Pages

June 8, 2025

4.2.3.15. Falsul autoportret de securist al lui Pavel Coruţ; o fentă pentru a abate atenţia de la DIA


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


4.2.3.15. Falsul autoportret de securist al lui Pavel Coruţ; o fentă pentru a abate atenţia de la DIA



În această secţiune voi da un răspuns clar la întrebarea care încă se mai pune şi astăzi: „Cine a tras în noi după 22?”. Această întrebarea deschide şi pe cea „Cine a tras în noi până în 22?”. Secţiunea de faţă dă răspuns şi la aceasta după ce pas cu pas, în documentar şi în această carte am mers pe firul logic al evenimentelor. E o secţiune ceva mai dificilă în prima parte a ei, însă totul se va clarifica în cea de-a doua, în aşa fel încât să nu mai existe dubii.

DSS, DIA, CIA şi altele în evenimentele din decembrie 1989 şi după

Securitatea, adică „Departamentul Securităţii Statului” (DSS), a fost făcută responsabilă în ochii opiniei publice pentru crimele din decembrie 1989. În acele zile aproape toţi românii credeau că „securiştii” au făcut acele crime, din intenţia de a-l menţine şi apoi de a-l readuce pe Ceauşescu la putere. Discursul crainicului celebrul crainic TVR Teodor Brateş cum că „Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă” (USLA) ar fi fost… „terorişti, ce anti-terorişti!”, a format pe loc această percepţie publică a identificării securiştilor cu „teroriştii”. Paradoxul e că formula „securişti-terorişti” este adevărată în proporţie de peste 90%, dar nu 100%, suficient ca săfie totuşi o minciună. Deşi proporţia de adevăr în ea este mare, totuşi minciuna e mult mai mare decât adevărul comunicat.

Ca parte ale instituţiilor represive, adică teroriste, la adresa omului simplu, DSS a fost o instituţie teroristă precum toate celelalte. Unii securişti chiar au luat parte la organizarea evenimentelor, iar cel mai clar exemplu este al deconspirării la Sibiu a ofiţerului de Securitate, Moldovan Ioan Mircea, foarte probabil de către un coleg care punea umărul la picarea sistemului, după cum am argumentat în capitolul 2 . O situaţie aproape la indigo este cea a lui Dan Marin la Bucureşti, fost campion mondial cu echipa naţională de handbal a României, despre care de asemenea am detaliat în capitolul 2 . Omul era angajat la MI în 1989, aşa cum se întâmpla cu orice sportiv al clubului Dinamo. El a fost lovit cu bestialitate de nişte „revoluţionari” care „s-au gândit” să-l legitimeze tocmai pe el şi să-i descopere „arma criminală” şi „legitimaţia”, elemente specifice muncii sale. Nimeni nu s-a gândit să verifice dacă arma a fost folosită, să-i facă o expertiză spre a vedea vinovăţia sa, sub potopul de acuzaţii despre „securişti-terorişti”. La această situaţie e foarte probabil să fi participat colegi şi superiori ierarhici, care au vrut să dea un exemplu pentru ceilalţi înainte ca aceştia să-şi urmeze jurământul depus pentru apărarea regimului şi a conducătorului suprem. Denigrarea acestui handbalist campion mondial a avut tentacule până la un crainic sportiv, prezent şi el în acele ore la TVR, care a refuzat să-l recunoască drept fost sportiv de performanţă.



Alte situaţii de sabotaj asupra sistemului din partea unor securişti pe care îl „serveau” sub jurământ e posibil să fi fost cazul Dominic Paraschiv de la Timişoara şi Frigator Alexandru Leonard, la Braşov , despre care am detaliat în capitolul 2. Am arătat acolo că e probabil dar nu sigur că Paraschiv şi Frigator ar fi fost angajaţi ai DSS. Însă celebrii securişti defectori la spionajul occidental precum Pacepa sau Haiducu, despre care am scris detaliat în capitolul 1, sînt părţi active ale pregătirii asaltului de către spionajul occidental asupra regimului din România. De asemenea, unii securişti au fost infiltraţi printre manifestanţi în decembrie 1989, şi chiar au dat tonul scandărilor anti-regim la protestul enoriaşilor pentru pastorul Laszlo Tokes, la mitingul din 20 decembrie de la Timişoara sau în unele maşini din care se sărbătorea „victoria”. Din filmările acestor evenimente se poate observa cu majoritatea este confuză, privind la aceşti minoritari „curajoşi” cu uimire dar şi suspiciune. Dacă ar fi fost cu adevărat „revoluţionari” autentici, ei ar fi închegat grupuri în jurul lor şi ar fi format mişcări precum „Solidaritatea” din Polonia, formată în jurul lui Lech Wałęsa.

Cei mai mulţi dintre ei însă erau simpli pioni ce jucau rol de revoluţionari doar pentru a-i stimula pe curioşi să facă la fel. În câteva zile vocile lor au devenit obediente faţă de grupul Brucan-Voiculescu-Măgureanu, care au preluat puterea şi i-au dat-o formal celui care părea cel mai popular în acele zile, fostul ministru al apelor, Ion Iliescu. Ei l-au folosit ca marionetă şi scut de trimis în justiţie, în cazul în care lucrurile ar fi mers prost. Acesta este modelul „democraţiei”. Cel mai popular dintre „revoluţionari”, Dan Iosif, s-a dovedit foarte obedient faţă de acest grup şi a refuzat investiţia cu putere atunci când cei păcăliţi de discursul său l-au propus lider al mişcării de stradă. Aşa ceva nu face niciodată un adevărat revoluţionar. Prin urmare, foarte probabil că Iosif avea alte ordine atunci. Vom vedea la partea de manipulare că i s-au dat şi alte ordine decât acelea de a inflama manifestanţii, respectiv de a-i demoraliza pe alţii, atunci când lucrurile au luat-o pe făgaşul dorit.

Aşadar, securiştii sabotori ai sistemului erau mai puţini decât cei fideli regimului. Însă, fiind coordonaţi de agenţii de spionaj mult mai eficiente decât DSS, ei i-au scos pe ceilalţi din joc. Câţiva securişti au fost sacrificaţi tocmai pentru a-i speria pe toţi securiştii fideli să nu încerce vreo manevră de contra-spionaj, pentru că riscă soarta lor. Cazurile Moldovan Ioan Mircea şi Dan Marin par oribile astăzi, dar în comparaţie cu alţii, vedem că cei doi au avut fie noroc, fie pe cineva sus care i-a protejat. Pe lângă ei au existat exemple mult mai grave, precum masacrul de la Otopeni împotriva UM 0865 din Câmpina, şi cel al USLA-şilor din grupul Trosca de la MApN, majoritatea victimelor fiind militari în termen la Securitate. Aceşti copii habar nu aveau să apere sau să dărâme un sistem politic, ei fiind nişte simpli pioni.

Trebuiau făcute cât mai multe victime pentru a-i speria pe toţi securiştii că e un război împotriva lor pe care nu au cum să-l câştige, şi că mai bine se predau, ceea ce s-a şi întâmplat. Asemenea evenimente i-a transformat pe practicanţii de poliţie politică de dinainte de 1989 în mari susţinători ai „revoluţiei”, făcută cu ideologia celor pa care îi reprimaseră anterior, după cum vedem în video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează jos terorismul” . Iată cum un procent de sub 10% adevăr din formula „securişti-terorişti” poate totuşi duce la tragedii uriaşe şi schimbarea regimului! Deşi este o minciună în cea mai mare parte, ea a fost inoculată opiniei publice prin mijloacele de comunicare în masă, în special prin TVR, care avea nesimţirea să se mai şi numească „liberă” în acele zile. Cei care nu credeau minciuna „securişti-terorişti” erau doar cei care organizau acele crime.

După ce procesul de invazie diversionist-militară s-a încheiat şi regimul a picat, s-au încropit nişte procese încă staliniste prin decizii, prin care unii securişti alături de câţiva ofiţeri din armată au fost condamnaţi. Spre deosebire de procesul total stalinist în care Ceauşescu a fost condamnat la moarte, cele ale acestor acuzaţi au fost mai puţin draconice. Cei care au fost condamnaţi de sentinţele lor au avut avocaţi, care au păstrat măcar aparenţele de apărători. Ne aducem aminte cum avocatul lui Ceauşescu avea momente cu atitudini de procuror în acel proces. Capetele de acuzare însă au rămas aceleaşi cu cele ale din procesul dictatorului, printre care şi fictivul genocid, despre care se ştia între cei informaţi că nu existase. Condamnările nu au mai adus execuţii ca în cel din 25 decembrie 1989, însă ele au rămas încă staliniste deoarece nu s-a putut dovedi cert vinovăţia celor mai mulţi dintre ei, după cum am arătat în capitolul 2, în special în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989”. După cum am văzut acolo, mulţi au primit ani grei de închisoare, însă au fost ulterior graţiaţi şi apoi chiar despăgubiţi. Cei mai mulţi dintre români ar fi de acord să stea câţiva ani la închisoare pentru câteva zeci de mii de Euro despăgubiri. Am tot spus în această carte că acele despăgubiri au fost de fapt recompense pentru ajutorul în menţinerea iluziei în percepţia publică despre vinovăţia lor. Cei care au studiat faptele şi-au dat seama că ei fuseseră nişte ţapi ispăşitori, cu rol de protecţie informaţională faţă de adevăraţii vinovaţi ai mascaradei tragice din decembrie 1989.

