la putere a făcut exact ce fac demagogii sistemului politic electoralist capitalist: a dat vina pe „greaua moştenire” şi a cerut timp pentru „tranziţie”. Cam cât? 1 an, 2 ani 10 ani? De la revoluţia bolşevică şi până în anii 1990, când sistemele socialiste din Europa au (fost) picat(e), au trecut 3 sferturi de secol. Ajunşi la putere, comuniştii nu au recurs la împărţirea egală a bunurilor, care ar fi dus la o scurtă perioadă de saţ dar şi la stoparea totală a evoluţiei sociale. Ei au preluat instituţiile capitalismului şi le-au vopsit cumva în culori comuniste, recunoscând totuşi chiar şi cu un sfert de gură că rezultatul nu este totuşi socialism, ci socialism. Singura diferenţă notabilă din punct de vedere structural între socialism şi capitalism este naţionalizarea unităţilor de producţie şi interzicerea producţiei particulare în masă. Acest lucru a dus la anularea marilor proprietăţi la care se ajunge după asemenea producţie. Cetăţenii au putut avea în continuare proprietăţi private, şi au putut produce diverse bunuri, în special agricole. Însă nu li s-a permis dezvoltarea afacerii spre a deveni una de masă.
Interzicerea proprietăţii private de lux este şi una dintre cele două asemănări notabile şi între comunism şi socialism. Cealaltă este şi cea mai importantă dintre ele, respectiv dezavuarea inechităţii societăţii capitaliste, în special a şomajului şi a persoanelor fără adăpost. Această problemă a explodat în secolul al XIX-lea şi comunismul/socialismul au meritul de a fi pus presiune pe societăţile capitaliste să ofere măcar ajutor de şomaj celor marginalizaţi astfel. Capitalismul încearcă constant să ne mintă că această măsură de protecţie socială ar fi venit exclusiv de la „generozitatea” bogaţilor. Însă realitatea este că ideile comuniste ale lui Marx şi Engels au cerut-o pentru prima oară la nivel macrosocial. Însă, de data asta trebuie să cântărim bine şi acest merit, uşor de văzut din afară, atunci când critici de pe margine. Problema şomajului nu a fost rezolvată totuşi nici de socialism. Acesta a ajuns la extrema opusă, respectiv la a căuta vagabonzi pe străzi şi a-i recruta cu forţa într-o unitate de producţie. Demisia era posibilă, şi în general existau locuri de muncă fără solicitare mare, precum cea de paznic. Dar mulţi boemi necunoscuţi cu producţii de artă vizuală sau literatură au fost astfel abrutizaţi de forţele de ordine, fapt care părea un adevărat sclavagism clasic. Pentru unii aşa ceva este mai rău decât şomajul capitalist.
Cam atât a rămas din comunismul lui Marx şi Engels odată cu transfigurarea sa socialistă în cei 45-75 de ani de socialism est-european. Egalitatea nu va fi putea pusă în practică niciodată, nici dispariţia claselor sociale. Din acest punct de vedere comunismul va rămâne o utopie, la fel ca „visul American”. În ceea ce priveşte „dictatura proletariatului”, lucrurile sînt şi mai alunecoase pentru că aşa ceva este echivalent semantic cu însăşi „democraţia”. În secolul al XIX-lea, când Marx şi Engels au fondat ideologia comunistă, cei mai mulţi locuitori ai unui oraş erau muncitori în fabrici, adică proletari. Astăzi roboţii au înlocuit muncitorii, aşa că majoritatea nu mai poate fi numită proletară. Dacă înlocuim „proletariatul” cu „majoritatea poporului”, remarcăm că ideologia comunistă a lui Marx şi Engels se ţine scai de „democraţie” precum obsesia de nevroticul obsesional, în ciuda eforturilor sale ritualice de a scăpa de ea sau de obiectul ei. Vom regăsi pe parcursul textului spasme teoretice ale României post-decembriste de a scăpa obsesional de comunism, care are aspect de absurditate ritualică.
„Dictatura proletariatului” a fost o noţiune absurdă din naştere, iar socialismul a avut probleme în a o simula, după cum a avut şi „democraţia liberală”. La fel ca şi absurdul concept de „democraţie reprezentativă” din „democraţiile liberale”, şi în cazul dictaturii proletariatului din socialism, dictatorii socialiştii nu au fost proletarii ca grup social, ci „reprezentanţii” lor. Marx şi Engels au gândit doar începutul „revoluţiei comuniste”, printr-o revoltă generalizată a muncitorilor şi preluarea puterii (dictatura proletariatului). Această ciudată noţiune de „dictatură” e văzută de cei doi autori înşişi în mod ambivalent; ei oscilează între sensul de putere paşnică a unui grup social de a-l convinge pe altul să se supună, sau de forţă (violentă). Această ambivalenţă se regăseşte şi astăzi inclusiv în aşanumitele „democraţii liberale”, care folosesc convingerea paşnică atâta timp cât grupurile diverse acceptă să se supună. Când acestea nu mai acceptă („de vorba bună”) supunerea, atunci „democraţiile” trec şi ele cu voioşie la folosirea violenţei. Diferenţa între cele două tipuri de violenţă constă în justificarea folosirii ei: socialismul o justifică pentru apărarea „cauzei revoluţiei” şi a muncitorilor, în timp ce „democraţiile liberale” o justifică prin evitarea unei violenţe şi mai mari. Ne aducem aminte justificarea celor două bombe atomice asupra Japoniei în 1945, şi uciderea a sute de mii de civili, pentru că astfel s-au salvat vieţile unor militari care au fost de acord să meargă la război. De fiecare dată când „democraţii liberale” îşi justifică violenţa, ele recurg la astfel de argumente care îi conving doar pe imbecili.
Punerea în practică pe mai departe a utopiei comuniste era o altă chestiune, la care aceşti doi filosofi nu prea se gândiseră din birourile lor. Marx era chiar fiu de burghez, crescut departe de problemele concrete ale muncitorilor pe care îi apăra. A revenit sarcina teoreticianului şi demagogului rus Vladimir Ilici Lenin să implementeze aceste principii generale la instituţiile concrete, iar rezultatul a fost tot un capitalism, însă unul ceva mai blând, dar şi mai puţin performant. Societatea socialistă sovietică a funcţionat prin aceleaşi 3 instituţii majore:
1. instituţiile financiare prin care muncitorii şi cei din clasele de jos au acceptat să intre într-o ierarhie de comandă şi să execute anumite ordine;
2. instituţiile de represiune prin care cei nemulţumiţi au fost reprimaţi;
3. aparatul demagogic prin care se justifică represiunea ca o necesitate de salvare a ordinii statale.
„Libertatea, egalitatea, fraternitatea” sună aşa încă seducător la peste 2 secole de când a fost lansată, în special în primul cuvânt. „democraţiile liberale” au oferit ceva mai multă libertate omului, însă lipsa ei e resimţită mai mult în aceste societăţi decât în cele clasice. În ceea ce priveşte următoarele, deşi par nucleul umanismului, ele pot deveni o adevărate pacoste dacă sînt aplicate ad litteram. Să ne gândim ce ar însemna controlul căsătoriilor de către stat, unde soţii sînt decişi de către nişte demagogi sau funcţionari, în numele egalităţii şi fraternităţii! Ştim deja dramele căsătoriilor din interes, deşi cele mai multe funcţionează.
Comuniştii au avut ceva onoare măcar să nu numească sistemul implementat de ei comunism, ci socialism, însă capitaliştii au dus minciuna până la gradul maxim, identificând cele două noţiuni. Mentalitatea de dreapta a făcut însă din această naturală lipsă de egalitate între oameni o justificare pentru discriminare şi excludere a unor grupuri sociale. Scopul acestei practici este de a extrage din aceste grupuri anumite persoane care vor lupta aprig împotriva situaţiei lor prin muncă asiduă. Ei sînt foarte profitabili pentru întărirea proprietăţii de lux a supra-privilegiaţilor social. Supra-denigrarea egalitarismului ca utopie şi a comunismului ca ideologie criminală are ca scop de fapt justificarea extremei opuse, a segregării sociale.
