Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.1.5. Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?

Inginerul chimist Dominic Paraschiv este una dintre cele mai mari enigme ale evenimentelor din 1989. La prima vedere am fi tentaţi să credem că ar fi şi el o persoană fictivă, precum cele descrise în secţiunile anterioare. Nu are prieteni, nu are familie care să îl ateste în relatările lor în spaţiul public. Informaţiile despre el abundă în spaţiul public, dar ele apar doar pentru cei care sînt familiarizaţi destul de bine cu subiectul 1989. Eu n-am ştiut de el în timpul cercetării pentru documentar, ci abia de când lucrez la această carte. Deşi s-a făcut şi un film despre el, „Recviem pentru Dominic”, subiectul a rămas unul de nişă, destinat unor avizaţi. Filmul a fost văzut de puţină lume, şi e o minune că există în internet. O să revin un pic mai jos la acest film.

Ca în multe alte cazuri de nume fictive dar şi de victime cu rude dizidente, nici Paraschiv nu este menţionat în listele cu despăgubiri de la CEDO sau în tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 pentru decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 privind conferirea titlului de erou martir sau de luptător. De asemenea, el nu există nici în dosarul nr. 97/P/1990 şi nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 .

Însă omul a fost o vedetă la final de decembrie 1989 în presa românească şi internaţională. Acuzat că ar fi ucis 80 de oameni, în presa românească a fost prezentat drept „Măcelarul de la Timişoara”. Oficial ni se spune că ar fi fost rănit prin împuşcare în zona abdominală şi lăsat deliberat să moară fără ajutor medical, fiind considerat terorist. Ce-i drept asta pare o primă mare bizarerie din jurul cazului lui. În mod normal inamicul prins şi rănit se tratează spre a-l ţine în viaţă şi a-i smulge informaţii. Până şi lui Ceauşescu i s-a făcut un consult medical decent , deşi i se manufacturase imagine de monstru . Un astfel de tratament ar fi contrazis jurământul lui Hipocrate pe care atunci marea majoritate a medicilor chiar îl ţineau.

Există însă o primă filmare cu Dominic Paraschiv într-un reportaj dezinformator, care arată începând de la secunda 37 în mod mincinos, tipic capitalist, că la Timişoara ar fi fost în curs pretinse lupte cu armele războiului clasic între Securitate şi Armată asemenea celui sirian, intitulat „Timişoara, decembrie 1989. Reportaj ITN. Bănuit de terorism la spital, împuşcături pe străzi . Aşa ceva este o minciună crasă, deoarece doar la Sibiu a existat o oarecare urmă de război clasic, când Armata a tras cu tunul/tancul în sediul Securităţii şi al Miliţiei. Nu a existat un război de gherilă între cele două instituţii, aşa cum se minte nonşalant atât în acest reportaj dar şi în cel de mai jos. Oricum, nici la Sibiu Securitatea şi Miliţia nu au răspuns la acest atac pentru că niciuna nu avea armamentul specific Armatei. Aşa că nici la Sibiu nu s-a întâmplat un război clasic aşa cum sîntem minţiţi în aceste reportaje. În decembrie 1989 a fost într-adevăr un război civil între instituţiile represive, dar nu unul clasic, ci unul informaţional. Apoi, el a fost un război civil într-adevăr, dar nu unul asumat de părţile implicate, ci unul orb, datorat dezinformărilor încrucişate care au condus la foc fratricid. Pusă la zid de către potenţialul de răzbunare al Armatei după ce a fost acuzată de Militaru, Securitatea a cedat imediat şi a depus în masă armele. Doar agenţii săi dubli produceau noi ucideri, după modelul descris la aeroportul Otopeni, MAPN, Televiziune şi altele.

