Deşi inginerii sociali vor să ne înecăm în lacrimi pentru o catastrofă umanitară uneltită de ei fin culise , iată-mă pentru câteva zile în Grecia! În ultimele două luni am intensificat munca la documentarul "The biggest crime în history", care deja a intrat intr-a 7-a luna de lucru. Dar dintr-o dată mi s-a ivit oportunitatea acestui sejur, şi plecat am fost. Principalul obiectiv : acropola ateniană, care pentru mine înseamnă apogeul arhitecturii antice. Piramidele egiptene şi edificiile romane de după civilizaţia grecească sunt şi ele importante, însă eu pun pe primul loc ansamblul format din Partenon, Erechetion, Propilee şi altele de pe acropole. Piramidele sunt intr-adevăr impresionante, dar ele înseamnă cantitate, respectiv cuburi de 2 tone fiecare, multiplicate şi suprapuse , ce constituie corpul propiuzis al lor..
Piramidele sunt mai mult pline decât goale, spre deosebire de templele grecilor dar chiar şi cele Egiptene însele. Acestea s-au păstrat mai bine decât cele de pe acropole, în special datorită rocilor mai dure folosite în tara Nilului, spre deosebire de marmura din care au fost făcute celelalte, o roca relativ moale. Modul în care vântul cu particulele purtate a erodat marmura templelor de pe acropole este vizibil. Unele fragmente arată de parca au fost supuse unui picamăr. Miracolul grecesc desfăşurat pe parcursul unui secol, şi apoi prelungit în civilizaţia elenistica încă unul , în secolul 4 ien, n-a avut timp sa îşi dea seama ca aceste minuni arhitecturale nu vor face parte furiei lui Aeol, zeul vântului.
Romanii au inventat cimentul, şi construcţiile lor au fost mai durabile. Însă grecii au creat formele înainte, pe care romanii doar le-au preluat şi, după ei, întreaga civilizaţie umana. Nimic nu s-a mai creat nou în materie de arhitectura clasică. Iar în materie de arhitectura în general, singurele noutăţi au fost ogivele gotice şi stilizarea moderna a formelor. Dar astea au durat aproape 2 milenii. Grecii au ajuns la acele forme intr-un singur secol, minunatul secol 5 ien, atunci când arta şi arhitectura nu erau 2 lucruri separate. Da, clădirile romane sunt active şi astăzi, da, ei au creat urbanismul şi comodităţile locuinţei de astăzi. Dar ei se raportează la greci precum pictorii baroci la Leonardo şi Rafael. Grecii au găsit scânteia genială a acestor forme, romanii au găsit soluţii pentru a le prezerva în timp şi la a le aplica la nevoile utilitare.
Desigur, era greu pentru romani sa mai inoveze ceva după greci, stilul gotic apărând peste mai bine de un mileniu şi jumătate. Ei au fost nişte inovatori tehnologici, lipsindu-le frumuseţea grecilor. Dar iată ca urmele grecilor zac în ruine în spaţiul Eladei, iar cele romanilor sînt încă active în toata Europa Mediteraneana şi părţi din Asia sau Africa. Pentru un necunoscător în artă sau un om cu mentalitate utiltaristă, romanii sunt apogeul antichităţii. Fiind un sistem eminamente militar, şi eu fiind un pacifist convins, n-am sa cred niciodată asta. Dar realitatea e ca nucleul arhitecturii antice zace în ruine pe o stâncă ceva mai mare în Atena zilelor noastre, iar vestigiile romane sunt încă proaspete şi extinse mai mult vederii. Asta mi-a smuls câteva lacrimi, gândindu-mă la Van Gogh şi alţi artişti şi savanţi din toate domeniile care au inovat pe drumul lor, însă pe care publicul i-a descoperit târziu. "Cina cea de taina" a lui Leonardo s-a degradat pana la 90%, datorita experimentelor pe care el le-a tot încercat. Din punctul acesta de vedere, aceasta lucrare e ratată. Dar cu Gioconda s-a întâmplat sa-i iasă, şi astfel a revoluţionat tehnica picturii. În acelaşi fel s-a întâmplat şi cu arhitectura secolului 5 î.e.n,, care a revoluţionat templul egiptean şi sclipirea cretană.