Politica de dreapta şi cea de stânga au avantaje şi dezavantaje. Prima aduce creştere economică şi bunăstare, dar şi la segregare socială şi sentimente izolaţioniste, duşmănoase, agresive între membrii comunităţii. Cea de stânga duce la coeziune socială, la sentimentul de apartenenţă la grup, dar şi la stagnare, plictiseală şi irosirea capacităţii creatoare a omului. Stânga şi dreapta repetă la nivel politic ce înseamnă conservarea şi dezvoltarea în interiorul organismului individual. Frica este expresia primei direcţii iar sexualitatea, cea de-a doua. La nivel cultural ele se manifestă prin circumspecţie în primul caz, şi curaj în cel de-al doilea. Individul trebuie să le adopte în funcţie de propriul său liber arbitru, nu manipulat de către stat sau grupuri sociale ce îl parazitează. Practicate exclusivist, fiecare dintre aceste politici e criminală; dreapta nu te lasă să dormi, iar stânga nu te lasă să te dai jos din pat. Proiectul de societate automatistă la care lucrez în acest moment prin cartea „Manifestul societăţii automatiste” îşi propune depăşirea acestei păguboase dihotomii atât în pedagogie cât şi în toate interacţiunile umane.
Denigrarea stângii mai mult decât aceste dezavantaje este un mod de manipulare al capitalismului. Şi stânga socialistă a denigrat capitalismul, arătând doar persoanele fără adăpost din ceste sisteme. Dar, cumva acest adevăr de 15% a fost văzut de cei ce trăiau în acest sistem ca „minciună comunistă” printr-o formă abilă de dezinformare capitalistă. Minciunile comuniştilor deveniţi socialişti au fost mult mai naive faţă de cele ale capitaliştilor. Uneori cetăţenii le descoperă şi pe acestea, însă ele sînt în cea mai mare parte nedescoperite. Comuniştii şi lumea întreagă n-au înţeles pe deplin marile crime ale capitalismului, respectiv manufacturarea atacului de la Pearl Harbor şi instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial. După cum o să tot repet pe parcursul textului, am documentat primul caz în detaliu în cartea tocmai menţionată , iar cel de-al doilea în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .
Denigrarea comunismului ca mai criminal decât a fost, în oglindă cu ascunderea propriilor crime, este un mecanism de proiecţie socială a capitalismului, exact după modelul descris de Freud la nivel individual. Scopul dezinformaţional ultim al acestei dezinformări este acceptarea segregării sociale, ca opusă şi singura alternativă la utopia egalităţii comunismului, care coincide cu acceptarea supunerii într-o ierarhie de comandă. Cine cade pradă acestei dezinformări devine profitabil în sistemul capitalist, neosclavagist. Falsa identificare a comunismului cu socialismul, pe baza unor elemente comune, este una dintre aceste dezinformări în scop de ultra denigrare. Tragedia din decembrie 1989 este şi ea parte a acestui proces de inginerie socială prin manufacturare de false probe în acest proces de dezinformare. Acel tragic eveniment a ajuns cea mai detaliată inginerie socială orchestrată din culise de capitalişti, după cum vom vedea pe parcurs.
Nu sînt comunist. Detest dictatura.
Critica virulentă la adresa capitalismului pe care o fac în documentarul meu recent „Eroii au murit.1989. CIA” , s-ar putea să îi facă pe cei care nu sesizează nuanţele să creadă că aş dori reinstaurarea dictaturii socialiste. În dezbateri online cu protestatarul de ocazie Marius Mioc, care au avut mai mult o misiune de manipulare din partea lui, după cum vom vedea în capitolul dedicat dezinformării , m-a acuzat de câteva ori reproşul că aş susţine comunismul (socialismul). De fiecare dată i-am răspuns negativ, dar el le-a reluat în alte contexte, semn că nu era interesat de adevăr ci de misiunea de a mă asocia cu comunismul. Prin urmare o să reiau şi eu acel răspuns aici încă de la începutul acestei cărţi. Nu susţin principalele idei ale comunismului, respectiv monopolul de stat asupra producţiei (lipsa bogaţilor) şi dictatura proletariatului, care de fapt s-a dovedit a fi doar o dictatură a unor anumiţi proletari asupra restului de proletari. De asemenea, susţin existenţa milionarilor în societate, fapt ce mă face iremediabil incompatibil cu dictatura socialistă.
Planul comuniştilor de a elimina bogaţii este neproductiv, şi ei înşişi l-au evitat. Diferenţele de salariu au existat şi atunci şi vor exista oricând pentru simplul fapt că unii oameni sunt mai productivi decât alţii. Bogaţii trebuie să existe pentru a coordona oamenii să facă lucruri utile societăţii, aşa cum au făcut Bill Gates sau Steve Jobs cu tehnologia IT. Nu ei au inventat acea tehnologie, dar au ştiut să o comercializeze.
Însă bogaţii trebuie să devină slujitorii societăţii, nu stăpânii ei. Dacă un bogat popularizează tehnologia şi ne uşurează viaţa pe de o parte, asta nu înseamnă că trebuie să ne pună cătuşe pe de altă parte. Respect pentru Bill Gates pentru crearea PC-ului, dar dacă în preţul acestui produs este inclusă şi vaccinarea obligatorie, atunci şi-a pierdut o parte din acest respect. Şi îşi poate pierde total acest respect din partea mea pe măsură ce forţează politici ce îmi limitează mie ca individ social libertatea de alegere. Ce-a făcut Bill Gates în timpul pandemiei de COVID-19 nu e grav, cel puţin la datele pe care le avem astăzi faţă de efectele secundare ale vaccinurilor folosite. Însă ce fac dinastiile Rothschild, Rockefeller şi altele mai mici cu sistemul bancar e dincolo de imaginaţia omului simplu. Aici trebuie să umblăm la rotiţele societăţii. Aici trebuie să limităm drastic puterea acestor oameni, nu să-i exterminăm, aşa cum au vrut comuniştii socialişti, ci doar să le limităm puterea de a face ei eugenie în lume.
Susţin liberalismul absolut doar în ceea ce priveşte producţia şi cercetarea de noi tehnologii care să ne uşureze apoi viaţa fiecăruia. Dar, faţă de achiziţionarea de bunuri şi proprietăţi susţin limitatismul plafonat undeva la 100 milioane. Păi dacă un astfel de bogat are o avere ce depăşeşte bugetul unei ţări din lumea a treia, el poate achiziţiona acea ţară prin speculaţii de piaţă şi poate instaura acolo eugenia. O astfel de libertate genocidală trebuie drastic limitată, iar începutul constă în controlul mai mare asupra sistemului bancar din partea opiniei publice. Dacă un bogat are nevoie de mai mulţi bani pentru a iniţia o afacere, atunci statul trebuie să îi dea, dar doar pentru acea afacere, nu pentru altceva. Iată că nu susţin limitatismul absolut al comunismului, dar nici liberalismul absolut al capitalismului sălbatic, lipsit de reguli.
Societatea trebuie să le dea putere doar pentru a alinia o echipă de subalterni pentru realizarea unor proiecte tehnologice revoluţionare sau chiar şi doar evoluţionare, nu pentru a instiga războaie în lume şi a strămuta populaţii pentru a-l face invidios pe Stalin în mormânt. Am arătat în cartea mea „Să desadizăm lumea!” şi apoi în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” că sadicii ucigaşi sînt beizadele unor astfel de bogaţi sau urmaşi de câteva generaţii. Astăzi marile dinastii economico-financiare au sufocat sistemul bancar. Băncile naţionale la fel ca şi agenţiile de spionaj au ajuns un fel de stat în stat faţă de controlul social, asemenea vechilor castele medievale în care sălăşuiau stăpânii. Sistemul bancar şi spionajul au ajuns unelte în mâna lor aşa cum în Evul Mediu era calul, sabia şi armura, pe care nu oricine ştia să le folosească. Din diferite motive, care mai de care mai nerealiste, dictatura capitalistă nu permite nici măcar aflarea modului de funcţionare a acestor instituţii, darămite controlul lor.
Este inadmisibil să existe şomaj şi oameni fără adăpost în societatea robotico-digitală contemporană. Este inadmisibil să existe eugenie faţă de aceşti oameni, prin excluderea lor de la beneficiile tehnologiei şi civilizaţiei. Este inadmisibil ca deficitul demografic să fie acoperit prin crearea de catastrofe umanitare sau crize economice profunde în ţările vecine, cu scopul de a provoca deportare în masă şi a balansa astfel demografia în ţările bogate. Egiptenii au atras oamenii savanei şi deşertului spre a construi piramide şi temple datorită excesului de producţie agricolă în urma revărsărilor periodice ale Nilului. Ei nu s-au dus să-i răpească, aşa cum au făcut ulterior grecii şi, mai ales romanii, practică reluată în mileniul al doilea. În acelaşi fel, ţările bogate trebuie doar să ofere condiţii mai bune tinerilor din ţările sărace sau medii, nu să le distrugă acestora industria pentru a forţa deportarea în masă, aşa cum s-a întâmplat în Estul Europei. Cele două mari catastrofe umanitare europene de la finalul secolului al 20-lea, respectiv războaiele iugoslave şi tragedia din 1989 din România au fost ambele făcute prin aceste uneltiri ale spionajului civil şi militar occidental, care înainte a racolat pioni locali, cu rol de instigare. Aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple. Niciodată.
