Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.3. Minciuni grosolane cu tentă dezinformaţională în filme şi mass-media pe tema accidentului nuclear de la Cernobâl
În următoarele secţiuni voi arăta că accidentul unic în istorie de la centrala nucleară de la Cernobâl, Ucraina, a fost un autosabotaj al spionilor KGB defectori la CIA. Acest eveniment este varianta concretă a scutului antirachetă lansat de preşedintele american Ronald Reagan, la comanda CIA, în 23 martie 1983. Acesta nu s-a realizat niciodată. Însă aceşti spioni dubli au manufacturat ceva mai eficient, un eveniment care avea să ducă în final la prăbuşirea socialismului în ţările Europei Centrale şi de est. Ei au uneltit din umbră explozia reactorului 4, un eveniment rămas încă neexplicat de specialişti, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune. Urmaşii celor care au creat această inginerie de autosabotaj economic cu reverberaţii sociale profunde au întreţinut un set de minciuni despre acest eveniment, similar cu cel întreţinut în România despre tragedia din decembrie 1989. Pentru a înţelege dimensiunea dezinformării postfactum despre acest eveniment, vă recomand să citiţi secţiunea intitulată „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”!
S-au făcut un mare număr de filme cu tentă dezinformaţională pe tema Cernobâl, unele dintre acestea chiar de producători din Rusia. Dar între ele iese în faţă celebrul serial produs de HBO din 2021, în 5 episoade. Toate aceste filme prezintă accidentul ca pe o catastrofă umanitară asemenea bombelor de la Hiroşima şi Nagasaki. În acelaşi timp, starea societăţii sovietice ce a reacţionat la acest accident este prezentată asemenea lagărelor de concentrare naziste, cu şefi ce comandă ce se comportă cu subalternii precum gardienii cu prizonierii evrei de atunci. Armata sovietică este descrisă că ar fi acţionat faţă de cetăţenii localităţilor învecinate centralei asemenea trupelor SS cu etnicii evrei spre a-i îmbarca în acele trenuri de marfă. De exemplu, spre finalul episodului al doilea din acest serial al HBO vedem cum armata bate asemenea Gestapo-ului la uşile apartamentelor locuitorilor dintr-un astfel de oraş învecinat pentru a-i evacua din calea radiaţiilor. E posibil ca aceste scene să fie special inserate aici pentru a da o alură ceva mai domestică comportamentului poliţiei între anii pandemiei din 2020-2022, când acţiunea era inversă scoaterii din case, respectiv carantina forţată.
În cazul de faţă nu ai era nevoie de aşa ceva, oamenii înţelegând de la sine pericolul. De fapt, auzind de accident, o bună parte din locuitorii localităţilor aflate la 3 km distanţă de centrală şi-au luat câteva lucruri şi s-au evacuat singuri. Probabil că o mică minoritate de bătrâni sau încăpăţânaţi au fost forţaţi de forţele de represiune să plece, însă majoritatea a făcut-o de bună voie. Nu era nevoie de nici un fel de misiune de evacuare forţată din partea armatei, aşa cum se prezintă în toate filmele pe această temă.
De aici se dezvoltă una dintre cele mai mari minciuni ale acestei campanii de dezinformare prin film şi mass-media, respectiv că guvernul sovietic ar fi trecut la muşamalizarea accidentului. Ideea muşamalizării este reluată în aproape toate documentarele pe această temă, de exemplu la minutul 13 din „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic. La fel vedem şi în scena din primul episod din serialul HBO, cu şedinţa oficialilor care pun la cale tăierea firelor de telefon pentru a nu se afla, sau cea cu şedinţa prezidată de secretarul general al URSS, Gorbaciov. Toate acestea sînt minciuni introduse în serial pentru a distorsiona faptele, ca şi povestea savantei eroine care face pe Sherlock Holmes (Homiuk) în depistarea sursei de radiaţii, recunoscută de autorii filmului ca fictivă. Mulde din cele prezentate în aceste filme sînt pure fabulaţii, iar povestea cu tentativa de ascundere a evenimentului este una dintre ele.