Un alt reportaj occidental mincinos făcut de altă televiziune este cel care se găseşte în mediul online cu titlul „Timişoara după revoluţie” , în care de asemenea se spun mai multe minciuni. Cea mai importantă dintre ele se poate auzi la secunda 36, când ni se repetă minciuna din cel de mai sus, cum că între trupele de Securitate şi Armată s-ar duce chiar în acel moment un război clasic. O altă minciună gogonată a acestui reportaj îl vizează pe însuşi Dominic Paraschiv, descris ca agent fidel lui Ceauşescu, după cum se aude la minutul 01.03. După cum se vede în reportaj, el se află pe un pat de spital, împuşcat în abdomen. Întrebat unde ar fi cadavrele, el acceptă această întrebare retorică şi enumără câteva locuri precum cimitirul săracilor, Lipova sau o groapă cu var. Ţineţi minte această replică, deoarece este foarte importantă! O să revin la ea mai jos.

O cu totul altă optică asupra lui Dominic Paraschiv oferă filmul „Recviem pentru Dominic”, amintit deja mai sus, disponibil separat în 4 părţi de aproximativ 20 de minute în mediul online . Acest film susţine că Paraschiv ar fi fost confundat cu un terorist, rănit şi lăsat intenţionat să moară la spital. La prima vedere, ideea unei creşteri artificiale de morţi e foarte seducătoare în contextul nevoii spionajului civil de a acoperi minciuna de la radio Europa Liberă cu „sutele de mii de victime” şi genocid , cu care fuseserăm în masă minţiţi cum că ar fi fost făcute de regimul Ceauşescu.

Însă la o analiză ceva mai atentă ies la iveală nişte lucruri extrem de dubioase despre acest film. O primă ciudăţenie este faptul că regizorul este Robert Dornhelm, născut în 1947, la … Timişoara. Ce coincidenţă! Acesta a emigrat împreună cu familia în Austria în 1961, deci când avea 14 ani. Mai mult decât atât, personajul principal, Peter Weiss, este însuşi Dornhelm în acest film, rol pe care l-ar fi avut în viaţa reală, un fel de ficţiune în ficţiune. Ex timişoreanul ar fi auzit un reportaj de genul celor de mai sus despre Dominic Paraschiv şi s-a decis să meargă să-l salveze pentru că ar fi fost prieten cu el din copilărie, după cum au susţinut o mulţime de articole din presa clasică regăsite în variantă online.

E a naibii dublă coincidenţă! Asta mă duce cu gândul la coincidenţa Doinei Cornea, care căuta o maşină străină căreia să-i trimită nişte texte pentru Europa Liberă, şi l-a întâlnit taman pe Josy Dubie, care venise în România să facă documentar denigrator despre România, („Dezastrul roşu”) . Care, la rândul ei, îmi duce aminte de o alta, „întâmplarea” avută de fostul grevist de la fabrica „Steagul Roşu” Marian Ricu de a se întâlni cu autorii documentarului „Braşov 1987 - doi ani prea devreme”, pe care am relatat-o în această secţiune . Măi, ale naibii coincidenţe, cum au doar unii (…) noroc de ele!

În fine, haideţi să lăsăm gluma la o parte şi să observăm că filmul este unul propagandistic, în ciuda faptului că sîntem tentaţi să acceptăm naraţiunea sa, chiar în virtutea istoriei! Teroriştii n-au existat, a existat doar un popor naiv, educat în spiritul cinstei şi onestităţii, valori terfelite de spionajul civil care a venit peste el cu un potop de minciuni nemaivăzute. Minciunile comuniştilor despre „producţia la hectar” şi „înaltele culmi de progres şi civilizaţie” erau simple copilării faţă de minciunile industriale ale capitalismului.