Şi, pentru a completa replica mea la acuzaţia de comunism, reamintesc că am în plan construcţia unei alte societăţi, cea automatistă, care dezavuează atât capitalismul cât şi comunismul/ socialismul deopotrivă, dar preia din ambele lucrurile bune. O foarte importantă caracteristică a acestui nou model la care lucrez în acest moment este venitul minim universal, despre care se vorbeşte de ceva vreme. Mulţi nu sînt de acord cu el dar se practică parţial astăzi ca ajutor de şomaj. Nu vom putea niciodată avea o societate echitabilă şi echilibrată atâta timp cât cetăţenii dorm pe străzi şi mănâncă din gunoaie, în timp ce locuinţele stau goale timp de decade iar terenurile agricole rămân nelucrate în era roboţilor digitali. Această realitate socială este modelul cel mai tipic al sadismului social care ucide indirect, despre care am vorbit în „Să desadizăm lumea!” şi în documentarul linkat mai sus.
Cu toate acestea, nu ezit o secundă să spun că dictatura capitalistă instaurată după 1989 până astăzi este mult mai rea decât a fost cea socialistă pentru majoritatea românilor. De fapt ea este cel mai mare dezastru naţional din istorie, unul care ameninţă însăşi naţiunea română. La finalul capitolului 3 am arătat cu date oficiale faptul că România se duce spre faliment. Datoria publică e de cel puţin 5 ori mai mare decât ni se spune în presă iar populaţia a scăzut cu 40 % faţă de 1989 . Prăbuşirea demografică , derapajele constante spre dictatura clasică (vezi experimentul COVID-19) şi datoriile externe ale ţării, despre care autorităţile spun jumătăţi de adevăruri, sunt suficiente motive pentru a deveni nostalgic, în ciuda unui consum net mai mare faţă de ce era înainte de 1989. Însă acest consum echivalează cu luarea unui credit şi plata lui cu vânzarea unui organ. Deja am plătit acest consum cu scăderea populaţiei undeva la 13-14 milioane, după cum am argumentat într-o secţiune specializată din capitolul 3 al acestei cărţi . Continuarea pe acest drum implică vânzarea unui alt organ până când nu va mai rămâne nimic din noi ca naţiune. Minciunile socialismului despre recordurile producţiei la hectar sînt inocente faţă de cele tragice ale capitalismului. Îi înţeleg pe nostalgicii care ar dori să trăiască din nou în acelaşi sistem social de dinainte de 1989. Şi totuşi reinstaurarea dictaturii socialiste după care visează majoritatea este un plan inoportun, pe care nu îl susţin. Mai departe îmi voi argumenta poziţia.
Lipsa de viitor a planului de restaurare a socialismului
Da, în perspectiva exterminării acestui popor, aşa cum arată involuţia socială în datele statistice, orice altă formă de guvernământ ar fi mai bună, inclusiv cea socialistă. Într-adevăr, reinstaurarea dictaturii socialiste este răul cel mai mic, dintr-o falsă alegere ce ni s-a tot oferit de 35 de ani. Însă socialismul nu e altceva decât un capitalism arhaic. Socialismul e doar puţin mai înşelător decât capitalismul, cele două sisteme fiind mai mult asemănătoare decât diferite. Experienţa socială a arătat că înşişi comuniştii au sabotat socialismul şi au vrut să treacă la capitalism, după ce au creat o „neo-burghezie socialistă/comunistă”. În felul acesta socialismul a devenit o nouă burghezie, cu aceleaşi aere de superioritate, aroganţă şi dispreţ faşă de omul simplu specifice celei capitaliste. Tocmai pe această bază s-a putut realiza tragedia atât din România cât şi cea mult mai mare din timpul războaielor iugoslave. Racolarea de către spionajul civil occidental a unor securişti sau chiar defectarea (dezertarea) lor directă către acesta s-a datorat în primul rând intenţiei naturale de a se ralia cu cel puternic. Cea de-a doua cauză a fost însăşi mentalitatea eugenică de dreapta a unor lătrăi comunişti. Mentalitatea eugenică înseamnă dispreţul maxim faţă de omul simplu, care poate oricând fi sacrificat în numele „întăririi speciei”. Dar uite că în planul acesta de eugenie am picat şi eu însumi , şi atunci am reacţionat şi am denunţat capitalismul ca sistem genocidal, după cum se vede pe parcursul acestei cărţi şi celeilalte, linkate mai sus.
Apoi mai sînt şi tinerii, naivi şi lipsiţi de experienţă socială; ei nu sînt dispuşi să se întoarcă la plictiseala socialistă deşi mulţi ar face-o dacă ar avea ocazia. Dar sînt destui tineri care vor să-şi testeze forţele în acest circ al iluziilor capitaliste şi nimic nu-i poate împiedica să o facă. Dimpotrivă, sistemul escrococratic construieşte pentru ei iluzii care mai de care mai tentante. La sfârşitul vieţii, ei vor fi storşi de vlagă şi demoralizaţi. Însă după ce trag linie tot capitalismul vor alege în ciuda nostalgiilor faţă de socialism. Asta e o realitate socială independentă de voinţa noastră. Dacă ar ei alege socialismul, atunci ar căuta un loc de muncă de 4-5 ore, şi restul timpului l-ar petrece altfel, poate cultivând legume bio.
Ei vor să facă o casă mai arătoasă decât a vecinului. Iar apoi, vor să aibă una în centru. Dacă o ating şi pe asta, vor una şi la munte. Apoi una şi la Monaco, şi aşa mai departe. În asta constă toxicitatea mentalităţii „Visului American”, despre care am detaliat în capitolul 3 . Între timp viaţa a trecut pe lângă ei în timp ce şi-au îngropat-o în ore de lucru suplimentar la companiile multinaţionale. Şi, de cele mai multe ori, acele vile sînt goale asemenea şcolilor în vacanţă; au aspect de case bântuite de fantomele speranţelor din tinereţe, sau de morminte ale unor oameni încă vii. Asta este mentalitatea psihică a unui popor lipsit de experienţa cu capitalismul, şi pe care nu o putem schimba prin reinstaurarea dictaturii socialiste. Aşa ceva doar ar amâna această tragică experienţă, care este un adevărat blestem al civilizaţiei. Faptul că o trăim acum sau peste 10 ani, sau peste 100 de ani, nu înseamnă nimic. Trauma e inevitabilă. La un moment dat tot va fi trăită. Dar, dacă o trăim de două ori asta înseamnă masochism naţional. Nu cred că vrem aşa ceva.
Reinstaurarea dictaturii socialiste în România ar veni şi cu un mare dezavantaj. Ea ar deveni astfel preşul perfect sub care Occidentul şi-ar ascunde mizeria făcută în aceşti 35 de ani în România şi întregul spaţiu est-european. O nouă dictatură comunistă ar deveni entitatea pe care s-ar da vina pentru acest dezastru umanitar produs în acest răstimp. Nostalgia pentru dictatura socialistă nu face decât să-i întărească puterea celei capitaliste pe care o trăim astăzi. Într-un fel, ea e justificată de omul simplu pus în faţa exterminării, ca singură soluţie de supravieţuire. Dar perspectiva izolării de Occident şi a re-construirii României prin forţe proprii după ce a fost distrusă are un iz sisific. Nu mi-e frică atât de socialismul în sine pentru generaţiile viitoare cât mi-e frică de alţi 35 de ani precum aceştia, începuţi prin tragedia artificială din decembrie 1989. Am simpatie faţă de susţinătorii suveranismului în România, însă atât ei cât şi „reprezentanţii” lor în forurile decizionale ale ţării cer prea puţin Occidentului prin politica lor izolaţionistă. Nu! România trebuie reconstruită cum era în 1989, actualizată la nivelul zilelor noastre de dezvoltare.
Dictatura socialistă e răul cel mai mic dar cred că putem obţine şi trebuie să obţinem mai mult decât atât. Trebuie să ne ferim de această capcană şi să cerem mai mult în acord cu ce merităm! Occidentul trebuie tras de mânecă spre a reconstrui aici economia naţională, distrusă după 1989. După aceea ne putem alege noi forma de guvernământ care ni se potriveşte cel mai bine. Cred că e timpul ca Occidentul coordonat CIA să ne ofere binele cel mai mare, în acord cu valoarea noastră naţională. Am fost proşti 35 de ani… Bun! Acum nu mai sîntem. Occidentul e dator să reconstruiască România, după ce a distrus-o.