De aceea, după ce formula „securişti-terorişti” s-a dovedit o minciună pentru cei informaţi, departamentul de dezinformare din spionajul civil post-decembrist a venit cu altă minciună. Ea a constat în naraţiunea cum că „revoluţionarul” Ion Iliescu împreună cu toţi cei prezenţi la TVR pe data de 22 decembrie ar fi fost agenţi KGB/GRU şi ar fi pus în practică acele diversiuni. Din imaginea de eliberatori ai naţiunii de care se bucura în 1989, grupul Iliescu a ajuns şi încă este perceput ca unul mai criminal decât al CPEx din PCR de către cei care ştiu câteva detalii despre marile diversiuni de atunci. Vedem aici o serie de minciuni pregătite cu foarte mare abilitate din timp de spionajul civil, pentru dezinforma opinia publică şi a preveni o adevărată revoltă socială împotriva noii puteri. Ne aducem aminte de celebrul discurs „Opriţi măcelul!” de la TVR, exprimat calm, coerent şi sistematizat de către agentul GRU (agenţia sovietică de spionaj militar) Nicolae Militaru . Pe de o parte el a manipulat ofiţerii din armată de asemenea să nu-şi ţină jurământul faţă de Ceauşescu şi RSR. Dar, pe de altă parte, el a deschis o astfel de falsă perspectivă asupra implicării muribundei URSS înspre o societate literal stalinistă, împotriva căreia PCUS şi PCR militau de mai bine de 30 de ani. Militaru era un pensionar fără vreo funcţie pe nicăieri; dacă nu i s-ar fi făcut acest „culoar” dezinformaţional de externalizare spre URSS a generării evenimentelor, el nu avea cum să ajungă la TVR pe 22 decembrie, şi nu ar fi avut nici un rol în 1989. Nu ar fi avut ce să ordone, pentru că majoritatea ofiţerilor ştiau ce poamă e. O parte dintre ei au şi format ilegal o organizaţie politică (CADA) al cărei scop a fost destituirea sa din funcţia de ministru al apărării, în care fusese uns începând din 26 decembrie 1989.

Am tot criticat varianta implicării URSS/KGB/GRU în evenimentele din 1989 şi în această carte şi în documentar; cea mai importantă incoerenţă este faptul că temuta agenţie sovietică din anii stalinismului şi-a pierdut din forţă după anii 1970. Ba chiar a complotat la explozia din reactorul 4 de la Cernobâl, după cum am arătat în detaliu în capitolul 1 , care a fost o mare lovitură dată socialismului est-european. A doua incoerenţă este lipsa de reacţie a „opoziţiei” din România, venită la putere prin vot în 1996. În mod normal, dacă în 1989 ar fi fost o invazie exclusivă a URSS/KGB/GRU, atunci ar fi apărut o denunţare a implicării lor în acele evenimente. Aşa ceva implica şi o acuzare/condamnare a celor care au facilitat invazia şi, implicit a trădării de ţară, conform cu legislaţia în vigoare şi în 1989, dar şi cea de după. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat nici după integrarea euro-atlantică. Recent, acea minciună a ajuns la cote apropiate de delir. Prin naraţiunea din cartea „Trolii Lui Putin” scrisă de jurnalista Jessikka Aro, şi prin unele laude asupra dictatorului rus din partea POUS, Donald Trump, s-a ajuns la aberaţia totală că însăşi SUA şi aceste organisme ar fi de fapt forme de reorganizare a KGB, după dizolvarea sa în 1991. Însă asemenea naraţiune este o tehnică de dezinformare prin clonare şi externalizare, aşa cum le-am descris în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Ironia e că propovăduitorii acestei naraţiuni acuzau de delir pe dizidenţii politici faţă de măsurile aberante luate de autorităţi faţă de stoparea pandemiei de COVID-19...

Oricum, cert este că cel puţin ofiţerii de armată judecaţi şi condamnaţi în aşanumitul „Lot Timişoara” au fost reabilitaţi sau măcar uitaţi. S-a dorit acelaşi lucru şi în privinţa „securiştilor-terorişti”, reangajaţi în agenţiile postdecembriste de spionaj. O parte dintre ei au intrat pe uşa din dos în SRI, STS, Jandarmerie şi alte agenţii de spionaj din perioada post-decembristă, deşi juraseră credinţă pentru vechiul regim. Spionii, în special cei civili, sînt obişnuiţi cu astfel de jocuri duplicitare. Însă problema unei astfel de „întorsături” era percepţia publică. Persistenţa anatemei „securişti-terorişti” se răsfrângea indirect asupra imaginii publice a acestor „noi” agenţii de spionaj, făcute cu oameni vechi. Nici cei lăsaţi pe dinafară nu erau dispuşi să-şi ascundă trecutul fără o recompensă. Nu erau dintre cei mai buni spioni din lume, dar cei mai mulţi au înţeles ce s-a întâmplat. Prin urmare invadatorii le-au cumpărat şi lor tăcerea cu posturi călduţe în diverse instituţii. Unii dintre ei sau urmaşii lor au fost totuşi angajaţi ca „tăietori de frunze la câini” prin diferite companii. Am avut „onoarea” să întâlnesc şi eu câţiva, iar sila faţă de ei m-a făcut şi dizident anti-capitalist pe viaţă. Cei mai iuţi la minte dintre ei au primit credite nerambursabile cu care au fost falimentate bănci precum Dacia Felix, FNI şi chiar celebrul „Caritas” din anii 1990, care era o bancă neoficială. Toţi au fost ascunşi de furia populară, în special a familiilor care au pierdut pe cineva în acele evenimente. Pentru a oferi un nou zăhărel dezinformaţional spre a potoli din nemulţumirea publică a fost adus pe tapet agentul de contrainformaţii DIA, Pavel Coruţ.



Cine este Pavel Coruţ

Ei bine, atunci când toţi securiştii se ascundeau de reflectoarele presei precum vampirii de lumină, Pavel Coruţ şi-a afirmat în gura mare securismul încă din 1993, când a emis primul său jet de cărţi. În partea literară (aproximativ primele 2/3-imi) a majorităţii textelor sale, Coruţ se prezintă pe sine ca ofiţer de informaţii al vechii Securităţi (DSS), un James Bond local, care luptă împotriva inamicilor poporului. La pagina 153 din „Suflete de foc”, editura Pavel Coruţ, 2007, în partea istorico-politologică (post-literară) a acestei cărţi, el declară că ar fi „lucrat şi în Securitate şi în organele informative create după 1989”. Acest lucru este de fapt o minciună. El nu a făcut parte din DSS. După cum am menţionat anterior, la pagina 98 din „Fulgerul albastru”, tot în partea istorico-politologică a cărţii, Coruţ însuşi afirmă:

„La 22 decembrie 1989, cînd Brucan şi oamenii săi au început sîngeroasa înscenare cu «teroriştii securişti» eram ofiţer de marină şi îndeplineam funcţia de şef al biroului de contraspionaj din Direcţia Informaţii (Direcţia de spionaj) a Armatei.”


Pentru cei care nu sînt familiarizaţi cu instituţiile de spionaj/contraspionaj, nu se vede diferenţa dintre Securitate (DSS) şi DIA. Însă diferenţa dintre ele e uriaşă, chiar dacă ambele sînt agenţii de spionaj. Pentru a înţelege ce făcea Coruţ, va trebui să înţelegem ce era „biroul contraspionaj” din DIA, în continuarea a celor afirmate deja în secţiunea anterioară. Contraspionajul în general caută să detecteze pe eventualii spioni locali racolaţi de o agenţie inamică de spionaj, aşa cum i-am descris în secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultimul secol” . Oficial, contraspionii din DIA, actualul DGIA, urmăresc activitatea ofiţerilor din armată în special la locul de muncă, în unităţile militare. Activitatea lor în afara locului de muncă era în special supravegheată de „Direcţia a IV de Contraspionaj Militar” din DSS, la care se adăugau încă două mini-agenţii, UM 0195 – „Unitatea de Contraspionaj a CIE” şi UM 0110 – „Contraspionaj Intern şi Extern”, împreună cu alte 15 subunităţi. Toate aceste 3 (mini)agenţii făceau parte din Ministerul de Interne. Noi, „civilii”, când am vorbit de securişti de-a lungul timpului, nu ne-am referit la spionii din DIA ai Ministerului Apărării, ci de cei din DSS ai Ministerului de Interne. Din ce ni s-a spus, doar cei din urmă făceau poliţie politică, nu cei din DIA. De ceva vreme încep să cred că era invers, doar că DSS era scoasă la înaintare pentru a-şi asuma oprobriul public. Oricum, ne putem imagina că dacă vreun ofiţer DIA auzea nişte informaţii de rebeliune din partea civililor era firesc să îşi anunţe şefii, care la rândul lor îi anunţau pe cei din DSS. Cert este că societatea civilă a avut o părere net mai bună despre DIA decât despre DSS. De aceea, pe baza acestei încrederi, Coruţ a primit mandat să îmbunătăţească imaginea vechilor securişti, după ce SRI n-a fost şi încă nu este bine văzut de mulţi, tocmai pe baza formării din albia vechii DSS.

