5 ipoteze pentru moartea lui Gheorghe Ursu

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.3. 5 ipoteze pentru moartea lui Gheorghe Ursu

M-am regăsit foarte mult în personalitatea lui Gheorghe Ursu, o combinaţie imposibilă între boemie visătoare şi rigurozitate matematică. Aşa mă simt şi eu, şi aşa a fost şi probabil cel mai mare pictor român din istorie, Ion Țuculescu, de profesie biolog. Mă simt uneori mai aproape de comunitatea academică decât de cea artistică, deşi nu m-aş fi împăcat vreodată cu gândul că nu am dat totul pentru a fi artist. Absolvent al Facultăţii de Construcţii din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti, Gheorghe Ursu era unul dintre cei mai importanţi ingineri constructori din ţară. Era şef al secţiei de Cercetare şi Proiectare din „Institutul pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală” din Bucureşti ISLGC. În acelaşi timp, omul era şi poet, scriind nişte versuri destul de interesante, şi fiind parte din cercurile unor scriitori şi artişti ai vremii. Îşi petrecea verile la 2 mai şi Vama Veche, acolo unde se strângea vara o foarte interesantă comunitate de artişti şi nonconformişti din întreaga ţară. Ursu avea vaste cunoştinţe de istoria artei, după cum putem auzi chiar din propriile spuse la minutul 19.16 din documentarul TVR „Babu - Cazul Gheorghe Ursu” , unde vorbeşte de Marc Chagall şi Salvador Dali. Dacă înlocuiţi studiile tehnice de la Facultatea de Construcţii cu filosofia, psihanaliza şi psihopatologia, atunci Gheorghe Ursu iese exact profilul meu. Mi-a plăcut şi mie matematica însă, paradoxal, nu fizica/chimia şi nici literatura predată la şcoală. Cam asta mi s-a părut mult timp că e diferenţa dintre noi. M-am regăsit realmente în el ca dizident şi ani de zile am acceptat faptul că dictatura comunistă e mai rea decât cea capitalistă pentru că măcar cea din urmă te lasă în viaţă.

Oficial ni se spune că Gheorghe Ursu ar fi ucis în închisoare după acţiuni de dizidenţă politică. Şi totuşi cazul Gheorghe Ursu este una dintre marile minciuni pe care dictatura capitalistă ni le-a servit cu nonşalanţă în aceşti 33 de ani de îndobitocire naţională. Până recent şi eu l-am crezut ca unul dintre martirii dictaturii comuniste, O dată la câteva luni presa readuce în atenţie subiectul achitării torţionarilor lui, fapt ce oripilează opinia publică. Dar de fapt această telenovelă de proastă factură est doar o strategie de dezinformare publică prin repetare a minciunii asemenea unei reclame ponosite, la fel ca şi cea a condamnării lui Iliescu din „dosarul revoluţiei” şi „mineriadelor”.

Odată cu documentarul meu şi această carte am avut o însă revelaţie tristă în ceea ce-l priveşte, la fel ca şi cu Lucia Hossu Longin şi cu Doinea Cornea, după cum vom vedea în secţiunea următoare. Am ajuns la 5 ipoteze în ceea ce-l priveşte pe Gheorghe Ursu. Prima, şi cea mai probabilă, se bazează pe deducţiile logice din prezumtiva autenticitate a documentelor menţionate mai jos. Conform lor, Gheorghe Ursu a fost un securist sub acoperire infiltrat între dizidenţii români autentici şi apoi suspectat de colegi şi superiori ca defector CIA. Dar, din experienţa mea cu spionajul civil, există posibilitatea ca toate sau o parte dintre aceste documente să fie manufacturate, după modelul descris în secţiunea „Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În acest moment aşa ceva mi se pare puţin probabil, dar nu imposibil. Această posibilitate deschide uşa către alte 4 variante, ceva mai puţin probabile, despre care voi scrie la finalul acestei secţiuni. Deocamdată însă o voi analiza pe prima, varianta cea mai probabilă, dedusă din premisa că documentele citate sînt autentice.

Încă de la minutul 03.30 din documentarul TVR „Babu - Cazul Gheorghe Ursu” linkat mai sus, aflăm de la Camilo Baciu, care se declară cel mai apropiat prieten al său, că tatăl lui, Vasile Ursu, era unul dintre cei mai cunoscuţi medici din Galaţi. Clientela sa era toată lumea bună din zonă inclusiv ofiţeri de Securitate. A ajuns chiar un fel de prefect de Galaţi. Cum? Cum adică prefect de Galaţi, că atunci nu se numea aşa funcţia asta? Să fi fost cumva adică prim secretar judeţean de partid, aşa cum se numea atunci? Cam suspectă redenumirea asta înşelătoare, pe care o auzim repetată într-o altă formă în ceea ce-l priveşte pe însuşi Gheorghe Ursu. Aflăm de la Baciu că eroul meu din prima tinereţe fusese „secretarul tineretului progresist” pe judeţul Galaţi. Cum, cum? N-am auzit de formula asta. Dar dacă a fost „secretarul tineretului comunist”, asta nu sună deloc bine şi nu se potriveşte deloc cu alura lui de dizident boem pe care o ştiam eu… E ca şi cum aş fi fost eu membru de partid, orice partid, după ce am scris cartea „Stârpirea Vampirilor” .

După cum am văzut în secţiunile anterioare, multora din neo-burghezia comunistă li se năzăriseră idei capitaliste, în special spionilor din Securitate. Alţii deveniseră capitalişti datorită frustrării de a fi schimbaţi din funcţiile importante pe care le avuseseră, conform cu planul de „rotire a cadrelor”. Mulţi erau frustraţi din acest motiv. Însă dacă îşi arătau nemulţumirea şi susţineau idei critice la adresa partidului sau a lui Ceauşescu, riscau mult mai multe. Dictatura comunistă era mult mai severă faţă de libertatea de expresie decât cea capitalistă de astăzi. Articolele 28 şi 29 din Constituţia Republicii Socialiste România menţionează cu un echivoc tipic:

„Art. 28. Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
Art. 29. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.”

Observăm faptul că susţinerea opţiunilor politice de dreapta era foarte uşor să fie catalogată drept fascistă sau antidemocratică. Însă articolele 166 şi 1661 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968, adică însuşi Codul Penal al Republicii Socialiste România erau foarte ferme:

„Propaganda în favoarea statului totalitar Art. 166. - Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Propaganda constă în răspîndirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale Art. 1661. - Iniţierea, organizarea, săvîrşirea sau sprijinirea de acţiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Expunerea în public a ideilor dizidente în acea perioadă era un risc uriaş. Desigur, astăzi dictatura capitalistă e una negociabilă; întâi jandarmeria („riot police” se numeşte în alte ţări) le dă amendă celor „recalcitranţi”, apoi îi bate dacă nu se potolesc. Abia în cazuri extreme îi trimite la închisoare. Dar, dacă vede că protestatarii sînt îndârjiţi, până la urmă îi lasă în pace să-şi manifeste năduful, urmărind mai curând să-i sperie pe adepţii lor să nu-i urmeze. Desigur, nici dictatura comunistă nu-i băga la închisoare pe toţi care erau prinşi că critică regimul.

Oricum, Gheorghe Ursu rămăsese în continuare şef de atelier, nu avea motive de frustrare. Familia lui era una privilegiată în sistemul comunist şi, vom vedea mai jos, a ajuns şi mai privilegiată în cel capitalist. Când aud de şefi dizidenţi mă gândesc la cei care ne instigau în firmele în care lucrat să criticăm conducerea. Cei care muşcau momeala erau daţi afară în câteva luni, că aşa-i în dictatură. Ce noroc pe „şefii dizidenţi” că nu păţeau niciodată nimic …!

Ceva de genul acesta era şi Gheorghe Ursu. Din comunicarea ministrului de interne Gheorghe Homoştean nr. 122/85 către ministrul de externe Ştefan Andrei aflăm că Ursu călătorea frecvent în străinătate. Ceee? Deci tu eşti dizident anticomunist şi primeşti liber la călătorie în Occident? Cam ăsta era şi profilul unuia dintre şefii haosului din 1989, capul dezinformărilor de la etajul 11 din TVR, vestitul Silviu Brucan… Acelaşi lucru se poate vedea şi la pagina a 2-a a Raportului DSS Nr. D/0290247/30.01.1985.

Mai mult decât atât, în Sentinţa Penală numărul 49 din 14 Iulie 2003 emisă de Curtea de Apel Bucureşti citim la pagina 2 paragraful 2 că „preda note informative Securităţii”, fapt desigur notoriu pentru toţi ce primeau paşaport şi călătoreau în afara ţării.

Asta chiar că îmi aduce aminte de „şefii dizidenţi” din firmele de pe unde am lucrat… Ei erau de fapt nişte cârtiţe ale patronului pentru a testa obedienţa angajaţilor (sau, mai bine spus, supuşilor) faţă de noul principe a neo-medievalismului contemporan, oatronul. Cum de a putut Gheorghe Ursu să primească paşaport de călătorie, în condiţiile în care ştim că nu oricine ieşea din ţară? Observăm că, din aceste documente, omul cam era un privilegiat al sistemului. De ce ai fi dizident în asemenea condiţii? Omul avea motive să fie un sabootor, aşa cum au fost majoriteatea neoburghezilor comunişti, cu ajutorul cărora s-a şi realizat tragedie din 1989. Dar nu avea motive să fie un disident, precum sunt eu, de exemplu, după ce dictatura capitalistă mi-a luat casa şi mi-a distrus familia, aşa cum am arătat în articolul „Papagalul Chiri si relatia mea cu capitalismul” . Aş paria că, dacă aceste documente sînt într-adevăr autentice, omul era un infiltrat al Securităţii în comunitatea boemă din litoralul sudic românesc. În următorul paragraf aflăm că

„Întreţinea încă din 1974, relaţii cu persoane din emigraţia română, îndeosebi scriitori şi poeţi de la care a primit opt numere din revistele „Limite” şi „Ethos”, ce conţineau articole critice la adresa situaţiei din România”

Apoi mai jos citim că

„A furnizat postului de radio Europa Liberă două materiale în care a comentat negativ, măsurile luate de PCR…”

Stai un pic! De unde ştiai tu ca sistem represiv că Gheorghe Ursu a furnizat acele materiale la Europa Liberă? Nu cred că Securitatea avea infiltraţi în CIA ca să dea raportul despre Ursu. Nu cumva l-ai însărcinat tu să o facă? Nu cumva l-ai trimis acolo în misiune? Ciudăţenia e că au existat dizidenţi cu activitate mult mai agresivă la adresa sistemului, precum Doina Cornea, care nu au trecut prin suplicii precum Ursu. De fapt, ce i s-a reproşat a fost un jurnal secret, un fel de „secretul armei secrete” sau piatra filosofală a dizidenţei, care – mare păcat pentru istorie (sic!) – a dispărut fără urmă. Responsabil pentru dispariţia jurnalului magic a fost generalul SRI, Eugen Grigorescu, condamnat în 2005 la 3 ani de închisoare pentru această faptă, după cum presa a vuit în cor. Măi să fie! Un spion condamnat pentru un civil… Asta miroase a dezinformare de la o poştă.

În ultimul paragraf de la pagina 2 din Sentinţa Penală numărul 49 din 14 Iulie 2003 citată mai sus aflăm că fiica sa Olga a emigrat în SUA în anul 1983 împreună cu soţul acesteia Miron Ştefan. La pagina 11 aflăm că întreaga familia a lui Ursu a urmat-o în 1986, după moartea sa. În data de 4 octombrie 1095, congresmanul american Sydney Yates i-a scris o scrisoare ambasadorului român de la Washington (Nicolae Gavrilescu), prin care îi cerea explicaţii despre situaţia lui Gheorghe Ursu. Din ea reiese că Yates se ştia cu Olga şi Miron Ştefan. În data de 17 octombrie seful sub-comitetului Congresului American pentru Europa si Orientul Mijlociu, Lee Hamilton, scrie şi el ambasadorului Gavrilescu o scrisoare prin care se interesează de Ursu. În data de 17 Noiembrie, chiar în ziua morţii lui Ursu, urmează o a 3-a scrisoare care cere lămuriri pe această temă către Gavrilescu, venită dinspre Mark Siljander, membru al comisiei de afaceri externe a Congresului American. Cum se explică o astfel de preocupare atâta timp cât Gheorghe Ursu nu era cetăţean american? Sau era şi nu ştim noi?

Şi aici apare o fractură logică în discursul evenimentelor. La aproape o lună şi jumătate de la prima scrisoare şi la o lună după a doua, în data de 17 noiembrie Gheorghe Ursu a decedat, moarte acceptată oficial ca datorată bătăilor primite în închisoare. În documentarul făcut tot de TVR „Memorialul Durerii-Gheorghe Ursu (EPISODUL 35)” , dar şi în cel menţionat mai sus se spune că decizia de ucidere a sa s-ar fi datorat tocmai interesului de a scăpa de presiunile dinspre SUA. Dar aşa ceva nu are nici un sens. De fapt la aceste presiuni Ursu ar fi trebuit eliberat.

Cum se face că scriitori precum Paul Goma sau Virgil Tănase, Monica Lovinescu şi alţii reuşiseră să primească paşaport pentru a părăsi ţara, dar Gheorghe Ursu nu doar că nu a primit aşa ceva, dar a fost chiar arestat şi trimis şi în judecată pentru fapte irelevante de dizidenţă? Cum se face că la instanţele unor congresmani americani de a fi eliberat, el e ucis, de parcă România nu ar fi avut nevoie de graţiile SUA? Dimpotrivă, pentru „Clauza Naţiunii celei mai Favorizate” un astfel de favor ar fi fost un preţ foarte uşor de plătit.

O singură excepţie ar explica aşa ceva, respectiv faptul că el ar fi fost prins ca spion CIA de fidelii regimului din Securitate. E foarte probabil ca presupusa sa dizidenţă să fi fost de fapt o misiune. Iniţial el a îmbrăţişat ideile dizidente doar formal, ca misiune de infiltrat în grupul de dizidenţi de la Europa Liberă, dar a sfârşit devenind un infiltrat CIA în Securitate, fiind racolat într-una din călătoriile sale în Occident, dacă aşa ceva chiar a existat. Astfel se poate explica faptul că a putut el călători în străinătate. Prin pârghii diverse el a aranjat ca fiica sa Olga să emigreze în SUA, pavând calea pentru întreaga sa familie. Acest eveniment le-ar fi putut trezi suspiciuni colegilor/şefilor săi din Securitate, care îl ştiau cu altă misiune în Occident. El risca astfel să devină un nou caz Pacepa, ceva mai mic. Unii securişti l-au mirosit şi l-au ucis, aşa cum se întâmplă în general cu spionii defectori. Şi atunci ei fie i-au făcut felul în modul tipic de pedepsire a spionilor dubli, fie, mai puţin probabil, a fost sacrificat de proprii colaboratori exact cu scopul de a arăta falsa imagine stalinistă a ceauşismului, aşa cum am văzut în cazul documentarului „Afacerea Tănase” din primul subcapitol. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu Edward Snowden dacă ar fi fost într-adevăr cine pretinde că e, deşi eu unul cred că şi el e un cal troian al CIA & FSB pentru a depista nostalgicii din spionajul rusesc.

Încă o dată menţionez că varianta asta mi se pare cea mai probabilă. Însă ea are şi câteva puncte slabe. Cel mai important dintre ele este acela că CIA nu şi-ar fi lăsat omul pradă închisorii şi bătăilor. Generalul Pleşiţă, cel sub a cărui protecţie CIA organizase „Afacerea Haiducu” şi falsul atac de la postul de radio Europa Liberă în 1981 , fusese destituit în 1984, dar am văzut că nu i s-a întâmplat nimic. A scăpat doar cu destituirea după ce au existat suspiciuni asupra activităţii sale. La fel erau destui pioni care îl puteau salva pe Ursu. Dincolo de asta, există posibilitatea ca aceste documente sau unele dintre ele să fie false, manufacturare de probe în documente. Există indicii pentru aşa ceva. De exemplu doar una dintre scrisorile congresmanilor e semnată, cea a lui Siljander, dar şi aceasta fără ştampilă...

Apoi, la pagina 11 din Sentinţa Penală numărul 49 din 14 Iulie 2003 citată mai sus aflăm de existenţa unui raport medico-legal cu numărul E2/3235/1990 privind moartea lui Ursu. Conform acestuia, moartea sa s-a datorat unei „peritonite purulente Generalizate” la intestinul subţire, datorată unor… leziuni din partea unor obiecte dure. La pagina 15 se spune că acestea ar fi fost „spiţul pantofilor”. Nu sînt medic şi nu mă pricep la boli (fizice). Dar ştiu şi eu că peritonită făceau colegii mei de la şcoala generală care nu se operau la timp de apendicită. O simplă căutare în online arată că peritonita se datorează unei „agresiuni septice sau chimice” , nu bio-mecanice , după cum citim în articolul „Peritonita: cauze, simptome si tratament chirurgical” , publicat de web-site-ul Medicover. Conform articolului „Peritonită” publicat de web-site-ul Medlife,

„Peritonita se defineşte ca un proces inflamator al peritoneului cauzat de un agent, precum:

bacterii;
fungi;
virusuri;
talc;”

Povestea asta cu peritonita produsă de lovituri de şpiţ de pantof, ce i-ar fi cauzat moartea lui Ursu, seamănă cu cea cu morţii de boli terminale trecuţi tacticos la COVID, aşa cum s-a făcut în cei 2 ani de mascaradă . Nu exclud posibilitatea ca el să fi murit în urma loviturilor. Dar faptul că în urma lor ar fi făcut peritonită miroase a minciună gogonată.

La pagina 22 din aceeaşi Sentinţă Penală numărul 49 se precizează că cel puţin 5 martori nu au observat nimic abuziv faţă de Ursu. E posibil ca aceşti martori denigraţi să spună adevărul, iar datele care confirmă cealaltă ipoteză să fie manufacturate. În acelaşi fel, condamnarea generalului SRI Eugen Grigorescu la 3 ani de închisoare în 2005, pentru dispariţia presupusului jurnalul magic al lui Gheorghe Ursu, e posibil să fi fost o misiune de a ascunde ceea ce nu a existat niciodată.

Mai mult decât atât, presupuşii torţionari ai lui Ursu erau toţi oamenii Securităţii. La minutul 03.30 din documentarul TVR Babu - Cazul Gheorghe Ursu îşi face apariţia un fals băiat de cartier, pe numele lui Marian Clită, care ar fi unul dintre aceştia. Clită se comportă exact opus personajelor interpretate de celebrul grup de umor din anii 2000 „Vacanţa Mare”, în special miliţianul Garcea; dacă aceste personaje încercau cu un limbaj de lemn prost articulat să pară că aparţin unor cercuri superioare condiţiei lor sociale, de data asta îl vedem pe acest Marian Clită cum interpretează prost un personaj din lumea interlopă cu o atitudine de Andrei Pleşu. I s-au montat un lanţ la gât de cocalar şi cercel în ureche, dar fără nici cel mai mic accent sau jargon specific „băieţilor de cartier” (vezi cartea „Vieţaşii de pe Rahova” pentru comparaţie) . Cu o dicţie de om educat, acest Clită se declară la minutul 06.11 „delicvent de drept comun, spărgător de case”. O singură dată pe parcursul acestui interviu acest Marian Clită improvizează un fals limbaj interlop, zicând la minutul 19.13 „du-te dracu de-aici de pinguin!”. Expresia asta mi se pare prea academic spusă, pare o probă ratată la facultatea de teatru …

În lumea interlopă „facultate” înseamnă închisoare, dar la Marian Clită pare că e invers; se pare că a fost măcar pe la filologie pentru că dă dovadă că cunoaşte nişte termeni mai specializaţi. Vorbind despre felaţie la minutul 30.57, acest ciudat delincvent vine cu precizarea "adică s-o spun aşa in argou: ...adică sa-i sugă p...a". Ştiu că pe la închisori există cărţi şi deţinuţii se pot documenta. E posibil ca acest Clită să fi făcut studii de filologie ca autodidact. Dar mi se pare chiar cam mare coincidenţa ca tocmai el să fi nimerit în a deveni călăul lui Gheorghe Ursu. E mult mai probabil ca el să fi învăţat întâi câte ceva din aceste domenii prin facultate (probabil Academia „Ştefan Gheorghiu”), şi abia apoi să fi fost infiltrat ca infractor în celulă alături de Ursu. Parcă prea repede a adoptat un limbaj specific instituţiilor represive, după cum auzim la minutul 06,56, dezvăluind despre un actual partener de tortură a lui Ursu cum că alături de el înainte „mai formasem nişte echipe”. De fapt omul spune cu gura lui la minutul 05.46 că era colaborator cu Securitatea/Miliţia

Iată aşadar câteva indicii care trag în partea opusă primei ipoteze conform căreia ar fi fost ucis de Securitate după ce l-ar fi prins ca spion dublu. A doua ipoteză o contrazice total pe prima, şi constă în faptul că Securitatea l-a pedepsit pe el pentru plecarea fiicei sale în SUA, pentru a da un exemplu celor care vor să plece din ţară. Securitatea s-ar fi putut răzbuna pe o rudă de gradul 1 şi astfel a pus presiune pe potenţialii defectori /agenţi dubli. Cu toate astea, această ipoteză mi se pare cea mai puţin probabilă, pentru că nu mai era nevoie de toate poveştile de mai sus. Se putea spune adevărul, cu exact acelaşi impact. Însă cea de-a treia ipoteză o poate completa pe prima; Gheorghe Ursu ar fi putut fi într-adevăr spion dublu CIA, dar această agenţie de spionaj l-ar fi extras chiar înainte de a fi torturat, după care a făcut la fel cu membrii familiei. În locul său ar fi putut fi adus un bolnav cronic de cancer la colon, pancreatită sau o altă boală a organelor interne şi astfel s-a creat această poveste, cu rezonanţă în diabolizarea imaginii lui Ceauşescu.

A patra posibilitate este aceea ca el însuşi să fi avut această boală pe care a descoperit-o prea târziu. Supărat de imposibilitatea de a se salva, el a spus câteva vorbe la mânie pe sistemul comunist, incapabil de a-l salva. Acest fapt i-a atras arestarea, conform legislaţiei citate mai sus. În cele din urmă a murit şi consemnat la moarte prin violenţă precum morţii de boli terminale la COVID în zilele noastre. CIA apoi i-a convins pe membrii familiei contra unor beneficii să susţină naraţiunea torturii, în scopul diabolizării imaginii lui. Aşa se poate explica şi faptul că fiul său Andrei este un mare pilon al dezinformării astăzi, după cum vom vedea în capitolul 4 . Vom vedea acolo cum, profitând de empatia publică faţă de moartea tatălui său, fiul său Andrei Ursu va încerca să cârpească ideea teroriştilor în opinia publică. Totuşi nici această ipoteză nu e foarte probabilă, în sensul că medicii ar fi putut da declaraţii despre criza lui de furie la aflarea diagnosticului. Ar fi fost prea greu de închis gura la toţi.

În sfârşit cea de-a 5-a ipoteză este o variantă a celei de-a patra, exceptând boala. Gheorghe Ursu ar fi putut fi prins cu activităţi ilegale şi arestat, dar ar fi putut muri în urma unui accident divers de anchetă, ce părea total improbabil pentru opinia publică. Pentru a-l face mai credibil medicii legişti au manufacturat probele care să ateste că Gheorghe Ursu ar fi fost bolnav înainte. După 1989 acestea ar fi putut fi demontate şi continuate cu alte false probe care să dea impresia că ar fi fost torturat.

Un alt caz similar cu cel al lui Gheorghe Ursu este perla dizidenţei române, Doina Cornea. Pare incredibil, dar şi ea a fost un fel de Gheorghe Ursu, după cum voi arăta în următoarea secţiune

Gabriel Baldovin