Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.15. Falsul autoportret de securist al lui Pavel Coruţ; o fentă pentru a abate atenţia de la DIA
În această secţiune voi da un răspuns clar la întrebarea care încă se mai pune şi astăzi: „Cine a tras în noi după 22?”. Această întrebarea deschide şi pe cea „Cine a tras în noi până în 22?”. Secţiunea de faţă dă răspuns şi la aceasta după ce pas cu pas, în documentar şi în această carte am mers pe firul logic al evenimentelor. E o secţiune ceva mai dificilă în prima parte a ei, însă totul se va clarifica în cea de-a doua, în aşa fel încât să nu mai existe dubii.
DSS, DIA, CIA şi altele în evenimentele din decembrie 1989 şi după
Securitatea, adică „Departamentul Securităţii Statului” (DSS), a fost făcută responsabilă în ochii opiniei publice pentru crimele din decembrie 1989. În acele zile aproape toţi românii credeau că „securiştii” au făcut acele crime, din intenţia de a-l menţine şi apoi de a-l readuce pe Ceauşescu la putere. Discursul crainicului celebrul crainic TVR Teodor Brateş cum că „Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă” (USLA) ar fi fost… „terorişti, ce anti-terorişti!”, a format pe loc această percepţie publică a identificării securiştilor cu „teroriştii”. Paradoxul e că formula „securişti-terorişti” este adevărată în proporţie de peste 90%, dar nu 100%, suficient ca săfie totuşi o minciună. Deşi proporţia de adevăr în ea este mare, totuşi minciuna e mult mai mare decât adevărul comunicat.
Ca parte ale instituţiilor represive, adică teroriste, la adresa omului simplu, DSS a fost o instituţie teroristă precum toate celelalte. Unii securişti chiar au luat parte la organizarea evenimentelor, iar cel mai clar exemplu este al deconspirării la Sibiu a ofiţerului de Securitate, Moldovan Ioan Mircea, foarte probabil de către un coleg care punea umărul la picarea sistemului, după cum am argumentat în capitolul 2 . O situaţie aproape la indigo este cea a lui Dan Marin la Bucureşti, fost campion mondial cu echipa naţională de handbal a României, despre care de asemenea am detaliat în capitolul 2 . Omul era angajat la MI în 1989, aşa cum se întâmpla cu orice sportiv al clubului Dinamo. El a fost lovit cu bestialitate de nişte „revoluţionari” care „s-au gândit” să-l legitimeze tocmai pe el şi să-i descopere „arma criminală” şi „legitimaţia”, elemente specifice muncii sale. Nimeni nu s-a gândit să verifice dacă arma a fost folosită, să-i facă o expertiză spre a vedea vinovăţia sa, sub potopul de acuzaţii despre „securişti-terorişti”. La această situaţie e foarte probabil să fi participat colegi şi superiori ierarhici, care au vrut să dea un exemplu pentru ceilalţi înainte ca aceştia să-şi urmeze jurământul depus pentru apărarea regimului şi a conducătorului suprem. Denigrarea acestui handbalist campion mondial a avut tentacule până la un crainic sportiv, prezent şi el în acele ore la TVR, care a refuzat să-l recunoască drept fost sportiv de performanţă.
Alte situaţii de sabotaj asupra sistemului din partea unor securişti pe care îl „serveau” sub jurământ e posibil să fi fost cazul Dominic Paraschiv de la Timişoara şi Frigator Alexandru Leonard, la Braşov , despre care am detaliat în capitolul 2. Am arătat acolo că e probabil dar nu sigur că Paraschiv şi Frigator ar fi fost angajaţi ai DSS. Însă celebrii securişti defectori la spionajul occidental precum Pacepa sau Haiducu, despre care am scris detaliat în capitolul 1, sînt părţi active ale pregătirii asaltului de către spionajul occidental asupra regimului din România. De asemenea, unii securişti au fost infiltraţi printre manifestanţi în decembrie 1989, şi chiar au dat tonul scandărilor anti-regim la protestul enoriaşilor pentru pastorul Laszlo Tokes, la mitingul din 20 decembrie de la Timişoara sau în unele maşini din care se sărbătorea „victoria”. Din filmările acestor evenimente se poate observa cu majoritatea este confuză, privind la aceşti minoritari „curajoşi” cu uimire dar şi suspiciune. Dacă ar fi fost cu adevărat „revoluţionari” autentici, ei ar fi închegat grupuri în jurul lor şi ar fi format mişcări precum „Solidaritatea” din Polonia, formată în jurul lui Lech Wałęsa.
Cei mai mulţi dintre ei însă erau simpli pioni ce jucau rol de revoluţionari doar pentru a-i stimula pe curioşi să facă la fel. În câteva zile vocile lor au devenit obediente faţă de grupul Brucan-Voiculescu-Măgureanu, care au preluat puterea şi i-au dat-o formal celui care părea cel mai popular în acele zile, fostul ministru al apelor, Ion Iliescu. Ei l-au folosit ca marionetă şi scut de trimis în justiţie, în cazul în care lucrurile ar fi mers prost. Acesta este modelul „democraţiei”. Cel mai popular dintre „revoluţionari”, Dan Iosif, s-a dovedit foarte obedient faţă de acest grup şi a refuzat investiţia cu putere atunci când cei păcăliţi de discursul său l-au propus lider al mişcării de stradă. Aşa ceva nu face niciodată un adevărat revoluţionar. Prin urmare, foarte probabil că Iosif avea alte ordine atunci. Vom vedea la partea de manipulare că i s-au dat şi alte ordine decât acelea de a inflama manifestanţii, respectiv de a-i demoraliza pe alţii, atunci când lucrurile au luat-o pe făgaşul dorit.