Apartenenţa sa la spionajul militar, care iată are tentacule foarte adânci în cel civil, este susţinută şi de ce spune despre propria biografie în cartea sa „Mântuirea de după cumplita rătăcire”, editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 2009. La pagina 169 citim:

„Eu am crescut în liceul militar, împreună cu alţi băieţi, cu care ne aveam ca fraţii.”


Faptul că e absolvent de liceul militar, legat de MApN, îl face puţin probabil să ajungă să lucreze în Ministerul de Interne, la DSS. Am văzut anterior cazul Emil Străinu, plecat din MApN din postura de general la SPP, în MI. Desigur, dacă s-a întâmplat cu adevărat, aşa ceva a avut rol de fentă pentru opinia publică. Celebrul liceu militar de la Breaza i-a dat un rău renume acestei localităţi în privinţa locului de alegere a nevestei pentru cei din zonă. Unii viitori agenţi DSS studiau la mai puţin cunoscuta „Şcoala de Securitate de la Băneasa”. Însă cei mai mulţi securişti absolveau şcoli civile, fiind recrutaţi din tipul studiilor. Pacepa era absolvent al Facultăţii de Chimie. Teza de doctorat a Elenei Ceauşescu despre izopren este foarte probabil să fie făcută tot de un astfel de absolvent de chimie recrutat de DSS, care apoi a păstrat secretul elaborării ei. Nicolae Pleşiţă a fost recrutat pe când era un simplu muncitor. Iulian Vlad, şeful DSS, a fost absolvent al „Institutului Pedagogic din Bucureşti”, şi apoi a absolvit „Şcoala Militară de Ofiţeri”. Oricum, cel mai probabil el nu a fost un ofiţer de informaţii, ci un „civil” al PCR în DSS. Ca absolvent al liceului militar, Coruţ e foarte probabil să fi rămas în zona MApN şi nu a Internelor, aşa cum a declarat în aceste citate de mai sus, şi nu în partea de fabulaţii literare în care se prezintă ca securist.

Faptul că Pavel Coruţ îşi asumă o asemenea cruce de securist este lipsit de sens la o primă vedere. Rivalitatea dintre MApN şi MI nu s-a redus doar la vechiul derbi între Steaua şi Dinamo. În procesele staliniste intentate celor implicaţi în crimele din 1989, militarii inculpaţi dădeau vina pe Securitate, iar securiştii pe militari. Coruţ pare să fie din altă lume, ca un veritabil Mesia al spionilor români, trimis de D-zeu (sau, mai bine zis de Scaraoschi, tatăl dracilor) să-şi ia el asupra lui „păcatele” spionajului civil, nu doar dându-se securist de DSS, dar chiar apărând vechea Securitate. Acest discurs a început în anii 1992-1993, adică atunci când formula „securişti-terorişti” încă producea frisoane în percepţia publică.

Ei bine, aşa ceva este de fapt o misiune. După cum am arătat mai sus, diabolizarea DSS a fost făcută pentru a-i speria pe angajaţii săi, în special pe cei din Direcţia a V-a, să îl abandoneze pe Ceauşescu, sau să fie justificat eliminaţi ca „securişti-terorişti” cei care ar fi continuat să o facă. O bună parte dintre ei au fost re-angajaţi în agenţiile de spionaj civil de după 1989, între care şi SRI, după cum am descris detaliat în prima secţiune dedicată lui Pavel Coruţ. Am descris acolo cum povestea cu „securiştii-terorişti” a trecut în plan secund, fiind treptat înlocuită cu cea a „informatorilor” civili.

Pentru această misiune de a spune adevărul despre invazia diversionist-militară (de spionaj) din decembrie 1989 nu a fost adus un adevărat securist din DSS, ci un „securist” mai pe ocolite din DIA/SIA/DGIA precum acest Pavel Coruţ. Împotriva curentului şi încă din primii ani ai anilor 1990, Coruţ şi ceva mai discret Raiha au avut misiune inversă, să refacă imaginea DSS pe termen lung, după ce în acel moment încă se şarja puternic pe cea de „securişti-terorişti”. În prima pagină din „Fulgerul albastru” (1993) citim:

„Trebuia să spun cîteva adevăruri pentru reabilitarea memoriei lor pîngărite de propaganda invadatorilor şi a colaboraţioniştilor acestora”


Din acest citat putem să înţelegem misiunea agentului DIA Pavel Coruţ de a reabilita DSS, conform cu titlul acestei secţiuni. Pentru cei mai mulţi, cei ce nu ştiu detalii despre bucătăria internă a acestor infame instituţii, formula „securiştii-terorişti” a fost continuată de autori precum Marius Oprea, Cristian Troncotă, Dennis Deletant, Andrei Ursu şi tot ce este editat de „Institutul Revoluţiei Române din Decembrie”. Acest grup, împreună cu toţi „emanaţii” care au apărut la TVR în 22 decembrie 1989, exclud sau minimizează rolul agenţiilor străine de spionaj în generarea evenimentelor tragice de atunci. Omul simplu imparţial şi inteligent înţelege că marile diversiuni de atunci, precum dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, vuietul înregistrat de la mitingul din 21 decembrie, spargerea vitrinelor la Timişoara de către profesionişti, etc., sînt inginerii sociale operate de spionajul civil. Acestea au fost menite să stimuleze o revoltă populară, impusă dezinformaţional ca falsă cauză pentru căderea regimului Ceauşescu. Aşa ceva seamănă un pic a revoluţie văzută din afară, dar se dovedeşte a nu fi una autentică la o analiză atentă, aşa cum am făcut-o eu în capitolul 3. Cei neinformaţi/ dezinformaţi au văzut doar ultima parte a evenimentelor. Cei care au văzut şi partea cu diversiunile au înţeles că ele au fost o regie cu consecinţe tragice.

Astfel de acţiuni sînt tipice spionajului în general. Odată înţelese, ele pot fi văzute în toate sectoarele vieţii publice, precum politica, economia, cultura sau justiţia. Cine reuşeşte să le întrevadă poate înţelege realitatea socială şi modul în care evoluează societatea. Dar dacă toţi reuşesc să înţeleagă aceste inginerii sociale, atunci succesul misiunilor viitoare este periclitat. Aşa că, acei oameni care au văzut sensul acelor diversiuni tragice au fost ameţiţi încă de atunci cu alt baraj dezinformaţional (za dezinformaţională), respectiv teoria „loviturii de stat”, impusă din afară, pe care de asemenea am demantelat-o în chiar prima secţiune din capitolul 3 .

Pentru viitorul de peste 50 de ani, când doar câţiva specialişti vor mai şti detalii despre decembrie 1989, departamentul de dezinformare a venit cu varianta opusă celei a grupului IRRD, respectiv nu că Securitatea ar fi produs crimele, aşa cum s-a spus, ci că ea a luptat alături de popor pentru debarcarea lui Ceauşescu. Mai mult decât atât, parafrazând afirmaţia CIA din web-siteul său, DSS este prezentată ca şi cum ar fi fost, şi cumva ar fi şi rămas (am văzut în secţiunea anterioară de ce), vârful de lance al apărării poporului român. Observăm cum vechea naraţiune socialistă despre DSS ca „braţ înarmat al partidului” este astfel refăcută în noua dictatură, de sorginte neoliberalistă. La pagina 110 din cartea „Arta Succesului” Coruţ scrie:

„Securitatea naţională a fost în întregime de partea poporului şi Revoluţiei.”


Această afirmaţie şterge pe jos cu adevărurile despre invazie spuse anterior. În 16 cărţi semnate de Coruţ pe care le-am citit există o mulţime afirmaţii cu înţeles similar. În partea de final a celor mai multe dintre scrierile sale există fraze de acest gen. Spălarea totală a imaginii Securităţii este singura temă care e afirmată fără ambivalenţă, fără opinia contrară în cărţile sale. Nu există nici un caz de promovare a naraţiunii „securişti-terorişti” în cele 21 de cărţi semnate de el, pe care le-am citit. Coruţ forţează astfel o dezinformare, foarte greu de descifrat, cum că el însuşi ar fi fost un securist care, în disperare de cauză, şi-ar apăra breasla. Ce-i drept, pe lângă marii criminali ai istoriei contemporane din CIA, NSA, DST, MI6 şi altele, fosta DSS arată ca un grup de amatori patetici. Însă a face din această instituţie una de eroi, e totuşi o cale prea lungă, care seamănă a SF. Dar nu contează, atâta timp cât poate dezinforma pe cineva, tocmai prin adormirea cititorilor chiar cu poveşti SF. La finalul cărţii „Călăuza alcoro-vegană”, publicată în 2004, Coruţ scrie:

„Noi, securiştii româno-europeni (euro-asiatici), suntem mai inteligenţi, mai curajoşi, mai bine instruiţi şi mai cutezători…”


Iată că aici el foloseşte termenul „securist” ca echivalent pentru spion/contraspion, în general, şi nu pentru cel ce practica poliţia politică înainte de 1989. Securiştii din DSS nu pot fi „româno-europeni”, ci doar români, pentru că DSS nu exista în afara României, chiar dacă opera şi pe teritoriul altor state. Dar DSS nu a putut face în afară ce a făcut CIA în afara SUA, de exemplu. Dacă vreun părinte de militar sacrificat în diversiunile din 1989 ar fi avut de gând să-l dea în judecată pe Coruţ, sau însuşi statul român pe baza afirmaţiilor sale din aceste cărţi, atunci aparatul dezinformaţional poate interpreta „la loc comanda”, pe baza faptul că el ar face literatură, şi că de fapt nu a fost în misiuni de diversiuni cauzatoare de victime, fiind de fapt contraspion. Adevărul sau falsitatea unei astfel de informaţii e pompat din butoane. Dar, prin acest artificiu dezinformaţional, el reuşeşte să păcălească majoritatea civililor, ba chiar luându-şi alură de luptător împotriva invadatorilor.