Da, orice guvern din orice ţară din actualul sistem politic ar dori să muşamalizeze un astfel de eveniment. Numai că în acel context aşa ceva era imposibil. Inclusiv în URSS erau persoane ipohondre care au intrat pur şi simplu în panică şi au părăsit oraşul încă de dimineaţa zilei de 26 aprilie, imediat după accidentul din acea dimineaţă timpurie. Explozia a fost prea puternică pentru a nu se auzi şi nimeni nu putea împiedica plecarea oamenilor. N-au putut pleca toţi pentru că nu erau suficiente mijloace de transport, însă pe 27 aprilie, la o zi de la accident, fiecare bloc avea la scară câte un autobuz. De aceea ştirea cu accidentul a fost transmisă pe întreg teritoriu al URSS încă de pe 27. Aşa că povestea din aceste filme cu refuzul oficialilor PCUS de a avertiza ţările vecine despre acest eveniment e o minciună. Da, putem să ne imaginăm că, asemenea oricărui guvern din sistemele politice de până acum, şi cel sovietic a încercat să dea o mai mică amploare accidentului, dar nu că ar fi încercat să ascundă faptul că ar fi fost un accident nuclear. Dimpotrivă, tocmai amploarea postumă a accidentului, aşa cum s-a făcut pe canalele mass-media, a fost o minciună de 100 de ori mai mare, după cum vom vedea mai departe.
Şeful centralei, Diatlov, este prezentat ca un fel de papă medieval care parcă ăl condamnă pe un angajat, care îi spune că miezul reactorului a dispărut, cu expresia „E în stare de şoc. Scoate-ţi-l de aici!” ( He's in shock. Get him out of here.) Cam aşa se comporta Inchiziţia. Cu asemenea expresii erau scoşi la finalul anilor 2000 turbulenţii de la conferinţele lui GW Bush care denunţau războiul din Irak. Da, asemenea acţiuni sunt ceva mai umane decât injecţiile pe care agenţii de securitate le făceau rudelor turbulente ale victimelor submarinului K-141 Kursk în anul 2000, care strigau la dictatorul Putin în timpul unei astfel de conferinţe. Dar nu se deosebesc esenţial de ele. Scena de faţă ne induce falsa idee cum că Diatlov împreună cu oficialii statului ar fi încercat muşamalizarea evenimentului iar operatorul ar fi fost cumva arestat. Ideea este reluată de mai multe ori pe parcursul serialului. Un astfel de comportament este imposibil să se fi întâmplat atunci. Dimensiunea exploziei a fost observată de un întreg oraş, iar reactorul a fumegat zile întregi după aceea. Faptul că explozia a avut loc în reactor ducea la concluzia naturală că nu mai e reactor deloc. Şi o femeie de serviciu ar fi observat acest lucru cu uşurinţă, fără ca să aibă nevoie de informaţii adiţionale.
Discuţiile în contradictoriu dintre Diatlov şi ceilalţi membri ai camerei de control n-au avut de fapt niciodată loc, nu doar pentru că nu au existat teme de opinii separate, ci şi pentru că originea exploziei a fost identificată imediat de unitatea de pompieri ataşată la centrală, în persoana şefului de tură, locotenentul Volodymyr Pravyk. Acesta a fost primul care a dat alarma în întreaga centrală, aşa că toţi ştiau unde avusese loc explozia, fără a dezbate inutil pe această temă. Niciunul dintre filme nu spune că în interiorul centralei de la Cernobâl exista o unitate specială de pompieri antrenaţi pentru astfel de cazuri.
Ulterior acestei scene, în primul episod al serialului produs de HBO, ni se spune că cei de faţă ar fi presupus că explozia ar fi venit de la un bazin din partea stângă-spate a camerei de control. Însă nu prea avea ce să explodeze atât de puternic în acea zonă, deoarece pe acolo nu sînt explozivi. Nici în reactor nu sînt, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune. Însă mai curând acolo ar fi trebuit ne uităm decât altundeva. Toată lumea a auzit explozia de la centrul de control, şi nu putea decât să presupună că aceasta ar fi avut loc în orice partea a centralei. Planul centralei nucleare sau simularea 3D a acesteia din videu-ul numit „Chernobyl Tour Inside Reactor Building Cut Away View” arată că reactorul 4 era situat chiar în spatele camerei de control, şi oricine şi-ar fi putut da seama că de acolo s-a auzit explozia. Excluderea posibilităţii de explozie a reactorului, aşa cum este prezentată în acest film, nu avea nici un sens.