Dansul capitalismului cu comunismul
De fapt comunist e însuşi capitalismul, ca perioadă timpurie a sa. Dintr-un mare adversar al capitalismului ce a fost la sfârşitul secolului 19 şi începutul celui de-al 20-lea, comunismul a ajuns partener de nădejde al capitalismului, un plan B pentru care să se dea vina de fiecare dată când crimele îi sunt descoperite. După cum demagogii sînt nişte marionete în mâna marilor industriaşi şi bancheri, în acelaşi fel comunismul a ajuns unealta capitalismului, ca un clovn care stă la aruncatul ouălor în el, spre amuzamentul capitalismului. Iată-l acum folosit ca monedă de schimb denigratoare împotriva criticilor săi. Acuzaţia de comunism repetă în cazul meu şi a tuturor dizidenţilor anticapitalişti reţeta antisemitismului nazist, cu care marii bancheri şi industriaşi au etichetat şi denigrat pe anticapitaliştii începutului de secol 20.
Am arătat în detaliu în documentarul meu intitulat „Cea mai mare crimă din istorie” cum Hitler a fost susţinut la putere de marii industriaşi şi bancheri germani Fritz Thyssen şi Hjalmar Schacht, care erau în strânsă colaborare cu cei americani. Politica de exterminare a evreilor susţinută de Hitler niciodată n-a fost susţinută de majoritatea poporului german. Nici măcar cei care l-au susţinut pe acesta n-ar fi susţinut acest proiect odios. Antisemitismul este o doctrină politică profund eronată şi merită repetat aici ce am spus în documentarul de mai sus, şi oridecâteori este nevoie, chiar dacă asta ar suna a reclamă obosită: nu toţi evreii sînt parte din dinastia Rothschild, ci doar o parte infimă din ei. Răzbunarea pe toţi evreii pentru crimele din culise ale acestei infame caste este o mare eroare. Cei mai mulţi evrei sînt oameni onorabili, la fel ca noi toţi, care îşi câştigă onest traiul de zi cu zi. Antisemitismul trebuie combătut. Dar atenţie spre a nu ajunge în extrema cealaltă în a susţine ultranaţionalismul iudaic pe baza empatiei naturale ce reiese din crimele săvârşite în prima jumătate a secolului 20 împotriva evreilor! Această empatie nu trebuie să susţină eugenia pe care unii piloni ai statului Israel o face faţă de populaţia palestiniană. Ultranaţionalismul iudaic este la fel de periculos pentru alte naţiuni precum a fost şi antisemitismul faţă de evreii înşişi. Există numeroase posibilităţi ca evreii şi palestinienii să trăiască în pace, însă extremiştii ultranaţionalişti din ambele tabere sînt manipulaţi de spionajul civil spre a provoca crize umanitare precum cea care se întâmplă acum.
Astfel au fost manipulaţi antisemitiştii germani înşişi. Deşi o astfel de ideologie e eronată, totuşi cei mai mulţi dintre ei nu au susţinut ororile lagărelor de concentrare. Ei au vrut doar ca evreii să fie expulzaţi din Germania. O astfel de opţiune politică este foarte gravă, dar totuşi nu la fel de gravă precum uciderea lor în masă. Când s-a aflat de lagărele de concentrare, mulţi dintre militarii nemţi pur şi simplu n-au mai vrut să lupte şi şi-au dorit înfrângerea. Hitler nu avea nicio şansă să câştige alegerile în Germania, aşa cum istoria oficială a minţit în mod brutal. Dar această coaliţie monstruoasă de industriaşi şi bancheri internaţionali reprezentaţi de Fritz Thyssen au tras sforile ca Hindemburg să mai candideze odată, deşi era aproape muribund. După ce a murit, conform Constituţiei, Hitler a devenit automat cancelar din postura de învins pe locul 2 în alegeri. Prima măsură pe care a luat-o a fost dizolvarea Parlamentului (Reichstag) şi instaurarea uneia dintre cele mai cumplite dictaturi din istorie.
Capitalismul are nevoie de comunism pe post de coş de gunoi în care să arunce propriile mizerii. Prin ingineriile sociale de la finalul secolului al 20-lea, capitalismul i-a făcut comunismului imaginea diabolică pe care a avut-o el însuşi în secolul al 19-lea. Practica absorbirii maxime a forţei de muncă dinspre zonele rurale, şi înlocuirea muncitorilor cu experienţă de câteva generaţii a fost extrem de detestată atunci. Tocmai ea a dus la apariţia atât a antisemitismului cât şi a comunismului. Ambele sînt forme de capitalism de secol 17 şi 18, dar aplicat la întreaga societate. Pentru a nu produce asemenea furie publică astăzi în urma pierderii locului de muncă, în unele ţări e suficientă o activitate de câţiva ani în câmpul muncii pentru că statul poate să vină cu ajutor de şomaj pentru toată viaţa. Acesta este acel venit minim universal de care tocmai am vorbit. Din acest punct de vedere capitalismul e el însuşi comunist, în sensul că promovează această ideologie la fel cum a făcut cu ordinul cavalerilor templieri transformat în farnc-masonerie, pe care să dea vina atunci când produce câte o catastrofă umanitară.
Această carte va arăta la nivel maxim de detaliu cum spioni capitalişti locali anterior racolaţi şi apoi coordonaţi de CIA au provocat tragedia din decembrie 1989 din România. În loc să-şi recunoască deschis erorile din secolul 19, capitalismul le pune în cârca socialismului, într-o intenţie jenantă de a falsifica istoria. Trebuie spus răspicat că crimele capitalismului au fost făcut înainte de punerea în practică a socialismului. Cu România nu a prea mers, însă spionajul civil şi-a continuat intenţia absolut diabolică de a crea un holocaust pentru spaţiul socialist aşa cum a făcut pentru antisemitism; iniţial i-a susţinut pe Hitler şi Nazi în mod paradoxal, pentru ca apoi să-i atragă pe toţi în acel odios război. Aşa că spionajul civil capitalist a mers mai departe cu această intenţie şi a încercat provocarea unei mari crize umanitare în spaţiul iugoslav. Războaiele dintre 1992 şi 1999 au dus la 140 000 de morţi şi câteva milioane de refugiaţi, conform Centrului Internaţional pentru Justiţie de Tranziţie .
Înainte ca aceste doctrine politice de opoziţie faţă de capitalismul de secol al 19-lea să fie făcute răspunzătoare pentru crimele ce s-au uneltit din culise în numele lor, trebuie spus cum capitaliştii au împuşcat sistematic greviştii, în special înainte de 1945, dar şi după. Instigarea din culise a unui sistem social mai odios, nazimul, care a devenit în ochii opiniei publice responsabil pentru cea mai mare crimă din istorie, nu scuză absolut deloc hidoşenia capitalismului de la finalul secolului 19 şi începutul celui al 20-lea. Astăzi, când capitalismul dă impresia că are o faţă umană, în loc să-şi recunoască aceste orori, el continuă cu diabolizarea excesivă atât a antisemitismului şi comunismului/ socialismului, în numele unor erori pe care el însuşi le-a produs din spatele cortinei.
Lupta capitalismului cu socialismul e o regie ieftină spre a convinge naivii de sfinţenia sa. Există o percepţie eronată că prietenul ar fi duşmanul duşmanului. Asta speculează capitalismul. Dezinformarea spionajului civil o foloseşte intens pentru că dă rezultate. În acest fel capitalismul perpetuează feudalismul, sărăcia şi corupţia exact din această strategie de manipulare a luptei permanente cu comunismul. Aceeaşi luptă permanentă cu antiimperialismul mima şi comunismul, cu diferenţa că societatea românească a evoluat în timpul acestui sistem mai rapid ca orice alt sistem politic în istoria naţională. În realitate, asemenea unui poliţist sadic care are nevoie de infractori pentru a-şi păstra locul de muncă, la fel face şi capitalismul cu socialismul, feudalismul sau corupţia. Am putea spune că cele 4 forme de guvernare sînt înfrăţite.
Deşi promite prosperitatea culturilor primitive şi feudale pe care le invadează, capitalismul se ţine de cuvânt doar pentru o minoritate din populaţia colonizată. Sărăcia, dependenţa de substanţe psihoactive şi bolile sînt realităţi necunoscute în acele societăţi înainte de colonizare. Doar percepţia ulterioară despre ele ca sărace le dă astfel de imagine. Însă, asemenea politicienilor care se rotesc la guvernare şi se prefac că se luptă unii cu alţii, în acelaşi fel face şi capitalismul cu socialismul, feudalismul sau corupţia. Acestea devin parte din el, identificându-se cu ele ca în dialectica lui Hegel. Este remarcabil modul în care capitalismul occidental s-a înfrăţit cu torţionarii comunişti în România după picarea comunismului. Reconcilierea naţională de care vorbea primul preşedinte ales democratic, Ion Iliescu nu se dorea decât o ştergere cu buretele a crimelor de dinainte de 1989 pentru a începe altele noi. Foştii torţionari au primit credite nerambursabile pentru a-şi face firme şi a fi convinşi de beneficiile capitalismului. Aceşti bani au fost de fapt luaţi de la majoritatea cetăţenilor.