Această misiune de reabilitare a DSS nu se poate face fără o protecţie adecvată în viaţa publică, din partea chiar a spionajului (şi civil dar şi militar). Coruţ a ieşit în public la emisiuni televizate, lansări de carte şi în alte zone publice. Aşa ceva nu se poate face de un securist obişnuit, deoarece în anii 1990 lumea încă era ameţită de formula „securişti-terorişti”, iar cei care şi-au pierdut pe cei dragi în acele evenimente se puteau răzbuna teribil. Prin urmare, acele ieşiri publice au fost discret supravegheate de agenţi în civil care ştiau biografiile şi profilurile tuturor celor care voiau să se răzbune. Orice posibil atac asupra lui era contracarat încă de dinainte de a începe.

Dincolo de asta, prin acest bizar autodenunţ de fapt Coruţ continuă tendinţa de ascundere a rolului DIA în mascarada tragică din decembrie 1989. Această strategie de dezinformare a funcţionat inclusiv asupra mea, care mi-am format ceva „nas” pentru dibuirea diversioniştilor începând de la articolul meu „Mecanismele sociale implicate in politica românească a ultimilor 50 de ani” scris în 2015, trecând prin primul meu documentar, „Diversioniştii” şi apoi „Sadismul în politica internaţională” , „Cea mai mare crimă din istorie” şi „Eroii au murit.1899. CIA”, în urma căruia am şi scris această carte. Dar iată că, după 10 ani de studiu intens al fenomenului spionajului civil şi militar, vedem că şi mie mi-a scăpat acest detaliu foarte clar, în urma acestui proces de dezinformare. L-am tot descris pe ofiţerul deghizat în istoric Alex Mihai Stoenescu ca agent DIA. Însă totuşi nu am putut vedea până la finalul documentării adevăratul rol al acestei agenţii de spionaj militar în tragedia din decembrie 1989 tocmai datorită acestei uriaşe dezinformări despre DSS, promovată de însăşi DIA/DGIA, totul cu supervizarea din partea CIA.

Adevăr şi dezinformare despre CIA

Am arătat în prima secţiune dedicată lui Pavel Coruţ că el este singurul care arată clar spre CIA ca origine a tragediei din decembrie 1989, dintre toţi autorii ce au abordat tema pe care i-am citit în 3 ani de documentare intensă. Emil Străinu face şi el nişte aluzii către CIA, însă destul de neconcludente, după cum am văzut. Nici Coruţ nu e foarte clar; el nu o numeşte ca atare, ci „CI’A”, parcă codificat pentru cei care se pricep la spionaj. Agenţii săi sînt numiţi „C’I-şti”. Iată ce scrie el la pagina 82 din „Fulgerul albastru” în formă de dialog literar:

„Către miezul nopţii, agentul ICAR, linfiltrat în CI’A, departamentul Radio Europa Liberă a transmis codificat următoarea telegramă : «Agenţii pentru România au sosit la Bonn. Pacepa printre ei. Întocmit un material pentru post, potrivit căruia, la Timişoara, sînt 4632 morţi, 1282 răniţi, 13214 atestări, 7613 condamnări la moarte». Sursa citată - Securitatea. Nu s-a permis emiterea. S-a ordonat biliardul. ICAR. Bălaiul a recepţionat telegrama, a citit-o pe îndelete şi a rostit calm :
- Bufallo Bill s-a prezentat la randez-vous;. Văcarii lui Sam vor să cîştige timpul pierdut.
– Ce-i ?
– Citeşte !
Am citit. Ultima speranţă cădea. Unchiul Sam din visurile copilăriei mele venea la pradă. La fel cu ceilalţi borfaşi. Nu mai puteai găsi un gentleman pe planeta asta.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, omul nostru din Marele Stat Major al Armatei ne-a comunicat că forţele NATO din Europa au intrat în alertă. Asta nu mai era glumă. Şi nici nu mai era explicabil. Prea multe forţe pentru amărîta de Românie. Ceauşescu suflase-n ciorba bubulilor. Pînă la cel mai înalt nivel. Pedeapsa urma să fie exemplară. Pentru întreaga omenire. Să ştie cine e stăpînul. Şi să-i respecte ordinele.
La cîteva minute după ce am aflat că întreaga lume capitalistă şi socialistă se lansase către România, a funcţionat şi biliardul american. Iugoslavii şi ungurii au început să transmită ştirile fabricate de CI’A. Imediat, Europa Liberă le-a preluat şi dă-i bătaie. Biliard.”


În ultima parte a acestui citat vedem adevărul curat despre rolul CIA în infamul post de radio „Europa Liberă”, în special în ceea ce priveşte evenimentele din România. Dar asemenea paragrafe sunt rare, cel puţin în cele 21 de cărţi semnate Pavel Coruţ, pe care le-am citit. În alte părţi CIA este periată ca instituţie respectabilă, după cum citim la pagina 23 din „Floarea de argint”, publicată de editura MIRACOL, în 1993:

„După ce atrăgeam suficient de mulţi bubuli în circă, urma să luăm avionul direct către Chicago, unde băieţi de treabă (unii chiar cu ochi albaştri) pregăteau cealaltă parte a circului. Adică, intrarea noastră în custodia institutului de ocrotire a spionilor, orfani. CI’A. Faptul că urma să dispărem pe uşa din dos a acestei prestigioase instituţii de menţinere a păcii şi securităţii mondiale era altă afacere.”


Am încercat în această carte să mai inserez câte o glumă între atâtea orori, pentru a mai bine-dispune întrucâtva cititorul. Subiectele ultimelor zeci de pagini e atât de hidos încât orice glumă pe această temă ar părea o impietate. Dar iată că cititorul poate râde acum involuntar, dar în hohote, la afirmaţia lui Coruţ cum că CIA ar fi o „prestigioasă instituţie de menţinere a păcii şi securităţii mondiale”. La pagina 95 din „Fulgerul albastru” CIA este ascunsă în spatele naţiunii americane:

„Ce le reproşez americanilor? Întreg neamul meu de ţărani moldoveni l-a aşteptat cu speranţă, ca eliberatori, în 1962, noi încă mai aşteptam. Aşa am fost crescut eu şi mulţi din generaţia otrăvită : în aşteptarea eliberatorului american, în ura ocupantului sovietic. Aşteptarea noastră a fost înşelată de maniera în care au înţeles yankeii să se poarte cu «eliberaţii din Est». M-a dezgustat folosirea diversiunii şi propagandei împotriva serviciilor secrete ale statului român. Parcă ele ar fi inventat mijloacele muncii informative de pe această planetă. Parcă ele ar fi fost mai represive decît CI’A, FBI , M.I. (Military Inteligence). Parcă ele ar fi construit sistemul mondial socialist. Parcă ele l-ar fi propulsat în-lumea bună din Vest. Parcă...”


Remarcăm cum Coruţ descrie destul de fidel modul în care DSS a fost scoasă din joc prin denigrare publică şi justificare ca (falsă) justiţie a crimelor împotriva UM 0865 din Câmpina şi cel al USLA-şilor din grupul Trosca de la MApN. Însă, în stilul lui caracteristic descris în secţiunile anterioare, el exclude din această operaţie exact pe cea mai importantă instituţie de spionaj civil din lume, respectiv CIA, prin externalizare a operaţiunii către întreaga naţiune americană. Aici Coruţ amestecă ideea invaziei cu o naraţiune ultra-naţionalistă, îngropând-o astfel în toate eşecurile aceste ideologii, pe care istoria noastră le-a experimentat în secolul al XX-lea. De asemenea, el poceşte ortografic denumirea MIC (The Military Intelligence Corps) , scoţând un „l” din cuvântul „Intelligence” şi întreg cuvântul „Corps” din denumirea originală. Remarcăm şi că el forţează astfel confuzia cu agenţia britanică de spionaj MI6 (Military Intelligence, Section 6). Şi, dacă tot a vorbit de spionajul militar american, ar fi fost mai util să amintească de DIA americană (Defense Intelligence Agency); dar ne putem imagina că rolul lui e acela de a deturna atenţia cititorului dinspre această pistă, aşa cum trebuie să facă şi cu DIA românească. Aceeaşi ascundere a CIA se vede la pagina următoare, 96, din aceeaşi carte, „Fulgerul albastru”:

„Le mai reproşez americanilor că au folosit împotriva serviciilor secrete române teroarea şi diversiunea, încâlcind legile cavalereşti ale breslei. Le reproşez că au «reciclat» criminali kominternişti, folosindu-i în scop diversionist, împotriva românilor. Le reproşez că au preluat toate metodele de manipulare, diversiune şi intimidare folosite anterior de sovietici. Nu e delegaţie americană care să vină în România şi să nu pună problema Securităţii. Să studiem jurnalele din perioada 1990-1992 (în special organul internaţionalist România liberă) şi să vedem ce e cu această «odioasă» Securitate. Vine o delegaţie americană pentru handicapaţi, cere lichidarea Securităţii. Vine alta pentru comerţ, cere acelaşi lucru. Vine încă una pe linie de drept umanitar – la fel. De cînd de problema serviciilor secrete ale României se ocupă comercianţi, doctori ori jurnalişti americani? Sînt ei comercianţi, doctori, jurişti?”