Aşadar, securiştii sabotori ai sistemului erau mai puţini decât cei fideli regimului. Însă, fiind coordonaţi de agenţii de spionaj mult mai eficiente decât DSS, ei i-au scos pe ceilalţi din joc. Câţiva securişti au fost sacrificaţi tocmai pentru a-i speria pe toţi securiştii fideli să nu încerce vreo manevră de contra-spionaj, pentru că riscă soarta lor. Cazurile Moldovan Ioan Mircea şi Dan Marin par oribile astăzi, dar în comparaţie cu alţii, vedem că cei doi au avut fie noroc, fie pe cineva sus care i-a protejat. Pe lângă ei au existat exemple mult mai grave, precum masacrul de la Otopeni împotriva UM 0865 din Câmpina, şi cel al USLA-şilor din grupul Trosca de la MApN, majoritatea victimelor fiind militari în termen la Securitate. Aceşti copii habar nu aveau să apere sau să dărâme un sistem politic, ei fiind nişte simpli pioni.
Trebuiau făcute cât mai multe victime pentru a-i speria pe toţi securiştii că e un război împotriva lor pe care nu au cum să-l câştige, şi că mai bine se predau, ceea ce s-a şi întâmplat. Asemenea evenimente i-a transformat pe practicanţii de poliţie politică de dinainte de 1989 în mari susţinători ai „revoluţiei”, făcută cu ideologia celor pa care îi reprimaseră anterior, după cum vedem în video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează jos terorismul” . Iată cum un procent de sub 10% adevăr din formula „securişti-terorişti” poate totuşi duce la tragedii uriaşe şi schimbarea regimului! Deşi este o minciună în cea mai mare parte, ea a fost inoculată opiniei publice prin mijloacele de comunicare în masă, în special prin TVR, care avea nesimţirea să se mai şi numească „liberă” în acele zile. Cei care nu credeau minciuna „securişti-terorişti” erau doar cei care organizau acele crime.
După ce procesul de invazie diversionist-militară s-a încheiat şi regimul a picat, s-au încropit nişte procese încă staliniste prin decizii, prin care unii securişti alături de câţiva ofiţeri din armată au fost condamnaţi. Spre deosebire de procesul total stalinist în care Ceauşescu a fost condamnat la moarte, cele ale acestor acuzaţi au fost mai puţin draconice. Cei care au fost condamnaţi de sentinţele lor au avut avocaţi, care au păstrat măcar aparenţele de apărători. Ne aducem aminte cum avocatul lui Ceauşescu avea momente cu atitudini de procuror în acel proces. Capetele de acuzare însă au rămas aceleaşi cu cele ale din procesul dictatorului, printre care şi fictivul genocid, despre care se ştia între cei informaţi că nu existase. Condamnările nu au mai adus execuţii ca în cel din 25 decembrie 1989, însă ele au rămas încă staliniste deoarece nu s-a putut dovedi cert vinovăţia celor mai mulţi dintre ei, după cum am arătat în capitolul 2, în special în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989”. După cum am văzut acolo, mulţi au primit ani grei de închisoare, însă au fost ulterior graţiaţi şi apoi chiar despăgubiţi. Cei mai mulţi dintre români ar fi de acord să stea câţiva ani la închisoare pentru câteva zeci de mii de Euro despăgubiri. Am tot spus în această carte că acele despăgubiri au fost de fapt recompense pentru ajutorul în menţinerea iluziei în percepţia publică despre vinovăţia lor. Cei care au studiat faptele şi-au dat seama că ei fuseseră nişte ţapi ispăşitori, cu rol de protecţie informaţională faţă de adevăraţii vinovaţi ai mascaradei tragice din decembrie 1989.
De aceea, după ce formula „securişti-terorişti” s-a dovedit o minciună pentru cei informaţi, departamentul de dezinformare din spionajul civil post-decembrist a venit cu altă minciună. Ea a constat în naraţiunea cum că „revoluţionarul” Ion Iliescu împreună cu toţi cei prezenţi la TVR pe data de 22 decembrie ar fi fost agenţi KGB/GRU şi ar fi pus în practică acele diversiuni. Din imaginea de eliberatori ai naţiunii de care se bucura în 1989, grupul Iliescu a ajuns şi încă este perceput ca unul mai criminal decât al CPEx din PCR de către cei care ştiu câteva detalii despre marile diversiuni de atunci. Vedem aici o serie de minciuni pregătite cu foarte mare abilitate din timp de spionajul civil, pentru dezinforma opinia publică şi a preveni o adevărată revoltă socială împotriva noii puteri. Ne aducem aminte de celebrul discurs „Opriţi măcelul!” de la TVR, exprimat calm, coerent şi sistematizat de către agentul GRU (agenţia sovietică de spionaj militar) Nicolae Militaru . Pe de o parte el a manipulat ofiţerii din armată de asemenea să nu-şi ţină jurământul faţă de Ceauşescu şi RSR. Dar, pe de altă parte, el a deschis o astfel de falsă perspectivă asupra implicării muribundei URSS înspre o societate literal stalinistă, împotriva căreia PCUS şi PCR militau de mai bine de 30 de ani. Militaru era un pensionar fără vreo funcţie pe nicăieri; dacă nu i s-ar fi făcut acest „culoar” dezinformaţional de externalizare spre URSS a generării evenimentelor, el nu avea cum să ajungă la TVR pe 22 decembrie, şi nu ar fi avut nici un rol în 1989. Nu ar fi avut ce să ordone, pentru că majoritatea ofiţerilor ştiau ce poamă e. O parte dintre ei au şi format ilegal o organizaţie politică (CADA) al cărei scop a fost destituirea sa din funcţia de ministru al apărării, în care fusese uns începând din 26 decembrie 1989.