Din cauza dependenţei de război, capitalismul niciodată nu îşi epuizează presupusele sisteme sociale cu care vrea să ne convingă că s-ar lupta. Războaiele pe care SUA le cultivă sînt făcute mai curând să creeze o predispoziţie spre apărare şi să întărească inamicul, şi nu să îl extermine. De aceea, susţinerea ascunsă a inamicilor este un paradox explicabil tocmai prin această nevoie sadică generalizată a capitalismului de împrăştiere a terorii pentru a face muncitorii moderni pe sub pielea cărora se ascund sclavii clasici să lucreze mai eficient .
După cum eroii naivi ai lui decembrie 1989 au fost atraşi în ambuscade şi eliminaţi din istorie, la fel sînt astăzi trimişi în judecată protestatarii care au avut tangenţe minime cu diversiunile organizate de fiii şi nepoţii spionilor de atunci. Celor cu idei politice anticapitaliste li se pregăteşte discret şi sigur inginerii sociale la nivel mai redus pentru a fi marginalizaţi şi chiar condamnaţi în procese staliniste.
Capitalismul a dus la o explozie demografică şi la revoluţia industrială în secolele 17 şi 18. Însă reversul constă într-o bizară întoarcere la o sălbăticie sadică care a instigat marile dezastre umanitare ale ultimelor 150 de ani. Deşi ele constau în eugenie socială, totuşi vin şi cu partea bună a ridicării nivelului de trai după ce comunitatea astfel atacată se stabilizează. Spionajul civil american a investit sume uriaşe de bani în reconstrucţia Germaniei şi Japoniei, după ce agenţii lor din instituţiile cheie au instigat ţările la începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. Economiile acestor ţări au prosperat începând de la mai puţin de 10 ani de la aceste instigări. Ruperea statului Panama de Columbia făcută de FBI împreună cu numeroasele agenţii de spionaj militar american, şi asistată de armata SUA, a dus la prosperitate în noua ţară. Fiind foarte mulţi bani implicaţi în traversarea canalului, panamezii se pot bucura astăzi, la peste 100 de ani de la construcţia sa, de o ţară de vis. Din păcate pe est-europeni se practică acelaşi experiment social început după Cel De-al Doilea Război Mondial. Ţările Europei de Est, precum România, Bulgaria şi Iugoslavia, au ajuns ruine, pentru că spionii dubli le-au vândut pe nimic, asistaţi de supervizorii lor occidentali, însetaţi de a extrage de aici mâna de muncă ieftină.
Racolarea de agenţi dubli din interiorul spionajului românesc a fost o soluţie mult mai ieftină decât deplasarea de agenţi din afară sau de trupe de intimidare, aşa cum făcuse URSS cu Ungaria şi Cehoslovacia câteva decenii înainte. Prin punerea lor în posturi cheie, se facilita pe termen lung însuşi interesul de exploatare a resurselor naturale şi umane din România. Pe de altă parte, politica extinderii guvernului mondial avea rolul însărcinării unor forţe de scut mediatic pentru imaginea CIA. Aceasta era deja bănuită de comunitatea activistă occidentală de implicarea în schimbarea unor guverne alese democratic în lume, în special în America Centrală precum Chile, Panama (Columbia) sau Nicaragua, datorită conflictelor mai vechi cu privire la Canalul Panama. Construirea acestor diversiuni în România a prevenit aceste acuzaţii. Ele au fost atât de realist făcute şi văzute clar la TV ca o revoltă de stradă încât n-au mai putut alimenta aceste vechi critici cu altele noi.
Miza reconstituirii imaginii corecte lui Ceauşescu şi socialismului în salvarea naţiunii române
Odele şi laudele la adresa lui Ceauşescu din timpul dictaturii sale au fost exagerate în sens pozitiv. Omul era un cetăţean de nivel intelectual mediu, care s-a întâmplat să aibă norocul să intre în cercurile dizidenţilor comunişti de dinainte de 1945. A avut şi norocul să ajungă la conducerea ţării pentru că cei mai capabili decât el erau ori de alte naţionalităţi ori suspectaţi de a fi spioni sovietici. Iată un al doilea noroc, cel al retragerii a sovieticilor din România, fie ea şi parţială. Acest fapt a permis posibilitatea ca liderii PCR să-l aleagă în fruntea lor tocmai pentru că era cel mai puţin probabil să fi fost vreun spion.
Ceauşescu a fost patriot şi îndârjit în crezurile sale, a învăţat câteva noţiuni de drept constituţional şi internaţional şi ceva economie. A mai ciupit câteva noţiuni de sociologie, filosofie şi istorie dinspre membrii anturajului. Asta nu înseamnă că ar fi fost vreun erudit în aceste domenii, aşa cum s-a spus pe vremea sa. Dar a avut instinct politic şi a reuşit de unul singur să întoarcă prin argumente majorităţi în care se aflau Gheorghiu-Dej şi Maurer sau întreaga suflare socialistă faţă de conflictul arabo-israelian. Ceauşescu a fost cel care l-a îmblânzit pe Hrusciov cu citate din Lenin şi comunicate ale PCUS, după ce liderul sovietic venise să tragă România de urechi pentru că nu accepta să rămână o ţară agrară. Dictatorul a avut destule lipsuri, însă a ştiut când să tacă şi când să vorbească, iar acest fapt l-a adus între cei 4 locotenenţi ai lui Gheorghiu-Dej în anii 1960. A meritat o astfel de promovare.
Însă osanalele de „geniu al Carpaţilor” şi altele asemenea, inserate prin spectacole de stadioane, emisiuni TV şi prefeţe la cărţi cu alte teme decât politica, au avut un scop invers, de denigrare. Efectele psihologiei inverse s-au resimţit încă din timpul guvernării lor. Omul de rând simţea exagerarea. Soţia sa Elena a fost atrasă într-o capcană denigratoare pe termen lung: cineva a scris o lucrare avansată de chimie şi i s-a propus de către sabotori din Securitate să accepte să-i fie numele pus pe ea. În urma acestui fapt ea a primit titlul de doctor. Cei doi soţi au acceptat impostura pentru imaginea PCR şi a ţării. Dar acest cadou otrăvit a justificat apoi denigrarea lor cum că ar fi fost nişte analfabeţi. Puterea de dezinformare a capitalismului a fost atât de mare încât ne-a imbecilizat pe toţi cu formula contradictorie în sine „analfabet cu 4 clase”, prin care Nicolae Ceauşescu a fost descris. El a mai reuşit să scape acestei uriaşe denigrări, însă soţia sa a rămas şi va rămâne imaginea imposturii absolute. N-a fost nici ea analfabetă, aşa cum s-a spus la procesul stalinist în care cei doi au fost condamnaţi la moarte. Ştia chimie la nivel de liceu. Pentru a justifica minciuna titlului de doctor, ea a primit apoi lecţii particulare de chimie, după cum citim la pagina 87 din cartea Mariei Dobrescu „La curtea lui Ceauşescu”, editura Amaltea, 2004, scrisă după dialogul cu una dintre servitoarele familiei, Suzana Andreiaş. Dar asta nu a însemna desigur că ar fi fost de ajuns pentru ca Elena Ceauşescu să poată scrie o lucrare precum cea în care a primit titlul de doctor sau să ajungă şefă a unui institut de chimie. Observăm totuşi exagerări mult mai mari din parte denigratorilor regimului cum că cuplul dictatorial ar fi fost nişte analfabeţi.
Dictatura capitalistă a venit apoi şi le-a creat celor doi imagine de vampiri, produs pentru viziunea occidentală de secol 19 despre România ca sălaşul lui Dracula. Iată ce scrie Thomas Kunze în prefaţa cărţii sale „Nicolae Ceauşescu. O biografie”,editura Vremea, 2002, la pagina 7:
„… Nicolae Ceauşescu a devenit o legendă. A fost numit «Dracula al Carpaţilor» sau «Idi-Amin al României». Se zvonea că a băut sânge de copil mic. Contemporanii îl plasau în acelaşi şir de personalităţi cu Nero, Ivan cel Groaznic sau Hitler.”
