Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.4. Reactoarele nucleare nu explodează
Cea mai gogonată minciună pe care aceste filme o răspândesc în publicul larg este aceea că sistemul politic socialist nu este destul de responsabil şi de eficient pentru a lucra cu energia nucleară, şi astfel ar fi pus în pericol siguranţa întregii lumi. O astfel de idee este strâns legată de naraţiunea fantasmagorică a scutului antirachetă lansată de preşedintele american Ronald Reagan în 1983. După cum am arătat la minutul 45 din propriul documentar, informaţiile (vechi de 20 de ani) oferite de acesta, pentru a-şi justifica această ofensivă îmbrăcată în justificări defensive, erau fie false fie neajustate prezentului. URSS avea în 1986 specialişti cu experienţă similară cu cea a celorlalte ţări occidentale în folosirea energiei nucleare.
Dialogurile care au loc în primul episod al serialului HBO din 2021 între operatorii camerei de control denotă faptul că aceştia ar fi fost nişte amatori, puşi acolo pe criterii politice şi nu pe merite profesionale. În acest moment filmul sugerează că electoralismul demagogist al „democraţiei liberale” ar fi mai bun în această chestiune decât numirea în funcţii de către dictator. În realitate, nici în capitalism nici în socialism aceste funcţii nu se obţin nici prin numire şi nici prin vot popular, ci pe criterii meritocratice, care ţin de mediul ştiinţific şi academic din aceste ţări. Elita inginerească din SUA, URSS sau alte ţări dezvoltate a dus la construirea acestor centrale nucleare, la fel ca în cazul oricărei tehnologii de vârf, prin cercetări. Stăpânirea tehnologiei s-a făcut cu preţul a numeroase accidente din care comunitatea inginerilor şi savanţilor care participat la ea au învăţat şi astfel le-au transmis generaţiilor ulterioare. Ea a ajuns la competenţa evaluării următoarelor generaţii, cărora le-ea transmis informaţiile şi experienţa necesare. Aşa ceva nu are nicio legătură cu sistemul politic.
După experienţa de o jumătate de secol, în camera de control al centralei de la Cernobâl erau oameni pregătiţi şi competenţi pentru a face ca ea să funcţioneze în condiţii optime, aşa cum fusese până atunci. Comunitatea ştiinţifică şi tehnologică nu depinde de factorul politic. Dacă preşedintele sau oricare demagog din ambele sisteme este ales de o majoritate a cetăţenilor sau numit pe linie de partid, asta nu are nicio legătură cu ce fac savanţii şi inginerii de tehnologii de vârf, în cazul de faţă cu experienţă de peste 4 decade. Cât despre siguranţa tehnologiei nucleare vom vedea în următoarea secţiune că URSS a stat mai bine, în ciuda acestui accident. După cum am spus anterior, şi voi aduce argumente pe mai departe, el a fost manufacturat prin autosabotaj făcut cu spioni CIA racolaţi din operatorii locali angajaţi la centrală. Da, industria centralizată socialistă e inferioară celei capitaliste, însă în materie de armament nuclear URSS nu a folosit-o niciodată. SUA a folosit-o de două ori la Hiroşima şi Nagasaki. Personal detest toate armele şi militez pentru desfiinţarea armatelor şi a tuturor instituţiilor represive şi înlocuirea lor cu psihoterapeuţi care să convingă spiritele rebele să se uită în ei mai curând decât să plece la război împotriva altora. Dar a te plânge tu preşedintele SUA de ameninţările armelor nucleare, când ţara ta a folosit singura această oroare a civilizaţiei, este cel mai grotesc whatabautism, termen de asemenea folosit într-un context actual tot de mentalitatea imperialistă americană.
Spre finalului ultimului episod (5) al serialului HBO ni se spune că trei şefi din ierarhia de comandă a centralei ar fi primit distincţii importante de la statul sovietic pentru că ar fi dat reactorul în funcţiune mai devreme decât planul. De asemenea, în aceeaşi parte a episodului 5 filmul ne sugerează că accidentul s-ar datora lăcomiei echipei de conducere de a obţine mai multă energie. Astfel, aceştia i-ar fi supus pe subalterni la presiunea de a face un test nesigur, care ar fi permis acel accident, datorită comportamentului nesigur al diferitelor subansambluri ale centralei. Vom vedea mai jos că teoria testului este şi ea cusută cu aţă albă, deoarece un reactor nu poate produce mai multă energie electrică decât este dat de parametrii iniţiali.
