Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.5. Tehnologia centralelor nucleare şi alte accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl
Energia nucleară are marele avantaj că nu poluează precum cea obţinută de combustibili fosili (cărbune şi petrol) deşi unii ecologişti radicali au vorbit despre poluare termică; răcirea aburilor/apei care învârte turbina dar şi a reactorului însuşi a fost interpretat de aceştia ca poluare. Ceva adevăr există în această viziune în sensul că centralele nucleare sunt intenţionat plasate lângă mari cantităţi de apă, de la care preiau această substanţă decisivă, şi pe care invariabil le încălzesc. Am văzut pe pielea noastră, în special cea din nas, sensibilă la mirosuri, cum zilele caniculare de vară duc la o explozie de alge în Marea Neagră. Însă nu am putea vorbi de spaţiul orientului apropiat sau de nordul Africii ca fiind un spaţiu poluat termic natural. Oricum, industria, şi implicit energia nucleară, aparţin în mod prioritar emisferei nordică, unde temperaturile sînt scăzute, iar încălzirea zonei este chiar o binefacere pentru ecosistem.
Problemele energiei nucleare sînt date de fragilitatea ţevilor de control ale materialului radioactiv. Accidentele diverse sau erorile de manevrare a ţevilor de încetinire a fisiunii nucleare pot duce la încălzirea peste măsură a reactoarelor, topirea miezului şi apoi scurgerea radiaţiilor inerente şi foarte periculoase către cetăţenii care locuiesc în apropiere. Asta l-a făcut pe sociologul Charles Perrow să afirme că accidentele în lanţ ce duc la topirea reactoarelor şi scurgerile radioactive să fie o realitate inerentă a energiei nucleare. Analizând accidentul nuclear de la Three Mile Island, în cartea sa „Normal accidents” el ajunge la concluzia surprinzătoare dar coerentă că accidentele nucleare sînt „neaşteptate, de neînţelese, de necontrolat şi de inevitabile”.
Afirmaţia sa este cam tăioasă, deoarece până la urmă toate supra-încălzirile miezului reactoarelor din accidentele nucleare sînt controlate de ţevile de control introduse în acestea. O parţială ruginire sau învechire a unor echipamente conexe pot duce la blocarea acestor ţevi în a intra în miez şi a opri fisiunea. Apoi, unele accidente se datorează unor evenimente care au provocat un efect de domino, o adevărată reacţie în lanţ nenucleară.
De exemplu, pe 11 Martie 2011 a avut loc un puternic cutremur în apropierea arhipelagului nipon urmat de un tsunami ce a afectat alimentarea cu energie electrică a sistemului de ventilaţie a reactoarelor centralei nucleare de la Fukushima, Japonia. Temperatura din reactoarele 3 şi 4 a crescut, echipamentele n-au mai funcţionat la parametrii optimi şi s-a ajuns invariabil la pierderea controlului asupra fisiunii, fapt ce a dus la 2 explozii majore şi alte incendii în perimetrul centralei. O echipă de pompieri a reuşit în cele din urmă să stabilizeze locul prin pomparea de apă în aceste zone, alături de foarte probabila oprire a reactoarelor prin introducerea ţevilor de control în miez.
Altădată accidentele au fost asumate, şi s-au datorat au unor teste pentru a observa cum se comportă diferite echipamente în situaţii speciale. Aşa s-a întâmplat la Staţia Naţională de Testare a Reactoarelor de la Arco, Idaho, SUA. În data de 29 noiembrie 1955 o parte din miezul reactorului experimental de înmulţire s-a topit. Evenimentul nu a dus la urmări negative asupra locuitorilor din apropiere. Dar în aceeaşi unitate, după puţin peste 5 ani, la 3 ianuarie 1961, topirea parţială a miezului reactorului SL-1 a dus la moartea a 3 operatori. Într-un documentar am găsit informaţia cum că cei 3 ar fi scos prea rapid ţevile de control din reactor, fapt ce ar fi dus la o creştere rapidă a temperaturii în miez. Tehnologia nucleară fiind la început, pare probabil că aceste ţevi ar fi putut fi scoase manual şi nu automat, printr-un efect de autoreglare a temperaturii din miez.
