„Baricada de la Inter”, o altă momeală care ne-a adormit ca naţiune timp de 3 decenii şi jumătate

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.1.23. „Baricada de la Inter”, o altă momeală care ne-a adormit ca naţiune timp de 3 decenii şi jumătate

Un dintre cele mai mari dezinformări cu care dictatura capitalistă ne-a ameţit în aceşti 33 de ani este aşanumita „Baricada de la Inter”. Ea este al treilea reper de dezinformare privind nivelul revoltei populare din decembrie 1989, alături de minciunile de la radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime” şi ordinul manipulator al spionului GRU Nicolae Militaru „opriţi măcelul!”, care comunica minciuna unei represiuni masive. Toate acestea au contribuit la consolidarea iluziei în masă cum că în acel moment ar fi existat o revoltă populară masivă. Într-adevăr, după 23 decembrie când pe toate canalele media s-a difuzat minciuna cum că regimul ar fi comis un genocid, populaţia a ieşit masiv în stradă pentru a-şi arăta indignarea faţă de această catastrofă umanitară inexistentă. De-a lungul acestui subcapitol dedicat victimelor din decembrie 1989 am arătat că majoritatea lor, 70%, au fost cauzate de lunetişti care vânau apolitici în zone fără manifestaţii de stradă. 25% din victime au fost ucise prin dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid precum masacrul de la Otopeni. Abia 5 % au fost protestatari anticeauşişti, majoritatea ucişi după 22 decembrie la TVR şi în zona fostului CC, atunci într-adevăr cu rol de represiune, spre a-i goni pe manifestanţi la casele lor, după ce pozele cu „revoluţia” se făcuseră şi regimul Iliescu trebuia „lăsat să se organizeze” .

Dar înainte de 22 decembrie lumea nu ştia de aceste minciuni. Nu toată lumea asculta radio Europa Liberă, deşi documentarele de până acum şi maculatura scrisă pe această temă spun că da. Estimez că undeva la 10-15 % ascultau acest post de radio, dintre care doar 1% erau dizidenţi autentici. Ceilalţi ascultau acest post de radio din spirit de diversitate, ca alternativă la limbajul de lemn care se practica în presa oficială. De aceea, cei mai mulţi români nu ştiau în 22 decembrie despre minciunile despre miile şi „sutele de mii de victime”. Abia când aceste minciuni au fost transmise de radio-ul public şi televiziunea publică, populaţia a ieşit masiv în stradă să scandeze împotriva regimului, ca o masă de manevră. Aşanumita „revoluţie română” a fost făcută cu minciuni şi inginerii sociale iar regimul care a urmat a continuat această cutumă. Voi arăta într-o secţiune din următorul sub-capitol cum Ceauşescu a fost plimbat ca un urs de circ în căutare de călău , şi nimeni nu l-a agresat, deşi a fost dus inclusiv aproape de manifestanţii din centru la Târgovişte. Am inserat la minutul 03:02 în documentar o secvenţă cu majoritatea manifestanţilor din 22 decembrie constituită din curioşi dezorientaţi, nu manifestanţi antiregim. Cei vehemenţi erau undeva în jur de 1000-1500, agenţi ai unor agenţii de spionaj care atrăgeau atenţia.