Aici filmul încearcă în mod parşiv să smulgă furia deja nativă, bi-seculară deja, a occidentalului simplu pentru patronul lacom care caută profit mai mare în detrimentul angajatului. Exact acest sentiment colectiv a fost exploatat de ideologia comunistă când s-a popularizat, la începutul secolului al XX-lea. Printr-o astfel de dezinformare abilă, observăm cum ea este întoarsă împotriva comuniştilor/socialiştilor. Aceştia erau nişte lătrăi plicticoşi, dar nu au fost niciodată atât de lacomi precum omologii lor din capitalismul sălbatic. Aşa că povestea asta e o dezinformare media şi atât. După ce decade întregi socialismului i s-a reproşat (pe bună dreptate) lipsa de eficienţă a unităţilor de producţie, iată că acum, prin acest serial dezinformativ i se reproşează inclusiv lăcomia, care e de fapt un reproş adus capitalismul sălbatic de cei care trăiesc în el. Iată cum cest film proiectează dezinformaţional acest dezavantaj tipic al acestui sistem politic asupra socialismului. Convulsiile balcanice ale anilor 1990 fac parte din acest scenariu de proiecţie în exterior ale marilor probleme care sînt reproşate capitalismului.
Dar, în câteva minute mai departe de la această scenă absurdă, în jur de minutul 50, aflăm verdictul final pentru cauzele accidentului; nici nepriceperea şi nici lăcomia nu ar fi dus la accident, ci faptul că centrala ar fi avut defect de construcţie. „Reactoarele noastre nu au clădiri de izolare în jurul lor” spune savantul dizident. Aşa ceva este o minciună şi mai gogonată: însăşi faptul că acoperişul reactorului a fost distrus în urma exploziei, atestă că acesta era învelit într-un cocon de beton. Ne putem imagina că numai un buncăr în care să fie plasat reactorul nuclear ar fi putut preveni distrugerea acoperişului aşa cum s-a întâmplat la Cernobâl în urma acelei explozii. Dar aşa nu există în nicio centrală nucleară astăzi, prin urmare comparaţia cu alte centrale nucleare e lipsită de obiect.
Observăm aici aceeaşi tehnică de testare a clientului prin mai multe produse de către un comis-voiajor pentru a-l convinge să cumpere ceva, nu mai contează ce. Am observat-o în secţiunea trecută la tema numărului de victime. Pentru cei grăbiţi, ce au încredere în Google, numărul victimelor ar fi fost între 93 000 şi 200 000. Pentru cei un pic mai scrupuloşi, website-ul Wikipedia vine cu aproximativ 60 000 de victime. Pentru cine are răbdare la studiu, numărul celor ale căror decese s-au dovedit a fi de la accident este de doar 31. În acelaşi fel se întâmplă şi cu explicaţia din acest film privind cauzele accidentului. Iniţial sîntem aburiţi cu naraţiunea despre nepriceperea inginerilor datorată sistemului politic bazat pe nepotism şi incompetenţă. Apoi ni se spune că a fost lăcomia specialiştilor, care ar fi dorit o mai rapidă promovare, şi astfel ar fi forţat limitele centralei. Pentru ca la final să ni se spună că de fapt întârzierea tehnologică ar fi dus la acest accident nuclear.
Toate acestea sînt minciuni sfruntate, iar două dintre ele sînt dezinformări cu bătaie lungă, care sugerează că sistemul politic ar fi dus la această tragedie. Informaţiile date de aceste filme despre procesul tehnologiei nucleare sînt şi ele la fel de mincinoase, cu câteva insule de adevăruri. Ele însă sînt ca nişte insuliţe într-un ocean de minciuni şi nu ajută omul simplu în a înţelege nici măcar modul în care o centrală sau o bombă nucleară funcţionează. Am menţionat anterior că numai gradul de dezinformare privind acest accident atestă implicarea dezinformatorilor de profesie în generarea sa. Din păcate, nici datele oferite de materialele ştiinţifice nu ajută. Ele sînt foarte stufoase, pline de formule matematice cu semne dintre cele mai exotice, care descurajează omul simplu în a înţelege ce înseamnă energie nucleară. Am găsit câteva documentare care simplifică explicaţiile, dar nici ele nu ne dau un răspuns clar la cum a fost posibil accidentul nuclear din 26 aprilie 1986 de la Cernobâl.