Am tot criticat varianta implicării URSS/KGB/GRU în evenimentele din 1989 şi în această carte şi în documentar; cea mai importantă incoerenţă este faptul că temuta agenţie sovietică din anii stalinismului şi-a pierdut din forţă după anii 1970. Ba chiar a complotat la explozia din reactorul 4 de la Cernobâl, după cum am arătat în detaliu în capitolul 1 , care a fost o mare lovitură dată socialismului est-european. A doua incoerenţă este lipsa de reacţie a „opoziţiei” din România, venită la putere prin vot în 1996. În mod normal, dacă în 1989 ar fi fost o invazie exclusivă a URSS/KGB/GRU, atunci ar fi apărut o denunţare a implicării lor în acele evenimente. Aşa ceva implica şi o acuzare/condamnare a celor care au facilitat invazia şi, implicit a trădării de ţară, conform cu legislaţia în vigoare şi în 1989, dar şi cea de după. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat nici după integrarea euro-atlantică. Recent, acea minciună a ajuns la cote apropiate de delir. Prin naraţiunea din cartea „Trolii Lui Putin” scrisă de jurnalista Jessikka Aro, şi prin unele laude asupra dictatorului rus din partea POUS, Donald Trump, s-a ajuns la aberaţia totală că însăşi SUA şi aceste organisme ar fi de fapt forme de reorganizare a KGB, după dizolvarea sa în 1991. Însă asemenea naraţiune este o tehnică de dezinformare prin clonare şi externalizare, aşa cum le-am descris în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Ironia e că propovăduitorii acestei naraţiuni acuzau de delir pe dizidenţii politici faţă de măsurile aberante luate de autorităţi faţă de stoparea pandemiei de COVID-19...
Oricum, cert este că cel puţin ofiţerii de armată judecaţi şi condamnaţi în aşanumitul „Lot Timişoara” au fost reabilitaţi sau măcar uitaţi. S-a dorit acelaşi lucru şi în privinţa „securiştilor-terorişti”, reangajaţi în agenţiile postdecembriste de spionaj. O parte dintre ei au intrat pe uşa din dos în SRI, STS, Jandarmerie şi alte agenţii de spionaj din perioada post-decembristă, deşi juraseră credinţă pentru vechiul regim. Spionii, în special cei civili, sînt obişnuiţi cu astfel de jocuri duplicitare. Însă problema unei astfel de „întorsături” era percepţia publică. Persistenţa anatemei „securişti-terorişti” se răsfrângea indirect asupra imaginii publice a acestor „noi” agenţii de spionaj, făcute cu oameni vechi. Nici cei lăsaţi pe dinafară nu erau dispuşi să-şi ascundă trecutul fără o recompensă. Nu erau dintre cei mai buni spioni din lume, dar cei mai mulţi au înţeles ce s-a întâmplat. Prin urmare invadatorii le-au cumpărat şi lor tăcerea cu posturi călduţe în diverse instituţii. Unii dintre ei sau urmaşii lor au fost totuşi angajaţi ca „tăietori de frunze la câini” prin diferite companii. Am avut „onoarea” să întâlnesc şi eu câţiva, iar sila faţă de ei m-a făcut şi dizident anti-capitalist pe viaţă. Cei mai iuţi la minte dintre ei au primit credite nerambursabile cu care au fost falimentate bănci precum Dacia Felix, FNI şi chiar celebrul „Caritas” din anii 1990, care era o bancă neoficială. Toţi au fost ascunşi de furia populară, în special a familiilor care au pierdut pe cineva în acele evenimente. Pentru a oferi un nou zăhărel dezinformaţional spre a potoli din nemulţumirea publică a fost adus pe tapet agentul de contrainformaţii DIA, Pavel Coruţ.
Cine este Pavel Coruţ
Ei bine, atunci când toţi securiştii se ascundeau de reflectoarele presei precum vampirii de lumină, Pavel Coruţ şi-a afirmat în gura mare securismul încă din 1993, când a emis primul său jet de cărţi. În partea literară (aproximativ primele 2/3-imi) a majorităţii textelor sale, Coruţ se prezintă pe sine ca ofiţer de informaţii al vechii Securităţi (DSS), un James Bond local, care luptă împotriva inamicilor poporului. La pagina 153 din „Suflete de foc”, editura Pavel Coruţ, 2007, în partea istorico-politologică (post-literară) a acestei cărţi, el declară că ar fi „lucrat şi în Securitate şi în organele informative create după 1989”. Acest lucru este de fapt o minciună. El nu a făcut parte din DSS. După cum am menţionat anterior, la pagina 98 din „Fulgerul albastru”, tot în partea istorico-politologică a cărţii, Coruţ însuşi afirmă:
„La 22 decembrie 1989, cînd Brucan şi oamenii săi au început sîngeroasa înscenare cu «teroriştii securişti» eram ofiţer de marină şi îndeplineam funcţia de şef al biroului de contraspionaj din Direcţia Informaţii (Direcţia de spionaj) a Armatei.”
Pentru cei care nu sînt familiarizaţi cu instituţiile de spionaj/contraspionaj, nu se vede diferenţa dintre Securitate (DSS) şi DIA. Însă diferenţa dintre ele e uriaşă, chiar dacă ambele sînt agenţii de spionaj. Pentru a înţelege ce făcea Coruţ, va trebui să înţelegem ce era „biroul contraspionaj” din DIA, în continuarea a celor afirmate deja în secţiunea anterioară. Contraspionajul în general caută să detecteze pe eventualii spioni locali racolaţi de o agenţie inamică de spionaj, aşa cum i-am descris în secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultimul secol” . Oficial, contraspionii din DIA, actualul DGIA, urmăresc activitatea ofiţerilor din armată în special la locul de muncă, în unităţile militare. Activitatea lor în afara locului de muncă era în special supravegheată de „Direcţia a IV de Contraspionaj Militar” din DSS, la care se adăugau încă două mini-agenţii, UM 0195 – „Unitatea de Contraspionaj a CIE” şi UM 0110 – „Contraspionaj Intern şi Extern”, împreună cu alte 15 subunităţi. Toate aceste 3 (mini)agenţii făceau parte din Ministerul de Interne. Noi, „civilii”, când am vorbit de securişti de-a lungul timpului, nu ne-am referit la spionii din DIA ai Ministerului Apărării, ci de cei din DSS ai Ministerului de Interne. Din ce ni s-a spus, doar cei din urmă făceau poliţie politică, nu cei din DIA. De ceva vreme încep să cred că era invers, doar că DSS era scoasă la înaintare pentru a-şi asuma oprobriul public. Oricum, ne putem imagina că dacă vreun ofiţer DIA auzea nişte informaţii de rebeliune din partea civililor era firesc să îşi anunţe şefii, care la rândul lor îi anunţau pe cei din DSS. Cert este că societatea civilă a avut o părere net mai bună despre DIA decât despre DSS. De aceea, pe baza acestei încrederi, Coruţ a primit mandat să îmbunătăţească imaginea vechilor securişti, după ce SRI n-a fost şi încă nu este bine văzut de mulţi, tocmai pe baza formării din albia vechii DSS.