O altă minciună promovată de aceste filme propagandistice este aceea cum că „norul radioactiv” ar fi un fel de gaz letal, impenetrabil la amestecul cu alte gaze, care circulă în jurul lumii şi ucide tot ce atinge. Un nor cu o anumită doză de radiaţii a existat de la acest accident, şi este confirmat de documentarul „Meltdown in Chernobyl” (Seconds from disaster) produs de National Geographic. La minutul 19 acest lucru vedem mărturia a unor operatori ce lucrau la o centrală nucleară din Suedia, care fuseseră contaminaţi de aceste radiaţii şi asta se vedea pe aparatele lor de testare. Însă, dacă au trăit până să dea aceste declaraţii, atunci deducem că acele radiaţii n-au fost totuşi letale. Deducem mai departe de aici că există radiaţii foarte periculoase în interiorul reactorului nuclear, şi altele ceva mai nepericuloase care se împrăştie în formă de nor radioactiv, asemănător cu norii de pe cer, formaţi din vapori de apă. Însă filmele pe această temă nu fac deosebirea între cele două tipuri de radiaţii şi, asemenea mass-media din timpul pandemiei COVID-19, oferă o viziune panicardă asupra evenimentelor de atunci, care se va reflecta în numărul victimelor, după cum vom vedea mai jos.
O altă minciună gogonată, care pare inofensivă şi care se desprinde din precedenta, este aceea pe care o auzim la începutul episodului 2 din serialul HBO, cum că radiaţia (literal se spune că ar fi atomul, revin la imprecizia asta în secţiunea următoare) ar trece prin „lemn, metal, beton, carne” (cuvintele în limba engleză sunt woods, metal, concrete, flesh). Aşa ceva este o minciună în proporţie de peste 60%. Da, unele radiaţii pot trece prin acestea, însă penetrabilitatea lor depinde de densitatea şi grosimea materialului. Printr-un material mai dens ele trec mai puţin. Fiecare am văzut cum arată o poză de radiografie. Zonele mai albe din ea reprezintă exact oasele prin care o parte mai mică din radiaţii au trecut, dar ceva a rămas în ele, şi astfel se vede imprimat pe poză. Dacă în oase există o proteză de metal, atunci ea se vede aproape albă pe o radiografie tocmai pentru că radiaţia nu a penetrat acest material. De aceea nu toţi angajaţii din centrală au murit. Cei mai mulţi au fost protejaţi de ziduri de beton.
Pentru că tot era „la modă” în 2020 panica indusă de mass-media despre un virusul ucigaş COVID-19, prezentat atunci ca un fel de gripă spaniolă (şi care astăzi vedem că nu are statistici mai severe decât cele ale gripei sezoniere), serialul HBO din 2021 produce dezinformare cu privire la simptome, destul de asemănător cu modul în care s-a făcut atunci. Ne aducem aminte cum decedaţii de boli terminale precum cancer, boli cardiovasculare sau obezitate, au fost tacticos trecuţi ca morţi de COVID. În acelaşi fel se confundă intenţionat simptomele în aceste filme, pentru a amplifica dimensiunea catastrofei umanitare. Imaginile cutremurătoare ale civililor japonezi arşi în urma de la Hiroşima şi Nagasaki sînt duplicate atât în serialul HBO din 2021 dar şi în altele, inclusiv unele făcute de ruşi, şi date ca simptome ale radiaţiilor. Însă dintre toate simptomele prezentate în aceste filme la locul accidentului, cele autentice sînt doar greaţa şi vărsăturile, durerea de cap, ameţeala, dezorientarea, slăbiciunea şi oboseala. După câteva zile poate apărea căderea părului, hemoragie internă şi vărsături cu sânge şi scaune din sângerare internă, aşa cum am văzut la pompierii sau operatorii trimişi pentru anumite sarcini în diferite locuri din centrală.
Da, elicopterul care se prăbuşeşte deasupra reactorului explodat este adevărat. El a suferit radiaţii majore în urma unui intens proces de activitate radioactivă (numit fisiune nucleară). Însă aceste radiaţii îşi pierd din intensitate pe măsură ce se depărtează de epicentrul fisiunii. Faptul că materialul radioactiv (uraniul) a fost aruncat în afara centralei nu înseamnă că acesta a fost luat şi de vânt împreună cu acceleratorul de fisiune, care să producă astfel radiaţii precum cele care au prăbuşit acel elicopter. Da, au fost persoane peste care au căzut bucăţi de uraniu şi astfel le-a iradiat fatal, aşa cum s-a întâmplat Klavdia Luzganova, care a murit pe 31 iulie 1986, la 4 luni de la contaminare. Însă nimeni nu a murit pe loc doar de la iradierea cu material radioactiv de la acest accident. Cei mai mulţi au murit la câteva săptămâni după aceea, în funcţie de gradul de expunere. Cel mai rapid deces a fost cel al pompierului Tishura Vladimir Ivanovych, pe 10 mai 1986, la 15 zile de la contactul cu radiaţiile. Tot pompier a fost şi Volodymyr Pravyk, mort pe 11 mai 1986, la 16 zile de la contaminare. Ne putem imagina că explozia reactorului i-a împins pe cei din apropiere de epicentrul fisiunii, chiar dacă nu i-a ferit şi de radiaţii.
Cei care au murit pe loc nu au făcut-o datorită radiaţiilor, ci fie datorită suflului exploziei, fie datorită arderii cu flăcări sau apă fiartă. Un prim caz este cel al operatorului Vladimir Shashenok, găsit în stare de comă, cu coloana fracturată, adică victima unui şoc mecanic. Altul este Valery Ilyich Khodemchuk, al cărui trup nu a fost găsit niciodată de sub dărâmături.
Figurile de zombie pe care unele personaje le dezvoltă în aceste filme în timpul evoluţiei bolii rezultate în urma expunerii la radiaţii sînt simple ficţiuni. Nu vreau să spun că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla, şi nu s-a întâmplat în câteva cazuri la începutul tehnologiei nucleare de la jumătatea secolului al XX-lea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat la Cernobâl. Am spus deja că imaginea elicopterului a cărui elice cedează sub influenţa radiaţiilor nu este falsă. Expunerea îndelungată la un flux intens de radiaţii poate duce la acelaşi efect şi pentru corpul uman. În medicină există sindromul radiaţiei acute (Acute radiation syndrome) , unde vedem care este comportamentul pacienţilor expuşi la flux intens de radiaţii. Conform cu „Centrele pentru controlul şi prevenirea bolilor din SUA” (US centres for disease control and prevention) primele semne ale iradierii acute sunt:
- Greaţa;
- Vărsăturile;
- Durerea de cap;
- Diareea.
CDC-Acute-radiation-syndrome
Abia apoi, după câteva ore până la câteva zile, apar şi leziunile cutanate datorate radiaţiilor, care se manifestă prin ceea ce am văzut în aceste filme la locul accidentului, respectiv:
- Deteriorarea glandelor sebacee şi sudoripare;
- Atrofie sau fibroză;
- Scăderea sau creşterea pigmentării pielii;
- Ulceraţia sau necroza ţesutului expus.
Putem înţelege de aici că scena din primul episod al serialului HBO, cu pompierul care pune mâna pe o bucată din reactorul explodat şi într-o scenă ulterioară îl vedem cu mâna arsă şi văitându-se ca în cazul supliciilor medievale, este tot o minciună. La fel sînt şi cazurile celor arşi în special pe faţă, care încep să arate ca nişte zombie, inclusiv la spital. Doar un singur caz a arătat piele arsă, dar nu din cauza iradiaţiilor, ci a opăririi cu apă fiartă; numele său este Degtyarenko Viktor Mykhailovych, una dintre victimele acestui accident. El lacra ca operator la pompele de răcire, şi explozia reactorului a dus şi jeturi de apă fiartă prin aceste pompe. Există o poză în spital cu el disponibilă în mediul online, şi în care se văd clar arsurile.
Însă victimele iradierii cu material radioactiv nu au arătat în realitate niciun fel de astfel de arsuri măcar în primele ore. Putem să credem că sovieticii ar fi fost nişte diavoli în acest caz, şi ar fi obligat pompierii să rămână să lucreze şi după primele semne de iradiere acută. Însă toţi angajaţii erau informaţi despre riscurile lucrului într-un astfel de mediu şi ştiau care sînt simptomele expunerii la radiaţii. Atunci când apăreau primele semne de greaţă, vărsături, durere de cap sau diaree oamenii erau retraşi pur şi simplu şi trimişi la spital. Aşa că în realitate nu era timp pentru ca leziunile cutanate să apară la cei ce acţionau în perimetrul accidentului, aşa cum le vedem în aproape toate filmele pe acest subiect. Faptul că primul mort a decedat abia după 15 zile de la expunere confirmă faptul că la primele simptome, pompierii au fost retraşi şi trimişi la spital. O expunere mai lungă ar fi dus la o moarte mai timpurie.
Nu exclud ca aşa ceva să se fi întâmplat în timpul stalinismului şi poate chiar după aceea. Dar nu s-a întâmplat la Cernobâl. Nu s-ar fi întâmplat deloc dacă cantitatea de radiaţii s-ar fi păstrat în parametrii obişnuiţi. Însă voi arăta în următoarea secţiune că fluxul radioactiv a fost mult mai mare şi nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva. De aceea nu au mai fost trimişi alţi pompieri aproape de reactor după ce s-a văzut că intensitatea radiaţiilor este foarte mare. Aici sistemul socialist şi-a arătat faţa umană şi nimeni n-a mai fost sacrificat. Ceva de genul minciunii acesteia s-a întâmplat în realitate în sistemul capitalist, odată cu împiedicarea ridicării vreunui avion pentru a stinge incendiile de la turnurile atacurilor de la 11 septembrie 2001. Un alt caz notoriu este suprimarea alarmării bazei de la Pearl Harbor pe 7 decembrie 1941, după ce operatorii radarului Oana au surprins avioanele japoneze venind, cu 55 minute înainte de atac . Iată că povestea cu sacrificarea pompierilor şi a operatorilor la Cernobâl pare a fi o tehnică de dezinformare în formă de clonare (în documente), aşa cum am descris-o în subcapitolul dedicat dezinformării din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . După cum am spus în introducere, nu idealizez sistemele socialiste, însă acest caz arată a dezinformare prin clonare.
În cazul expunerii prelungite la acest gen de radiaţii din apropierea fisiunii, moartea intervine după o zi sau două, aşa cum s-a întâmplat în istoria pandemiilor ce duceau la hemoragii interne datorate deteriorării ţesuturilor organelor interne. Dar, dacă expunerea e mai mică sau fluxul de radiaţii e mai scăzut, atunci nici leziunile cutanate nu apar, iar perioada de convalescenţă de dinaintea decesului e mai lungă. În sprijinul acestei afirmaţii avem cazul spionului rus (FSB) Alexander Litvinenko din 2006, defector la MI6 sau CIA şi radiat cu poloniu de unii sau de alţii, care a şocat lumea în acel moment. La fel ca şi în cazul celor morţi la Cernobâl, după ce au intrat în contact direct cu materialul radioactiv, şi în cazul acestui spion perioada de convalescenţă a fost de aproape 1 lună, din 1 până în 23 noiembrie 2006, când a murit. Dacă ne uităm la imaginile cu el pe patul de spital la câteva zile înainte de a muri nu vedem leziuni cutanate, ci doar semnul tipic al iradierii respectiv căderea părului şi o atitudine apatică.