Deci tot sovieticii sînt „capul răutăţilor”, din moment ce yankeii au preluat de la ei „toate metodele de manipulare, diversiune şi intimidare”. De asemenea, observăm că el susţine că această „diversiune şi propagandă” nu ar fi fost făcută de spioni CIA şi DIA, ci de „comercianţi, doctori ori jurnalişti americani”. La pagina 98 din „Floarea de argint” citim o deturnare către URSS şi KGB a originii invaziei din 1989, ambalată seducător în expunerea unei foarte interesante tehnici de manipulare a unui grup mare de oameni operată de spionajul civil:

„Nikolai Morozov, corespondentul TASS (URSS ) lansa ştiri false în mulţime, la un capăt al Pieţi Palatului, apoi le recepţiona şi le transmitea, de la alt capăt. N.N. : Din verificări, rezultă că Nikolai Morozov era colaborator KGB, căsătorit cu o româncă (fiică de general în rezervă din Armată).”


Partea proastă despre veridicitatea acestui fapt e că „verificările” despre un colaborator KGB nu se fac aşa prin telefon, ci printr-o complexă misiune de contraspionaj. Coruţ nu mai spune care ar fi fost acelea. Mai mult decât atât, e posibil ca Nikolai Morozov să nu existe în realitate, aşa cum apare în această descriere, ci să fi fost un personaj din alt registru, care a împrumutat doar acest nume. Nikolai Morozov este fie o figură a Revoluţiei Bolşevice din 1917, fie un patinator artistic rus născut în 1975. E posibil să fi fost văzut de Coruţ pe la vreun concurs, la 18 ani, în 1993 când a apărut această carte. Oricum, remarcăm că această poveste are menirea de întărire a pistei KGB în generarea evenimentelor din decembrie 1989. La pagina 16 din cartea sa „Noi suntem ţinta”, Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, (2009, partea a 2-a), el întăreşte minciuna originii sovietice a tragediei din 1989:

„evenimentele din decembrie 1989 au fost pregătite şi executate de inamici ai Securităţii din URSS şi Ungaria, sub conducerea generalului Piotr Liusev din GRU.”


Am menţionat deja rolul agentului GRU Nicolae Militaru, care în mod nefondat acuza în bloc armata de crime împotriva „revoluţionarilor” pe 22 decembrie la TVR. Însă cam la aceasta se reduce rolul GRU. Această misiune e o parte importantă, însă nu cea mai importantă din ansamblul operaţiunii. Coruţ nu spune nimic de naraţiunea scutului anti-rachetă comandat de CIA lui Reagan, o operaţiune mult mai amplă şi ca forţă şi ca ţintă geografică decât cea a lui Militaru. Aşa ceva este o misiune de protecţie pentru CIA, care se repetă şi în alte situaţii. Ne ducem aminte de citatul inserat într-o secţiune anterioară de la pagina 84 din „Fulgerul albastru” care, pe de o parte adormea cititorul cu adevărul instigării unui război civil, dar pe de altă parte refăcea minciunii celor 60 000 de morţi de la „Europa Liberă”, şi apoi preluate de radioul şi televiziunea publice, cu acoperirea imaginii CIA. Iată că acele minciuni sînt puse pe seama agenţiei de ştiri ADN la pagina 81 din aceeaşi carte, de parcă fabricanţii de ştiri false cu implicaţii operative profunde ar fi ziariştii.

„Est-germanii au atacat primii. Ştiam, teoretic, ce înseamnă o intoxicare masivă prin mass media, dar nu puteam încă să-mi cred urechilor. ADN -ul anunţa că la Timişoara sînt circa 4 000 de morţi.”


Remarcăm că această frază anulează ce a spus în citatul de la pagina 82 din „Fulgerul albastru”, cu care am început acest punct. Minciuna exagerării de peste 1000 de ori a victimelor, spusă de radio „Europa Liberă”, este reorientată spre agenţia est-germană de ştiri ADN, aşa cum a fost şi spusă în 1989. Cred că am descris destul ce rol are Pavel Coruţ în acest nou proces de dezinformare publică, şi în acest moment putem să arătăm cine se află în spatele său şi a altora, fără echivoc. Teodor Filip, ofiţer USLA, Pavel Coruţ şef al biroului de contraspionaj din Direcţia Informaţii a Armatei, Valentin Raiha ofiţer de contrainformaţii militare, şi cireaşa de pe tort, generalul Emil Străinu, reşapat în SPP-ist: prea multe grade, prea multă militărie într-o zonă a imaginaţiei lipsită de dovezi concludente. Pe lângă ei se găseşte marele dezinformator al zonei academice, agentul DIA deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu, căruia de asemenea i-am dedicat o secţiune . Cultură academică, cultură medie şi cultură de masă: toate acoperite de aceşti 3 mari dezinformatori cu origini în armată. Din păcate aici se află epicentrul crimelor din 1989. Spionajul militar se află în spatele acelor tragedii, în acord cu modul în care armata în general s-a raportat la poporul român, prin înăbuşirea în sânge a răscoalei din 1907, a represiunii basarabenilor evrei de după 22 iunie 1941, a miilor de recruţi forţaţi până în anii 2000 care s-au sinucis din cauza stresului.

În finalul acestei secţiuni am să ofer două citate contradictorii ca informaţii şi concluzii politice, care sintetizează întreaga maculatură a lui Pavel Coruţ şi a întregilor departamente de dezinformare din SRI şi D(G)IA. În primul ni se oferă adevărul despre invazia diversionist-militară în decembrie 1989, urmată de una neocolonialist-economică, iar în celălalt ni se spune că nu avem ce face, şi trebuie să ne acceptăm soarta, adaptându-ne invadatorilor şi resemnându-ne condiţiei de robi. Pe primul îl citim în „Fulgerul albastru”, la pagina 100 :

„Vestul ne dădea orice aveam nevoie : sprijin politic, credite bancare, licenţe, produse aflate pe lista de embargou, informaţii tehnico-ştiinţifice... Tot ce era necesar pentru a smulge România din lagărul socialist. De a crea prima breşă. Iar eroul acestei aventuri absolut inedite, Nicolae Ceauşescu, era primit cu braţele deschise în palate de regi şi în cabinete de preşedinţi de stat. Fără acest sprijin masiv al capitalismului, România nu ar fi atins nivelul de dezvoltare economică la care ajunsese, nu ar fi ridicat nivelul de trai în ritmul care îl ridicase. Numai că eroul nu a înţeles pe deplin mersul vremii. Mai precis, forţe interesate în menţinerea României în starea de „a treia lume" l-au determinat să nu înţeleagă. Au folosit în acest scop slăbiciunile personale, trăsăturile negative de caracter ale eroului, membrilor de familie, anturajului, grupului conducător.”


Celălalt citat este din cartea sa „Către culmile succeselor”, editura Coruţ Pavel Bucureşti, 2006, la pagina 236:

„In socialism, aţi lucrat la o firmă de stat, program de opt ore pe zi, cu zilele libere şi concedii, cu alte avantaje (salariu sigur, locuinţă dată de întreprindere, nici un pericol de şomaj etc). Nişte «amici» ne-au organizat «revoluţia» din decembrie 1989 şi ne-au reintrodus capitalismul, cu legile lui nemiloase. Ce faceţi? Vă puneţi ştreangul de gât? Cădeţi în depresie? Deveniţi un revoltat împotriva noii orânduiri? Dacă deveniţi un revoltat, o puteţi schimba? Nu, amicii mei. Trebuie să vă adaptaţi la noua orânduire impusă de marile puteri politico-economice mondiale, învăţaţi să munciţi 10-12 ore pe zi, să nu aveţi concedii, să nu beneficiaţi de case gratuite sau ieftine, să vă temeţi de şomaj etc. Majoritatea cetăţenilor români s-au adaptat, mai bine sau mai slab, mai rapid sau mai încet, mai uşor sau mai dureros la noua orânduire (de fapt, la vechea orânduire, capitalismul, la care am fost forţaţi să revenim). Cei care nu s-au adaptat au murit, au înnebunit, au ajuns boschetari”


Ar fi multe de spus aici, dar mă limitez a comenta doar ultima parte din acest citat. Nu au murit, ci au fost ucişi. Nu au înnebunit, ci li s-a făcut imagine de nebuni, care este noua psihiatrie politică în noua dictatură vopsită în culorile mincinoase ale societăţii deschise. Ne aducem aminte că Emil Străinu avertiza cititorul că ar putea fi ucis dacă va continua să investigheze naraţiunea „OZN”-urilor şi a extratereştrilor. Iată, că pe lângă aceleaşi ameninţări, făcute însă mult mai discret decât Străinu, Coruţ deschide şi ameninţarea cu psihiatria politică, despre care voi detalia în următoarea secţiune .

June 3, 2025

4.2.3.14. Promovarea unor idei contradictorii faţă de teoria invaziei diversionist-militară pe care Pavel Coruţ o afirmă în alte locuri


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


4.2.3.14. Promovarea unor idei contradictorii faţă de teoria invaziei diversionist-militară pe care Pavel Coruţ o afirmă în alte locuri



După cum am tot spus în această carte, deşi invazia a fost mascată ca revoluţie în acele zile confuze din decembrie 1989, la scurt timp au apărut idei contrare acestei viziuni. În lunile de după ampla operaţiune diversionst-militară din decembrie 1989 au ieşit la iveală marile crăpături în naraţiunea oficială de atunci despre dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid şi manufacturarea unor dezordini publice care să pară proteste împotriva regimului. Au fost apoi dezminţite minciunile despre sutele de mii de victime şi genocid lansate de CIA prin postul de radio „Europa Liberă”, după cum am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” . Cea mai importantă lovitură dată naraţiunii oficiale a fost atitudinea unui adevărat medic erou, Milan Dressler de la morga Timişoara. El şi-a văzut la TV propriile cadavre de la locul de muncă, prelucrate cu câteva săptămâni şi chiar luni în urmă, dar care atunci erau oferite dezinformaţional de mass-media în toată lumea ca victime ale regimului Ceauşescu. Declaraţia lui Dressler a fost menţionată într-un colţ restrâns din ziarul local „Renaşterea Bănăţeană”, aşa că a fost incapabilă să dezmintă tăvălugul care pornise în toată lumea despre regimul Ceauşescu, portretizat ca un fel de Dracula de secol XX. Însă cei care au citit-o au avut şocul descoperirii unei „minciuni mari cât un secol”. Aşa s-a numit şi prima carte (scrisă de ziaristul Michel Castex) care a pus la îndoială încadrarea evenimentelor în categoria sociologică a revoluţiei, ci în ceva încă neexperimentat în lume la nivel de mase, şi neteoretizat de sociologie. Era o regie care acoperea invazia diversionst-militară în formă de revoltă populară.

De aici au apărut o serie de materiale, amintite anterior în această carte, precum articolul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post”, cel din 13 martie 1990 din „Chicago Tribune”, şi cel apărut ulterior în martie 1990 nr. 29 din revista franceză „Actuel”. Puţini au luat contact cu aceste date, însă ei şi-au pierdut total încrederea în aceste adevărate „metanaraţiuni” (dar cu picioare scurte) despre „revoluţia română”. Pentru ei spionajul civil a venit cu o a doua „ofertă”, o altă noţiune nepotrivită, respectiv cea a „loviturii de stat”. În lipsă de alt termen, dizidenţii ideii de „revoluţie” au fost ameţiţi cu această nouă falsă naraţiune a loviturii de stat, care iată a ţinut până recent. Această nouă variantă părea ceva mai coerentă decât cea a „revoluţiei”, aşa că dizidenţii au acceptat-o, şi apoi s-a impus în masă. Timp de aproape 20 ani o bună parte din români au catalogat evenimentele ca „lovitură de stat”, deşi se refereau şi încă se referă la ele cu termenul de „revoluţie”, mai uşor de pronunţat. Departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj civil au ştiut să speculeze acest artificiu lingvistic în terminologia folosită în mass-media. Vuvuzelele teoretice, precum Cristian Troncotă sau Alex Mihai Stoenescu, au venit apoi cu cârpirea sa în minciuna cum că lovitura de stat sau războiul civil ar fi părţi subordonate în noţiunea presupus mai largă de „revoluţie”. Am arătat în detaliu la începutul capitolului 3 faptul că raportul logic între aceste noţiuni este cel de încrucişare, nu de supra/subordonare; adică există lovituri de stat sau războaie civile care nu au fost şi niciodată nu vor putea fi catalogate ca revoluţii.

Generaţiile care au trăit pe viu acele evenimente încep să apună şi să nu mai ofere mărturii, fapt ce a făcut ca aceste minciuni să iasă din atenţia opiniei publice în decada următoare. În manualele de istorie se vorbeşte din ce în ce mai mult de revoluţie în 1989, şi mai puţin de lovitură de stat; controversa este astfel artificial înlăturată de uitare în conştiinţa publică şi supervizată de dezinformare din partea spionajului. Catalogarea anulării alegerilor prezidenţiale din 2024 ca „lovitură de stat”, inclusiv de vocile dizidente, are pe termen lung ecoul subminării însăşi a ideii de lovitură de stat în opinia publică despre decembrie 1989. În felul acesta teoriei „revoluţiei” i s-a pregătit un culoar favorabil pentru noile generaţii.



Această reţetă se regăseşte exact în cărţile lui Pavel Coruţ. Am afirmat în prima secţiune dedicată lui că el este singurul teoretician/scriitor cu oarecare notorietate care a susţinut literal teoria invaziei în decembrie 1989. Majoritatea autorilor au acceptat intervenţia străină pentru explicarea unor evenimente precum războiul radio-electronic sau dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, puse pe seama KGB şi GRU. Însă niciunul n-a mers mai departe cu concluzia că aşa ceva este o invazie diversionist-militară, nu o revoluţie. Am văzut acea secţiune că ideea invaziei este afirmată fie prin aserţiunile politologico-istorice de la finalul cărţilor, fie prin dialoguri şi sub justificarea dezbaterii dintre personaje în partea lor literară de la început. Dacă adevărurile din acea secţiune ar fi fost susţinute de exemple concrete, şi dacă ar fi şi mediat alte concluzii prin deducţii logice simple, atunci am fi răsuflat uşuraţi că autorităţile au spus în sfârşit adevărul despre invazia diversionist-militară din 1989. Însă realitatea este exact la polul opus.

La 35 de ani după acele groaznice evenimente, aparatul de dezinformare a agenţiilor locale de spionaj se întorc la refacerea minciunilor din decembrie 1989, precum naraţiunea „teroriştilor” şi ideea de „revoluţie”, în special prin textele lui, Troncotă, Oprea, Stoenescu şi alţii. Coruţ însă îi depăşeşte pe toţi în dezinformare, deoarece seduce iniţial prin adevăruri rare. El întâi expune datele care au dus la erodarea imaginii „revoluţiei” şi „teroriştilor”, după care reface acele mari minciuni în continuarea adevărurilor neştiute de mase, deşi ele se află în profund dezacord cu ele. Ignorându-şi propriile idei dizidente aşa cum le-am arătat în secţiunea sus menţionată, Coruţ reface pe uşa din dos naraţiunea oficială cum că atunci s-ar fi întâmplat fie o revoluţie fie o lovitură de stat, după cum vom vedea mai departe. Uneori termenul „revoluţie” este pus în ghilimele, alteori nu, ceea ce atestă că regia tragică este acceptată totuşi ca revoluţie, în ciuda argumentelor expuse anterior. Alteori, el acceptă ideea unei revoluţii paralele cu invazia, fără să fie implicată de ultima, de parcă aşa ceva ar fi fost posibil. Coruţ foloseşte 3 metode de refacere a naraţiunii oficiale cum că în 1989 ar fi fost o revoluţie, respectiv:
- subminarea ideii invaziei;
- echivalarea eronată între revoltaţi anti-regim şi revoluţionari;
- coexistenţa absurdă a ideilor invaziei şi revoluţiei.

În continuare le voi detalia pe fiecare.

Subminarea ideii invaziei, afirmate iniţial

La pagina 98 din „Floarea de argint” citim despre o falsă aterizare a unor elicoptere la Băneasa, care ne manipulează să credem că însăşi invazia ar fi una falsă, în contradicţie totală cu ce afirmase în alte contexte:

„O mărturie a unui ofiţer M.J. de la Băneasa completează imaginea invaziei şi modalităţilor de colaborare cu autorităţile române: în noaptea de 22-23 decembrie, generalul locotenent Mocanu Gheorghe, comandantul CAAT, în subordinea căruia intrasem, a comunicat că pe platoul central al Şcolii Băneasa vor ateriza elicoptere sovietice. Ni s-a cerut să nu le atacăm, ci să ne ascundem. Elicopterele nu au apărut toată noaptea. Dacă apăreau, trăgeam pînă la ultimul cartuş.”


Aşadar, din moment ce nu a aterizat vreun elicopter străin, după cum aflăm la finalul frazei, acest argument sofistic ne strecoară ideea că nici invazie n-ar fi fost, invers de cum se afirmă la început. La pagina 47 (partea literară) din „Cu mintea rece si inima caldă” găsim o primă întrebare pusă de unul dintre personajele sale, care pune sub semnul dubiului adevărurile afirmate de el în alte locuri:

„Păi, pe noi, românii, ne-au lucrat alde Rambo, sau nişte regizori al dracului de pricepuţi la montat revoluţii, contrarevoluţii, reforme, contrareforme şi alte alea?”

Ce-i drept, nu s-a văzut niciun Rambo în 1989 iar cititorul este treptat dirijat către refacerea minciunilor oficiale prin astfel de subterfugii de exprimare sau elemente irelevante cu faptele. Treptat ideea de invazie se topeşte în ceaţă, iar minciunile oficiale inundă discursul literar sau teoretic.

Echivalarea eronată între revoltaţi anti-regim şi revoluţionari

O minciună urmată de refacerea dezinformării naraţiunii revoluţiei se regăseşte la pagina 81 din „Fulgerul albastru”, când marele miting din 20 decembrie de la Timişoara, făcut cu muncitori aduşi cu autobuzele in fabricile platformei industriale, este mutat două zile mai devreme:

„18 decembrie, situaţia a fost staţionară. Muncitorii din Timişoara au ieşit masiv pe stradă. Focurile de armă au încetat. Începea adevărata revoluţie română. Revoluţionarii au constituit gărzi proprii. Au stăvilit distrugerile şi jafurile. Au oprit violenţa. Asta era revoluţie! Da ! Primele elemente din Armată au pactizat cu revoluţionarii, insuflînd curajul necesar continuării. Din păcate, printre revoluţionari, s-au insinuat şi elemente diversioniste, bine dirijate din exterior. Arma de bază : zvonul, menit să provoace război civil”

Remarcăm scopul minciunii şi a tuturor minciunilor care s-au spus despre decembrie 1989, respectiv manufacturarea imaginii de revoluţie. Conform acestui citat, revoluţia ar fi constituirea de gărzi proprii, stăvilirea distrugerilor şi jafurilor şi oprirea violenţei. De fapt de cele mai multe ori aceste „valori” s-au identificat cu contra-revoluţia, cu înăbuşirea ei de către forţele puterii pe care revoluţionarii au încercat să o răstoarne. Vom vedea mai jos tehnici similare de dezinformare pe această temă.

La un moment dat Coruţ reia falsele acuzaţii lansate de Pacepa la comanda CIA la adresa regimului, după cum citim la pagina 84 din cartea „Fulgerul albastru”:

„Nu mai era nimic de spus în faţa imensului pericol care ameninţa să ne şteargă de pe harta lumii ca stat şi ca popor, tăinuitul foc dacic se aprinsese. Şi ardea, ca un fulger. Un fulger albastru. Străbuna chemare la luptă, «Vom muri, dar vom fi liberi», ţîşnise aparent spontan pe buzele revoluţionarilor. Nimic nu e spontan în lumea noastră. Nimic nu e în afara voinţei Lui. A Dumnezeului străbunilor noştri.


Da, sună aşa ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Păcat însă că n-a fost nimic „spontan”, ci o regie tragică. România a trăit după 1958, când trupele sovietice au plecat, cea mai rapidă şi consistentă evoluţie socială din istorie. Minciunile cu genocidul, distrugerea satelor, a industriei naţionale, plătite cu fonduri de miliarde de Euro, lansate prin Pacepa la comanda CIA, aveau să se întâmple după 1989. Remarcăm contradicţia flagrantă a acestui citat cu cele din punctul „Admiterea neo- (semi)colonialismului ca scop al invaziei militare din 1989” din prima secţiune dedicată lui, în special cel de la pagina 157 din cartea „Pacea marilor străbuni”. Acolo Coruţ afirmă că invazia neocolonialistă postdecembristă ameninţă naţiunea română, iar aici el afirmă că regimul de dinainte de 1989 o făcea. O astfel de contradicţie e afirmată într-un pasaj ce pare coerent, după cum vedem la pagina 24 din „Dincolo de frontiere” (1993):

„Încă mai sunt destui care cred că au votat pe marele conducător al marii revoluţii din decembrie. Căci aşa au botezat-o diversiunea. Mi-e milă de adevăraţii revoluţionari. Pe sângele lor se clădeşte o nouă minciună infernală. S-au ridicat tinerii împotriva minciunii ceauşiste. Şi-au înlocuit-o cu abominabila minciună bubulă. Mult mai perversă decât cea anterioară. Pentru că, nu obţinuse nimic în numele democraţiei, libertăţii... Ştii tu.”


Un astfel de pasaj are în el un adevărat malaxor de idei care par coerente doar pentru că sînt ale majorităţii dezinformate de departamentele de specializate ale agenţiilor locale de spionaj. Dar, dacă le dezvoltăm vedem că amestecarea lor este lipsită de logică. În finalul său Coruţ afirmă ceea ce am descris în secţiunea dedicată adevărului în cărţile sale, respectiv că societatea postdecembristă este „o nouă minciună infernală (…) mai perversă decât cea anterioară”. Dar, pe de altă parte, ar exista „adevăraţii revoluţionari”, adică cei care ar fi făcut o revoluţie, care de fapt ar fi o involuţie „nimic în numele democraţiei, libertăţii”. Ce-i drept, cei mai mulţi români exact asta cred, dar nu pentru că ar fi ideile lor, ci pur şi simplu ca o întâlnire între experienţa lor concretă de viaţă şi dezinformarea media. Dacă o face Coruţ, atunci aşa ceva nu este scuzabil pentru că el este parte activă a procesului de dezinformare.

Am văzut cum parţial Vladimir Tismăneanu, şi total Stelian Tănase în cartea „Revoluţia ca eşec”, au preluat ideile similare ale lui Gustave le Bon şi a altor teoreticieni ai secolului al XIX-lea, care au dezavuat în special valorile „Revoluţiei Franceze” din finalul secolului al XVIII-lea. Sigmund Freud a mers şi el pe aceeaşi linie, explicând revolta populară în general ca o punere în act al complexului Oedip de ucidere a tatălui, întruchipat în imaginea liderului politic, referindu-se în special la decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea. Eu am catalogat acel eveniment social doar ca o criză violentă a adevăratei Revoluţii Franceze, în capitolul 3 al cărţii de faţă. Deci, cumva, poziţia mea este mai aproape de ideea revoluţiei eşuate decât pe cea a revoluţiei autentice în decembrie 1989, deşi tot acolo am argumentat că nici aşa ceva nu se poate justifica teoretic.

Însă, dacă tot au ajuns la această concluzie, totuşi niciunul dintre cei doi nu-şi dezavuează scrierile de dinainte de această reîntoarcere la le Bon, după ce au mărşăluit decade întregi ca Fidel Castro şi Che Guevara în variantă capitalistă. Faptul că cei doi, împreună cu cireaşa de pe tort, Pavel Coruţ nu spun adevărul total, şi folosesc jumătăţi de măsură, este un semn de mojicie ideologică. Asemenea jonglări teoretice sînt menite să-i menţină în somnul raţiunii pe cei dezinformaţi anterior, dar să şi găsească alibiuri teoretice pentru cei treziţi din această mistificare. Naraţiunea schimbării sociale în rău susţinută de Coruţ duce la o incoerenţă uriaşă între noţiunea peiorativă a revoluţiei, care cuprinde totuşi noţiuni individuale pozitive ce cuprind pe „adevăraţii revoluţionari”. Aşa ceva este o reformulare la nivel de secol 21 a celebrei expresii atribuită lui Iulius Cezar „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, care pare o aiureală maximă pusă în discursul lui Farfuridi de către Caragiale. Şi absurdităţile continuă în textele sale.

Coexistenţa absurdă a ideilor invaziei şi revoluţiei

Cea mai importantă contradicţie/incoerenţă în discursul lui Coruţ continuă direct pe cea de mai sus. Ea a fost impusă prin dezinformare de spionajul civil occidental pentru mase, şi constă în coexistenţa ideilor invaziei şi revoluţiei pentru descrierea evenimentelor din 1989. După cum am arătat în capitolul 3, aceste noţiuni se exclud una pe alta; invazia impune din afară un regim politic marionetă, iar revoluţia îl schimbă din interior. Revoluţionarii se ridică împotriva sistemului politic pentru a-l face mai eficient şi a duce la o creştere a nivelului de trai al poporului. Invadatorii nu au interes ca lucrurile să meargă bine în ţara invadată, ci doar să extragă din ea resurse naturale. Iată ce citim la pagina 83 din cartea „Fulgerul albastru”:

„… în stradă se ducea şi o luptă curată. Una demnă de tot respectul. A celor cu mîinile goale, dar hotărîţi să învingă dictatura. Asta era adevărata revoluţie. Cea divină şi curată. Nemînjită de trădare şi conspiraţie externă.”


Această frază (şi altele asemenea) spune pe scurt faptul absurd că ar fi fost totuşi o revoluţie, chiar dacă a fost şi o invazie. Observăm aici aceeaşi reţetă din ultima decadă de schimbare a naraţiunii, identificând revoluţia cu lovitura de stat. Ea a fost folosită de papagalii CIA din diverse instituţii de formare teoretică a tinerilor în sensul minciunii. Deşi afirmaţia de mai sus este o minciună uriaşă, totuşi ea are undeva la 80% adevăr, fapt ce o face foarte credibilă. Paradoxul vine de la faptul că destui adepţi ai politicilor de dreapta se gândeau să emigreze sau să încerce o mişcare populară de răsturnare a regimului. Ei credeau că sînt revoluţionari, deşi mulţi şi-au dat seama că au fost jucaţi pe degete de forţe pe care nu le puteau înţelege atunci. Unii dintre ei sînt convinşi şi astăzi că au făcut revoluţie, în special cei cărora nivelul de trai le-a crescut vertiginos după 1989. Însă, am arătat cu argumente ştiinţifice în capitolul 3 că „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie”. Revolta unor dizidenţi împotriva regimului nu a fost suficient să fie o revoluţie. Ceva asemănător cu citatul de mai sus citim şi la pagina 156 din cartea „Pacea Marilor Străbuni”, în continuarea adevărurilor citate deja într-o secţiune anterioară:

„Cauzele prăbuşirii au fost interne, intervenţia externă a fost un simplu impuls. Dacă toate ar fi mers bine în România, nimeni nu ne putea determina să revoluţionăm sistemul.”


Cu alte cuvinte, „nu există fum fără foc”; adică dacă undeva a existat şi o revoltă autentică (foc), datorită faptului că nu „toate ar fi mers bine în România”, atunci trebuie să fi existat o revoluţie autentică (fum). Remarcăm cum aici Coruţ face acelaşi lucru precum Troncotă sau Stoenescu prin subordonarea logică a noţiunii de „lovitură de stat” faţă de cea de „revoluţie”. Diferenţa este că de data asta subordonarea noţional-logică se face de la noţiunea de „revoltă populară” spre cea de „revoluţie”. La fel ca şi în cazul cu citatul anterior, am arătat în capitolul 3 de asemenea că nu orice revoltă populară este şi revoluţie. Apoi, trebuie să ne reamintim că această revoltă populară a fost artificial creată prin diversiuni, după cum a spus chiar Coruţ însuşi, aşa cum am arătat într-o secţiune dedicată adevărurilor din cărţile sale. Pentru cine n-a mers bine în România înainte de 1989? Pentru 10 % din populaţie, constituită în cea mai mare parte din urmaşii boierilor şi chiaburilor. Ei duceau o viaţă de huzur înainte de 1944, şi ţineau restul României în Evul Mediu. Ei erau supăraţi, într-adevăr, pentru că şi-au pierdut privilegiile. Între ei erau şi dizidenţi autentici, precum scriitori, artişti vizuali şi teoreticieni specializaţi în ştiinţe sociale, care ştiau că sistemul politic socialist este (tot) o farsă. Însă, ea a funcţionat pentru restul de 90% din cetăţeni. România se afla de 45 de ani în continuă creştere social-economică, chiar dacă stagnarea de după 1980 începuse să-i nemulţumească pe mulţi.

Orice regim politic de până acum a fost mai mult sau mai puţin criminal şi asta am arătat detaliat în primul capitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Prin urmare şi regimul politic dictatorial-clasic de tip socialist de dinainte de 1989 a fost unul criminal, chiar dacă nu atât de criminal precum cel de după 1989. Pentru cei mai mulţi capitalismul sălbatic de după 1989 este mult mai criminal decât cel de dinainte. Dar, pe baza nemulţumirilor victimelor oricărui regim politic, fiecăruia i se poate înscena o „revoluţie”, prin inginerii sociale precum cele din 1989, chiar dacă nemulţumiţii sînt doar minoritari. Însă faptul că există condiţii de proteste de stradă pentru orice regim, nu justifică şi apariţia lor. Nu această minoritate de dizidenţi anti-comunişti au făcut acele evenimente. Ei au fost manipulaţi şi atât să cârpească o falsă regie orchestrată de altundeva. Aceste resorturi au fost primordiale în generarea acelei groaznice invazii diversionist-militare, nu dizidenţii. La pagina 96 din „Floarea de argint” (1993) Coruţ vine cu detalii în sprijinul celor anterioare:

„Revoluţionarii s-au ridicat pentru eliberarea patriei de orice fel de dictatură şi nu pentru înlocuirea celei ceauşiste cu una nouă, internaţionalistă. Unii revoluţionari au luat cunoştinţă, întîmplător, de intervenţia străină şi de puciul fesenist, vindecîndu-se de romantism. Toţi revoluţionarii cu care s-a discutat, nu acceptă confiscarea idealurilor Revoluţiei de către o mînă de reprezentanţi ai intervenţioniştilor străini. Şi asta e foarte bine. Pentru că, în România, adevărata putere legitimă o constituie Revoluţionarii.”


Rămâne mai departe întrebarea: care „revoluţionari”? Cei minţiţi de mass-media cum că regimul ar fi ucis 60 000 de manifestanţi sau că ar fi făcut genocid? Sau cei care plantau false probe de revoltă socială prin acea staţie de amplificare, la mitingul din 21 decembrie 1989? Din păcate, aceştia nu pot fi numiţi revoluţionari, ci fie agenţi locali ai spionajului occidental, fie naivi dezinformaţi de primii. Dizidenţii politici care s-au perindat pe la radio şi TV în acele zile nu au adus un program politic revoluţionar în aşa fel încât acele evenimente să poată fi catalogate măcar ca o revoluţie eşuată. Poate că au participat într-adevăr şi unii revoluţionari la acea cacealma tragică, în special după 22 decembrie 1989, unii cu planuri îndrăzneţe de a face o societate mai bună. Însă ei au fost realmente fie marginalizaţi, fie împuşcaţi de noii invadatori la TVR şi la fostul CC, între 23-25 decembrie, aşa că au rămas necunoscuţi. Planul invaziei era cu totul altul decât a face din România o ţară mai bună. Dar chiar şi dacă au existat, cei aproximativ 100 de astfel de oameni nu e de ajuns pentru ca invazia militară de spionaj din 1989 să se numească revoluţie, după cum am argumentat în detaliu în capitolul 3. La pagina 107 din „Fulgerul albastru” Coruţ amestecă şi ideea loviturii de stat în această salată de idei:

„Poporul care a ieşit în stradă nu putea şti ce se întîmpla. Cred că revoluţia curată, opera celor care au riscat totul pentru a-l vede pe dictator doborît, nu poate fi întinată de intervenţia străină. Cu o singură condiţie: Să fie separată de mîrşava intervenţie, să intre în istoria neamului fără balastul murdar al acesteia. Şi al fazei următoare: lovitura de stat.”


Asta s-a dorit încă din primele momente ale invaziei, doar că, spre ghinionul celor care au coordonat operaţiunea, au răsuflat acele date precum cele de mai sus, care au atestat că totul a fost o regie şi atât. Ei bine, condiţia aia nu e tocmai condiţie, ca o cauză secundară, ci realitatea invaziei. Invazia diversionist-militară din decembrie 1989 nu poate fi „separată de mârşava intervenţie străină”. Cei câteva sute, poate chiar mii de dizidenţi autentici nu aveau cum să schimbe regimul, care avea o unitate de scutieri bine antrenaţi. Aceasta îi putea anihila fără nicio problemă dacă cineva nu ar fi apăsat pe un „buton” de stop, care a avut rol de anihilare a activităţii sale. Ideea eroismului unui popor neînarmat, care dă jos prin violenţă un regim dictatorial clasic, e posibilă doar în varianta literară de tip SF aşa cum există în cărţile lui Coruţ, cu războaie telepatice, telechinezii şi fulgere albastre lansate de urmaşii lui Zamolxis împotriva duşmanilor. Aici, da, cum spune şi el la începutul cărţilor sale, cititorii trebuie „să nu confunde ficţiunea cu personaje şi acţiuni reale”!

Pe lângă Coruţ şi Străinu, şi ofiţerul de contrainformaţii militare Valentin Raiha a scris două cărţi despre decembre 1989 în care amestecă ideea de invazie, lovitură de stat şi revoluţie, permiţându-le coabitarea în acelaşi sistem de gândire. Acest lucru este spus la pagina 9 din cartea sa „Revoluţia Română şi Jocul Serviciilor Secrete”, editura Euxinus-Impex, 1994. Titlul celeilalte este sugestiv: „În decembrie '89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari”, editura ZIUA-OMEGA PRESS INVESTMENT, 1995.

La pagina 99 din aceeaşi carte „Fulgerul albastru”, Coruţ, ne oferă şi un fel de concluzie pentru aceste dezinformări:

„Concluzia : Revoluţia curată a celor care ieşiseră în stradă să scape de dictatură a fost mînjită de intervenţia străină, de puci şi de teroriştii sîngeroşi conduşi de pucişti, Securitatea naţională a fost distrusă de pucişti pentru a-şi ascunde urmele crimelor.”


Şi cu acest ultim citat deschid calea către următoarea secţiune. Coruţ afirmă pe mai multe pagini în cartea „Dincolo de frontiere” că securiştii au pus la cale debarcarea lui Ceauşescu pentru a scăpa ţara de o invazie străină, deşi în prima secţiune dedicată lui am văzut ideea contrară, cea adevărată, cum că atunci s-a întâmplat o invazie realizată prin spionaj civil, urmată de una neocolonialistă, economică. Deşi în acele citate era descrisă cu mare clarviziune invazia din decembrie 1989, totuşi vedem cum în restul textelor sale el se referă la acele evenimente totuşi şi ca revoluţie şi lovitură de stat. Aşadar în următoarea secţiune vom vedea o foarte detaliată operaţiune de dezinformare privind refacerea imaginii spionajului civil şi militar occidental, care a săvârşit crimele din 1989 prin vocea scriitorului spion Pavel Coruţ .