Apartenenţa sa la spionajul militar, care iată are tentacule foarte adânci în cel civil, este susţinută şi de ce spune despre propria biografie în cartea sa „Mântuirea de după cumplita rătăcire”, editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 2009. La pagina 169 citim:
„Eu am crescut în liceul militar, împreună cu alţi băieţi, cu care ne aveam ca fraţii.”
Faptul că e absolvent de liceul militar, legat de MApN, îl face puţin probabil să ajungă să lucreze în Ministerul de Interne, la DSS. Am văzut anterior cazul Emil Străinu, plecat din MApN din postura de general la SPP, în MI. Desigur, dacă s-a întâmplat cu adevărat, aşa ceva a avut rol de fentă pentru opinia publică. Celebrul liceu militar de la Breaza i-a dat un rău renume acestei localităţi în privinţa locului de alegere a nevestei pentru cei din zonă. Unii viitori agenţi DSS studiau la mai puţin cunoscuta „Şcoala de Securitate de la Băneasa”. Însă cei mai mulţi securişti absolveau şcoli civile, fiind recrutaţi din tipul studiilor. Pacepa era absolvent al Facultăţii de Chimie. Teza de doctorat a Elenei Ceauşescu despre izopren este foarte probabil să fie făcută tot de un astfel de absolvent de chimie recrutat de DSS, care apoi a păstrat secretul elaborării ei. Nicolae Pleşiţă a fost recrutat pe când era un simplu muncitor. Iulian Vlad, şeful DSS, a fost absolvent al „Institutului Pedagogic din Bucureşti”, şi apoi a absolvit „Şcoala Militară de Ofiţeri”. Oricum, cel mai probabil el nu a fost un ofiţer de informaţii, ci un „civil” al PCR în DSS. Ca absolvent al liceului militar, Coruţ e foarte probabil să fi rămas în zona MApN şi nu a Internelor, aşa cum a declarat în aceste citate de mai sus, şi nu în partea de fabulaţii literare în care se prezintă ca securist.
Faptul că Pavel Coruţ îşi asumă o asemenea cruce de securist este lipsit de sens la o primă vedere. Rivalitatea dintre MApN şi MI nu s-a redus doar la vechiul derbi între Steaua şi Dinamo. În procesele staliniste intentate celor implicaţi în crimele din 1989, militarii inculpaţi dădeau vina pe Securitate, iar securiştii pe militari. Coruţ pare să fie din altă lume, ca un veritabil Mesia al spionilor români, trimis de D-zeu (sau, mai bine zis de Scaraoschi, tatăl dracilor) să-şi ia el asupra lui „păcatele” spionajului civil, nu doar dându-se securist de DSS, dar chiar apărând vechea Securitate. Acest discurs a început în anii 1992-1993, adică atunci când formula „securişti-terorişti” încă producea frisoane în percepţia publică.
Ei bine, aşa ceva este de fapt o misiune. După cum am arătat mai sus, diabolizarea DSS a fost făcută pentru a-i speria pe angajaţii săi, în special pe cei din Direcţia a V-a, să îl abandoneze pe Ceauşescu, sau să fie justificat eliminaţi ca „securişti-terorişti” cei care ar fi continuat să o facă. O bună parte dintre ei au fost re-angajaţi în agenţiile de spionaj civil de după 1989, între care şi SRI, după cum am descris detaliat în prima secţiune dedicată lui Pavel Coruţ. Am descris acolo cum povestea cu „securiştii-terorişti” a trecut în plan secund, fiind treptat înlocuită cu cea a „informatorilor” civili.
Pentru această misiune de a spune adevărul despre invazia diversionist-militară (de spionaj) din decembrie 1989 nu a fost adus un adevărat securist din DSS, ci un „securist” mai pe ocolite din DIA/SIA/DGIA precum acest Pavel Coruţ. Împotriva curentului şi încă din primii ani ai anilor 1990, Coruţ şi ceva mai discret Raiha au avut misiune inversă, să refacă imaginea DSS pe termen lung, după ce în acel moment încă se şarja puternic pe cea de „securişti-terorişti”. În prima pagină din „Fulgerul albastru” (1993) citim:
„Trebuia să spun cîteva adevăruri pentru reabilitarea memoriei lor pîngărite de propaganda invadatorilor şi a colaboraţioniştilor acestora”
Din acest citat putem să înţelegem misiunea agentului DIA Pavel Coruţ de a reabilita DSS, conform cu titlul acestei secţiuni. Pentru cei mai mulţi, cei ce nu ştiu detalii despre bucătăria internă a acestor infame instituţii, formula „securiştii-terorişti” a fost continuată de autori precum Marius Oprea, Cristian Troncotă, Dennis Deletant, Andrei Ursu şi tot ce este editat de „Institutul Revoluţiei Române din Decembrie”. Acest grup, împreună cu toţi „emanaţii” care au apărut la TVR în 22 decembrie 1989, exclud sau minimizează rolul agenţiilor străine de spionaj în generarea evenimentelor tragice de atunci. Omul simplu imparţial şi inteligent înţelege că marile diversiuni de atunci, precum dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, vuietul înregistrat de la mitingul din 21 decembrie, spargerea vitrinelor la Timişoara de către profesionişti, etc., sînt inginerii sociale operate de spionajul civil. Acestea au fost menite să stimuleze o revoltă populară, impusă dezinformaţional ca falsă cauză pentru căderea regimului Ceauşescu. Aşa ceva seamănă un pic a revoluţie văzută din afară, dar se dovedeşte a nu fi una autentică la o analiză atentă, aşa cum am făcut-o eu în capitolul 3. Cei neinformaţi/ dezinformaţi au văzut doar ultima parte a evenimentelor. Cei care au văzut şi partea cu diversiunile au înţeles că ele au fost o regie cu consecinţe tragice.