Aproape de jumătatea celui de-al doilea episod din serialul HBO auzim minciuna cu implacabilul nor radioactiv, estimată la puterea 100 de cât a fost în realitate. Savantul dizident spune că reactorul deschis ar arunca în aer nu radiaţii ci „otravă”, până când întregul continent va muri. Recunoaştem aici încă din 2019 panica lansată peste un an de către mass-media, la comanda spionajului civil, despre cum o pandemie asemenea gripei spaniole tocmai ar fi lovit umanitatea. Acum observăm din datele statistice că COVID-19 a avut aproximativ acelaşi număr de victime precum gripa sezonieră. O să revin la paralela dintre cele două evenimente.
Căprioara moartă a doua zi de la accident, aşa cum o vedem la jumătatea episodului 2 din serialul HBO nu putea să moară de la radiaţii deoarece nu avea cum să se expună mai mult decât pompierii. Dacă a murit atunci, atunci a avut altă boală precum majoritatea morţilor „de COVID”… La fel este şi cazul cu emoţionanta scenă cu pasărea căzută printre copiii de la şcoală, cu sugestia că şi ei ar fi urmat să moară de la radiaţii prin contaminare. Scena se repetă într-un alt film, „Chernobyl: The Abyss”, făcut tot în 2021 dar în Rusia, după cum vedem la minutul 35. Diferenţa constă în faptul că aici parcă plouă cu păsări, într-o variantă inversă a la Hitchcock. Dacă s-a aflat aproape de materialul radioactiv, da, acele păsări puteau să fie contaminate şi să moară la câteva luni, precum s-a întâmplat cu acea femeie ce a intrat în contact cu materialul radioactiv. Dar, dacă s-a aflat foarte aproape de epicentrul materialului radioactiv, asemenea acelui elicopter, ele nu mai puteau zbura atât, ci ar fi murit pe loc. Cea din serialul HBO ar fi zburat încă 3 km, unde se afla oraşul cu scena cu copiii. Aşa ceva este imposibil dacă ar fi murit de la radiaţii.
Iată că această scenă e astfel manipulată pentru a ne convinge că acei copii ar fi avut ulterior aceeaşi soartă precum pasărea. Acest impact emoţional de final se poate înscrie în tehnica de dezinformare prin presiune psihologică în formă de explozie patetică, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Rolul ei este aceea de a atenua şi chiar suprima spiritul critic în defavoarea unei reacţii emoţionale.
Toate aceste filme, dar în special serialul Cernobâl produs de HBO, prezintă acest accident de parcă ar fi fost o bombă atomică, cu zeci de mii de oameni evacuaţi, despre a căror soartă suntem manipulaţi să credem că ar fi evoluat precum a cuplului prezentat de-a lungul său. Acest lucru îl putem vedea în scena spitalului supraaglomerat de bolnavi de la începutul episodului 2 din serialul HBO, cărora ni se inoculează ideea că ar fi locuitori ai oraşului. La minutul 52 din filmul „Chernobyl: The Abyss” se arată aceeaşi scenă cu rudele care iau cu asalt spitalul şi ar fi împiedicate de forţele de miliţie/armată. Aceeaşi scenă se regăseşte şi la minutul 24 din filmul „Inseparabil”, producţie rusească în 2014.
La ora 01.04 din „Chernobyl: The Abyss” vedem o scenă cu spitale pline de pacienţi, împreună cu copii ce plâng, care ne induce ideea că sînt victime ale accidentului. Fetiţa de câţiva ani care plânge, de la începutul episodului 2 din serialul HBO, şi pe care tatăl său încearcă să i-o dea unui personaj pentru a o scoate de acolo şi a o salva, intră în aceeaşi categorie. Ne aducem aminte despre manufacturarea imaginii cu mama şi copilul din două cadavre ce muriseră cu mult înainte de începerea evenimentelor la Timişoara, pe care am inserat-o la ora 02:45 din propriul documentar. O să revin la această poveste pe parcursul acestei cărţi. Deocamdată mă rezum în a face o primă paralelă între această făcătură şi povestea cu fetiţa iradiată şi alţi copii în aceeaşi situaţie din aceste filme.
