Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
Capitolul 1. SPIONAJUL INTERNAŢIONAL ŞI DEFECTORII LOCALI
Tragedia din 1989 este parte a unui plan mai larg de deschidere a pieţei occidentale de desfacere către est, la schimb cu resursele naturale şi mai ales umane, pentru munci pe care nativii nu le mai doresc. Naraţiunea scutului antirachetă lansat de preşedintele american Ronald Reagan, la comanda CIA, în discursul său din 23 martie 1983 este începutul acestui lung proces. Începând de la minutul 45 din documentarului meu „Eroii au murit.1989. CIA” am descris în detaliu această uriaşă inginerie de dezinformare, care a dus în mai puţin de o decadă la căderea regimurilor socialiste din Europa Centrală şi de Est. Pentru acest deziderat au contribuit spioni locali din aceste ţări, defectori la CIA, care au subminat societatea şi au creat o stare de revoltă în rândul cetăţenilor, ce a erupt tocmai în 1989. Desigur, cea mai tragică erupţie a avut loc la noi în România, şi asta am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul sus amintit. În această carte voi aduce detalii mai mari decât am putut să le introduc în documentar. Acest prim capitol va detalia rolul acestor spioni locali care au pactizat cu spionajul occidental pentru a produce inginerii sociale care au dus în final la prăbuşirea regimurilor socialiste din Europa.
1.1. Spionaj destabilizator operat de CIA în alte ţări socialiste
În documentarul meu „Eroii au murit.1989. CIA” am descris la nivel mediu de detaliu câţiva spioni români care şi-au trădat colegii şi ţara şi au pactizat cu CIA. Înainte de a detalia activitatea lor am să descriu astfel de acţiuni în alte ţări decât România în acest prim sub-subapitol al acestei cărţi. Pentru început voi explica de ce unii dintre ei au colaborat cu spionajul occidental.
1.1.1. Capitalism versus socialism: o aporie dezinformaţională întreţinută de spionajul civil în ambele sisteme politice
Până în 1989 ni s-a spus cât de bun e socialismul şi cât de rău e capitalismul. După 1989 ni s-a spus invers. Ambele variante mint în anumite privinţe şi spun adevărul în altele. La începutul documentarului meu sus amintit am arătat câteva capcane ideologice în care ambele ideologii ne ameţesc să credem că doar ea e calea cea dreaptă. În introducerea acestei cărţi dar şi în documentar am făcut câteva paralele între cele două sisteme politice, şi am arătat că ele sînt mai mult asemănătoare decât deosebite. Ambele funcţionează în primul rând pe bani şi apoi pe influenţă. O să revin cu detalii în special în capitolul 3, în care am să fac o incursiune sociologic-generală în evenimentele din 1989. Ambele sisteme politice au avantaje şi dezavantaje. Capitalismul promovează competiţia şi superioritatea calitativă a produselor, oferă mai multe libertăţi de alegere şi mai multe căi de petrecere a timpului liber. Însă stresul producătorilor de produse este mult mai mare decât în sistemul socialist. Cel mai mare stres este pierderea locului de muncă, ce duce frecvent la pierderea locuinţei, achiziţionată în rate. Fără salariu nu poţi plăti ratele şi astfel pierzi locuinţa.
Din acest punct de vedere socialismul e mai relaxant, presiunea pierderii locului de muncă practic nu există deoarece sistemul îţi găseşte imediat unul care ţi se potriveşte. Sistemul oferea locuinţe cu chirie angajaţilor, iar preţurile chiriei erau cam a 100 parte din salariu. În capitalism, am văzut pe pielea noastră, costurile cu chiria sunt de 10% din câştiguri pentru cei înstăriţi şi pot depăşi 50% pentru cei care câştigă venitul minim pe economie. Locuinţele din spaţiul socialist au fost însă net inferioare calitativ faţă de cele capitaliste, la fel ca şi produsele în general. Iar timpul liber în socialism cam seamănă a plictiseală. Faptul că nu există şomaj în aceste sisteme trece în partea opusă, devenind într-o oarecare măsură muncă forţată. Serviciul militar obligatoriu este cel mai clar exemplu de muncă forţată, tinerii fiind practic recrutaţi cu forţa să meargă la armată pe o perioadă de unul sau doi ani. Există unele ţări capitaliste care practică şi ele aşa ceva, însă acolo unde e neapărat nevoie de armată din cauza ameninţărilor vecinilor. Militarii recrutaţi forţat din spaţiul socialist nu făceau doar instrucţie militară, ci şi „muncă patriotică”, adică neplătită, în agricultură. Inclusiv elevii făceau „practică” înaintea teoriei, adică înaintea începerii cursurilor noului an şcolar, toamna.