Astfel de acţiuni sînt tipice spionajului în general. Odată înţelese, ele pot fi văzute în toate sectoarele vieţii publice, precum politica, economia, cultura sau justiţia. Cine reuşeşte să le întrevadă poate înţelege realitatea socială şi modul în care evoluează societatea. Dar dacă toţi reuşesc să înţeleagă aceste inginerii sociale, atunci succesul misiunilor viitoare este periclitat. Aşa că, acei oameni care au văzut sensul acelor diversiuni tragice au fost ameţiţi încă de atunci cu alt baraj dezinformaţional (za dezinformaţională), respectiv teoria „loviturii de stat”, impusă din afară, pe care de asemenea am demantelat-o în chiar prima secţiune din capitolul 3 .
Pentru viitorul de peste 50 de ani, când doar câţiva specialişti vor mai şti detalii despre decembrie 1989, departamentul de dezinformare a venit cu varianta opusă celei a grupului IRRD, respectiv nu că Securitatea ar fi produs crimele, aşa cum s-a spus, ci că ea a luptat alături de popor pentru debarcarea lui Ceauşescu. Mai mult decât atât, parafrazând afirmaţia CIA din web-siteul său, DSS este prezentată ca şi cum ar fi fost, şi cumva ar fi şi rămas (am văzut în secţiunea anterioară de ce), vârful de lance al apărării poporului român. Observăm cum vechea naraţiune socialistă despre DSS ca „braţ înarmat al partidului” este astfel refăcută în noua dictatură, de sorginte neoliberalistă. La pagina 110 din cartea „Arta Succesului” Coruţ scrie:
„Securitatea naţională a fost în întregime de partea poporului şi Revoluţiei.”
Această afirmaţie şterge pe jos cu adevărurile despre invazie spuse anterior. În 16 cărţi semnate de Coruţ pe care le-am citit există o mulţime afirmaţii cu înţeles similar. În partea de final a celor mai multe dintre scrierile sale există fraze de acest gen. Spălarea totală a imaginii Securităţii este singura temă care e afirmată fără ambivalenţă, fără opinia contrară în cărţile sale. Nu există nici un caz de promovare a naraţiunii „securişti-terorişti” în cele 21 de cărţi semnate de el, pe care le-am citit. Coruţ forţează astfel o dezinformare, foarte greu de descifrat, cum că el însuşi ar fi fost un securist care, în disperare de cauză, şi-ar apăra breasla. Ce-i drept, pe lângă marii criminali ai istoriei contemporane din CIA, NSA, DST, MI6 şi altele, fosta DSS arată ca un grup de amatori patetici. Însă a face din această instituţie una de eroi, e totuşi o cale prea lungă, care seamănă a SF. Dar nu contează, atâta timp cât poate dezinforma pe cineva, tocmai prin adormirea cititorilor chiar cu poveşti SF. La finalul cărţii „Călăuza alcoro-vegană”, publicată în 2004, Coruţ scrie:
„Noi, securiştii româno-europeni (euro-asiatici), suntem mai inteligenţi, mai curajoşi, mai bine instruiţi şi mai cutezători…”
Iată că aici el foloseşte termenul „securist” ca echivalent pentru spion/contraspion, în general, şi nu pentru cel ce practica poliţia politică înainte de 1989. Securiştii din DSS nu pot fi „româno-europeni”, ci doar români, pentru că DSS nu exista în afara României, chiar dacă opera şi pe teritoriul altor state. Dar DSS nu a putut face în afară ce a făcut CIA în afara SUA, de exemplu. Dacă vreun părinte de militar sacrificat în diversiunile din 1989 ar fi avut de gând să-l dea în judecată pe Coruţ, sau însuşi statul român pe baza afirmaţiilor sale din aceste cărţi, atunci aparatul dezinformaţional poate interpreta „la loc comanda”, pe baza faptul că el ar face literatură, şi că de fapt nu a fost în misiuni de diversiuni cauzatoare de victime, fiind de fapt contraspion. Adevărul sau falsitatea unei astfel de informaţii e pompat din butoane. Dar, prin acest artificiu dezinformaţional, el reuşeşte să păcălească majoritatea civililor, ba chiar luându-şi alură de luptător împotriva invadatorilor.
Această misiune de reabilitare a DSS nu se poate face fără o protecţie adecvată în viaţa publică, din partea chiar a spionajului (şi civil dar şi militar). Coruţ a ieşit în public la emisiuni televizate, lansări de carte şi în alte zone publice. Aşa ceva nu se poate face de un securist obişnuit, deoarece în anii 1990 lumea încă era ameţită de formula „securişti-terorişti”, iar cei care şi-au pierdut pe cei dragi în acele evenimente se puteau răzbuna teribil. Prin urmare, acele ieşiri publice au fost discret supravegheate de agenţi în civil care ştiau biografiile şi profilurile tuturor celor care voiau să se răzbune. Orice posibil atac asupra lui era contracarat încă de dinainte de a începe.