În aceeaşi carte la pagina 53 citim despre soţia lui, Elena:
„S-a presupus că ar fi fost şi prostituată, bârfă care a persistat cu îndărătnicie nu numai în comuna natală, Petreşti, ci în toată România.”
O astfel de viziune nu mai este o critică onestă la adresa unui regim politic, aşa cum oricare dintre cele care au existat până acum merită. Aşa ceva devine deja denigrare naţională, cu efecte în înrobirea la care am fost supuşi timp de 35 de ani ca naţiune. Cei doi dictatori sînt bunicii şi străbunicii noştri, cu relele şi cu bunele lor, ca în cazul oricărui popor. Dar poporul român e mult mai tolerant decât altele. Crimele din decembrie 1989 au fost făcute de invadatorii neocolonialişti şi apoi puse mişeleşte în cârca lui Ceauşescu, într-o reîntoarcere la manufacturarea stalinistă de probe, de data asta făcută de ceea ce pompos se cheamă „democraţie”. Dracula este un personaj proiectat dinspre supliciile medievale occidentale spre exteriorul zonei. Vlad Ţepeş învăţase la turci un regim de justiţie folosit de Imperiul Otoman, pe care apoi l-a aplicat atunci când a ajuns domnitor al Ţării Româneşti. Însă supliciile medievale occidentale sînt mult mai odioase decât cel pentru care a rămas Vlad Ţepeş în conştiinţa publică. Uneori viaţa şi natura balansează lucrurile; cei 25 de ani de ridicare exagerată în slăvi a lui Ceauşescu au fost contracaraţi de alţi 35 de ani de diabolizare. E timpul pentru o apreciere echilibrată, onestă, atât asupra dictatorului cât şi a regimului său. Nu putem face istorie cu exprimări pamfletare precum „se zvonea” sau „se zice”. Dictatura capitalistă a folosit această strategie de dezinformare prin denigrare cu scopul de a-i atenua părerile despre ce s-a întâmplat în 1989, care au fost în mare parte corecte.
În acel moment imaginea diabolică creată lui Ceauşescu a obturat disponibilitatea opiniei publice de a vedea în tragedia din decembrie 1989 o inginerie socială a spionajului civil. Însă pe măsură ce ţara a fost dusă la limita prăpastiei, iar liderii politici de după Ceauşescu au părut opiniei publice mult mai nesăbuiţi decât el, expresia „agenturili străine” a prins şi ea viaţă din nou. Când aud că pe timpul lui Ceauşescu muncitorii primeau apartamente cu utilităţile cunoscute (electricitate, gaze, canalizare) occidentalii de rând mai că îşi fac cruce. Campania de dezinformare a umbrit această măsură socială dintre cele mai umane din istoria civilizaţiei, luate paradoxal într-o dictatură clasică. La polul opus stă experienţa mea traumatică cu pierderea locuinţei şi a familiei , libertate fundamentală luată de dictatura capitalistă. Libertăţile minore oferite de ea pălesc, dacă nu cumva chiar se risipesc, pe lângă atentatul la această libertate majoră oferită omului, locuinţa.
Dacă noi credem dezinformarea occidentală cum că România înainte de 1989 era un fel de închisoare generalizată, iar Ceauşescu un fel de şef nebun al închisorii, desigur că nivelul nostru de viaţă va scădea constant. Indiferent de ce dezastru social va unelti CIA aici, el va părea mai bun decât negura închisorii, aşa cum a fost ea construită dezinformaţional pas cu pas în aceşti 35 de ani apocaliptici. Restaurarea adevărului istoric ne poate feri de această perspectivă sumbră. Eu însumi am fost prins în acest proces amplu de îndobitocire naţională şi am ajuns să justific cu ceva timp în urmă împuşcarea lui Ceauşescu, deşi am fost de când mă ştiu un pacifist şi un adversar al condamnării la moarte. Dar, manipulat de minciunile dictaturii capitaliste, am justificat acea crimă pe baza pasiunii lui morbide pentru vânătoare, una dintre părţile lui negative. În 2013 am editat foto o imagine, intitulată „răzbunarea”, în care am descris execuţia lui Ceauşescu ca o karmă a suferinţei animalelor hăituite şi vânate de plăcerile sale maladive.
Însă cei care au apăsat pe trăgaci nu erau nici pe departe reprezentanţii acelor animale, ci nişte călăi şi mai mari ai lor, dar şi ai poporului. Omul de rând simte scăderea nivelului de trai de după 1989. Deşi nu se vede din limuzinele de lux ale influencerilor media, majoritatea îl consideră pe Ceauşescu ca unul dintre cei mai patrioţi conducători ai istoriei României. Şi nu pot fi învinuiţi. În ciuda numeroaselor crime săvârşite de regim în special între 1947 şi 1960, în perioada postbelică România a cunoscut cea mai mare dezvoltare din istorie pentru majoritatea. Concret, regimul socialist a adus ţara din secolul 18 în secolul 20, chiar dacă nivelul de trai era printre ultimele din Europa.
Şi-au pierdut privilegiile cei din clasa feudală, urmaşii vechii boierimi care, într-adevăr, nu a prosperat, întorcându-se de la palate şi conace la apartamentele de bloc. Dar o astfel de clasă era minoritară, plus că pierderea privilegiilor aristocratice a fost o realitate în toată lumea capitalistă, odată cu revoluţia industrială. Oricum, foştii privilegiaţi sociali din regimurile precomuniste au prosperat şi în cea de după, în ciuda unor piedici. Unii istorici care provin din această clasă socială, precum Neagu Djuvara, sînt subiectivi atunci când declară că societatea românească post-belică ar fi fost un dezastru până în 1989. Desigur, că din castelele lor retrocedate nu se mai vede adevăratul dezastru instituit asupra omului simplu după 1989. Dar socialismul a însemnat o adevărată aplicare concretă a revoluţiei industriale şi în România, pentru majoritatea cetăţenilor.
Prin astfel de reproş se întrevede supra-privilegierea din naştere cu care aceşti oameni au fost înzestraţi; orice fel de competiţie şi comparaţie cu „prostimea” fiind văzută ca un fel de afront. Liiceanu nu vorbeşte de soarta celor 9 cărora li s-a refuzat dreptul de a studia un domeniu ales, ci de faptul că a trebuit EL să înveţe mai mult pentru acel loc la facultate, ce i se cuvenea, desigur… Observaţi egocentrismul! A trebuit să înveţe mai mult pentru a scăpa de ruşinea de a fi pus la întrecere cu 9 neghiobi… Te plângi că a trebuit să faci un efort mai mare pentru a atinge o poziţie privilegiată, dar nu laşi nici cea mai mică urmă de compasiune pentru ceilalţi 9, care au fost adevăraţii sub-privilegiaţi ai acestei situaţii… A naibii ea mentalitatea asta eugenică! Altcineva se plângea că nu a putut să se cazeze cu prietena sa în aceeaşi cameră la hotel, pentru că în comunism doar persoanele căsătorite aveau acest drept. Dar să nu-mi spună mie că venea miliţia la miezul nopţii în hotel să vadă câte persoane sînt într-o cameră! În acele timpuri majoritatea putea să-şi închirieze nu doar una, ci şi 2 sau 3 camere la orice hotel din ţară. Astăzi doar o minoritate îşi mai permite concedii, restul nu îşi mai pot închiria acea cameră deloc.
La fel nu s-a văzut nici înainte de 1945 faptul că aristocraţia românească nu a redistribuit echitabil în restul corpului societăţii bogăţia. Dimpotrivă, ea a devenit treptat un turn de fildeş construit în jurul claselor de jos cu cât deveneau mai bogate. Această realitate socială a condus la cea mai mare ruşine din istoria modernă a României, respectiv răscoala din 1907. În ciuda celor două greve muncitoreşti de la Lupeni (1977) şi Braşov (1987), socialismul nu a comis o asemenea ruşine. Ingineriile sociale din 1989 au fost făcute şi în intenţia de a acoperi crimele din 1907 cu cele puse de CIA în cârca socialismului. Dar chiar şi aşa, haosul din 1989 este floare la ureche faţă de represiunea din 1907. Când îl auzi pe Gabriel Liiceanu că se plânge de faptul că erau peste 10 candidaţi pe un loc la examenul de admitere la facultate, îţi dai seama cât de privilegiată a fost mentalitatea aristocratică a acelor vremuri. Şi eu consider că refuzarea dorinţei celor 9 de a studia acel domeniu, nu e un lucru firesc. Dar a compara o astfel de anomalie personală cu crimele guvernărilor anterioare sau chiar cu victimele reale ale însuşi socialismului, este o neghiobie. Observăm cu câtă nonşalanţă pune el deasupra celor 10 000 de ţărani ucişi în 1907 un supra-efort personal de pregătire pentru admitere la facultate. A dispărut ca un foc de paie povestea „imperativului Categoric” pe care a ajuns s-o predea la Facultatea de Filosofie.