În felul acesta socialismul se apropie de sclavagismul clasic, însă în aceste situaţii e departe totuşi de a se identifica cu el; şi militarii şi elevii făceau aceste munci ca pe o joacă. Erau ceva ameninţări ale superiorilor ierarhici pentru îndeplinirea unui anume plan, însă nu era nimeni pedepsit serios dacă nu-l îndeplinea. Dar sistemul comunist nu a folosit tot timpul acest tip de joacă, ci a devenit nemilos pentru anumite categorii sociale. Dictaturile comuniste au folosit forţa brută, tipic sclavagistă, pentru infractori şi dizidenţii politici. Ei au fost trimişi la muncă forţată în condiţii foarte grele. Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră este un astfel de exemplu. Toate marile proiecte din ţările socialiste s-au făcut şi cu astfel de oameni. Stalin a mers şi mai departe cu forţa, scoţând din casele lor pe unii şi deportându-i în spaţiile cu climă ostilă de genul Siberiei. Aceste practici au rămas în memoria colectivă ca specifice socialismului însă ele s-au practicat în trecut de Occidentul însuşi. Imperiul Roman folosea exact acelaşi tip de muncă forţată şi deportare, iar aceste practici s-au prelungit până în secolul al XIX-lea, când oficial sclavagismul clasic a fost abolit.
Însă abolirea sclavagismului a avut aspect formal, deoarece acesta a continuat până astăzi într-o formă schimbată. Deşi are aspect de libertate, neosclavagismul capitalist al falsului liber schimb este mult mai aproape de sclavagismul clasic decât socialismul, după cum am arătat în detaliu în primul capitol al cărţii mele „Manifestul societăţii automatiste”. Deşi societăţile capitaliste se laudă cu libertăţile civile, totuşi, printr-un complex sistem de manipulare care e controlat de însuşi spionajul civil, angajatul ajunge să muncească mult peste 8 ore. Astfel el se reîntoarce la perioada de dinaintea celebrei greve a muncitorilor de la Chicago din 1886, care cereau dreptul celor trei de 8, respectiv 8 ore de muncă pentru patron, 8 ore somn, şi 8 ore de socializare. Faptul că angajatul munceşte mai mult de 8 ore duce invariabil la periclitarea celorlalte activităţi, necesare pentru o viaţă normală.
Determinarea unui angajat să lucreze mai mult de 8 ore se face prin manipulare, la care comuniştii nu se pricepeau atât de bine. Acest lucru s-a făcut şi încă se face prin ameninţări şi minciuna unui câştig imens la un moment dat. Din păcate, ameninţările capitalismului sînt mult mai severe decât cele adresate în sistemul socialist militarilor şi elevilor pentru a-şi realiza norma de muncă neplătită. Pe lângă cea cu aruncatul în stradă, sistemul capitalist s-a obişnuit să creeze artificial războaie care îl ameninţă indirect pe executantul de ordine într-o ierarhie de comandă să muncească mai eficient. În documentarele mele am arătat cum războaiele iniţiate de SUA şi ameninţările de răspuns ale duşmanilor lor la adresa americanilor de rând duc la spectaculoase creşteri economice, după cum vedem la minutul 31 din documentarul meu „Sadismul ucigaş în politica internaţională” , secvenţă reluată apoi şi în celelalte. Acest gen de manipulare complexă se practică în toate sectoarele de activitate, prin reclame şi alte campanii de presă. Libertăţile individuale superioare sînt astfel atenuate de o manipulare mult mai complexă şi mai eficientă decât face socialismul.
Sub acest aflux de manipulare aria de incidenţă şi severitatea tulburărilor psihice este mult mai mare în sistemul capitalist. Două situaţii determină acest fapt. Primul este reclama (publicitatea), adică multitudinea de tentaţii din sistemul capitalist, dublată de interdicţia de a le consuma din lipsa banilor de cumpărare, pentru majoritatea. Această practică este esenţa comerţului, după cum spune şi proverbul. Folosirea tentaţiei duce la creşterea nevoilor şi implicit la creşterea preţului produselor, ceea ce este profitabil pentru producători. Dar aşa ceva este o manipulare din umbră a legii cererii şi a ofertei, reclama creând o cerere artificială, fără o nevoie intrinsecă. Pentru aşa ceva se foloseşte inclusiv sexualitatea. Am arătat asta pe larg în secţiunea intitulată „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Însă majoritatea oamenilor simpli nu vor avea destui bani pentru achiziţionarea tuturor produselor care le sunt vârâte în atenţie cu rol de tentaţie; acest fapt le provoacă frustrare care, pe termen lung, implică o stare de nemulţumire şi agresivitate.