Dincolo de asta, prin acest bizar autodenunţ de fapt Coruţ continuă tendinţa de ascundere a rolului DIA în mascarada tragică din decembrie 1989. Această strategie de dezinformare a funcţionat inclusiv asupra mea, care mi-am format ceva „nas” pentru dibuirea diversioniştilor începând de la articolul meu „Mecanismele sociale implicate in politica românească a ultimilor 50 de ani” scris în 2015, trecând prin primul meu documentar, „Diversioniştii” şi apoi „Sadismul în politica internaţională” , „Cea mai mare crimă din istorie” şi „Eroii au murit.1899. CIA”, în urma căruia am şi scris această carte. Dar iată că, după 10 ani de studiu intens al fenomenului spionajului civil şi militar, vedem că şi mie mi-a scăpat acest detaliu foarte clar, în urma acestui proces de dezinformare. L-am tot descris pe ofiţerul deghizat în istoric Alex Mihai Stoenescu ca agent DIA. Însă totuşi nu am putut vedea până la finalul documentării adevăratul rol al acestei agenţii de spionaj militar în tragedia din decembrie 1989 tocmai datorită acestei uriaşe dezinformări despre DSS, promovată de însăşi DIA/DGIA, totul cu supervizarea din partea CIA.
Adevăr şi dezinformare despre CIA
Am arătat în prima secţiune dedicată lui Pavel Coruţ că el este singurul care arată clar spre CIA ca origine a tragediei din decembrie 1989, dintre toţi autorii ce au abordat tema pe care i-am citit în 3 ani de documentare intensă. Emil Străinu face şi el nişte aluzii către CIA, însă destul de neconcludente, după cum am văzut. Nici Coruţ nu e foarte clar; el nu o numeşte ca atare, ci „CI’A”, parcă codificat pentru cei care se pricep la spionaj. Agenţii săi sînt numiţi „C’I-şti”. Iată ce scrie el la pagina 82 din „Fulgerul albastru” în formă de dialog literar:
„Către miezul nopţii, agentul ICAR, linfiltrat în CI’A, departamentul Radio Europa Liberă a transmis codificat următoarea telegramă : «Agenţii pentru România au sosit la Bonn. Pacepa printre ei. Întocmit un material pentru post, potrivit căruia, la Timişoara, sînt 4632 morţi, 1282 răniţi, 13214 atestări, 7613 condamnări la moarte». Sursa citată - Securitatea. Nu s-a permis emiterea. S-a ordonat biliardul. ICAR. Bălaiul a recepţionat telegrama, a citit-o pe îndelete şi a rostit calm :
- Bufallo Bill s-a prezentat la randez-vous;. Văcarii lui Sam vor să cîştige timpul pierdut.
– Ce-i ?
– Citeşte !
Am citit. Ultima speranţă cădea. Unchiul Sam din visurile copilăriei mele venea la pradă. La fel cu ceilalţi borfaşi. Nu mai puteai găsi un gentleman pe planeta asta.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, omul nostru din Marele Stat Major al Armatei ne-a comunicat că forţele NATO din Europa au intrat în alertă. Asta nu mai era glumă. Şi nici nu mai era explicabil. Prea multe forţe pentru amărîta de Românie. Ceauşescu suflase-n ciorba bubulilor. Pînă la cel mai înalt nivel. Pedeapsa urma să fie exemplară. Pentru întreaga omenire. Să ştie cine e stăpînul. Şi să-i respecte ordinele.
La cîteva minute după ce am aflat că întreaga lume capitalistă şi socialistă se lansase către România, a funcţionat şi biliardul american. Iugoslavii şi ungurii au început să transmită ştirile fabricate de CI’A. Imediat, Europa Liberă le-a preluat şi dă-i bătaie. Biliard.”
În ultima parte a acestui citat vedem adevărul curat despre rolul CIA în infamul post de radio „Europa Liberă”, în special în ceea ce priveşte evenimentele din România. Dar asemenea paragrafe sunt rare, cel puţin în cele 21 de cărţi semnate Pavel Coruţ, pe care le-am citit. În alte părţi CIA este periată ca instituţie respectabilă, după cum citim la pagina 23 din „Floarea de argint”, publicată de editura MIRACOL, în 1993:
„După ce atrăgeam suficient de mulţi bubuli în circă, urma să luăm avionul direct către Chicago, unde băieţi de treabă (unii chiar cu ochi albaştri) pregăteau cealaltă parte a circului. Adică, intrarea noastră în custodia institutului de ocrotire a spionilor, orfani. CI’A. Faptul că urma să dispărem pe uşa din dos a acestei prestigioase instituţii de menţinere a păcii şi securităţii mondiale era altă afacere.”
Am încercat în această carte să mai inserez câte o glumă între atâtea orori, pentru a mai bine-dispune întrucâtva cititorul. Subiectele ultimelor zeci de pagini e atât de hidos încât orice glumă pe această temă ar părea o impietate. Dar iată că cititorul poate râde acum involuntar, dar în hohote, la afirmaţia lui Coruţ cum că CIA ar fi o „prestigioasă instituţie de menţinere a păcii şi securităţii mondiale”. La pagina 95 din „Fulgerul albastru” CIA este ascunsă în spatele naţiunii americane:
„Ce le reproşez americanilor? Întreg neamul meu de ţărani moldoveni l-a aşteptat cu speranţă, ca eliberatori, în 1962, noi încă mai aşteptam. Aşa am fost crescut eu şi mulţi din generaţia otrăvită : în aşteptarea eliberatorului american, în ura ocupantului sovietic. Aşteptarea noastră a fost înşelată de maniera în care au înţeles yankeii să se poarte cu «eliberaţii din Est». M-a dezgustat folosirea diversiunii şi propagandei împotriva serviciilor secrete ale statului român. Parcă ele ar fi inventat mijloacele muncii informative de pe această planetă. Parcă ele ar fi fost mai represive decît CI’A, FBI , M.I. (Military Inteligence). Parcă ele ar fi construit sistemul mondial socialist. Parcă ele l-ar fi propulsat în-lumea bună din Vest. Parcă...”