Prin astfel de reproş se întrevede supra-privilegierea din naştere cu care aceşti oameni au fost înzestraţi; orice fel de competiţie şi comparaţie cu „prostimea” fiind văzută ca un fel de afront cu iz medieval. Liiceanu nu vorbeşte de soarta celor 9 cărora li s-a refuzat dreptul de a studia un domeniu ales, ci de faptul că a trebuit EL să înveţe mai mult pentru acel loc la facultate, ce i se cuvenea, desigur (sic!) … Observaţi egocentrismul! A trebuit să înveţe mai mult pentru a scăpa de ruşinea de a fi pus la întrecere cu 9 neghiobi… Te plângi că a trebuit să faci un efort mai mare pentru a atinge o poziţie privilegiată, dar nu laşi nici cea mai mică urmă de compasiune pentru ceilalţi 9, care au fost adevăraţii sub-privilegiaţi ai acestei situaţii… A naibii ea mentalitatea asta eugenică! Altcineva se plângea că nu a putut să se cazeze cu prietena sa în aceeaşi cameră la hotel, pentru că în socialism doar persoanele căsătorite aveau acest drept. Dar să nu-mi spună mie că venea miliţia la miezul nopţii în hotel să vadă câte persoane sînt într-o cameră! În acele timpuri majoritatea putea să-şi închirieze nu doar una, ci şi 2 sau 3 camere la orice hotel din ţară. Astăzi doar o minoritate îşi mai permite concedii. Ceilalţi nu îşi mai pot închiria acea cameră deloc.
Eu însumi m-am plâns când eram copil de tenişii scumpi, faţă de calitatea lor, care se rupeau după o săptămână. Din cauza durabilităţii lor mici, eu îmi petreceam verile în convalescenţă, rănit de cioburi, cuie, mărăcini sau înţepat de albine, peste care călcam desculţ. Am detestat comunismul/ socialismul până de curând pentru asta. Şi nu mi-a trecut supărarea pe el. Dar tatăl meu mergea în opinci la şcoală la vârsta mea şi nu avea tenişi deloc pentru a juca fotbal cu ei măcar şi doar 2-3 săptămâni. Acum avem încălţăminte variată şi rezistentă pentru sport, dar s-a prăbuşit natalitatea şi nu mai sînt copii care să iasă şi să joace fotbal. Când am văzut o poză din anii 1950 cu satul meu, mi-am dat seama de ce bătrânii au fost nostalgici faţă de socialism. În ciuda minciunilor despre Ceauşescu ce ar fi dorit distrugerea satelor, între 1950 şi 1989 satul românesc a atins cea mai rapidă dezvoltare din istorie. Astăzi satele depărtate de căile feroviare şi rutiere a ajuns într-adevăr ruine. Ce nesimţire poţi să ai să-l acuzi la acel proces stalinist pe Ceauşescu de distrugerea satelor, când de fapt asta era planul capitalismului de a extrage de aici mâna de lucru ieftină?!
Da, apartamentele socialiste au camere mici şi au fost prost concepute ca design, dar înainte de ele o familie de 4-5 membrii se înghesuiau în case de două 3 camere de două ori mai mici. Socialismul şi industrializarea generală a României a fost un uriaş pas înainte, şi trebuie să arătăm obiectiv acest lucru. Capitalismul postdecembrist a făcut exact invers, distrugând sistematic tot ce s-a construit atunci şi nepunând nimic în loc. Societatea românească a fost întoarsă în feudalism, pentru că e nevoie de culegători de unele recolte agricole în Occident, pentru care nu există încă maşini de recoltare automată.
Această perspectivă sumbră nu este o întâmplare nefericită a conjuncturilor geopolitice, ci un plan al marilor dinastii Rockefeller şi Rothscild şi altele, prin instrumentul lor coordonat de CIA de înlocuire a naţiunii române cu alte populaţii mai productive economic din Asia extremă sau alte zone suprapopulate. Se repetă scenariul transmutării evreilor în Palestina de după cel de-al doilea război mondial, cu posibile consecinţe asemănătoare. Uneori aceste dinastii fac eugenie, prin instigarea de războaie. Unii găsesc că evoluţia socială post-eugenică este benefică, aşa cum s-a întâmplat cu „miracolul japonez” sau „miracolul german” de după 1945. Dar în cazul de faţă exterminarea şi înlocuirea nativilor est-europeni cu populaţii de ţărani clasici din Asia extremă, pentru a balansa acolo suprapopularea demografică, este împotriva chiar şi a acestui presupus „beneficiu” eugenic. În Estul Europei se formase de câteva generaţii o clasă mijlocie industrială. Ea tinde să fie înlocuită cu ţărani asiatici, foarte motivaţi în a lucra pe salarii mici şi eventual fără să comenteze când sadicii sexuali occidentali mai vânează pe câte unul dintre ei .
În 1989 am dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Am crezut minciunile lui şi sistemul capitalist ne-a executat rând pe rând la fel cum a făcut şi cu Ceauşescu. Exact ca şi el, şi noi ne-am lăsat fraieriţi de falsele lui promisiuni şi iată cum am ajuns astăzi! Şi, cu cât credem în continuare şi acceptăm minciunile lui denigratoare la adresa lui Ceauşescu şi comunismului/socialismului, cu atât ne tăiem noi înşine creanga de sub picioare şi ne afundăm şi mai tare în exterminare. Ei bine, o astfel de corectare a istoriei voi face în următoarele articole, în cel mai mare nivel de detaliu posibil, după consultarea a tuturor surselor existente în spaţiul public în acest moment.
Prudenţa şi scepticismul bătrânilor
În mod paradoxal, cei care au ştiut cel mai bine adevărul despre decembrie 1989 au fost bunicii, unchii şi mătuşile noastre, pe care noi ca adolescenţi îi miştocăream ca „bătrâni retrograzi” sau „comunişti îndoctrinaţi” în anii de după mascaradă. Cei care prinseseră perioada interbelică şi care aveau experienţă cu „democraţia” ştiau foarte bine ce se întâmplă, dar nu ştiau să se exprime pentru a ne convinge că ne îndreptăm spre dezastru. Noi puteam să ne exprimăm, eram ironici faţă de „troglodeala” lor, însă eram total naivi în a înţelege societatea. Experienţa noastră cu capitalismul era cosmetizată de reclame, filme, şi videoclipuri muzicale. Dacă eram un pic mai atenţi la ce spunea realitatea, atunci am fi înţeles-o. Bunicul meu, tataia Mitică, asculta „Europa Liberă” când eram copii şi nu înţelegeam nimic din ce se spune. Dar, când mascarada s-a întâmplat, el a fost printre primii care şi-a dat seama că ceva nu este în ordine şi i-a dezavuat aproape instantaneu şi pe noii strigoi.
Această carte este una motivată autobiografic. Prin ea îi cinstesc memoria şi lui şi altor unchi şi mătuşi cu care m-am contrazis virulent în anii 1990 pe politică, prin a demantela această acuzaţie absurdă, cu toate mecanismele ei de dezinformare, aşa cum le voi structura în ultimul ei capitol sau într-un subcapitol al cărţii mele „Manifestul societăţii automatiste” . Sper astfel să îi conving pe tinerii cu care discut să nu mai facă aceeaşi greşeală pe care am făcut-o şi eu la vârsta mea necoaptă şi să evite astfel un deznodământ precum al meu . Nu-mi stă în caracter acum să mă întorc la a susţine comunismul, ca înfrăţire cu duşmanului său. Am fost şi voi rămâne adversar al oricărei dictaturi, fie ea comunistă, fie capitalistă. Însă şi ei au fost manipulaţi spre a îmbrăţişa naraţiunea toxică a ultranaţionalismului de secol 19.