M-a plictisit enorm în şcoală fizica mecanică, cu formulele ei şi cu realităţile scripeţilor şi pârghiilor şi altele. Formulele mi s-au părut nişte bazaconii, deşi la algebră eram de 8-9. Dar aplicate la lumea concretă mi se păreau super-plictisitoare, chiar dacă aveau sens. În schimb, fizica nucleară m-a fascinat. Puterea ascunsă a unor metale precum uraniu, plutoniu, sau toriu mi s-a părut ca din filmele SF. Aceste substanţe păreau adevăraţi dragoni ascunşi, cu forţe uriaşe, un fel de ultra-dinozauri care provoacă şi frică dar care şi atrag admiraţia. Faptul că am făcut genericul de la documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” dintr-o filmare a exploziei unei bombe nucleare arată că mi-a plăcut domeniul. Faptul că un metal reuşeşte să producă temperatură prin el însuşi e un fel de magie. Metalele radioactive se păreau nişte supermagneţi. Cum se întâmplă asta?
Pentru explicarea acestei situaţii, va trebui să facem o cotitură în discursul de până acum, în care voi folosi date de bază din fizica nucleară, care se studiază parcă prin clasa a X-a. Atomul în general este un fel de celulă a materiei anorganice, dar mult mai mică decât ea. La fel ca şi celula, el are un nucleu care este compus din nişte părţi mai mici, printre care şi neutroni. Energia atomică reiese din faptul că nucleul atomului unor metale precum cele de mai sus se divide precum celulele în nişte nuclee mai mici în urma bombardării sale cu astfel de neutroni. Acest proces se numeşte fisiune nucleară, şi se datorează faptului că în timpul diviziunii nucleului se eliberează alţi neutroni în afară care lovesc alte nuclee şi le provoacă astfel şi lor separarea. Asta creează o reacţie în lanţ şi duce la eliberarea unei anumite cantităţi de energie, care se traduce în acest caz prin căldură. Dacă acest proces duce la o căldură mai mică atunci energia sa este folosită la centralele nucleare. Dacă energia asta e mai mare, atunci se pot crea bombe nucleare.
Centrala nucleară de la Cernobâl folosea uraniul ca material radioactiv, dintre aceste 3 metale. Voi descrie în continuare doar modul în care acest material ajunge să producă energie, dar şi celelalte funcţionează pe acelaşi principiu. Uraniul natural este o pulbere gălbuie inofensivă, formată în proporţie de aproape 99% din forma de U238 şi sub 1% în formă de U234 şi U235. Energia nucleară se extrage numai din acestea două. Pentru a ajunge o substanţă în care acest procent să fie mai favorabilă prezenţei U234/U235 (numit uraniu îmbogăţit) uraniul natural este separat printr-un fel de sită în formă de turbină. U234 şi U235 sînt substanţe intens radioactive, însă fără un iniţiator şi accelerator de fisiune radiaţiile sunt minore, comparabile cu cele care vin din spaţiul cosmic şi care ne bombardează zilnic fără să ne afecteze. Pentru a produce căldură e nevoie de un fel de impuls iniţial, adică bombardarea U234 / U235 cu o anumită substanţă declanşatoare de fisiune nucleară continuă. Un astfel de iniţiator de reacţie în lanţ este berylliul sau amestecul de berylliu şi poloniu.
Centrala nucleară are tehnologie de vârf şi sună foarte pompos însă funcţionează pe acelaşi principiu al locomotivei cu aburi, unde diferă doar combustibilul. La locomotivă se foloseau cărbunii şi lemnele. La centrala nucleară se foloseşte căldura degajată de această fisiune nucleară. Energia fisiunii nucleare dintr-o centrală nucleară încălzeşte un circuit de ţevi umplute cu apă până aceasta devine abur, iar presiunea sa învârte o turbină, care la rândul ei produce curent electric. Cel mai important element al unei centrale nucleare este rectorul nuclear, în care se desfăşoară procesul de fisiune nucleară. Rolul său este acela de a controla acea reacţie în lanţ pentru a nu duce la o temperatură prea mare, care poate depăşi 2000 de grade, ci la o încălzire de aproximativ 300 de grade. De aceea, într-o centrală nucleară avem o încălzire mai uşoară decât în cazul exploziei unei bombe nucleare precum la Hiroshima sau Nagasaki, aruncate de SUA la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial.