Remarcăm cum Coruţ descrie destul de fidel modul în care DSS a fost scoasă din joc prin denigrare publică şi justificare ca (falsă) justiţie a crimelor împotriva UM 0865 din Câmpina şi cel al USLA-şilor din grupul Trosca de la MApN. Însă, în stilul lui caracteristic descris în secţiunile anterioare, el exclude din această operaţie exact pe cea mai importantă instituţie de spionaj civil din lume, respectiv CIA, prin externalizare a operaţiunii către întreaga naţiune americană. Aici Coruţ amestecă ideea invaziei cu o naraţiune ultra-naţionalistă, îngropând-o astfel în toate eşecurile aceste ideologii, pe care istoria noastră le-a experimentat în secolul al XX-lea. De asemenea, el poceşte ortografic denumirea MIC (The Military Intelligence Corps) , scoţând un „l” din cuvântul „Intelligence” şi întreg cuvântul „Corps” din denumirea originală. Remarcăm şi că el forţează astfel confuzia cu agenţia britanică de spionaj MI6 (Military Intelligence, Section 6). Şi, dacă tot a vorbit de spionajul militar american, ar fi fost mai util să amintească de DIA americană (Defense Intelligence Agency); dar ne putem imagina că rolul lui e acela de a deturna atenţia cititorului dinspre această pistă, aşa cum trebuie să facă şi cu DIA românească. Aceeaşi ascundere a CIA se vede la pagina următoare, 96, din aceeaşi carte, „Fulgerul albastru”:
„Le mai reproşez americanilor că au folosit împotriva serviciilor secrete române teroarea şi diversiunea, încâlcind legile cavalereşti ale breslei. Le reproşez că au «reciclat» criminali kominternişti, folosindu-i în scop diversionist, împotriva românilor. Le reproşez că au preluat toate metodele de manipulare, diversiune şi intimidare folosite anterior de sovietici. Nu e delegaţie americană care să vină în România şi să nu pună problema Securităţii. Să studiem jurnalele din perioada 1990-1992 (în special organul internaţionalist România liberă) şi să vedem ce e cu această «odioasă» Securitate. Vine o delegaţie americană pentru handicapaţi, cere lichidarea Securităţii. Vine alta pentru comerţ, cere acelaşi lucru. Vine încă una pe linie de drept umanitar – la fel. De cînd de problema serviciilor secrete ale României se ocupă comercianţi, doctori ori jurnalişti americani? Sînt ei comercianţi, doctori, jurişti?”
Deci tot sovieticii sînt „capul răutăţilor”, din moment ce yankeii au preluat de la ei „toate metodele de manipulare, diversiune şi intimidare”. De asemenea, observăm că el susţine că această „diversiune şi propagandă” nu ar fi fost făcută de spioni CIA şi DIA, ci de „comercianţi, doctori ori jurnalişti americani”. La pagina 98 din „Floarea de argint” citim o deturnare către URSS şi KGB a originii invaziei din 1989, ambalată seducător în expunerea unei foarte interesante tehnici de manipulare a unui grup mare de oameni operată de spionajul civil:
„Nikolai Morozov, corespondentul TASS (URSS ) lansa ştiri false în mulţime, la un capăt al Pieţi Palatului, apoi le recepţiona şi le transmitea, de la alt capăt. N.N. : Din verificări, rezultă că Nikolai Morozov era colaborator KGB, căsătorit cu o româncă (fiică de general în rezervă din Armată).”
Partea proastă despre veridicitatea acestui fapt e că „verificările” despre un colaborator KGB nu se fac aşa prin telefon, ci printr-o complexă misiune de contraspionaj. Coruţ nu mai spune care ar fi fost acelea. Mai mult decât atât, e posibil ca Nikolai Morozov să nu existe în realitate, aşa cum apare în această descriere, ci să fi fost un personaj din alt registru, care a împrumutat doar acest nume. Nikolai Morozov este fie o figură a Revoluţiei Bolşevice din 1917, fie un patinator artistic rus născut în 1975. E posibil să fi fost văzut de Coruţ pe la vreun concurs, la 18 ani, în 1993 când a apărut această carte. Oricum, remarcăm că această poveste are menirea de întărire a pistei KGB în generarea evenimentelor din decembrie 1989. La pagina 16 din cartea sa „Noi suntem ţinta”, Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, (2009, partea a 2-a), el întăreşte minciuna originii sovietice a tragediei din 1989:
„evenimentele din decembrie 1989 au fost pregătite şi executate de inamici ai Securităţii din URSS şi Ungaria, sub conducerea generalului Piotr Liusev din GRU.”
Am menţionat deja rolul agentului GRU Nicolae Militaru, care în mod nefondat acuza în bloc armata de crime împotriva „revoluţionarilor” pe 22 decembrie la TVR. Însă cam la aceasta se reduce rolul GRU. Această misiune e o parte importantă, însă nu cea mai importantă din ansamblul operaţiunii. Coruţ nu spune nimic de naraţiunea scutului anti-rachetă comandat de CIA lui Reagan, o operaţiune mult mai amplă şi ca forţă şi ca ţintă geografică decât cea a lui Militaru. Aşa ceva este o misiune de protecţie pentru CIA, care se repetă şi în alte situaţii. Ne ducem aminte de citatul inserat într-o secţiune anterioară de la pagina 84 din „Fulgerul albastru” care, pe de o parte adormea cititorul cu adevărul instigării unui război civil, dar pe de altă parte refăcea minciunii celor 60 000 de morţi de la „Europa Liberă”, şi apoi preluate de radioul şi televiziunea publice, cu acoperirea imaginii CIA. Iată că acele minciuni sînt puse pe seama agenţiei de ştiri ADN la pagina 81 din aceeaşi carte, de parcă fabricanţii de ştiri false cu implicaţii operative profunde ar fi ziariştii.