La începutul capitolului 2 voi arăta cum postul radio Europa Liberă, finanţat de CIA, dădea 4 000 de morţi pe 16 decembrie, 60 000 pe 21, şi genocid pe 22 . Cu Cernobâl vedem acelaşi lucru în ceea ce priveşte numărul de victime. Acesta variază într-un mod pe care îl vom mai vedea de multe ori repetat în cazul tragediei din decembrie 1989. La o simplă căutare pe motorul de căutare Google, vedem că numărul victimelor ar fi fost între 93 000 şi 200 000. Ideea se regăseşte spre sfârşitul episodului 3 al serialului HBO, la o şedinţă cu secretarul general al URSS, Gorbaciov. Dar la finalul filmului se spune că estimările sînt între 9 000 şi 93 000…
Dacă intrăm în website-ul Wikipedia, vedem că de fapt nu există unanimitate, că există dezbateri, iar numărul victimelor ar fi de fapt ar fi în jur de 60 000.
Dacă dăm dovadă de interes şi atenţie la date, şi căutăm după numele celor cărora li s-a dovedit într-un certificat de deces moartea din cauza exploziei reactorului centralei şi a radiaţiilor ce au urmat, vedem că numărul lor este de 31. Ţineţi minte următoarea glumă: „cei 4 coreifei sunt 3: Luca şi Matei”! O vom reîntâlni de foarte multe ori pe parcursul acestei cărţi în analiza datelor oficiale.
Eu văd în strategia asta o tehnică de convingere a comis-voiajorilor; dacă observă că potenţialul client nu are interes pentru a cumpăra un produs, atunci ei scot repede un altul. Acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Cine nu are răbdare să caute adevărul rămâne cu impresia că aici ar fi avut loc o catastrofă umanitară asemenea bombelor de la Hiroshima sau Nagasaki. Cei ca mine, care vor să îl afle adevărul, îşi dau seama că acest accident a avut totuşi un număr rezonabil de victime şi că restul au fost completate din pix, pe baza fricii naturale a omului simplu de tehnologia de vârf, care dublează ambivalent atracţia faţă de ea.
Stresul produs de stilul de viaţă al capitalismului sălbatic instaurat după 1990 a dus la îmbolnăvirea în masă a zeci de milioane de est-europeni. Într-un mod abil acesta a fost pus pe seama iradierii în urma circulaţiei norului radioactiv de la Cernobâl. În realitate doar 15 persoane au dezvoltat o problemă la glanda tiroidă, care se presupune că ar fi de la radiaţii, dar nu e absolut sigur de asta. Poveştile cu iradierea unor lucrători şi chiar a piloţilor din elicopterul care s-a prăbuşit datorită interacţiunii echipamentelor cu material radioactiv sînt false. Cumva piloţii acelui elicopter, care s-a prăbuşit în rămăşiţele reactorului, au scăpat cu viaţă. E posibil totuşi ca acel elicopter să fi fost totuşi teleghidat, şi atunci nu avea cine să moară. Dar niciun pilot militar nu este consemnat în rândurile victimelor. La fel este şi cazul cu militarii trimişi pe acoperiş cu lopeţile să arunce grafitul înapoi în reactor. Aşa ceva este tema principală a unui film pe tema Cernobâl, produs chiar în Rusia, intitulat „Cernobâl. Inseparabil”, cu o durată de peste 3 ore, lansat tot în 2021. Nu există niciun militar între rândurile celor 31 de decedaţi în urma accidentului. Iată că şi Rusia a practicat dezinformarea pe această temă, nu doar Occidentul, cu care astăzi se spune că ar fi în conflict direct.
Între victimele accidentului este trecut şi Leonid Petrovich Telyatnikov, mort în 2004, la 53 de ani, contaminat la 35 de ani. Vom vedea câteva cazuri de martiri ai „revoluţiei române” cu date dubioase de deces, precum Călin Nemeş de la Cluj, ucis de … sinucidere în 1993 În următoarea secţiune voi continua demantelarea minciunilor din mass-media şi filme, dar pe tema fenomenului fizic al radioactivităţii , cu care sistemul dezinformaţional contemporan îşi ascunde implicarea în generarea acestui accident tragic. .