Rectorul nuclear constă în nişte ţevi cu material radioactiv (fuel rods) în care se întâmplă acest proces de fisiune. Există mai multe feluri de a controla numărul de neutroni care pot crea reacţia în lanţ. Unul constă în modul în care este construit miezul rectorului nuclear. Altul constă în introducerea în procesul de fisiune nucleară a unor substanţe precum apa normală-H2O, apa uşoară, apa grea (ambele altceva decât cea normală), sodiul sau grafitul. Acestea măresc sau încetinesc viteza neutronilor, sau îi absorb pentru a încetini fisiunea. De acea se şi numesc moderatori. Ansamblul dintre ţevile cu material radioactiv şi moderator, la care se mai adaugă şi alte ţevi despre care voi spune mai jos, creează miezul rectorului nuclear. Acesta este un fel de papiotă supra-dimensionată (moderator) în care intră aceste ţevi ca nişte ace (ţevi cu material radioactiv). Reactorul 4 de la Cernobâl avea matrice de grafit şi măsura cam 7 m înălţime şi 12 m diametru. Reactoarele cu moderatori lichizi precum apa sînt plasate într-un fel de bazin.
Moderatorul este decisiv în interiorul miezului rectorului nuclear, fiind un fel de mediu în care sunt implantate ţevile cu material radioactiv. În anii 1950 principalul moderator pentru construirea miezului reactorului era grafitul, o substanţă ce rezistă la temperaturi înalte.
Miez de grafit cu ţevi de uraniu într-un rector nuclear clasic
După aceea s-a folosit sodiul sau apa.
Când savantul dizident declară în jur de minutul 50 din episodul 5 al serialului HBO cum că URSS ar fi „singura naţiune care construieşte reactoare răcite cu apă, moderate cu grafit, cu un coeficient de gol pozitiv. E mai ieftin.”, el face o dezinformare uriaşă. În primul rând, însăşi apa care se încălzeşte şi devine abur, are şi rol de ulterioară răcire a reactorului, conform cu principiile termodinamicii. Răcirea reactorului se face şi cu pompe de aer dar şi cu pompe de apă. Acestea trimit apa răcită spre reactor şi astfel temperatura din el este controlată. Toate reactoarele din centralele nucleare sînt răcite cu apă şi aer. Apoi, există centrale nucleare al căror moderator este tocmai apa, deci ce spune acel personaj este o absurditate. Şi, nu în ultimul rând, vom vedea în următoarea secţiune că şi alte centrale nucleare din Occident funcţionează cu matrice de grafit. Faptul că moderatorul este sodiul sau apa nu schimbă cu mult starea de lucruri. Nici un moderator nu poate duce prin sine însuşi la o explozie a materialului radioactiv asemenea unei bombe nucleare. Altfel, fiecare ţară care are o centrală nucleară ar putea avea şi arme nucleare. După cum vom vedea, pentru aşa ceva este nevoie de mult mai mult.
Să ne reamintim de minciuna din scena din primul episod al aceluiaşi serial HBO, cu pompierul care pune mâna pe o bucată de grafit spart din miezul reactorului şi, după o anumită perioadă, mâna lui e plină de ulceraţii cutanate de la radiaţii! Am arătat în secţiunea anterioară că aşa ceva este o uriaşă dezinformare; astfel de ulceraţii cutanate datorate exclusiv radiaţiilor nu apar atât de rapid după expunerea la fluxul de radiaţii. Apoi o astfel de scenă este extrem de improbabilă, la fel ca şi cea locuitorilor din oraşul de apropiere care ar fi ieşit să admire culorile frumoase ale exploziei, în loc să se ascundă de un posibil accident nuclear. În realitate, când au auzit de explozie, cei mai ipohondri au plecat din localităţile învecinate, iar în următoarele 24 de ore au plecat majoritatea. Or fi aruncat ei o privire să vadă dacă sunt flăcări, dar nu au ieşit ca vara la mare spre a admira răsăritul soarelui. Cu atât mai puţin pompierul acela ar fi pus mâna pe un obiect incandescent, aşa cum vedem în acest film. Orice om adult ştie că nu e bine să te pui mâna pe lucruri într-o centrală nucleară fără acordul operatorilor. Fiind o explozie înainte, frica de iradiaţii ar fi cuprins pe oricine, inclusiv pe acest om, în aşa fel încât să nu facă asemenea gest. Dar, pentru a impresiona dezinformaţional spectatorul neinformat despre ce se întâmplă într-o centrală nucleară, autorii scenariului acestui film au imaginat această scenă cu acest pompier cu judecată de sub a unui copil de 5 ani. După cum am spus în secţiunea anterioară, filmul omite să ne spună că centrala nucleară de la Cernobâl avea o unitate de pompieri ataşată în perimetrul ei pentru a acţiona rapid. Pompierii de aici este imposibil să nu fi fost instruiţi încă de la angajare cum să se ferească radiaţii şi să nu pună mâna pe ce nu trebuie.