„Est-germanii au atacat primii. Ştiam, teoretic, ce înseamnă o intoxicare masivă prin mass media, dar nu puteam încă să-mi cred urechilor. ADN -ul anunţa că la Timişoara sînt circa 4 000 de morţi.”
Remarcăm că această frază anulează ce a spus în citatul de la pagina 82 din „Fulgerul albastru”, cu care am început acest punct. Minciuna exagerării de peste 1000 de ori a victimelor, spusă de radio „Europa Liberă”, este reorientată spre agenţia est-germană de ştiri ADN, aşa cum a fost şi spusă în 1989. Cred că am descris destul ce rol are Pavel Coruţ în acest nou proces de dezinformare publică, şi în acest moment putem să arătăm cine se află în spatele său şi a altora, fără echivoc. Teodor Filip, ofiţer USLA, Pavel Coruţ şef al biroului de contraspionaj din Direcţia Informaţii a Armatei, Valentin Raiha ofiţer de contrainformaţii militare, şi cireaşa de pe tort, generalul Emil Străinu, reşapat în SPP-ist: prea multe grade, prea multă militărie într-o zonă a imaginaţiei lipsită de dovezi concludente. Pe lângă ei se găseşte marele dezinformator al zonei academice, agentul DIA deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu, căruia de asemenea i-am dedicat o secţiune . Cultură academică, cultură medie şi cultură de masă: toate acoperite de aceşti 3 mari dezinformatori cu origini în armată. Din păcate aici se află epicentrul crimelor din 1989. Spionajul militar se află în spatele acelor tragedii, în acord cu modul în care armata în general s-a raportat la poporul român, prin înăbuşirea în sânge a răscoalei din 1907, a represiunii basarabenilor evrei de după 22 iunie 1941, a miilor de recruţi forţaţi până în anii 2000 care s-au sinucis din cauza stresului.
În finalul acestei secţiuni am să ofer două citate contradictorii ca informaţii şi concluzii politice, care sintetizează întreaga maculatură a lui Pavel Coruţ şi a întregilor departamente de dezinformare din SRI şi D(G)IA. În primul ni se oferă adevărul despre invazia diversionist-militară în decembrie 1989, urmată de una neocolonialist-economică, iar în celălalt ni se spune că nu avem ce face, şi trebuie să ne acceptăm soarta, adaptându-ne invadatorilor şi resemnându-ne condiţiei de robi. Pe primul îl citim în „Fulgerul albastru”, la pagina 100 :
„Vestul ne dădea orice aveam nevoie : sprijin politic, credite bancare, licenţe, produse aflate pe lista de embargou, informaţii tehnico-ştiinţifice... Tot ce era necesar pentru a smulge România din lagărul socialist. De a crea prima breşă. Iar eroul acestei aventuri absolut inedite, Nicolae Ceauşescu, era primit cu braţele deschise în palate de regi şi în cabinete de preşedinţi de stat. Fără acest sprijin masiv al capitalismului, România nu ar fi atins nivelul de dezvoltare economică la care ajunsese, nu ar fi ridicat nivelul de trai în ritmul care îl ridicase. Numai că eroul nu a înţeles pe deplin mersul vremii. Mai precis, forţe interesate în menţinerea României în starea de „a treia lume" l-au determinat să nu înţeleagă. Au folosit în acest scop slăbiciunile personale, trăsăturile negative de caracter ale eroului, membrilor de familie, anturajului, grupului conducător.”
Celălalt citat este din cartea sa „Către culmile succeselor”, editura Coruţ Pavel Bucureşti, 2006, la pagina 236:
„In socialism, aţi lucrat la o firmă de stat, program de opt ore pe zi, cu zilele libere şi concedii, cu alte avantaje (salariu sigur, locuinţă dată de întreprindere, nici un pericol de şomaj etc). Nişte «amici» ne-au organizat «revoluţia» din decembrie 1989 şi ne-au reintrodus capitalismul, cu legile lui nemiloase. Ce faceţi? Vă puneţi ştreangul de gât? Cădeţi în depresie? Deveniţi un revoltat împotriva noii orânduiri? Dacă deveniţi un revoltat, o puteţi schimba? Nu, amicii mei. Trebuie să vă adaptaţi la noua orânduire impusă de marile puteri politico-economice mondiale, învăţaţi să munciţi 10-12 ore pe zi, să nu aveţi concedii, să nu beneficiaţi de case gratuite sau ieftine, să vă temeţi de şomaj etc. Majoritatea cetăţenilor români s-au adaptat, mai bine sau mai slab, mai rapid sau mai încet, mai uşor sau mai dureros la noua orânduire (de fapt, la vechea orânduire, capitalismul, la care am fost forţaţi să revenim). Cei care nu s-au adaptat au murit, au înnebunit, au ajuns boschetari”
Ar fi multe de spus aici, dar mă limitez a comenta doar ultima parte din acest citat. Nu au murit, ci au fost ucişi. Nu au înnebunit, ci li s-a făcut imagine de nebuni, care este noua psihiatrie politică în noua dictatură vopsită în culorile mincinoase ale societăţii deschise. Ne aducem aminte că Emil Străinu avertiza cititorul că ar putea fi ucis dacă va continua să investigheze naraţiunea „OZN”-urilor şi a extratereştrilor. Iată, că pe lângă aceleaşi ameninţări, făcute însă mult mai discret decât Străinu, Coruţ deschide şi ameninţarea cu psihiatria politică, despre care voi detalia în următoarea secţiune .