Am pierdut câteva lacrimi şi când am văzut ca la baza acropolei încă era funcţionala o cale ferată, provocatoare de vibraţii pentru fragilul ansamblu arhitectural de sus, un cuţit înfipt şi mai adânc în inima secolului 5 î.e.n., cu fiecare micron de crăpături provocate de trecerea trenurilor.
Acest secol 5 nu e nici pe departe idealul meu de societate, deşi acolo s-a experimentat pentru prima dată în istorie democraţia directa, pe care o tânjesc astăzi. Însă, fără un popor cultivat, democraţia poate crea monştri. O mulţime de măsuri politice aberante s-au luat de către majoritatea ateniana, sub influenta unor oratori parşivi, asemenea instituţiilor contemporane de dezinformare. Cea mai mare dintre ele este probabil condamnarea la moarte a lui Socrate, sau lipsa de reacţie a majorităţii la condamnarea unui om cu adevărat fără niciun păcat, decât acela de a le atrage atenţia ca se înşeală.
Am mai suspinat , gândindu-mă la străbunicul meu, care a emigrat în România la începutul secolului 20 din Grecia. Dar cred că următorul video pe care l-am făcut direct la faţa locului e explicit în acest sens.
Dar am avut şi deziluzii. Cea mai mare dintre ele este probabil minciuna prin omisiune, răspândita prin documentare şi cărţi, cum ca turcii ar fi depozitat muniţie pe acropole şi apoi, grecii şi-ar fi aruncat singuri în aer Partenonul, pentru a avea mai puţine pierderi. Am primit informaţia asta ca elev sau student de la profesorii de "Istoria artei" pe care i-am avut, sau am citit-o prin cărţi. Apoi eu însumi le-am spus povestea asta copiilor, când am predat disciplina , după ce am ajuns profesor.
Şi acum, când am ajuns la faţa locului, n-am văzut vreo urmă de explozie veche de un secol în partea respectivă, gândindu-mă la celebrul război greco-turc din 1919-1922. Se vedeau urme de fum, am suspinat când le-am văzut pe faţada principală a Erecteionului, dar acestea păreau a fi mai vechi de 100 de ani. Chiar şi războaiele din secolul 19 ar fi lăsat urme mai clare dacă povestea cu explozia era perfect adevărată.
Dar informaţiile recente arată că această poveste cu Partenonul care ar fi rămas intact până secolul trecut, e cam falsă. Sigur e falsă măcar în privinţa celor care au fost în conflict armat cu turcii atunci când cella Partenonului a fost raportată că ar fi căzut. Nu cu grecii se luptau atunci turcii, ci cu veneţienii. Iar momentul exploziei nu a fost în secolul 20 sau 19, în timpul conflictelor armate greco -turce , ci tocmai în 1687. Ei bine, aşa mai are sens. Urmele acelea de fum pe care le-am văzut ascunse de ochiul necruţător al soarelui atenian chiar arătau de aproape 5 secole. Din cauza asta nu am văzut urme cât de cât vizibile de explozie, atunci când am văzut edificiul pe viu. Dar în aproape jumătate de mileniu de atunci, aceste urme s-au şters în bătaia soarelui şi a vântului.
Desigur, cineva care ştie ceva istorie, dar nu e profesionist în domeniu, poate uita acest amănunt, ştiind că grecii s-au luptat cu turcii. Personal nu aş fi uitat niciodată asta, ţinând cont că veneţienii au ajutat turcii la căderea Constantinopolului. Cinci cum au fost, nu e de mirare că au mai înfipt un ţăruş în inima antichităţii, de data asta în Partenon. Faptul că veneţienii au jucat acest joc viclean, fie el şi la o distanţă de 2 secole, e tipic pentru societatea lor.
Şi totuşi, în ciuda cinismului lor proverbial, veneţienii nu pot fi blamaţi nici ei pentru ruinarea Partenonului, ci înşişi atenienii secolului 5 ien, care au sacrificat duritatea perenă a granitului egiptean pentru frumuseţea plastică a marmurei. Grecii nu puteau face temple atât de elegante din granit, ci dintr-o rocă mai moale. Rezultatul a fost fragilitatea lor în timp. Niciun templu grecesc nu s-a păstrat intact. Coloanele laterale le-au prelungit durata , dar majoritatea antablamentelor lor au picat parţial sau total, iar Partenerul nu putea ieşi din această regulă. Minciuna cu perenitatea templului e menită să le arate perfecţiunea , însă trebuie să le acceptăm limitările. Oricum, perfecţiunea în artă, şi chiar în arhitectură este o convenţie, care oricum nu vizează durata în timp.
