Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3.6. Adevăruri spuse insular într-un ocean de minciuni despre tragedia din 1989
Cele mai bune materiale pe tema decembrie 1989 sînt 4 cărţi şi un documentar, care spun 70 % din ce s-au întâmplat atunci. Ele au fost camuflate de multă maculatură şi balast dezinformaţional, după cum voi arăta mai departe şi, mai ales în următorul capitol. E de înţeles că, exceptând pe cele ale lui Cartianu, ele nu se află în bibliografiile acelui morman de maculatură. De-a lungul acestei secţiuni le voi analiza pe fiecare.
Cartea „Iluzia Sfârşitului” a lui Jean Baudrillard
După cum am spus de lungul propriei mele cărţi, cea mai importantă carte scrisă parţial cu tema decembrie 1989 este „The Illusion of the End” editată de Cambridge, Polity Press în 1994, scrisă de unul dintre cei mai puternici autori ai culturii contemporane, Jean Baudrillard. Baudrillard nu este un istoric, şi nu oferă niciun răspuns faţă de ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Însă această carte este un portal spre a merge la câteva materiale printre care şi articolul din numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” şi cartea lui Michel Castex scrisă în acelaşi an, despre care voi descrie mai jos. Acestea erau calea pentru a înţelege că tragedia din 1989 a fost o invazie colonialistă făcută de spionajul civil, care l-a coordonat şi pe cel militar, cu scopul extragerii resurselor naturale şi umane din România şi întreg spaţiul est-european. „Iluzia Sfârşitului” a lui Jean Baudrillard este o carte de filosofie a istoriei şi societăţii care nu ar fi trebuit să fie ignorată de principalii teoreticieni, vopsiţi artificial în culori de filosofi ai perioadei post-decembriste, respectiv tocilarii de lux Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Baudrillard este unul din principalii teoreticieni ai postmodernismului, care este domeniul lor de studiu. Dacă cei doi de mai sus n-ar fi fost nişte lingăi de glorie atunci ar fi luat în calcul şi „antiteza” dilematică propusă de acest teoretician mult mai important decât ei, faţă de maculatura oficială. Aşa se face că „Iluzia Sfârşitului” nu a fost tradusă şi publicată la „Humanitas” (unde Liiceanu e director), în timp ce Pleşu era ocupat să vorbească cu îngerii dimineaţa şi să comenteze acţiunile piţipoancelor seara. Dacă am fi avut în această ţară nişte intelectuali ţepeni precum Noam Chomsky în tinereţe, sau Michel Foucault , atunci România n-ar mai fi fost transformată în ruină, aşa cum e acum.
Cărţile lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei” şi „Teroriştii printre noi”
Grigore Cartianu are şi el păcatul de a nu vedea drama românului simplu contemporan, pe care o voi critica în epilogul acestei cărţi. Însă cartea lui „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010 este cea mai importantă carte de largă circulaţie scrisă în spaţiul autohton până astăzi în aflarea adevărului istoric, mai puţin cel sociologic, despre decembrie 1989. După cum am spus în mai multe rânduri în această carte, investigaţia pe care Cartianu a făcut-o faţă de fenomenul dezinformărilor încrucişate a contribuit la disiparea în marele public a ideii de revoluţie întâmplată în 1989. „Crimele Revoluţiei” a contracarat haosul dezinformaţional lăsat de Stoenescu în maculatura sa. După cum o să vedem în următorul capitol, cei mai mulţi români numesc revoluţie tragedia din 1989, dar asta datorită unei uriaşe campanii de dezinformare care a dus la distorsionarea termenului de revoluţie pentru a lua sens de scandal ceva mai mare. Acea mascaradă a fost făcută cu regie şi instigări precum cele descrise de gorjeanul meu în această carte. După ce află de ele din această carte, şi chiar înainte de a le afla, românul simplu înţelege că totul a fost o regie care ne-a păcălit în acel moment. Astfel el nu mai echivalează cele câteva zile de mascaradă din România cu adevăratele revoluţii care se întind pe cel puţin un an, precum cea franceză, engleză, bolşevică sau chineză.
Şi acestei cărţi i se poate reproşa ce i se poate reproşa lui Cartianu în general, respectiv faptul că a văzut prea mult URSS şi KGB şi prea puţin CIA în tragedia din decembrie 1989. KGB este menţionat de 52 de ori şi doar o singură dată CIA. De fapt raportul corect este de 1 KGB şi 7 CIA. Ingineria socială de la Brădeşti pe care o redă la pagina 397 a fost una şi dezinformaţională prin care nişte oameni simpli ucraineni au fost atraşi în acea excursie cu final tragic. Cartianu îi crede agenţi, însă ei au fost victime ale dezinformărilor încrucişate, nu autorii lor şi a altora pe care el le descrie foarte bine.
Acelaşi lucru i se poate reproşa şi cărţii sale „Teroriştii printre noi: adevărul despre ucigaşii Revoluţiei” editată tot de Adevărul Holding (2011) scrisă în colaborare cu Cristian Delcea, Mihai Voinea şi Andrei Crăciun. În această carte există de 20 de ori menţionat KGB şi niciodată CIA. La finalul ei, începând de la pagina 345, sînt publicate o serie de articole pe tema războiului civil din 1989, preluate probabil din ziarul „Adevărul”. Din păcate, nu se precizează cine este autorul acestor articole dintre cei 4 menţionaţi mai sus, însă se precizează data la care au fost scrise, aşa că putem găsi autorul exact căutând articolul din ziar de la acea dată.