Apoi observăm că acest bolovan are urma unei găuri cilindrice în el, ceea ce confirmă faptul că e o parte din matricea de grafit în care erau introduse ţevile de material radioactiv şi cele de control. Dacă ar fi fost ţeavă, atunci ar fi avut formă negativă, de cilindru, nu de gaură. În mod normal grafitul s-ar fi răcit natural în câteva zeci de minute într-o dimineaţă de martie din Ucraina, unde temperatura este de sub 10 grade Celsius. Faptul că el şi alţi astfel de bolovani de grafit apar incandescenţi e posibil doar dacă ne imaginăm uraniul topit care s-ar scurge pe ei. Dar fără un accelerator de fisiune nucleară precum berylliul, inclusiv acesta s-ar fi răcit şi nu ar mai fi avut culoarea roşie, specifică metalului topit. Dacă imaginăm prin absurd că părţi de accelerator s-ar fi nimerit să cadă tocmai pe rămăşiţele topite ale unei ţevi de uraniu, care la rândul ei ar fi căzut tocmai pe aceste bucăţi de grafit, atunci, da, temperatura acelui bolovan trebuie să fi fost undeva în jur de 2 500 de grade Celsius. Dar, în acest caz pompierul nu ar fi putut atinge acel bolovan pentru că mâna i s-ar fi topit instantaneu ca într-o lavă.
Controlul asupra fisiunii nucleare se face şi printr-un alt proces decât medierea moderatorului. Există substanţe de control superioare celor din matricea miezului. Ele absorb neutronii asemenea unor bureţi înainte de a se impacta în alte nuclee ale altor atomi, şi astfel fisiunea nucleară nu se mai întâmplă. O astfel de substanţă este nitrogenul. Alta este hafniul. Pe lângă acestea, pentru oprirea rectorului nuclear se mai foloseşte şi borul sau cadmiul. Aceste substanţe sînt plasate în nişte ţevi sau tije de control (control rods), la fel ca şi cele cu material radioactiv, şi introduse pe lângă acestea în matricea miezului reactorului, asemenea acelor în papiotă. Pe măsură ce ele pătrund în miezul reactorului, neutronii îşi încetinesc activitatea, până când îi opresc de tot, ceea ce corespunde cu însăşi oprirea rectorului nuclear.
Spre sfârşitul episodului 3 din serialul Cernobâl al HBO se spune că barele de control ar elibera grafit în loc de bor la apăsarea aşanumitului buton AZ5. Ele de fapt nu eliberează nimic, ci doar absorb neutronii. Nu-i nevoie să se pompeze ceva în miez ci doar să fie introduse acolo până ce se aliniază cu cele ale materialului radioactiv, adică să intre total în miez. Aşa ceva duce la încetarea fisiunii nucleare, ceea ce se traduce prin oprirea reactorului.
Imediat după cele două explozii ale reactorului există în primul episod al acestui serial HBO o scenă de panică cu operatorii din camera de control. Ei afirmă nişte lucruri absurde, respectiv că ar fi oprit reactorul după explozie, prin introducerea acelor tije de control în miez. La cele spuse mai sus, care ţine de ABC-ul energiei nucleare, era clar pentru toată lumea că mecanismele de mişcare ale acelor ţevi fuseseră afectate de explozie. Trebuie să fii un amator ca să mai anunţi această operaţiune, care era imposibil de realizat după asemenea deflagraţie. Dar interesul dezinformaţional al acestui film este acela de a arăta că inginerii şi savanţii sovietici din domeniul energiei nucleare ar fi fost nişte începători, aşa cum am spus la începutul secţiunii, ceea ce este absurd.