Am arătat începând de la ora 01:41 din documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” cum spionajul civil în frunte cu CIA a încercat în România o catastrofă umanitară majoră, printr-un război cu Ungaria sau cu Iugoslavia. Scopul era denigrarea ţărilor comuniste în faţa muncitorilor occidentali, sătui de stresul capitalist. Am spus deja în acel documentar cum valul de întoarcere a iugoslavilor în dictatura comunistă din Iugoslavia, trebuia oprit printr-o astfel de inginerie dezinformaţională majoră. Falsa alarmă a pătrunderii trupelor Ungariei în România (indicativul „Radu cel Frumos”) şi informaţiile despre tancurile maghiare comasate la graniţă, ce l-au impacientat pe Şeful de Stat Major, generalul Guşă, sau închiderea talciocului din zona Mehala din Timişoara, împreună cu alte inginerii sociale de mai mică amploare au dorit a crea o criză între aceste state. Niciuna dintre aceste diversiuni nu au ieşit atunci, ci abia peste 2 ani odată cu instigarea războaielor iugoslave. Aşa că CIA s-a mulţumit pe moment să instige în România un război civil prin acele inginerii de dezinformare cauzatoare de foc fratricid, care au fost cel mai bine reflectate în mărturii la Sibiu . Dar, dacă tot aveau aici piloni pentru crearea haosului , CIA s-a gândit să vândă Occidentului ştirea unui război, atât în scopul manipulării despre caracterul diabolic al spaţiului socialist cât şi pentru sperierea omului simplu, după modelul deja clasic al profitului în dictatura capitalistă, după modelul deja clasic al profitului în dictatura capitalistă, pe care l-am descris în detaliu în altă carte  . Am văzut exemplul celor două reportaje mincinoase de la Timişoara, contrafăcute pentru publicul occidental despre existenţa unui război civil între instituţiile represive . Până la urmă, prin inginerii sociale diverse, CIA a reuşit instigarea unui război civil, dar în mare parte neasumat, făcut din dezinformări încrucişate produse unor grupuri, către care se ducea informaţia greşită că nu ar lupta de aceeaşi parte a baricadei. O singură excepţie există aici la această regulă, respectiv instigarea Armatei împotriva Miliţiei la Sibiu, după cum am arătat în detaliu în secţiunea dedicată ei.

„Baricada de la Inter” face parte din acest scenariu. Ea a fost prezentată ca un fel de Termopile românesc, sau ca o replică românească a revoltaţilor veteranilor americani din primul război mondial ce veniseră la Washington pentru a solicita un bonus promis. Celebrul general Douglas Macarthur i-a întâmpinat cu tancurile şi i-a dispersat, şi astfel s-a terminat cu revoluţia veteranilor. Proşti, americanii de rând (sic!)… cu excepţia lui Rambo, care a reuşit peste câteva decenii. Peste 60 de ani s-a înfiripat aceeaşi situaţie, la Bucureşti. Dar noi, românii, mai deştepţi şi mai curajoşi decât americanii, am făcut „Baricada de la Inter”. Numai noi şi Rambo am reuşit să învingem o armată fără arme adecvate, doar cu piepturile goale.

Un articol din 2009 din Jurnalul Naţional cu titlul „Carnajul de la Inter: epopeea baricadei” descrie „Baricada de la Inter” ca un fel de noul „pe aici nu se trece”, dar în variantă de război civil.

Văzând cum arată îmi vine în minte o altă întrebare: de ce n-a fost adusă în baricada asta şi o căruţă cu doi cai frumoşi? Maxim şasă…

La La minutul 01.50 din video-ul „Florin Filipoiu, despre baricada de la Intercontinental, din timpul Revoluției din '89” protagonistul spune că în baricadă ar fi fost aduse şi două tiruri şi două camioane mari, şi că numărul de maşini ar fi fost de 11. Maşina de Salvare şi un camion se văd în fotografia de mai sus, însă tirurile nu. Chiar dacă atunci circulaţia era mai puţin intensă, mă îndoiesc că cineva ar fi găsit tiruri parcate pe b-dul Magheru sau în apropiere, ca să le aducă în baricadă...

Mii de oameni au citit articolul de mai sus şi nu şi-a pus nimeni o întrebare simplă: împotriva cui a fost ridicată baricada asta, fraţilor? Împotriva tancurilor? Dar răspunsul s-a dat totuşi înaintea întrebării, poate tocmai să nu mai fie pusă. Da, chiar împotriva tancurilor, după cum auzim la minutul 04.10 din acel video. Aha… Deci cu o salvare, un camion, câteva birouri, câteva pubele de gunoi şi un căruţ tu faci baricadă să opreşti tancurile … Am înţeles. Ce-i drept, după cum spune acel băiat fără epoleţi din video, salvarea şi camionul din baricadă erau împinse cu umărul în direcţia opusă tancului. Cică se auzeau oamenii striviţi, dar tancul era ţinut pe loc, pentru că – nu-i aşa? – în locul lor veneau alţii precum cei 10 000 de nemuritori din armata persană. Cum dracu’ de nu ne-am gândit la asta când ne-a invadat Stalin?