Astfel de eroare umană de manevrare manuală a ţevilor de control se pare că a fost cauza altui accident, cel de la centrala nucleară Enrico Fermi, la Monroe, Michigan, SUA, din 5 Octombrie 1966. Lucrătorii făcuseră în ultimii ani o serie de teste ridicând şi coborând temperatura în rectorul Fermi 1. După ce au închis reactorul au observat că o parte din ţevile cu material radioactiv se topiseră. Raportul final al comisiei de investigaţie a arătat că acest lucru s-ar fi datorat unor anumite erori de manevrare a ţevilor de control din partea lucrătorilor, care le ridicaseră prea sus în zona unde a avut loc creşterea de temperatură şi topirea.
Erorile umane sunt certe în alte accidente nucleare precum cel de la centrala nucleară Greifswald, RDG, din 7 decembrie 1975, când un electrician a făcut nişte improvizaţii la circuitele electrice ale uneia dintre pompele cu lichid de răcire. A urmat un scurt circuit şi apoi un incendiu care a distrus alimentarea cu energie electrică a altor pompe. Incendiul fost stins rapid şi nu s-a ajuns la afectarea miezului reactorului, însă costurile reparaţiei au fost foarte mari. Dacă nu s-ar fi intervenit rapid, acest eveniment putea degenera într-un dezastru nuclear.
În data de 22 martie 1975, doi electricieni de la centrala nucleară Browns Ferry de la Atena, Alabama, SUA, au testat cu nişte lumânări aprinse circulaţia aerului în clădirea turbinei, pentru a vedea dacă există vreo gaură în pereţii încăperii, dedusă din circulaţia aerului. Fără să-şi dea seama, ei au aprins un material din cauciuc spumos care s-a extins într-un incendiu. Acesta a fost descoperit şi stins după 7 ore. Operatorii au oprit la timp reactorul aferent, prin coborârea tipică a tijelor de control, şi astfel s-a evitat o catastrofă nucleară. Costurile reparaţiilor au fost de 240 milioane dolari.
O eroare umană a dus şi la accidentul nuclear de la centrala nucleară Jaslovske Bohunic din fosta Cehoslovacie, în timpul înlocuirii unor tije de material radioactiv. Sună cam ciudat, dar se pare că unele au „scăpat” în afara reactorului. Temperatura a ajuns la 500 de grade, insuficient pentru topirea miezului, însă doi operatori şi-au pierdut viaţa în urma intoxicării cu dioxid de carbon ce a urmat arderii unor echipamente.
Alteori accidentele nu vizează modul în care funcţionează reactorul, ci modul în care materialul radioactiv este manipulat şi păstrat înainte sau după ce ajunge în reactor. Deşeurile nucleare sînt o problemă gravă. Neglijenţa sau indolenţa venite dinspre factorul politic sînt în acest caz cauze ale unor scurgeri radioactive accidentale. În anii 1990 presa de la noi a deschis o temă care a ţinut ani de zile despre depozitarea în România a unor astfel de deşeuri nucleare, aduse din Occident. Temerea era total îndreptăţită pentru că pe data de 29 septembrie 1957 un bazin cu astfel de deşeuri nucleare s-a fisurat şi au avut loc scurgeri radioactive imense în apropierea centralei nucleară de la Kyshtym, URSS. 335 000 de locuitori de pe o rază de 20 km au fost evacuaţi în 2 ani de zile. Au existat mai multe astfel de cazuri de scurgeri de radiaţii din deşeuri radioactive depozitate în spaţii improprii în diferite locuri de pe mapamond.
Dar Perrow nu a exagerat prea mult cu afirmaţia de mai sus. Uneori apar accidente chiar greu explicabile în centralele nucleare, fără să fie cauzate de erori umane. În data de 8 octombrie 1957, la centrala nucleară din Windscale, Marea Britanie, au apărut flăcări în reactor. Nu au fost scurgeri radioactive, nu au fost pierderi umane sau materiale, şi până la urmă focul a fost stins fără alte probleme. Dar nici până astăzi nu se ştie de către public cum a apărut acel foc acolo. Din documentarele pe care le-am văzut eu timp de o săptămână aş bănui că unor angajaţi le-au căzut din buzunar obiecte în reactor, deşi greu de crezut că au putut arde aproape o zi întreagă. Cert este totuşi că în zilele noastre la intrarea în reactor, când miezul e oprit, angajaţii au obligaţia să-şi izoleze cu bandă adezivă buzunarele pentru a nu lăsa „cadouri” pe acolo. Raportul comisiei de investigaţie a accidentului a rămas încă secret. De aici se poate uşor interpreta existenţa unui act de sabotaj a unei puteri străine, iar gândul ne duce invariabil la KGB. O să revin la această pistă în secţiunea următoare. Însă cel mai probabil comisia însăşi nu a adus un rezultat concludent, şi britanicii au păstrat raportul secret pentru a nu da impresia că nu au totul sub control.
Un accident cu flăcări în reactor a fost şi la centrala nucleară Lucens din Elveţia, în 21 ianuarie 1969. Deşi funcţiona doar de 1 an, apa ar fi corodat anumite canale ale tijelor de material radioactiv şi de control şi ar fi blocat circulaţia lor împreună cu dioxidul de carbon folosit ca răcitor al reactorului, care a luat astfel foc. Parcă acest accident e ceva mai coerent explicat decât cel de la Windscale, dar nu e chiar departe de ce au oferit britanicii.
Ceva asemănător cu aceste cazuri a fost şi cel de la centrala nucleară Three Mile Island, Pennsylvania, SUA, care s-a întâmplat pe 28 Martie 1979. Ipotezele privind cauzele acestui accident sînt multiple, dar ce s-a întâmplat atunci este încă neclar. Documentarul „Three Mile Island - What Really Happened” susţine că problemele au început tot de la sistemul de ventilaţie la unul dintre reactoarele centralei, aşa cum s-a întâmplat şi la Fukushima. Dar, de data asta, evenimentele au avut altă ordine: oprirea ventilaţiei a dus la oprirea automată energiei electrice care la rândul lui a dus şi la oprirea circuitului de răcire a apei conectat la turbine şi apoi la stoparea pompării apei în reactor. Pe lângă asta, apa deja existentă acolo ar fi ieşit prin două valve lăsate din greşeală deschise din neglijenţă, după cum se vedem la minutul 6 din acest documentar. În aceste condiţii, reactorul s-a supra-încălzit, cu toate că miezul a fost oprit cu succes în urma introducerii ţevilor de control în miez. Dar, la minutul 11 se spune totuşi că temperatura acestuia ar fi ajuns la 2800 de grade, fapt ce a dus la topirea efectivă a materialului radioactiv şi scurgeri radioactive. Remarcăm că e ceva e fals în aceste date; ori temperatura n-a fost atât de mare, ori ţevile de control n-au fost introduse suficient în miez, ori în ele n-a fost material absorbant de neutroni care să oprească fisiunea.
Acestea sînt cele mai grave accidente nucleare în istoria tehnologiei. Observăm că accidentul nuclear de la Cernobâl sfidează orice principiu al fizicii şi tehnologiei energiei nucleare. În secţiunea anterioară am menţionat 4 substanţe care opresc fisiunea nucleară, absorbind pur şi simplu neutronii. Ele sînt nitrogenul, hafniul, şi cadmiul. Fisiunea nucleară trebuia să se oprească imediat după ce s-a aruncat apă şi bor asupra miezului reactorului, fie el şi distrus. Până când pompierii au început să resimtă primele simptome ale iradierii vor fi trecut deja câteva ore. În acest timp focul trebuia să fi fost deja stins. Faptul că zile întregi în reactorul a fumegat şi a continuat să reverse radiaţii e ceva ce nu are legătură cu tehnologia centralelor nucleare.
Pentru această bizarerie mass-media a venit cu dezinformarea cum că aruncarea apei în reactor ar fi fost o soluţie de amatori. Acelaşi lucru este redat de serialul dezinformaţional transmis de HBO în 2021. La jumătatea celui de-al doilea episod savantul dizident afirmă una dintre cele mai mari minciuni din acest film, respectiv că nu cu apă s-ar opri reactorul, şi că ea s-ar evapora dacă s-ar arunca peste miezul topit. În realitate apa este unul dintre cei mai eficienţi răcitori şi moderatori de încetinire ai fisiunii nucleare. Aburii de apă sînt nefavorabili reacţiei în lanţ. Cu apă s-au oprit scurgerile de radiaţii la Fukushima, şi la fel s-ar fi întâmplat şi la Cernobâl dacă acolo ar fi fost doar material radioactiv doar din reactor. Chiar dacă personajul afirmă un pic mai târziu în acest serial că borul este un bun material pentru încetinirea fisiunii, totuşi şi apa are acest rol.
Faptul că fumegarea reactorului nu s-a oprit se poate explica prin faptul că ce s-a aruncat în el nu au fost niciuna dintre aceste substanţe. Adică întreg procesul de stingere şi oprire a fisiunii nucleare a fost un sabotaj operat de acei spioni racolaţi de CIA de-a lungul timpului atât din KGB, cât şi din alte domenii, inclusiv din cel tehnologic. Ei puteau să schimbe aceste substanţe cu altele asemănătoare, dar fără acelaşi efect, sau cu efect contrar celor adevărate.
Cât despre accidentul însuşi, comunitatea internaţională încă nu a adus o explicaţie credibilă. Wikipedia spune:
„Nu a fost posibil să se reconstituie secvenţa precisă a proceselor care au dus la distrugerea reactorului şi a clădirii unităţii de putere, dar o explozie de abur pare să fi fost următorul eveniment. Există o înţelegere generală că presiunea explozivă a aburului din canalele de combustibil deteriorate care scăpa în structura exterioară de răcire a reactorului a provocat explozia care a distrus carcasa reactorului, rupând şi explodând placa superioară numită scut biologic superior, pe care se fixează întregul ansamblu reactor, prin acoperişul clădirii reactorului. Se crede că aceasta este prima explozie pe care mulţi au auzit-o.”
Au existat iniţial mai multe ipoteze despre natura celei de-a doua explozii, care a fost cea mare. Prima susţine că ea s-ar fi datorat arderii hidrogenului, care a fost produs fie de reacţia abur-zirconiu supraîncălzit, fie de reacţia grafitului încins cu abur care ar fi produs hidrogen şi monoxid de carbon. Această explicaţie repetă ipotezele pentru exploziile care au avut loc la Fukushima. Însă, în primul rând, nici acolo nu e chiar clar ce le-a cauzat. Apoi ele au avut amploare mult mai mică decât cea de la Cernobâl. Documentarele despre acel accident din Japonia arată tot felul de obiecte căzute, însă nu vedem vreun perete distrus precum cel de la Cernobâl. Dar un indiciu ne dau previziunile unor savanţi din timpul accidentului de la centrala nucleară Three Mile Island. Unii dintre ei au emis ipoteza despre o iminentă explozie a hidrogenului acumulat, care n-a mai avut totuşi loc. Vom vedea în secţiunea următoare faptul că ipoteza exploziei acumulării de hidrogen deschide alte căi de interpretare a acestei poveşti.
O altă ipoteză pentru marea explozie în interiorul reactorului 4 de la Cernobâl este cea a lui Konstantin Checherov, publicată în 1998. El a susţinut că a doua explozie a fost o una termică a reactorului datorată evadării incontrolabile a neutronilor rapizi cauzate de pierderea completă de apă în miezul reactorului. Am găsit această explicaţie reluată în câteva documentare. Însă ea are marele cusur că nu explică decât încălzirea bruscă a miezului, care vedem în toată istoria tehnologiei că duce la topirea sa, nu la explozie. Exploziile de la centrala nucleară de la Fukushima au apărut la câteva zile după topirea miezului, lăsând la o parte că nu au avut intensitatea celei de la Cernobâl. Apoi, la acest accident explozia a precedat topirii miezului reactorului.
Destul de apropiată de această ipoteză este şi teoria lui Serghei A. Pakhomov şi Yuri V. Dubasov emisă în 2009. Ei susţin că a doua explozie ar fi putut fi o tranziţie extrem de rapidă de putere nucleară rezultată din topirea materialului de miez în absenţa lichidului de răcire şi a moderatorului său. Şi acestei variante i se poate răspunde la fel ca precedentei.
Documentarul „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic susţine că accidentul ar fi început de la o fantezistă eroare umană, respectiv că unul dintre operatorii Leonid Toptunov sau Boris Stolyarchuk ar fi lăsat doar 6 tije de control în miez, care s-ar fi încălzit. Am văzut mai sus că aşa ceva s-a întâmplat la centrala nucleară Enrico Fermi. La fel ca şi în cazul celorlalte ipoteze, nici aceasta nu explică cum a fost posibilă explozia materialului radioactiv fără o prealabilă prelucrare a sa în spiritul bombei nucleare, o tehnologie superioară celei a centralelor nucleare, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Şi nimeni n-o să poată explica acest lucru doar prin tehnologia centralelor nucleare. După cum am anunţat încă de la începerea acestei serii de secţiuni dedicate acestui accident, această explozie s-a datorat unui sabotaj ceva mai complex, săvârşit de spionii CIA racolaţi în toate structurile importante de stat sovietic. Cei care lucrau în centrala de la Cernobâl au introdus şi au detonat în reactorul numărul 4 o bombă. Asta e singura explicaţie plauzibilă pentru marea explozie, pe care şi pe care o voi dezvolta în secţiunea următoare .