Când savantul dizident declară în jur de minutul 50 din episodul 5 al aceluiaşi serialul că „nu folosim combustibil îmbogăţit corespunzător în nucleele noastre.”, iar ne este servită o poveste de adormit copiii. Uraniul îmbogăţit necorespunzător înseamnă că fie are un procent mai mare de U238 în el, adică e mai puţin radioactiv, fie are mai mult U234/U235, ceea ce înseamnă că e mai performant în radioactivitate. Ne imaginăm că ultima variantă e mai potrivită pentru bombele nucleare. Însă în centralele nucleare nu e nevoie de un uraniu îmbogăţit cu un mai mare procent de U234/U235. Cu cât acest procent e mai mic cu atât el e mai uşor de controlat în miez. În acest caz operaţiunea de îmbogăţire a uraniului se recomandă a fi mai „necorespunzătoare”, adică să fie cu un procent mai mare de U238. Dar şi dacă procentul de U234/U235 e mai mare, atunci el poate fi controlat prin aceste ţevi de control. Singura problemă a uraniului îmbogăţit necorespunzător ar fi aceea că procentul de U234/U235 ar fi foarte mic şi atunci fisiunea nucleară nu se poate realiza deoarece neutronii au şanse mai mici să izbească un alt nucleu, dacă se află în proporţie mai mică. Adică miezul nu se încălzeşte, mai simplu spus. Aşa ceva nu poate duce la un accident, iar o explozie nucleară este şi mai imposibilă. Aşa că ce spune personajul acestui actor este o aberaţie.
În totală contradicţie cu povestea uraniului îmbogăţit necorespunzător, dar la fel de absurdă, este şi cea a testului făcut pentru a creşte capacitatea de producţie, despre care am menţionat la începutul acestei secţiuni. După cum am arătat la începutul secţiunii, serialul HBO ne manipulează să credem că accidentul s-ar fi datorat faptului că şefii centralei ar fi dorit o creştere a productivităţii faţă de cea normală, şi din această cauză ar fi iniţiat acel test de creştere a temperaturii în reactor. Însă creşterea productivităţii nu depinde de încălzirea reactorului decât dacă temperatura acestuia este de sub 100 de grade. Dar în acest caz nu vorbim de creştere a productivităţii în general ci de o ajustare a productivităţi după ce ea a fost în prealabil asumat scăzută, aflată sub nivelul parametrilor normali de funcţionalitate ai reactorului. Se poate întâmpla aşa ceva odată cu oprirea şi repornirea reactorului, sau simpla încetinire a fisiunii datorată introducerii tijelor de control în miez. În acest caz de la o productivitate aflată sub parametrii obişnuiţi se ajunge la creşterea productivităţii până la nivelul optim.
Dar creşterea productivităţii peste nivelul optim nu depinde de încălzirea reactorului peste parametri săi obişnuiţi ci de însăşi presiunea aburului în circuitul de la reactor spre turbină. O temperatură de 120 -150 de grade Celsius dată de reactor e suficientă. Apa fierbe la 100 de grade. Da, putem să ne imaginăm că există pierderi inerente de căldură, însă o temperatură mai mare nu duce decât la o evaporare mai rapidă a apei. Asta nu schimbă cu nimic datele problemei pentru că acest obiectiv nu se poate realiza prin creşterea temperaturii în rectorul nuclear, ci prin creşterea rezistenţei presiunii aburului asupra circuitului de la reactor la turbină. Desigur, dacă presiunea aburului este mai mare, e firesc ca turbina să se învârtească mai repede şi să producă mai mult curent, după exact acelaşi principiu al dinamului. Însă nu e nevoie de temperatură mai mare de 300 grade din reactor pentru a fierbe apa spre a deveni abur. Aşa că povestea cu creşterea productivităţii care s-ar fi realizat prin creşterea temperaturii în rectorul nuclear, ce ar fi dus la explozia sa, e numai bună de adormit copiii.
Apoi, apa din circuitul reactor-turbină trebuie cumva răcită. Din cauza asta centralele nucleare sînt plasate lângă surse mari de apă. N-am mai studiat şi problema asta, însă deduc că o presiune prea mare a aburilor în circuit e cumva de nedorit. Prin urmare, presupusul test pentru creşterea temperaturii în reactor şi a fluxului de aburi spre turbină este lipsit de sens. La fel de lipsită de sens în contextul tehnologiei este însăşi explozia reactorului, pe care am anunţat-o deja la începutul secţiunii precedente ca fiind un sabotaj a unor ingineri ai centralei, care lucrau ca agenţi recrutaţi ai CIA.