Ceva adevăr exista în aceasta poveste cu explozia din Partenon, însă ea e departe de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat cu acest templu. în secolul 6 a devenit biserica creştină. În 1460, Partenonul a fost transformat în moschee după cum îl vedem în imaginea de mai jos, în care recunoaştem minaretul.
Iar aici îl vedem din alt unghi, dar fără acoperişul iniţial, între fronton şi arhitrave, ci cu altul , dublu.
Asta înseamnă că antablamentul Partenonului era deja picat când turcii l-au transformat în moschee. Există o altă imagine cu Partenonul ruinat în care se vede o biserică în interiorul ruinelor Partenonului. Unii zic că asta ar fi însăşi moscheea, însă nu vedem minaretul.
În următoarea imagine la fel nu există minaret.
Ei bine, vin cu ipoteza că această construcţie este exact biserica din secolul 6, deşi stilul de lucru din imagine este net unul post-renascentist, aşadar la peste un mileniu distanţă faţă de momentul în care a fost transformat în biserică. Şi ipoteza aceasta continuă şi către aceea că cella Partenonului căzuse încă de atunci. Se vede în ea faptul că acesta era deja distrus. Mai mult decât atât, această ipoteză e menită să corecteze ceea ce ar putea fi o eroare în istoria artei, şi anume că creştinii timpurii ai imperiului bizantin ar fi distrus templele clasice pentru a-şi construi propriile lăcaşuri de cult, după modelul Colosseumului de la Roma. Din acesta s-a cărat într-adevăr piatră pentru construcţii diverse în evul mediu, fiind o construcţie inutilă momentului. De ce să distrugă creştinii templele clasice, din moment ce îşi puteau face exact acolo propriile lăcaşe? De fapt bazilica, devenită în perioada creştină construcţie de bază, a fost creată de romani. Creştinii au transformat-o simplu în biserică. La fel se putea face şi cu Partenonul, dacă ar fi fost găsit întreg.
Da, pot crede că părţi din ei au fost folosite pentru construirea bisericii (sau moscheii, dacă eu mă înşel cu ipoteza mea) pe care o vedem în imaginile de mai sus. Dar asta nu înseamnă că primii creştini sau turcii sau veneţienii l-ar fi distrus, ci natura însăşi, după cum am explicat mai sus. După ce au venit turcii probabil că au reconstruit Partenonul cu ciment, astfel că a ajuns după cum îl vedem în prima imagine de mai sus. Poate că imaginea asta e un pic romanţată, însă dacă au construit un minaret, e foarte probabil că au restaurat şi Partenonul sau l-au amenajat cumva. Dar, deşi aveau materiale şi instrumente mai bune, totuşi până la urmă Partenonul şi-a continuat deteriorarea şi în cele din urmă a fost transformat în depozit, turcii gândindu-se că mai bine încep de la 0 o altă construcţie decât să continue la nesfârşit să-l renoveze. Prin urmare războiul şi căderea cellei din 1687 a fost doar vârful aisbergului, deoarece deteriorarea e foarte probabil să fi fost mult mai timpurie.
Aşa că nu veneţienii au fost de vină pentru asta, ci cutremurele şi însuşi vântul care a măcinat marmura în timp. Partea de sus a imaginii de mai jos arată modul în care arăta Partenonul la începuturile sale, ăi partea de jos arată ce a ajuns astăzi.
Nu e nevoie să minţim pentru a justifica miracolul grec. Partenonul nu trebuie să se compare cu piramidele egiptene, după cum o femeie frumoasă nu trebuie să se compare cu un elefant. Frumuseţea feminină ţine mai puţin decât robusteţea uni elefant, dar genele ei vor merge mai departe la fiicele , nepoatele şi stră,-strănepoatetele ei. Partenonul a căzut însă el subzistă în orice fel de construcţie clasică, la fel ca şi genele babei ramolite care a fost cândva o divă. De asta am plâns pe acropole.