La fel e şi povestea asta cu dorinţa de salvare a prietenului din copilărie. Robert Dornhelm a studiat regia la Viena şi a ieşit regizor. Filmul său de debut „ The Children of Theatre Street” din 1977 a fost nominalizat la Oscar la categoria „Film Documentar”. Până în 1989 a mai făcut alte 2 filme. Mi se pare foarte dubios că acesta l-ar mai fi putut recunoaşte după 28 de ani pe Paraschiv, ultima dată văzându-l când erau ambii copii de 14 şi respectiv 12 ani, dacă nu cumva şi povestea cu prietenia e tot o minciună. Însă e foarte probabil o minciună recunoaşterea sa din presă. Probabil că unii dintre dvs. cititorii aţi avut prieteni în copilărie pe care nu i-au mai văzut de atunci. Poate i-aţi întâlnit în tabere sau la bunici în timpul verilor. Le ştiţi numele întreg? Aţi putea estima cum arată astăzi după atâta timp? Iată că aceste articole vor să ne convingă că Dornhelm ar fi făcut acest lucru. Cine e naiv poate să creadă asta, eu nu.

În aceşti 32 de ani de când a fost lansat acest film, nu există o fotografie cu Robert Dornhelm şi Dominic Paraschiv care să le ateste prietenia din copilărie. De asemenea, nu există o mărturie de-a sa care să fi rămas în spaţiul public, de suferinţă a pierderii pe cineva drag, care să le ateste această relaţie apropiată. Nici în film asta nu se vede: la minutul 13.20 din a 4-a parte, personajul principal îl întâlneşte pe Paraschiv în cele din urmă, care îşi trage ultimele suflări, dar nu se comportă cum fac doi cunoscuţi ce nu s-au mai văzut de mult, de exemplu „Ce faci? Sînt eu, x”. Apoi, dacă Dornhelm a fost atât de motivat în a-şi salva prietenul din copilărie, cum de nu a intrat apoi în doliu după ce a aflat de moartea sa, şi s-a apucat imediat de lucru la un film? Ori una ori alta.

Mai mult decât atât, dacă această prietenie chiar a existat, ce siguranţă ai tu că amicul tău din copilărie de până în 14 ani ar fi fost ilegal reţinut şi apoi ucis, printr-o făcătură? De unde ştii că nu e parte din „teroriştii lui Ceauşescu”, idee cultivată în mass-media occidentală încă de pe timpul dubiosului atac cu bombă împotriva postului Europa Liberă , despre care am analizat în capitolul anterior ? Ai făcut documentare pe tema minciunilor autorităţilor? Nu. Atunci, ce te face pe tine ca simplu regizor să crezi că probele apărute în presă împotriva lui ar fi fost manufacturate ? De unde aveai tu asemenea informaţii în Austria în aşa fel încât să te cari cu o întreagă echipă de filmare după tine ca să scoţi adevărul la iveală? Aaaa, îl ştiai pe copilul Dominic de 12 ani din urmă cu 28 de ani…Am înţeles.

„Recviem pentru Dominic” nu este o simplă ambiţie a unui regizor oarecare de a-i salva imaginea unui presupus amic din copilărie, căruia i s-au înscenat nişte probe false. Robert Dornhelm nu a venit în România în acele zile din postura de om care vrea să-şi salveze cel mai bun prieten, şi care a început să bată pe la uşile autorităţilor în căutare de răspunsuri. Nici pe departe. Filmul a fost organizat cu mult înainte. Pentru realizarea lui s-au luat actori şi figuranţi locali care să mai repete încă mitingul de pe 20 decembrie, când muncitorii de pe platforma industrială timişoreană au fost încolonaţi cam ca la mitingurile lui Ceauşescu. Dar de data aceea mitingul s-a făcut împotriva lui, aşa cum am arătat la ora 02:12 din documentarul meu. La minutul 10.12 din partea a doua se vede o manifestaţie de câteva zeci de mii de oameni în Piaţa Operei din Timişoara, asemenea mitingului de pe 20 decembrie. Prin urmare sistemul a apăsat iarăşi pe pedale pentru a crea un alt miting şi pentru camera de cinema dar pe unde va prin 1990 când s-a turnat acest film… Vom vedea la Cluj ceva şi mai hidos de atât .

De asemenea, au fost puse la dispoziţie echipei de filmare dispozitive din miliţie şi armată, cu tancuri şi militari înarmaţi care trag, împreună cu sediile unor hoteluri sau spitale. La secunda 20 din a doua parte se poate auzi chiar un proiectil şuierând pentru câteva secunde, care apoi explodează undeva în oraş, ca în scenele clasice din filmele de război. Vedem aici prelungită minciuna din cele două reportaje de mai sus. Aşa ceva nu s-a întâmplat în mediul urban din România lui decembrie 1989. Singurele proiectile de gen tun/tanc s-au tras de către Armată în sediul Securităţii la Sibiu, dar de la distanţă mică. Acesta este un semn foarte clar că în spatele echipei de filmare a funcţionat o întreagă echipă cu rădăcini chiar în spionajul civil.

Nu în ultimul rând, chiar dacă filmul pare făcut cu buget redus, totuşi în el joacă nişte actori ce trebuiau să fie plătiţi, împreună cu echipa tehnică. Robert Dornhelm nu era un aşa star în lumea filmului încât să scoată aceşti bani din buzunar, doar de dragul restabilirii adevărului despre un prieten din copilărie, pe care nu-l mai văzuse de la 14 ani. Banii ăştia au trebuit să vină de undeva. Practic filmul a fost comanda unei minciuni în sensul falsificării istoriei.

În mod normal o persoană fără o protecţie puternică nu ar risca să ajungă într-o zonă nesigură unde în urmă cu câteva săptămâni au murit oameni. În film (cel realizat pe peliculă, căci se pare că şi cel al prezenţei sale în România a fost tot un film), personajul său ajunge în România exact în perioada începerii haosului social, deşi erau ordine clare de la Ceauşescu însuşi ca nimeni să nu mai intre în ţară în acea perioadă. Dvs. aţi avea curaj să mergeţi acum în Ucraina sau Fâşia Gaza să faceţi un film despre tragediile întâmplate de curând acolo? Neo-securiştii care îmi citesc mie articolele ar avea curaj, sînt convins, de dragul opiniei separate. Pentru că ei ar fi oricum protejaţi şi, oricum, ordinul se execută. Dar un om simplu nu ar avea asemenea curaj.

Filmul „Recviem pentru Dominic” e foarte slab sub aspectul naraţiunii, amestecând în mod nefericit scenele regizate cu cele preluate direct din focul evenimentelor. O astfel de situaţie se poate vedea la minutul 07.20 din prima parte, când sînt inserate scene de protest de stradă. Nefiind antrenaţi pentru actorie, figuranţii din această scenă fie nu fug la deschiderea focului, sau nu fug destul de convingător cu starea de fapte ce se desfăşura în acel moment, dacă situaţia ar fi fost una reală. În acelaşi fel este amestecată în mod bizar limba română, luată dinspre actorii şi figuranţii locali filmaţi în zonă, cu cea germană, vorbită de personajele principale. O mostră de astfel de amestec stupid poate fi văzută la minutul 06.50 din partea a doua când personajul Dominic Paraschiv vorbeşte în germană cu un grup de alte personaje; unii îi răspund tot în germană dar alţii îi dau replica în română. Ceva mai stupid n-am mai văzut în cinematografie.

La minutul 14. 45 din a treia parte vedem inserate imagini cu un membru al grupului Trosca, din deja celebra inginerie socială asupra celor două ABI-uri de la MAPN din Bucureşti. Aceste imagini au fost teleportate într-un eveniment ce avea loc la Timişoara. Mai departe este inserată prelungirea unei scene pe care am folosit-o şi eu în documentar, cu un personaj luat drept terorist şi bătut de nişte cetăţeni înarmaţi, probabil membri de gărzi patriotice.

Şi, nu în ultimul rând, la minutul 13.25 din a 4-a parte, pe patul de moarte Dominic Paraschiv este prezentat normal, pentru ca în 15 secunde mai departe să îl vedem cu un ditamai şiroi ce curge din colţul drept al gurii. Dacă a fost atât de important momentul, atunci s-ar fi putut face o scenă cu o sosie în care să se vadă ieşirea sângelui. Sau scena cu gura uscată putea fi exclusă. O să revin mai jos la această stângăcie cinematografică, nespecifică unui regizor care avea deja 3 filme la activ.

Uneori în el apar elemente tipic occidentale, nespecifice societăţii româneşti ale acelor vremuri. De exemplu la minutul 01,13 din partea a doua vedem un tânăr pe skateboard, fapt improbabil în acele vremuri. Din când în când se mai vedeau role la tineri, şi extrem de rar skateboard. Bicicletele şi trotinetele erau cele mai găsite. Ca multe alte materiale media pe tema războiului civil din decembrie 1989, şi ca însăşi regia acestui groaznic eveniment, şi acest film este făcut pentru Occident, pentru a convinge comuniştii occidentali să o lase mai moale cu activismul. Astfel producţia pare un documentar foarte prost făcut, cu scene regizate pe post de realitate obiectivă. IMDb îl dă la 7.2, însă eu l-aş pune pe la 3.

Deşi pare că se opune dezinformărilor din cele două reportaje de mai sus, această poziţie e adevărată doar pentru Dominic Paraschiv, dar nu şi pentru restul de minciuni spuse acolo. Dimpotrivă, nu doar că nu le contrazice, dar acest film le şi adânceşte. Pe lângă vrăjelile cunoscute cu „Jos Comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!” inserate periodic şi fără sens în dinamica evoluţiei naraţiunii, filmul este unul denigrator la adresa României, prezentând evenimentele din 1989 exact la opusul a ceea ce s-a întâmplat de fapt. În loc să spună că evenimentele din decembrie 1989 au fost parte a unui plan mai larg al CIA de destabilizare a ţărilor est-europene, el spune că noi am fi fost nişte sălbatici, incapabili de a deosebi răul de bine, care ne-am fi măcelărit între noi din ură şi prostie, după modelul naraţiunii oficiale care ni s-a tot vârât cu pâlnia în cap prin mass-media. Într-un fel nu pot să resping total această insinuare. Am fost proşti cu toţii să credem în capitalism şi am fost dominaţi de ură în observarea evenimentelor din 1989. Ar fi trebuit să-i scuipăm din prima pe cei care s-au dovedit că ne-au minţit, începând cu Emil Hurezeanu şi Minoca Lovinescu de la Europa Liberă, în loc să ne scuipăm pe noi înşine, aşa cum am făcut de atunci. Dar noi românii de rând nu am fost la acea dată dominaţi de ura faţă de noi înşine, aşa cum sugerează mincinos în acest film, ci faţă de imaginea contrafăcută a lui Ceauşescu. Şi când te gândeşti că în acele zile ale lui 1989 România era aplaudată în toată lumea pentru curaj…

După ce am văzut doar filmul, fără cele două reportaje, am rămas cu impresia că acest proiect este o pregătire a spionajului civil pentru viitor, în a-şi justifica lipsa de informaţii concrete privind „teroriştii”. Un astfel de film cârpeşte ideea cum că minciuna teroriştilor ar fi fost creată de masele înfierbântate, parcă rupte din cartea „Psihologia maselor” a lui Gustave Le Bon. Iniţial mi-am făcut ideea că Dominic Paraschiv ar fi fost o manufacturare de probe a spionajului civil pentru a demonstra existenţa unui terorist. Neo-securiştii au chemat un cineast să popularizeze tema, dar acesta n-a crezut povestea şi a făcut alta cu deconspirarea presupusului terorist. Nici acum nu sînt pe deplin convins că acest lucru nu a fost avut în vedere, după cum voi argumenta mai jos.

Însă această versiune are câteva puncte slabe. Cel mai important dintre ele este jocul de-a teroristul pe care însuşi Paraschiv îl face în cel de-al doilea reportaj de la începutul acestei secţiuni. Dacă ar fi fost nevinovat atunci ar fi spus foarte simplu că nu ştie unde sînt cadavrele, pentru că nu e terorist şi luptă pentru „revoluţie” nu pentru Ceauşescu. Enumerând acele locuri unde ar fi putut fi ascunse cadavrele, el face un joc dublu de asumare a rolului de apărător al dictatorului în genul apropierii lui Bill Gates de iluzia publică a răririi populaţiei globale cu vaccinuri, creată şi infiltrată de spionajul civil în ideile dizidente pentru a le submina mediatic, aşa cum amdescris-o în articolul meu „Dezinformari cu privire la Bill Gates, 5 G si altele” .

Cel de-al doilea punct slab este acela al sângelui total nefiresc ce i se scurge pe la colţul drept al gurii, pe patul de moarte, aşa cum am menţionat mai sus. Poate că s-a găsit un actor care să semene leit cu Dominic Paraschiv din cel de-al doilea reportaj descris mai sus. Însă, la ce văd eu acum, această scenă e luată dintr-un alt astfel de reportaj şi inserată în filmul lui Dornhelm, după modelul repetat de mai multe ori. Personajul sângerând pare a fi chiar Paraschiv. Ei bine, după cum am amintit mai sus, modul în care sângele îi curge din gură pe patul de moarte este foarte nefiresc. Nu sînt medic, însă e logic să deducem că sângele iese pe gură în cazul unei hemoragii interne pulmonare, sau când capul este în jos faţă de corp. O rană în abdomen nu are cum să ducă la sângerare prin gură dacă rănitul stă cu capul pe pernă. Nu are sens în mecanica fluidelor. Hemoragia pulmonară e alimentată de pomparea inimii. Apoi vedem că el sângerează intermitent. De ce nu sângerează continuu, conform cu ceea ce este o hemoragie? Şi, foarte important, sângerarea se face doar pe colţul din dreapta, deşi capul e aşezat frontal. Această scenă pare plantare de probe în realitatea obiectivă . Dacă a fost plantare, atunci ea a fost făcută cu consimţământul lui Paraschiv. Nu se poate face altfel deoarece nimeni nu-l putea opri să bea acel lichid ce pare sânge, dacă nu consimţea.

În mod bizar web-site-ul romanianrevolutionofdecember1989 nu spune nimic despre filmul „Recviem pentru Dominic”, deşi această temă este foarte importantă. În schimb ni se spune a altă poveste, respectivă că ar fi fost „bolnav psihic”, după cum am văzut în secţiunea anterioară. Nici acele două reportaje, nici în acest film nu menţionează acest aspect. Haideţi să recitim ce spune ecel web-site!:

6. Paraschiv Gh. Dominic, 44 ani, inginer. Ca sef al formatiunii de garzi patriotice, a participat la apararea intreprinderii Azur de “teroristi”. A amenintat cu arma unele persoane din intreprindere, motiv pentru care a fost impuscat. Prezentat initial ca terorist, se pare ca era doar bolnav psihic.

Nu susţin că acesta ar fi adevărul 100%. Însă cred că ne putem folosi de câteva informaţii de aici care s-ar putea să fie adevărate, şi care ne pot duce spre aflarea adevărului complet. Aceste informaţii ar putea fi cele care concordă cu cele din blogul rolandothomassonphd pe această temă. În articolul „Dosarul Revolutiei. The Past is Coming (150). Requiem for Dominic: Requiem for a Victim? (III)” se găsesc fotocopiile unor declaraţii date de ofiţerul Odon Varga pentru Procuratura Militară Timişoara ce par scrise atunci, şi care atestă faptul că Paraschiv a avut un comportament cel puţin bizar în acea perioadă. Am să repostez şi eu una, în care se pot citi următoarele fragmente lipite între ele pentru a nu mai consuma spaţiul şi a ne face o idee:

„Atunci ne-am dat seama ca Paraschiv a luat o arma din unitatea noastra si posibil sa o fi tinut ascunsa sub scruta de garzi in seara respectiva stiu ca directorul a primit un telefon de la dr. Costa [medic psihiatru] si-l ruga sa-i transmita lui Paraschiv caci? copilu? s-au intors de la munte, sint bine sanatosi si se afla in strada . Am strigat fara sa-l vedem sa arunce arma pentru ca nu i se face nimic. La un moment dat s-a deschis foc cu foc asupra noastra. Am deschis si noi…A strigat sa nu mai tragem deoarece l-am ranit… Paraschiv ne-a spus ca regreta ca nu ne-a impuscat, nu a impuscat mai multi. De fata au fost directorul Borlea, pompierul Belu, portarul, eu si doi militari.”

Nu le postez pe toate, dar dacă intraţi în acel link le puteţi vedea. Faptul că acestea apar abia în 2023 este un puternic semn că ele ar putea fi plantare de probe, într-adevăr. Însă e posibil să găsim firul adevărului pe această pistă. Am intrat în zona psihopatologiei, personal mă simit ca peştele în apă, pentru că am studiat mult domeniul şi am scris şi cărţi pe tema asta precum „Dinamica psihologiei abisale” , sau „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii şi reparaţiei” . Am inovat psihopatologia prin fenomenologia sadismului ucigaş prin documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Însăşi cartea de faţă ţine de domeniul psihologiei istoriei.

Multe surse îl dau pe Paraschiv ca trecând printr-un episod depresiv-major, deşi nu vedem diagnosticul psihiatrului. Depresia majoră se manifestă uneori prin sinucidere, dar foarte rar prin agresivitate extremă împotriva celor din jur. Unele mame trec prin aşa ceva şi se pot sinucide după ce şi-au ucis în prealabil copiii, însă nu o fac din agresivitate ci din bizarul interes de a-i „scăpa” de lume şi viaţă. Din răspunsurile pe care le dă Paraschiv în aceste secvenţe filmate cu el, nu pare depresiv (major) , ci foarte receptiv la stimuli. Dimpotrivă, dacă a fost rănit, asta duce în mod invariabil la suspendarea episodului depresiv, de aceea unii pacienţi în secolele trecute erau „trataţi” cu … bătaie. Amploarea evenimentelor din acea perioadă ducea la acest rezultat şi fără să fie rănit, aşa că putem exclude depresia.

Paraschiv ar fi putut avea ce se numea odată „psihoză reactivă tranzitorie”, adică o formă de psihoză datorată unor şocuri puternice. Dar, din coerenţa discursului verbal, din lipsa delirului şi halucinaţiilor, putem exclude şi aşa ceva. Cel mai specific în acest context ar fi putut fi formele isteroide de „amnezie psihogenă”, „negativism isteric”, „fugă psihogenă”, „catalepsie isterică” sau „personalitate multiplă”, dar niciun simptom din acestea nu se regăsesc în aceste secvenţe. De fapt, orice psihiatru l-ar fi scăpat imediat pe Paraschiv de un astfel de sfârşit şi proteja ca „bolnav pshic”. Dar oare chiar a fost „bolnav psihic”? Dar oare chiar a avut un astfel de sfârşit?

Cele două variante oferite de presă şi film nu pot explica anumite lucruri ale acestui caz, după cum teoria geocentrică de dinainte de Copernic nu putea explica anumite bizarerii ale mişcării corpurilor cereşti. Aceste variante sînt parte din falsa opţiune pe care dictatura capitalistă o oferă omului simplu, precum alegerea între doi candidaţi la fel de şantajabili, pe care apoi spionajul civil îi manipulează să ia decizii favorabile marilor dinastii capitaliste.

Am să vă ofer un alt scenariu pentru a explica această situaţie alambicată. După cum se intuieşte din titlul secţiunii, cea mai probabilă este aceea că Dominic Paraschiv ar fi putut fi un agent CIA prins în timp ce realiza o tragedie artificială, conform celor tipice acelor zile. Acest om nu era oricine, ci un inginer chimist, şeful formaţiunii de gărzi patriotice a întreprinderii Azur. Văzându-se prins, el s-a dat iniţial nebun, însă nu l-a convins pe psihiatru. Neavând timp să-l manipuleze pe psihiatru, spionajul civil a acceptat iniţial varianta mulţimii, anume că Paraschiv ar fi fost terorist, conform cu zvonurile lansate la TV în acea perioadă. El a jucat acest rol, după cum vedem în cele două reportaje, a ajuns celebru atât în localitate cât şi în afara ei. Apoi i s-a restaurat imaginea cu acel film atât lui cât şi celor care nu l-au anchetat eficient; ulterior lumea a uitat de cazul lui pentru că întorsătura poveştii le-a produs disonanţă cognitivă, simţindu-se vinovaţi de moartea lui, deşi el putea fi extras de spionajul civil şi primi o altă identitate. Cei care l-ar fi putut vedea trăgând înainte au fost marginalizaţi şi culpabilizaţi pentru această „eroare” relevată ulterior. Cine ar contrazice această răsturnare de situaţie ar părea nebun. Exact acesta a fost scenariul cu supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor, după cum am arătat în secţiunea „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” , din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Aceasta este cea mai probabilă variantă în ceea ce-l priveşte pe Dominic Paraschiv, dar ea nu e singura. După cum am amintit mai sus, o altă variantă susţine premisa că toate materialele ar fi contrafăcute, în special declaraţiile lui Odon Varga pentru Procuratura Militară Timişoara. Această variantă este şi ea destul de posibilă. Ea merge pe ideea că inclusiv imaginea lui a fost manufacturată pentru a demonstra cu probe existenţa teroriştilor pentru presa occidentală. Acele răspunsuri pe care el le dă în al doilea reportaj puteau să vină la o cu totul altă întrebare. De asemenea, lui i se putea fi creată iluzia că ar fi erou în camera de spital, în timp ce ziariştii ar fi putut fi minţiţi că el era terorist. Poate că unii dintre ei au înţeles înşelătoria. Unul dintre ei ar fi putut fi însuşi Robert Dornhelm cu echipa sa. În loc să facă un film despre lupta dintre Armată şi Securitate, care probabil că i s-a părut şi lui nerealistă, el a făcut acest subiect, spionajul civil l-a acceptat până la urmă ca un eşec de dezinformare, printre multe altele în manufacturarea acelei iluzii publice pe această temă. Apoi subiectul a fost îngropat în timp, dar acoperit de înţelegerea treptată a acelor evenimente de generaţiile următoare. Poate că anturajul lui Paraschiv a început să-şi pună semne de întrebare. Riscul ca întreaga operaţiune să fie deconspirată şi să se pună semne de întrebare a pilonilor care au manufacturat-o a fost mare şi atunci. În acest caz ei înşişi au deconspirat povestea şi i-au cerut lui Dornhelm să facă un film credibil în care să fie aplicată tehnica de dezinformare prin externalizare , prin care vina pentru această posibilă crimă să fie deturnată către mase dinspre aceşti ingineri sociali. Această variantă este mai puţin probabilă decât prima, dar mult mai probabilă decât cele două date de aceleaşi autorităţi în două momente diferite.

Dar, vom vedea că această ipoteză este ceva mai credibil manufacturată în ingineria socială de la Cluj. Înainte de asta însă voi descrie în următoarea secţiune similarităţile privind militarii condamnaţi la Cluj cu cei de la Timişoara faţă de morţii din decembrie 1989.

Gabriel Baldovin