Cealaltă situaţie, aflată în strânsă legătură cu prima, este o stare de dezamăgire faţă de sine, care începe imediat după ce tânărul este angajat într-o ierarhie de comandă. Reclama şi marketingul exact acest lucru urmăresc. Aşa ceva este în final o refacere a principiilor sclavagismului, respectiv convingerea unui inferior ierarhic să execute anumite ordine. Spre deosebire de sclavagismul clasic, cel salarial modern dă impresia că oferă ceva la schimb celui ce execută ordinele, însă acest schimb este nefavorabil pe termen lung pentru omul simplu, după cum am arătat detaliat în cartea sus menţionată. Una dintre marile minciuni capitaliste prin care „omul liber” contemporan este convins să intre în această ierarhie de comandă este aceea că va prospera şi chiar că va ajunge bogat (Visul American). Şi socialismul avea minciuna lui cu alba-neagra comunism-socialism. Ţara era recunoscută ca fiind una socialistă, dar guvernată de partidul comunist. La fel ca şi Visul American, care promite tinerilor îmbogăţirea dacă muncesc din greu, şi socialismul promitea că la un moment dat se va face tranziţia spre comunism, tranziţie cu care au fost ademeniţi intelectualii începutului de secol XX, şi care nu s-a realizat până în anii 1990, când regimurile socialist-dicatoriale au fost înlocuite.
Dar Visul American are un efect mult mai grav decât minciuna socialist- comunistă a sfârşitului istoriei. Tânărul entuziast şi optimist de la angajare se va transforma treptat într-o acritură şi apoi chiar într-o legumă, în aşteptarea promisiunii îmbogăţirii, care nu mai vine. Acest lucru creează depresia moderată, duce la scăderea libidoului şi dorinţei însăşi de a procrea la femei, specifică instinctului matern. De aici decurge şi scăderea natalităţii în spaţiul capitalist. Pentru atenuarea acestor stări se folosesc antidepresive, care sunt droguri ceva mai diluate, şi o vastă reţea de divertisment.
Superioritatea produselor capitaliste faţă de cele comuniste nu e un prea mare avantaj pentru omul simplu care trăieşte într-o ţară capitalistă. Statutul lui social e acelaşi. Doar dacă vine în spaţiul comunist poate avea sentimentul de a fi admirat mai mult pentru micile lui gadgeturi. Însă el nu are decât o săptămână sau două pe an concediu de odihnă, pe care vrea să-l petreacă într-un loc mai retras, nu să fie admirat.
Ambele sisteme au dezavantajul că irosesc energia şi creativitatea umană în special pentru domenii precum fiscalitatea şi comerţul. Proiectul societăţii automatiste , la care lucrez în acest moment, are în plan să elimine aceste domenii deoarece nevoile mercantile ale omului trebuie să fie realizate de roboţi, după visul lui Aristotel de desfiinţare a sclavagismului. Există tehnologie pentru aşa ceva însă nu şi voinţă politică de la nivelul marilor industriaşi şi bancheri capitalişti care guvernează lumea. Acesta este definiţia sadismului social. Sistemul comunist iroseşte disponibilitatea tinerilor de a inova în domeniile lor şi de a se face astfel afirmaţi, ameţindu-i într-un sistem birocratic unde generaţiile în vârstă îi evaluează şi le oferă grade conform cu propria proiecţie. În felul acesta societatea este înfrânată de la evoluţie. Pe de altă parte, sistemul capitalist iroseşte umanitatea în ingineria minciunii şi manipulării, care pleacă de la interesul unor sadici de lux de a izola în sărăcie anumite grupuri sociale, din care să vâneze ei pentru plăcerile lor morbide.