În primul episod al serialului HBO, când Diatlov declară că miezul reactorului nuclear nu explodează, rămânem cu impresia că acest om este numit de vreun birocrat din PCUS la conducerea centralei, fără să aibă habar despre cum aceasta funcţionează. În realitate, da, miezul reactorului nuclear nu explodează. Nu s-a întâmplat nicăieri în lume aşa ceva, decât la Cernobâl, în aproape un secol de exploatare a energiei nucleare. Din punct de vedere tehnic nu are ce să explodeze. Grafitul e moderator, nu produce energie prin el însuşi, deci nu explodează. Ridicarea rapidă a temperaturii în ţevile cu material radioactiv poate ajunge la câteva mii de grade Celsius într-un timp foarte rapid. Dar, în acest caz miezul se topeşte şi atât. Nu explodează. Şi asta chiar se spune de mai multe ori în cele 5 episoade ale serialului, după cum vedem de exemplu în jur de minutul 45 din primul episod în timpul discuţiei dintre Diatlov, Sitnikov şi oficialii politici locali. Filmul ne induce iniţial minciuna că aceşti oameni ar fi fost numiţi politic şi nu ar şti ce se întâmplă cu adevărat, refuzând evidenţa exploziei reactorului, pe care astăzi noi o ştim ca notorie.
Pentru ca materialul radioactiv să explodeze e nevoie de o tehnologie superioară. Ciuperca terifiantă a unei bombe atomice vine într-adevăr tocmai de la o astfel de eliberare a unei uriaşe cantităţi de energie datorată unei fisiuni nucleare accelerate care ia formă de explozie. Însă atingerea acestui punct e mult mai greu de realizat decât o centrală nucleară. Spre deosebire de centralele nucleare, unde fisiunea e încetinită prin faptul că neutronii sînt absorbiţi spre a nu se impacta în alte nuclee, dimpotrivă reacţia în lanţ a bombei nucleare este mult accelerată. O variantă de bombă nucleară bazată pe uraniu a folosit explozivi convenţionali pentru a produce o reacţie în lanţ cât mai densă, şi astfel o cantitate mai mare de energie eliberată. Fisiunea nucleară obţinută din contactul a U235 cu un iniţiator de reacţie în lanţ duce la temperaturi mai înalte, obţinute în timp mai mic. Bombele nucleare folosesc iniţiatori mai rapizi şi mai … secreţi, altfel orice ţară care foloseşte energia nucleară ar avea şi bomba.
Pe lângă asta, materialul radioactiv al bombei nucleare este înconjurat de o carcasă rezistentă la presiunea din interior (shell), asemenea unui super-rezervor al unei locomotive cu abur. Această carcasă reflectă în interior neutronii din reacţia în lanţ care practic măresc şansele de a întâlni alte nuclee şi de a o accelera. Acest fapt duce la eliberarea unei mai mari cantităţi de energie decât în cazul rectorului nuclear al centralelor nucleare. Şi astfel, cu o creştere a numărului neutronilor din spaţiul materialului radioactiv, fisiunea nucleară este accelerată şi până la urmă se produce o mega explozie, aşa cum vedem în testele bombelor nucleare.
Ei bine, întreaga această inginerie socială întâmplată la Cernobâl, împreună cu dezinformarea ulterioară din aceste filme vor să ne convingă că reactorul 4 ar fi devenit cumva printr-un hazard o bombă nucleară de mai mică anvergură. Acest „hazard” de 1/ trilion ar fi pus cap la cap toate ingredientele unei astfel de tehnologii la care s-au gândit nişte ingineri puşi în slujba răului timp de ani întregi, până au creat acele bombe. Nu exclud posibilitatea bombei nucleare minore, dimpotrivă o consider principala ipoteză a explicării exploziei din reactorul 4. Însă exclud faptul că ea s-ar fi realizat natural, prin hazard. Dacă a fost bombă nucleară, atunci ea cel mai probabil a fost plantată în interiorul reactorului 4 de către agenţi CIA sabotori, recrutaţi dintre operatorii care lucrau la centrală. Ei au fost acoperiţi de alţii, aflaţi până la vârful ierarhiei de comandă ai statului URSS. În următoarea secţiune voi arăta că tehnologia centralelor nucleare şi cele mai mari accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl .
