Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.2. Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani
Spionajul nu se reduce la o simplă culegere de informaţie secretă despre adversar sau grup ce se doreşte manipulat. Asta e doar latura informativă a sa. Spionajul are şi latură operativă, adică de creare de inginerii sociale pe baza acestor informaţii, aşa cum au fost la noi în 1989. Staţia de amplificare a sunetului care i-au bruiat discursul lui Ceauşescu la mitingul din 21 decembrie, dezinformările încrucişate care au dus la foc fratricid între unităţile armatei sau spargerea sistematică a vitrinelor pe 16 decembrie la Timişoara au fost parte din această uriaşă operaţiune de răsturnare a regimului. Acest gen de evenimente duc la dezinformare şi manipulare în masă. Ele au propagat minciuna cum că regimul Ceauşescu ar fi căzut în urma unei revolte populare de masă, însă aceste evenimente au simulat asemenea unui film aşa ceva. După un timp noi le înţelegem caracterul diversionist, însă rar putem să le găsim şi autorii. Uneori însă spionii care le produc sunt prinşi din greşeală, sau evenimentele lasă să se vadă unele lucruri dubioase, care trimit către o terţă forţă implicată în generarea evenimentelor. O astfel de întâmplare a fost doborârea accidentală a dronei USAF RQ-1 Predator, pe 11 august 1995 de către Armata Populară Iugoslavă, aşa cum am inserat această informaţie în mai multe materiale, printre care şi la minutul 64 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Cu acest gen de dronă spionajul civil occidental a aţâţat conflicte artificiale între cele 3 mari etnii religioase iugoslave, care credeau că sunt atacate de cealaltă parte.
Un caz notoriu la timpul lui de eşec în câmpul operaţional a fost cel al spionului BND Christoph von Bezold la mijlocul anilor 1990, acum scos total din mediul online. Eu am încercat să inserez cazul lui în cât mai multe materiale, pentru a contracara această strategie de exctracţie mediatică a acestui spion, care atestă pe deplin modul în care spionajul civil şi militar (subordonat celui civil) funcţionează. Christoph von Bezold lucra oficial ca sef al observatorilor germani ai UE în Zagreb, adică avea rol de protejare a croaţilor. Însă el avea misiuni sub acoperire de instigare între croaţi şi musulmani. În data de 27 martie 1994 el a fost prins la un control de rutină în Bihac în timp ce încerca să introducă ilegal muniţie în cutii de lapte praf în Bosnia pentru musulmanii din Bosnia cu care croaţii se aflau în conflict deschis. Ei bine, această situaţie este oglinda spionilor locali din ţările socialiste care şi-au sabotat propria naţiune. Aşa s-a întâmplat în URSS, aşa s-a întâmplat în România şi, cel mai tragic, aşa s-a întâmplat în Iugoslavia. Şefii spionajului local, Jovica Stanišić sau Franko Simatović, au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru crime împotriva umanităţii, şi apoi au fost scăpaţi de închisoare la cererea expresă şi notorie a CIA. Deducem de aici că ei erau de fapt agenţi ai acestei infame agenţii de spionaj, şi, din vârful agenţiei locale sârbe de spionaj, ei au instigat sângeroasele războaie din anii 90 din spaţiul iugoslav.
Am arătat în secţiunea anterioară faptul că fiecare dintre cele două sisteme politice, cel socialist şi cel capitalist, au avantaje şi dezavantaje. Primul e mai uman dar mai plictisitor, celălalt e mai crud, dar mai dezvoltat economic. Spionii socialişti erau trimişi în Occident în special pentru a fura tehnologia şi de a o reproduce în ţările de origine. Cei capitalişti erau în mare parte recrutaţi din cei locali, şi aveau rol de a destabiliza industria şi societatea în care erau inseraţi. Cel mai concret exemplu este cel al pompării rapide a mărfii din magazine puţin înainte de vizita lui Ceauşescu şi retragerea ei după terminarea vizitei. Aşa ceva s-a practicat constant după anii 1980, şi cei mai în vârstă şi-au adus aminte de ea încă din anii 1990. O astfel de măsură a avut pe termen lung rolul de a înfuria populaţia spre a răbufni în revolte de stradă în decembrie 1989. Spargerea vitrinelor şi închiderea talciocului Mehala la Timişoara, împreună cu persecutarea pastorului Laszlo Tokes şi înfurierea enoriaşilor, despre care am descris la nivel mediu în documentar începând de la ora 01.40, sînt parte a acestei operaţii complexe, gândite în ansamblu de spionajul civil occidental.
De-a lungul timpului, spionii unui sistem au trădat (defectat) în favoarea inamicului sub diferite intenţii. Cei socialişti de la KGB, şi alte agenţii din spaţiul ţărilor socialiste, au defectat pentru bani şi din convingerea că sistemul politic capitalist e superior celui pe care ei îl slujeau. Cei ai ţărilor capitaliste au trădat pentru că nu li s-a părut corectă înfiltrarea propriilor oameni în ţările socialiste. Un astfel de caz este cel al Ana Belen Montes. Ea a oferit Cubei în anii 2000 în mod gratis o listă de defectori cubanezi către spionajul american, care îşi sabotau astfel ţara din interiorul ei. La procesul în care a fost condamnată ea şi-a justificat acţiunea în felul următor:
„Cred că politica guvernului american faţă de Cuba este crudă şi nedreaptă. M-am simţit obligată moral să ajut această insulă să se apere în faţa eforturilor noastre de a-i impune valorile noastre şi sistemul nostru politic. Noi nu am respectat niciodată dreptul Cubei de a întreprinde propriul drum către idealurile sale de egalitate şi justiţie. Nu înţeleg de ce trebuie să dictăm modul în care cubanezii îşi aleg liderii, cine nu le poate fi conducător şi ce legi sunt bune pentru ţara lor. (…) Nu pot spune decât că am făcut ceea ce am considerat că este drept pentru a contracara o gravă nedreptate”
Din declaraţia ei, remarcăm faptul că CIA se implica activ în alegerea liderului acestei ţări, aşa cum se implica în alte ţări din America Centrală. În zilele noastre se vorbeşte despre implicarea Rusiei în alegerile din România şi Franţa. Însă iată că CIA practica aşa ceva cu mult înainte. Un caz şi mai notoriu este cel al lui Edward Snowden, autoexilat în Rusia în anii 2010, după ce a oferit presei informaţii despre cum americanii de rând erau spionaţi de propriile agenţii de spionaj.
Spionii defectori şi dintr-o parte şi din alta, ce au fost daţi publicităţii de ambele instituţii de spionaj, sînt cei care n-au vrut să facă activitate de agent dublu. Ei au defectat pentru că nu susţineau moral politica din ţara lor, fiind seduşi de sistemul celeilalte ţări. Colaborarea cu spionii celeilalte puteri însă a fost un lucru destul de riscant, şi era cu atât mai riscant cu cât informaţiile trimise inamicului erau mai importante. Contraspionii nu erau dispuşi să le ofere informaţi viabile, însă doreau să ia de la ei astfel de informaţii cât mai importante. Nu toţi spionii aveau informaţii importante, aşa că nu toţi erau atractivi pentru a fi recrutaţi de agenţia celeilalte puteri doar pentru că erau simpatizanţi ai sistemului politic din ţara rivală. Fără nişte informaţii viabile sau fără disponibilitatea de a efectua unele misiuni de sabotaj în propria ţară, la comanda spionajului rival, acesta nu era dispus să îi recruteze.
Mulţi erau naivi care idealizau celălalt sistem politic, fără să îi cunoască şi reversul. Astfel de oameni riscau să se sucească iar, după ce vedeau şi partea neplăcută nevăzută, ascunsă de fiecare din cele două sisteme. Aceia dintre ei care au făcut-o au fost executaţi sau condamnaţi la ani grei de închisoare. Ei erau oamenii nimănui, care nu inspirau încrederea nici a unora şi nici a altora. De asemenea, unii spioni ai celeilalte puteri au fost prinşi de contraspionaj şi scoşi din joc pentru că nu au vrut să facă compromisuri. Colegii lor nu ştiau cât de mult dezvăluiseră din secretele operaţiunii sau dacă nu fuseseră deja recrutaţi de inamic. Nedorind colaborarea cu inamicul şi bănuiţi de trădare de colegi, ei erau scoşi pe linie moartă.
Un caz tipic pentru a ne face o idee despre această situaţie este Harold Adrian Russell, cunoscut sub numele de Kim Philby. Iniţial el a fost jurnalist britanic, apoi recrutat de agenţia britanică MI6, dar şi de KGB, ulterior. Le-a furnizat când unora când altora informaţii până când nici unii nici alţii n-au mai avut încredere în el, l-au lăsat pe liber şi el a redevenit jurnalist. Kim Philby a fost un agent de la baza piramidei de comandă, şi asta l-a salvat. Informaţiile pe care el le vehicula erau probabil nişte simple comenzi pe care fie MI6 fie KGB i le comandau pentru a le face publice prin materialele lui. Adică el era un simplu tonomat executant de ordine, aşa cum sînt astăzi mulţi jurnalişti. Dacă ar fi avut un grad mai înalt şi ar fi oferit informaţii mai complexe inamicului, atunci el n-ar fi avut norocul de a scăpa cu viaţă. Probabil că cunoscutul spion rus Alexander Litvinenko, defector la MI6 şi ucis prin iradiere în 2006, avea un rang mai înalt.
Aceasta a fost şi soarta lui Julius Rosenberg, născut în Rusia în 1918. Părinţii lui emigrează în SUA când el avea 11 ani, probabil speriaţi de direcţia comunistă a ţării după Revoluţia Bolşevică. Cu toate acestea, el s-a înscris de timpuriu în Partidul Comunist American, cuprins de nostalgia după comunism. Se angajează în Corpul de Transmisiuni al Armatei SUA în 1940, unde lucrează ca inginer. Aici este recrutat de KGB. Din funcţia sa, el a oferit numeroase informaţii top secrete despre radar, sonar şi motoarele cu reacţie către URSS. A fost prins şi executat în 1953 împreună cu soţia sa. În partea opusă este notoriu cazul lui Oleg Vladimirovich Penkovsky, ofiţer de artilerie în armata URSS în războiul antihitlerist, şi apoi recrutat de GRU, în care ajunge colonel. Dezamăgit de comunism, el colaborează cu CIA căreia îi oferă peste 5000 de fotografii despre sistemul militar sovietic. Contraspionajul din KGB îl descoperă şi este condamnat la moarte în 1963.
Exemplul cel mai clar de la noi este infamul general Nicolae Militaru, care a fost trecut în rezervă după ce contraspionajul românesc l-a descoperit că era agent GRU. El a fost reactivat rapid în timpul tragediei din 1989, şi prin el au fost făcute multe dezinformări atunci în numele armatei, după cum vom vedea detaliat în această carte, pe parcurs.
Însă, pe lângă aceşti agenţi dubli prinşi, mulţi au fost neprinşi şi au sabotat din interior sistemele politice pentru care lucrau. În felul acesta putem înţelege cum ştia CIA detaliile militare de la Mihai Bravu, aşa cum am descris la minutul 01:19 din propriul meu documentar. Există o mulţime de astfel de defectori, ajunşi notorii în breasla lor. Dar, pe lângă acei rezervişti notorii care s-au lăsat descoperiţi, mulţi au rămas activi şi au operat în ţările de origine acţiuni de auto-sabotaj.