Pornind de la machiavelismul meschin al patronilor de unităţi mici şi mijlocii de producţie, trecând prin produsele de publicitate şi marketing realizat de agenţiile de resort pentru clasa mijlocie şi ajungând la produsele complexe de dezinformare şi manipulare ale spionajului civil, societatea capitalistă este guvernată de acest interes. Depresia creată progresiv clasei mijlocii este dublată de sadismul ucigaş specific vârfului piramidei sociale, aşa cum l-am descris în detaliu în documentarul amintit mai sus „Sadismul în politica internaţională”, sau în cartea „Fără sadism!” . Crearea artificială de războaie, conform oportunităţii excluderii conflictelor mocnite în afara statului, intuită de Machiavelli şi afirmată literal de filosoful german G.W.F. Hegel („Philosophy of Right”, ediţia Batoche Books 2001, pagina 259), a devenit un model de acoperire a acestor pulsiuni morbide, sub camuflarea unor tensiuni locale, instigate de spionajul civil. Aşa se face că SUA au fost implicate în războaie perpetue de peste un secol încoace. În partea cealaltă URSS a avut doar 4 incursiuni în alte ţări după 1945, dintre care doar una a fost război propriuzis, cea din Afganistan din anii 1980. Celelalte trei sînt plasarea de echipamente militare în Cuba cu ameninţare spre SUA în 1962 şi invazia Cehoslovaciei din 1968 şi a Ungariei în 1956.
Pe măsură ce clasa mijlocie din ţările capitaliste se subţiază progresiv din lipsă de apetit matern ce duce la scăderea natalităţii, pilonii administrativi guvernaţi de spionajul civil încearcă să echilibreze balanţa demografică atrăgând tineri din ţări din lumea a doua, şi accentuând acolo demografia. Iată cum, pulsiunile sadice ce duc la iniţierea unor războaie pentru a atrage acolo spiritele rebele, şi nu în interiorul statului, au rol de a goni realmente tinerii din spaţiile subdezviltate şi a-i atrage către echilibrarea balanţei demografice în ţările capitaliste dezvoltate. Se creează astfel o deportare prin manipulare, faţă de care Stalin ar fi foarte invidios. Spionajul civil acţionează din umbră prin pârghii specifice pentru ca economia să nu prospere şi astfel ţara invadată să rămână un simplu furnizor de materii prime, naturale şi umane. Acesta este imaginea neocolonialismului.
În concluzie capitalismul e mai prosper, însă produce la crize umanitare mai multe şi mai mari, soldate cu victime atât la nivelul domestic cât şi în afara graniţelor sale. Singura parte pozitivă aici este aceea că în spaţiul domestic elitele sociale sînt ferite de turbulenţele rebele acele acestor oameni, predispuşi la agresivitate şi violenţă. Socialismul e mai plicticos, produce mai puţine victime, dar unele dintre acestea sînt elite sociale, aşa cum a fost scriitorul Aleksandr Soljenițîn în URSS sau filosofii Constantin Noica şi Petre Ţuţea la noi în România. Ei sunt exemplu de irosire a potenţialului uman de către sistemul politic; cei doi puteau deschide minţile tinerilor din postura de profesori.
Vârsta, filiaţia şi educaţia duce la alegerea unuia dintre sisteme; tinerii preferă capitalismul, iar cei bătrâni preferă relaxarea, tipic socialistă. Dar există şi excepţii între reprezentanţii acestor vârste. Alegerea unuia dintre cele două sisteme depinde de educaţie şi de stilul de viaţă din copilărie. Un copil educat cu servitori încă de la vârstă mică, aşa cum se întâmplă cu familiile foarte bogate vor avea ideologie de dreapta. Astfel că de la generaţie la generaţie aceste familii devin din ce în ce mai draconice în controlul societăţii. La fel s-a întâmplat şi cu beizadelele comuniştilor ilegalişti, care după război s-au mutat din închisori în palate cu servitori. Copiii lor au dezvoltat apetit capitalist iar Nicu Ceauşescu e modelul pentru aşa ceva. Un alt caz la noi este actorul amator de reclame Serghezi Mizil, fiul lui Paul Niculescu-Mizil, figură importantă în PCR. În acelaşi fel s-a întâmplat cu unii spioni din ţările comuniste cu înclinaţii spre înavuţire care au fost cumpăraţi de agenţiile occidentale de spionaj. Cu ei s-au făcut ingineriile sociale din spaţiul balcanic din anii 1990 În următoarea secţiune voi descrie astfel de spioni defectori ai ţărilor socialiste către cele capitaliste, dar şi invers, ai unora cărora sistemul capitalist nu li s-a părut echitabil . .