Partea proastă e că, în afară de cei 6 sau 7 călcaţi de acel camion în jurul orelor 17, nu mai există nici un decedat strivit de un vehicul în data de 21 decembrie sau în noaptea de după. Peste o zi, în 22, jurnalistul Jean Louis Calderon a murit călcat de un astfel de tanc în spatele căruia se adăpostea. Am spus anterior că Dumitrache Valeria a murit în urma unui accident de circulaţie produs în zona bulevardului Păcii, dar tocmai pe 26.12.1989, fără legătură cu evenimentele. Asta înseamnă că protagonistul acelui interviu le cam minte...

Dar de ce nu s-a făcut şi pe străzile paralele baricade similare? Adică ce se aşteptau baricadiştii? Să vină tancul, să proptească în baricadă, şi să se facă blocaj în trafic pentru a fi ei în siguranţă? Oare tanchiștii nu aveau harta oraşului pa ei ca să o ia pe altă stradă, sau cum? Îmi şi imaginez pe ăia din tancurile din spate care strigă la ăia din faţă: „hai bă ce faceţi, că mă grăbesc să ajung acasă!”. La care ceilalți răspund: „N-avem ce face, frate! E blocat drumul. Ieşi din tanc şi mergi pe jos acasă că aici mai durează până vine maşina de gunoi să facă loc…!!!”.

La minutul 02.20 din acel video protagonistul spune că baricada ar fi fost eficientă. Eficientă la ce? La tancuri? Bun. Hai să zicem că baricada ar fi oprit tancurile. Dar ce eficienţă concretă în dinamica protestului anti-regim ar fi avut ea, chiar dacă ar fi rezistat? De unde ştii că tancurile ar fi venit dinspre direcţia opusă zonei de adăpostire? Ele puteau veni şi dinspre Piaţa Unirii dar şi dinspre Piaţa Romană. Dacă tu ca grup erai înspre una dintre aceste părţi, baricada de fapt ar fi fost o capcană pentru că te prindea la colţ. Adică îi şi văd pe manifestanţi cum stau ei ascunşi după baricadă, şi la un moment dat se aude un huruit de tanc în spatele lor. Atunci ăia din spate strigă ca în 23 august 1944: „treceţi batalioane române Carpaţii de partea ailaltă a baricadei, bă, că au venit pe aici!”. Dar dacă tancurile veneau pe ambele părţi? Se urcau pe baricadă ca Dan Iosif , nu?

Ei bine, neavând căruţa magică cu cei „şasă cai” în ea, până la urmă baricada a fost distrusă, după ce a rezistat eroic tancurilor dictaturii. Dar s-a văzut că pe termen lung că ea totuşi a învins, deşi a pierit, ca pasărea Phoenix. „Baricada de la Inter” a devenit un fel de leitmotiv al românismului postdecembrist, precum Decebal care s-a luptat cu mâinile goale împotriva romanilor, Menumorut, Mihai Viteazu, rezistenţa de la Mărăşeşti. Aceste evenimente au avut o oarecare eficienţă şi au întărit demnitatea naţională, în special ultimul. Baricada de la Inter a devenit simbolul naivităţii noastre naţionale, care, pentru cei bine plasaţi în instituţiile statului, are aspect de imbecilitate sau laşitate.

„Baricada de la Inter” a fost un test de inteligenţă pe care, mi-e cam jenă s-o spun, dar noi ca români l-am cam picat… Da, majoritatea celor care erau atunci pe străzi erau agenţi CIA; ei aveau ordinul să creeze această mistificare. Însă noi puteam să vedem absurditatea ei faptică şi rolul ei dezinformaţional. Cum să te apuci atunci în acea noapte să tragi de pubele, mese şi cărucioare, precum cei „şasă cai” din legendă, spre a face baricadă împotriva tancurilor? Cum să crezi zeci de ani după aceea în minciunile unora despre cum a căzut regimul care s-ar fi împiedicat în baricada făcută dintr-o salvare, un camion şi nişte pubele? Din păcate, pare justificată miştocăreala din ediţia din 14 ianuarie 1990 a „Washington Post” faţă de credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime. Însă pentru aşa ceva s-a folosit o uriaşă campanie de dezinformare, care a mers până la cenzură clasică, după cum vedem faţă de articolul ce apărea în data de 13 martie 1990 în ziarul „Chicago Tribune” “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”), semnat de Joseph A. Reaves . Vedem că el încă nu e accesibil românilor pe internet, după consacrata formulă „nu e valabil în locaţia dvs.”. E de înţeles că ceva de genul acesta s-a întâmplat cu varianta tipărită a acestui ziar, iar românii şi chiar occidentalii, nu au avut şansa unei opinii separate faţă de evenimentele din 1989.

Librăriile au fost pline de aceste cărţi de maculatură care au întreţinut această mistificare, şi nu de traducerea cărţii lui Jean Baudrillard „The Illusion of the End” editată de Cambridge, Polity Press în 1994 (şi altele din această gamă) care să comenteze expresia „Sindromul Timişoara” ( pagina 61). Pleşu era ocupat cu piţipoancele în loc să vorbească despre această carte. Liiceanu îşi descria deliciile îmbălsămării într-una din producţiile editurii sale, deşi a predat dialectica raţiunii pure sau teoria testelor falsificării prin idei opuse la Facultatea de Filosofie. Dar nu şi în viaţa reală. Tone de maculatură dezinformaţională a fost menită să ne convingă ca popor că noi ca oameni simpli ne-am fi distrus ţara. În acelaşi fel e reflectată şi tema „baricadei de la Inter”. Ne aducem aminte despre nepotrivirea în minciuni ale diferitelor surse privind morţii din 21 decembrie . La pagina 59 din cartea Ruxandrei Cesereanu „Decembrie 89 : deconstrucţia unei revoluţii”, Polirom, Iaşi 2009, citim:

„Arestaţii din 21 decembrie, mai cu seamă cei din Piaţa Universităţii, au cunoscut o noapte à la roumaine a Sfântului Bartolomeu, în care au fost maltrataţi cu bestialitate şi batjocoriţi de reprezentanţii unei Miliţii şi ai unei poliţii politice …”

Recunoaştem în această exprimare exact tehnica mincinoasă „a sutelor de mii de victime” lansată de radio „Europa Liberă” în 22 decembrie 1989. În noaptea de 23 spre 24 august 1572, regele Carol al IX-lea a dat ordin să fie ucişi zeci de mii de protestanţi la Paris. Unii spun că ar fi fost chiar 70 000. Pe timpul acela nu se minţea ca astăzi, însă trebuie totuşi să acceptăm ideea că erau destul de greu de numărat aceşti morţi. Fiind vară, ei au trebuit imediat înmormântaţi în gropi comune, aşa că nu era timp de numărat. Dar cert e că noaptea Sfântului Bartolomeu a rămas în istorie ca genocid. N-or fi fost chiar 70 000, e posibil să fi fost doar jumătate. Dar haideţi să luăm minimul posibil! Haideţi să zicem 10 000 de morţi! Cât înseamnă acest număr faţă de cel de aproximativ 50, şi acela mistificat, după cum am arătat într-o secţiune anterioară?

La aceeaşi pagină 59 din aceeaşi lucrare Ruxandra Cesereanu afirmă în spiritul celebrului personaj Caţavencu al lui Caragiale că „Bilanţul nopţii de 21 decembrie a fost de aproape o suta de morţi şi mulţi răniţi”. Deci, „după lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani”, noaptea à la roumaine a Sfântului Bartolomeu din 21 spre 22 decembrie de la a avut un bilanţ aproape o sută de morţi. Recunoaştem aici exact minciunile CIA de la postul de radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime”. O întreagă armată de astfel de Caţavenci au scris cărţi despre tragedia din decembrie 1989, sponsorizate gras din „fonduri europene” pentru a ne îndobitoci naţional. În articol „30 de ani de la Baricada de la Inter. Nimeni nu a fost condamnat. VIDEO: Ceaușescu vorbind despre străinii care vor să pună mâna pe România” citim că „unităţi de salubrizare spală asfaltul de sânge” . Ne şi imaginăm cisternele cu apă care muncesc de zor să spele asfaltul. Vedem valurile însângerate de parcă ar fi eviscerat eschimoşii nişte balene eşuate.

Singurii morţi confirmaţi de documente ca ucişi în 21 decembrie în Bucureşti s-au întâmplat pe la orele 16.30-17, datorită camionului care a intrat în mulţime, accident ce seamănă a diversiune. Alex Mihai Stoenescu spune la pagina 334 din partea a doua a volumului 4 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România” că la ora 16.15 acest autocamion împreună cu alte 7 plecau de la sediul MApN din Drumul Taberei pentru a ajunge la Universitate. Putem intui că au ajuns undeva la 16.40-16-50 în zonă. Dacă ar fi avut sirenă, ar fi putut ajunge în jurul orei 16.30. Am arătat în secţiunile anterioare cum morţii daţi ca împuşcaţi în data de 21 nu au date clare privind data morţii sau raport medico-legal de constatare a decesului în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 . Am văzut minciuni colosale în situaţia morţilor din 21 decembrie de la Cluj .

Chiar dacă acei morţi relataţi în mod înşelător de aceste documente oficiale ar fi fost ucişi în 21 decembrie, atunci, pe de o parte decesele au fost accidentale, cum e cazul cu descărcarea involuntară a armei la Cluj, sau a accidentului cu camionul în Bucureşti. Pe de altă parte, nu armata a fost responsabilă pentru morţii şi de dinainte de 22 şi cei de după. Cei mai mulţi morţi ai mascaradei din 1989 au venit de la lunetiştii CIA sau chiar focuri trase din drone, aşa cum s-a întâmplat în instigarea războaielor iugoslave sau a celui sirian. Armata nu a reprimat manifestanţii în sensul în care am fost minţiţi să credem, cum s-a tot făcut în istorie. Şi noi românii şi americanii şi samuraii japonezi şi orice popor, am fi fugit mâncând pământul dacă represiunea ar fi avut loc astfel. Aşa ceva e cel mai inutil mod de a lupta şi muri. Şi exact acesta e motivul pentru care domnişoare arătoase puneau flori în armele soldaţilor în 21 decembrie. Dacă unul ar fi deschis focul atunci, se golea instantaneu zona, aşa cum s-a şi întâmplat la Sibiu şi Cluj şi ideea de revoluţie urmată unei revolte populare s-ar fi risipit precum ceaţa. Străzile ar fi rămas goale şi atunci am fi înţeles încă de după expirarea celor 365 de zile promise de CDR că România a fost şi încă e parte a unui experiment social foarte periculos .

Unde-i carnagiul? Unde-i măcelul de care vorbea generalul Militaru? Din păcate acesta chiar urma să vină tocmai pentru a crea false probe pentru aceste minciuni şi altele spuse înainte. „Opriţi măcelul” a fost un test de credulitate cu consecinţe tragice, pe care noi l-am picat. Dacă ar fi răspuns cineva "Care măcel, spionule dezinformator?", nu mai exista niciun măcel. De fapt măcelul abia apoi s-a întâmplat tocmai pentru că noi eram dispuşi să credem că ar fi fost posibil. Cum nimeni nu a pus sub semnul întrebării existenţa unui măcel, acesta chiar a venit după aceea, pe şest, şi mutat „din pix” în 21, după cum am arătat în detaliu în secţiunea aferentă . Iată cum campania panicardă a presei faţă de COVID-19, care ameninţa populaţia cu moartea prin noul virus ucigaş, şi-a avut o primă etapă tocmai în decembrie 1990. Baricada de la Inter a fost o manufacturare de probe pentru spectatorii occidentalii cum că în România ar avea loc un război între populaţia revoltată şi forţele represive fidele lui Ceauşescu, ceea ce CIA a dorit cu aceste inginerii. Doar că ele n-au ieşit în 1989 în România, ci abia peste aproape 3 ani, în instigarea războaielor iugoslave.

La pagina 2 din Sentinţa nr. 2 din 2-II-1990, a dosarului 33/1990, membrii CPEx, Postelnicu Tudor, Bobu Emil, Dincă Ion şi Mănescu Manea au fost acuzaţi de genocid, pe baza dezinformărilor încă active, lansate de CIA prin vocea radio Europa Liberă. Ei erau ameninţaţi chiar cu închisoarea pe viaţă, după cum se poate citi la pagina 19 din acest document. La pagina 2 citim despre primul dintre ei că:

„…a avut o atitudine pasivă faţă de măsurile preconizate pe data de 17 decembrie 1989 şi nu s-a opus la cele luate în noaptea de 21 decembrie 1989.”

Cam aceeaşi atitudine se repetă şi la ceilalţi. La pagina 7 din Decizia nr. 141 luată în urma şedinţei din 14 noiembrie 1991 în dosarul 86/1991 se spune că inculpaţii ar fi fost vinovaţi, dar fără să se arate concret care sînt acele probe care îi incriminează, acesta fiind un proces stalinist iniţiat de dictatura capitalistă.

La pagina 7 este inclusă minciuna cum că Ceauşescu ar fi ordonat foc pe 17 împotriva manifestanţilor. Voi arăta într-o secţiune din subcapitolul următor că el fusese în prealabil dezinformat că armate străine invadaseră teritoriul României şi că s-a manufacturat înregistrarea audio a teleconferinţelor sale spre a părea că ar fi cerut împuşcarea manifestanţilor, de care în acel moment nu ştia că există.

Atât procesul lui Ceauşescu cât şi cel al membrilor CPEx de câteva luni mai târziu arată o formă stalinistă a capitalismului instaurat de după anii 1990 în România, aşa cum se vede în Sentinţa nr. 2 din 2-II-1990, dosar 33/1990. El va continua în anii următori prin manufacturarea probelor în dosarului nr. 243/1994 şi 108/1996 de la Timişoara, deşi aici la nivel aparent hotărârile publice din aceste dosare par echitabile, de achitare. Scurtul text scris de mână pe sentinţa nr. 200 din16-11-1996, care dă în nefiresc informaţia despre un recurs ulterior admis, poate fi şi ea o plantare de probe, după cum am argumentat la începutul acestui subcapitol . Stalinismul capitalist a revenit în forţă după aproximativ o decadă, după cum s-a văzut în decizia nr.121 din Şedinţa din 2 martie 2006 a dosarului 1109/1/2005, pe care am analizat-o într-o secţiune anterioară . El a continuat până în zilele noastre, odată cum s-a văzut cu condamnarea lui Gheorghe Dincă , fără nici cea mai elementară probă în procesul răpirii Alexandrei Măceşanu. Aceste cutume staliniste din ju$tiţie au fost dublate de deportările milioanelor de români manipulaţi de promisiunile mincinoase ale „Visului American” sau de teama marginalizării într-un stil de viaţă agrar, pe fondul distrugerii economiei naţionale, despre care voi detalia în capitolul 3.

O parte din această vină, atât pentru 1989 cât şi pentru dezastrul de după, o avem şi noi, pentru că am crezut acele minciuni. La fel o avem şi astăzi pentru faptul că nu spunem adevărul despre tragedia ce se întâmplă zi de zi şi ceas de ceas în România. Şi dacă nu ne trezim din aceste poveşti frumoase cu final tragic spuse de stalinismul capitalist, vom dispărea cu totul. Da, e greu de făcut faţă presiunilor, aşa cum se fac asupra mea . Dar dacă la aceste ameninţări răspundem cu capul plecat, atunci chiar că sîntem viermi, şi vom pieri călcaţi în picioare.

În toate aceste ipoteze s-a manufacturat imaginea diabolică a lui Ceauşescu, în acord cu planul CIA descris în capitolul precedent. Dar imaginea dictatorului a fost mult mai dramatic întunecată decât atât, împreună cu propria noastră percepţie despre crimele din 1989, după cum am arătat la nivel mediu de detaliu in documentar si voi arata la nivel maxim de detaliu in în următorul subcapitol .

Gabriel Baldovin