Ajuns adolescent anti-comunist şi susţinător de opoziţie capitalistă, i-am reproşat absurd că susţine comunismul, devenind involuntar agent al dezinformării, la fel cum sînt eu acuzat astăzi de acest Mioc şi alţii. Ca majoritatea dintre noi, neinformaţi şi dezinformaţi de propaganda capitalistă, şi eu am susţinut în mod stupid naraţiunile despre reforme şi privatizare. Acestea ascundeau de fapt distrugerea treptată a industriei naţionale şi nepunerea nimic în loc. Am fost un aprig susţinător al capitalismului în România, şi aşa am fost toţii tinerii acelei perioade. Ca un partener abuziv, capitalismul şi-a bătut joc de noi în cel mai hidos mod cu putinţă. Tataie n-a ştiut să-mi reproşeze că eu nu mă născusem când asculta el „Europa Liberă”. Însă astăzi, prin această carte, e momentul să o fac eu în locul său şi să-mi corectez erorile în care dezinformarea media m-a adus. Oricum, şi ei au fost manipulaţi spre a îmbrăţişa naraţiunea toxică a ultranaţionalismului de secol 19, aşa că nu le împărtăşesc total opţiunile politice, deşi le dau în mare pateu dreptate acum.
Da, pentru naţionalism de reparaţie; nu, pentru ultranaţionalism, antisemitism şi xenofobie
Am arătat în ultima secţiune a capitolului 3 că tragedia din decembrie 1989 a fost o invazie diversionist-militară urmată de una neo-colonialistă. Scopul a fost acela de destabilizare a ţării, distrugerea industriei şi deportarea populaţiei tinere în Occident, pentru a face servicii nedorite de localnici, şi a echilibra acolo tensiunile sociale. Dar contracararea acestui mecanism subtil de inginerie socială nu trebuie să ducă la ultranaţionalism şi xenofobie, aşa cum au fost practicate de Corneliu Vadim Tudor.
Singura problemă a bătrânilor cu experienţă în capitalism a fost ultranaţionalismul sau naţionalismul de secol 19 din care nu puteau să iasă şi care nu putea duce decât la xenofobie şi izolare internaţională. Mulţi dintre ei erau nişte romantici întârziaţi, care repetau naraţiunile cosmetizate ale poetului Mihai Eminescu, despre un mare imperiu ce am fi fost odată şi care ar trebui să devenim din nou. Absurditatea acestei ideologii se poate reduce la enunţul de tipul:
„sîntem poporul ales, am fost un mare imperiu, dar au venit nişte popoare uzurpatoare, ne-au furat titlul şi ne-au înrobit. Ca eliberare trebuie să refacem imperiul începând de la călugării tibetani până în vestul Portugaliei”.
Nu avem nicio şansă să ne trezim dacă sîntem dominaţi de astfel de idei care se contrazic pe sine. Epicentrul acestei ideologii este invadarea de două ori a Budapestei, un fel de complex de inferioritate convertit într-unul de superioritate, pentru numeroasele invazii pe care teritoriul românesc le-a suferit în perioada de după Hristos. Răzbunarea pe Ungaria pare un fel de răzbunare pe masculii mai slabi a masculului învins de rivalul său. O astfel de luptă este fără miză. Probleme interetnice au existat în secolele trecute şi s-au prelungit până recent în istorie. Direcţia lui Corneliu Vadim Tudor ducea invariabil către re-eruperea lor; am arătat în documentar că proiectul unui război între România şi Ungaria, în care să fie atrasă şi Iugoslavia, a existat în planul spionajului civil înainte ca Vadim Tudor să se afirme ca ultranaţionalist. Ne putem imagina că el însuşi a ajuns la această formă manipulat cu tehnici precum cele descrise în capitolul 4.
Dacă picăm în această capcană a ultranaţionalismului, am eşuat în a vedea mecanismele fine de instigare ale spionajului civil sau militar care au dus la tragedii nu doar în Iugoslavia şi România, ci şi la alte catastrofe umanitare majore ale secolului 20. Cele mai odioase dintre ele au fost Cel De-al Doilea Război Mondial şi genocidul din Ruanda. Am arătat la un nivel mic de detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” cum acestea au fost instigate de spionajul civil şi militar (coordonat de cel civil). Apoi am arătat acest lucru la un nivel mediu de detaliu în privinţa primei catastrofe umanitare în documentarului meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi apoi într-un nivel mare de detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Dacă, în loc de a vedea spionajul civil în spatele acestor catastrofe, ne lăsăm furaţi de apetitul de răzbunare pe cel slab, aşa cum se prezintă ultranaţionalismul, nu doar că nu avem nicio şansă de a stopa această serie de catastrofe umanitare, dar putem fi manipulaţi să facem parte din una nouă. Un maghiar de rând sau un cetăţean de orice altă naţionalitate este la fel de neştiutor faţă de instigarea acestor tragedii după cum sîntem cei mai mulţi dintre noi, etnicii români.
Aşa ceva se înscrie în tehnica de dezinformare prin externalizare , după cum am teoretizat-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Probabil că acest exemplu este o externalizare maximă, mutând responsabilitatea unei crime din nivelul 2 al ierarhiei puterii, spionajul civil, către baza ei, adică zona lipsită de putere politică, omul simplu.
Atenţie la riscul căderii în auto-denigrare naţională ca reacţie la ultranaţionalism!
Pe de altă parte, refuzul prea radical al ultranaţionalismului şi xenofobiei riscă să derive în anti-naţionalism, anti-patriotism şi, implicit, în auto-denigrare naţională, fapt ce le convine de minune invadatorilor neocolonialişti. Încercând să corecteze erorile utranaţionalismului, mulţi au picat într-o eroare la fel de periculoasă a extremei opuse, ajungând să susţină anti-naţionalismul şi autodenigrarea naţională vopsită în culorile optimiste ale progresismului şi globalismului.
Aşa ceva este o adevărată tăiere a crengii de sub picioare. Autodenigrarea naţională înseamnă o justificare apriorică a eugeniei genocidale ca mod de a elimina pe cei slabi. Mă recunosc în acest tablou, la care am subscris în adolescenţă, şi care desigur că s-a întors împotriva mea. Aşa au păţit toţi, şi aşa vor păţi toţi care repetă erorile noastre din tinereţe. Nouă nu a avut cine să ne spună asta atunci, dar iată că o fac eu şi alţii ca mine pentru generaţiile următoare. Pentru că autodenigrarea propriei naţiuni, datorită faptului că nu produce la calitate competitivă cu a altora, înseamnă denigrarea de sine (să-mi fie scuzată exprimarea circulară!). Însă un naţionalism de reparaţie se impune ca necesitatea de a cere spionajului civil occidental să refacă industria ţărilor est-europene aşa cum era înainte de 1990.
Din păcate, aceste două extreme între care oscilează nenunaţat majoritatea românilor, împiedică înţelegerea coerentă a tragediei din 1989. Mulţi am căzut în eroarea contracarării ultranaţionalismului cu denigrare naţională, în aşa fel încât am dezavuat teoria invaziei din repulsie faţă de xenofobie (ca revers al ultranaţionalismului). În careta mea sus amintită, am numit aşa ceva dezinformare prin contracarare în formă de denigrare . Această tehnică de dezinformare presupune asocierea unui conţinut ce se doreşte scos din atenţia opiniei publice cu un element, persoană, situaţie negativă, repulsivă. Din repulsie faţă de Corneliu Vadim Tudor sau Ceauşescu, cei mai muţi dintre noi nu am putut vedea adevărurile pe care ei le-au spus despre invazia din decembrie 1989. Nu spun că tot ce au zis ei ar fi fost adevărat şi de urmat. Însă dacă credem că absolut ce au spus ei ar fi fals, atunci am căzut plasă dezinformării. Ar trebui să facem distincţia dintre proiectele lor politice, care sînt dezavuate de mulţi, şi afirmaţiile lor care ţin de istorie şi sociologie cu privire la acel eveniment, şi să le judecăm doar sub adevăr istoric şi sociologic. Ce-i drept, asta am făcut în mod natural majoritatea românilor, când am văzut că tot ce a spus la acel proces s-a adeverit de parcă ar fi fost profet.
Dar cei care vă ştiţi că aveţi repulsie faţă de personajele de mai sus, să ştiţi că sunteţi pradă acestei capcane dezinformaţionale în înţelegerea acestei cărţi! Nu vă cer să îi iubiţi pe cei doi, şi nici măcar să vă temperaţi dispreţul faţă de ei. Vă cer doar să fiţi atenţi la faptul că lehamitea faţă de ei vă poate afecta judecarea faptelor expuse în paginile acestei cărţi. Încercaţi să judecaţi faptele la rece, ca fapte şi atât, fără influenţa acestei stări de repulsie!
Cam lungă această introducere, însă necesară pentru înţelegerea conţinutului cărţii. În prima secţiune a primului capitol acestei cărţi voi face în următoarele articole, în cel mai mare nivel de detaliu posibil, consultând absolut toate sursele existente în acest moment. În următorul articol voi face o analiză a celui mai celebru spion rămân , cu cea mai mare contribuţie în această manufacturare dezinformaţională , defectorul (dezertorul) Ion Mihai Pacepa.