Colaborarea spionilor sovietici cu cei americani e posibil să fi început încă din timpul revoluţiei bolşevice. Statele Unite deja aveau spioni locali în diferite locaţii din lume, iar cel mai clar exemplu este cel al separatiştilor panamezi faţă de Columbia. Interesul de instigare mişcării de separare a statului Panama era acela de a cumpăra cei câţiva kilometri din jurul celebrului canal, pentru a obţine astfel controlul total al taxelor de traversare mai scurtă dinspre oceanele Atlantic şi Pacific. Dar dacă americanii n-au avut spioni infiltraţi în revoluţia bolşevică, atunci ei i-au racolat în 1942, când invazia germană părea de neoprit în faţa unei armate sovietice total întârziată tehnologic. Spre deosebire de armata lui Napoleon, cea germană din secolul al XX-lea avea maşini şi putea să-şi încălzească măcar o parte din oameni, cei care erau decisivi în câştigarea războiului. Spionajul civil şi militar american au aşteptat până când vreo 20 milioane de ruşi au fost ucişi de acest război inegal, şi apoi au negociat cu sovieticii la sânge, din postura de învingător şi învins. Dacă americanii nu le trimiteau arme atunci, Rusia chiar putea fi dezmembrată, măcar pentru o anumită perioadă. N-ar fi avut ei nicio problemă cu asta, însă dacă nemţii puneau mâna pe petrolul din Caucaz, atunci ar fi putut cuceri toată Europa şi lucrurile ar fi scăpat din mână.
Spionajul civil american a vrut doar să facă un pic de eugenie prin Europa, eventual să-i sperie pe supravieţuitori, dar fără ca unii sau alţii să ajungă să o controleze. Aşa că spionii americani au negociat cu cei sovietici de pe poziţii de forţă: „vă dăm arme ca să vă apăraţi contra naziştilor, dar voi veţi lucra pentru noi într-un «win-win situation»; mai exact veţi juca rolul de bau-bau pentru că economia noastră şi cea occidentală funcţionează pe bază de frică generalizată în opinia publică. Noi vă garantăm şi securitatea şi prosperitatea, cu condiţia să faceţi ce vă cerem”. Şi astfel livrarea de arme a avut loc, armata sovietică a fost dotată la fel cum se făcuse decada anterioară cu cea germană. Astfel cursul războiului din Europa s-a schimbat.
Recrutaţii din 1942 au primit garanţia că niciodată SUA nu va ataca nuclear URSS. Pe de o parte asta avea rol de ameninţare în sensul că, dacă nu vor colabora în continuare, atunci vor risca un atac nuclear din partea mult mai performantei armate americane, pe măsura ruperii înţelegerii. Ameninţarea a fost dublată şi de promisiunea că vor deveni nişte oameni foarte bogaţi, precum multimiliardarii americani, dacă sistemul politic în URSS se va schimba. Şi CIA s-a ţinut de cuvânt, după ce ei au sabotat socialismul în URSS. Cel mai bogat fost KGB-ist este însuşi actualul dictator al Rusiei, Vladimir Putin, cu o avere estimată între 30 şi 60 miliarde dolari. Altul dintre foştii KGB-şiti, ajunşi ulterior oligarhi în Rusia, este Alexander Lebedev, cu o avere estimată la 3,1 miliarde dolari. Altul este Boris Rotenberg, prieten din tinereţe al lui Putin, cu o avere estimată la 1,5 miliarde dolari. Altul este Nikolai Tokarev, cu o avere estimată la 1,1 miliarde dolari. Altul este Serghei Chemezov cu o avere estimată la 600 milioane dolari. Lista e mult mai lungă, desigur, nu mai insist pe acest subiect aici. Important e să înţelegem că aceşti oameni au pus mâna pe resursele Rusiei imediat în anii 1990, şi au ajuns bogaţi pentru că Occidentul a făcut afaceri cu ei.
Tot ce trebuiau ei să facă era să convingă societatea sovietică că socialismul este un sistem politic şi social mai puţin performant în materie de calitate a mărfurilor decât cel capitalist. Şi asta au făcut încă de atunci. Recruţii locali din 1942 ai spionajului american sau urmaşii lor au avut misiune de identificare şi racolare a spionilor sovietici care aveau simpatii capitaliste. Se va crea astfel o reţea în interiorul KGB de defectori la CIA.
Cea mai importantă inginerie de dezinformare a opiniei publice internaţionale despre necesitatea schimbării regimurilor politice din Europa de Est a fost planul Scutului Antirachetă lansat de Reagan în 1983, despre care am detaliat în documentar începând de la minutul 46. Cu acest proiect SUA a lansat o campanie de ameninţări la adresa URSS bazată pe false ameninţări ale acestora împotriva americanilor, activate din timpul crizei rachetelor din 1962. Nici atunci URSS nu avea în intenţie să invadeze SUA, însă ameninţările cu armele nucleare i-au speriat pe mulţi că acest război ar fi ultimul război din istorie, deoarece planeta ar fi distrusă. O astfel de naraţiune e ea însăşi o minciună gogonată, deoarece armele atomice nu ar putea distruge nici măcar 1 % din civilizaţia umană. Însă cei cu o predispoziţie psihopatologică anxioasă au fost terifiaţi de aceste poveşti alarmiste. Dar asigurările lui Reagan despre eficienţa Scutului Antirachetă i-au convins în masă nu doar să susţină proiectul, dar să-l şi îndrepte asupra celor anxioşi din URSS. Aceste ameninţări au condus la decizia partidului comunist din URSS să ia decizii de eficientizare a economiei în sensul Perestroikăi lui Gorbaciov, care în final a fost un pas pentru dezmembrarea acestei ţări. Lipsa de reacţie a oficialilor sovietici la naraţiunea fabulatorie a preşedintelui Reagan despre scutul anti-rachetă s-a datorat manipulării pe care astfel de spioni dubli au exercitat-o asupra lor. Dacă în loc de Yuri Andropov şi alţi membri rutinaţi în CPEx al PCUS ar fi fost nişte oameni mai curajoşi de genul lui JF Kennedy, atunci declaraţiile lui Reagan puteau să ducă la o nouă criză a rachetelor precum cea din urmă cu două decade. Aşa ceva putea aduce un val de proteste în Occident, în special în SUA. URSS putea foarte uşor dovedi că informaţiile lui Reagan nu mai erau actuale, şi că fostul actor a cam luat-o razna cu acest plan paranoid. Atât ar fi fost suficient pentru apariţia de proteste masive în SUA la adresa lui, în condiţiile în care vârsta lui înaintată era o problemă discutată în diverse contexte. Dar urmaşii celor care au negociat atunci livrarea de arme în 1942 i-au convins pe „ortodocşii” comunişti că Reagan nu glumeşte, că e nebun. Ei i-au manipulat pe capii PCUS că mai bine l-ar îmbuna, altfel „nebunul” construieşte scutul antirachetă cu justificarea apărării, dar care poate trece la invazia URSS. Astfel că oficialii sovietici au fost mai curând convinşi de aceşti spioni că mai bine ar colabora cu Reagan decât să lupte cu el. Şi aşa Gorbaciov „reformatorul” a fost ales în fruntea URSS.
Perestroika lui Gorbaciov a fost astfel plămădită de aceşti spioni defectori la CIA. Teoria falimentului economiilor centralizate ale ţărilor socialiste este un fals. Falimentul este specific doar economiilor concurenţiale capitaliste, unde produsele mai puţin performante nu fac faţă concurenţei, iar unităţile care le produc dau faliment. Da, fabricile socialiste ar fi dat într-adevăr faliment dacă piaţa ţărilor socialiste ar fi fost deschisă intrării produselor capitaliste. Însă dictaturile din aceste ţări nu au permis aşa ceva. Cetăţenii erau constrânşi să cumpere aceste produse inferioare calitativ, dar ieftine, din lipsă de alternativă. Piaţa neagră rula produse occidentale, însă preţurile erau inaccesibile omului de rând. Doar ştabii din vârful instituţiilor şi le puteau permite. Omul de rând putea continua să achiziţioneze la infinit aceste produse ieftine produse în plan local, chiar dacă de la an la an ele erau mai puţin competitive faţă de evoluţia celor occidentale.
Vocile despre rămânerea în urmă a produselor sovietice şi a însăşi URSS faţă de Occident au fost manipulate tocmai de aceşti agenţi locali racolaţi de CIA în sistemul sovietic, inclusiv KGB. URSS nu a fost niciodată rivala SUA, pentru a se reclama întârzierea faţă de ţările capitaliste. Produsele sovietice rar le-au depăşit în calitate pe cele occidentale. Însă, educaţi în propaganda superiorităţii sistemului comunist faţă de cel capitalist, câteva generaţii de cetăţeni sovietici dinainte de 1980 au crezut această minciună. Confruntaţi cu realitatea produselor de contrabandă aduse ilegal din Occident, cetăţenii simpli au fost uşor convinşi de teoria falimentului economiei sovietice. Aceasta era singura explicaţie prin care se alinia ce ştiau ei despre propria lor ţară şi ce vedea în mod concret atunci din comparaţia cu acele produse. Apariţia video-playerelor şi a casetofoanelor a dus la o piaţă neagră a casetelor video şi audio care atesta neta superioritate a culturii de masă occidentală faţă de cea sovietică. Atunci când Jean Michel Jarre, Metallica şi alte vedete muzicale occidentale au avut concerte în Rusia, imediat după 1992, numărul de participanţi la câte un singur concert a fost de ordinul milioanelor. Concertele nu se puteau ţine pe stadioane deoarece erau neîncăpătoare.
Perestroika lui Gorbaciov admitea tocmai această falsă teorie a falimentului, din care 90 % era compusă atitudinea sovieticilor înşişi faţă de propria ţară, iar 10% a fost stimulată de agenţi CIA care acţionau în reţea pentru a forţa căderea efectivă a sistemului. Aducerea unor mărfuri din Occident precum mobila Ikea sau băutura Pepsi Cola a fost un prim şoc care a scos de pe piaţă instantaneu producătorii locali. Fenomenul second-hand va da o lovitură mortală producătorilor de haine şi încălţăminte. De aici va începe un efect de domino care în final va duce la prăbuşirea întregii industrii din spaţiul socialist în toate ţările. Acesta ar fi fost într-adevăr falimentul. Fabricile capitaliste nu ar fi avut interes să pătrundă astfel în ţările socialiste deoarece nu ar fi avut mare succes de piaţă datorită preţurilor mari. Însă ele au fost sprijinite prin ajutoare financiare masive să „investească” în aceste zone, şi să-şi acopere pierderile. Scopul era tocmai a duce la îndeplinire planul de distrugere a socialismului şi extinderea pieţei de desfacere a întregii economii occidentale către estul Europei. Plata era resurse naturale şi umane brute.
În acest context Perestroika era doar veriga de trecere de la centralismul socialist la concurenţa capitalistă. Ulterior i-a venit şi ei timpul de eliminare. O complexă operaţiune de spionaj civil a avut loc în timpul puciului eşuat al conservatorilor comunişti din 1991 faţă de reformele capitaliste începute de Gorbaciov în interiorul economiei sovietice. O parte din spionii sovietici din principalele agenţii de spionaj sovietic KGB şi GRU au înţeles că „Perestroika” lui Gorbaciov duce încet şi sigur la o criză socială majoră şi la destrămarea URSS. Eficientizarea producţiei, concurenţa cu produse occidentale duce invariabil la falimentul unor unităţi locale de producţie, şi la conflicte sociale datorate şomajului ce decurge inerent din aşa ceva. Tentativa de lovitură de stat a fost făcută de către oficialii comuniştii împreună cu însuşi preşedintele KGB –ului de atunci, Vladimir Kriucikov, şi alţi câţiva adepţi de-ai săi. Puciştii erau de fapt o minoritate pe lângă colaboratorii CIA din KGB şi GRU. De aceea Puciul a eşuat. Odată cu el s-a terminat şi cu URSS, şi chiar cu Perestroika lui Gorbaciov. Cei mai mulţi dintre spionii KGB şi GRU au fost scoşi pe linie moartă şi au primit nişte roluri de tăietori de frunze la câini în noile companii multinaţionale, exact ca şi securiştii de rând de la noi. O minoritate de defectori la CIA s-au separat în cele două instituţii de spionaj şi contraspionaj post-sovietice, redenumite ulterior Serviciul Federal de Securitate (FSB) şi Serviciul Federal de Contraspionaj (FSK). Cei mai activi dintre ei au devenit oligarhi, precum cei descrişi mai sus. La noi în România astfel de personaje sînt Dinu Patriciu sau Dan Voiculescu varanul. În următoarea secţiune voi descrie cum accidentul nuclear de la Cernobâl a fost orchestrat din umbră de aceşti spioni KGB autosabotori .