La pagina 495 se poate citi un articol scris în data de 24 octombrie 2011 intitulat „Mai răi decât Gaddafi”, care comentează linşajul şi eliminarea fizică a dictatorului libian, şi îl pune în relaţie cu sfârşitul Ceauşeştilor:
„Am văzut imaginile cu sfârşitul lui Gaddafi şi mi s-a făcut greaţă. Atâta barbarie în secolul XXI, într-o lume care se pretinde civilizată! Nu, nu mă refer la rebelii aceia libieni, ci la marile puteri care i-au înarmat, i-au hrănit şi le-au deschis calea - prin bombardamente - spre bârlogul tiranului. Nu aşteptam lecţii de omenie de la triburile libiene, venite din deşert pentru a-şi astâmpăra setea cu petrol, ci de la gentlemenii americani, francezi, britanici etc. Mai exact, de la politicienii care conduc aceste state. Dar domnii cu papion se dovedesc de un cinism îngrozitor.”
La pagina 498 se poate citi un articol scris în data de 26 octombrie 2011 şi intitulat „Revolutie în Coreea de Nord” citim un paragraf, al doilea al articolului, în care putem vedea aproape ideile mele despre revoluţii şi spionajul civil:
„În epoca modernă, un dictator nu poate fi dat jos de popor, cu braţele goale! Revoluţiile sunt determinate din exterior, atunci când hotărăsc marile puteri. Uneori, acestea se pun de acord (cazul revoluţiilor din 1989 în Europa de Est), alteori declanşează revoluţii pe cont propriu (de exemplu, numeroasele insurgenţe de tip sandinist din America Latină, concepute şi finanţate de Moscova).”
Mai jos autorul vine cu idei şi mai exacte despre spionajul civil:
„..revoluţiile moderne sunt rezultatul unor negocieri. Intre cine? Intre actori mai mari sau mai mici ai planetei, în funcţie de magnitudinea cutremurului revoluţionar. Odată puşi de acord să răstoarne un anumit dictator sau un anumit regim, regizorii din exterior cooptează forţe din interiorul acelui regim. De regulă, oameni grei din armată, din serviciile secrete, din politică sau din domeniul artelor. Creează disidenţe, organizează fronturi, finanţează rebeli. La momentul potrivit, unii sunt cu acţiunea, alţii cu imaginea.”
În ultimul paragraf citim:
„Fără decizie şi intervenţie străină, ar fi continuat să crească ura faţă de Ceauşescu, dar ar fi crescut şi mai mult frica de sistemul său. Deci, n-am fi ajuns niciodată la revoluţie. Ne-am mai fi revoltat pe ici, pe colo, din când în când, dar nu am fi ajuns la combustia unei revoluţii. Cel puţin, nu în timpul vieţii lui Ceauşescu. Am fi mers - boscorodind, e drept – pe calea Coreei de Nord. De ce credeţi că ăia nu răstoarnă un regim atât de absurd? Revoluţie în Coreea de Nord va fi când hotărăsc americanii, ruşii şi chinezii, eventual consultându-i şi pe sud-coreeni. Până atunci, tăcere.”
Un asemenea paragraf ar putea încăpea oricând în secţiunile acestei cărţi. Nu am citit acest articol în ziar şi nici în cartea sus menţionată înainte să fac documentarul sau să scriu structura de rezistenţă a acestei cărţi. Am aflat multe evenimente ce mi-au confirmat această idee de la Radu Moraru şi Grigore Cartianu odată cu seria de emisiuni de la postul B1 TV, dar de acest paragraf am aflat recent.
Dar un astfel de paragraf coabitează lângă altele mai puţin reuşite. La pagina 377 există un articol intitulat „Ce căuta Ivan în bostănăria lui Nea Mărin?”, în care se poate citi următoarea frază:
„Estul şi Vestul îşi dăduseră mâna pentru a spulbera ultimul regim stalinist din Europa.”
În România nu era un regim stalinist, după cum am arătat în primele două capitole, ci o întreagă dezinformare coordonată de CIA, cu scopul de a-i crea această imagine. Însă articolul are meritul de a pune şi Vestul în această ecuaţie, deşi el trebuia pus primul.
La pagina 498 citim:
„De altfel, Uniunea Sovietică propovăduia „revoluţia mondială" şi avea ca politică de stat răsturnarea regimurilor nealiniate sub sceptrul secerei şi ciocanului.” (ortografia autorului, n. G. B.)
Remarcăm aici faptul că autorul articolului nu ştie despre scutul antirachetă lansat de preşedintele Roland Reagan în 1983, care marca o ofensivă capitală asupra Europei de Est şi URSS, ascunsă într-o pretinsă apărare în faţa unui fals plan al URSS de atac al SUA, despre care am detaliat la minutul 45 din propriul documentar. Mai sus, la aceeaşi pagină citim:
„Dacă în decembrie '89 americanii şi-ar fi asumat răsturnarea lui Ceauşescu, probabil că ar fi făcut-o printr-o intervenţie „la vedere", precum în cazurile Noriega, Saddam şi Gaddafi. In această zonă domneau însă sovieticii, care aveau o reputaţie de cotropitori barbari. De aceea, luptând cu propria reputaţie, au inventat «doctrina Gorbaciov», opusă «doctrinii (ortografia autorului, n. G. B.) Brejnev» , mai ales că liderul reformator de la Kremlin se afla în galop către Premiul Nobel pentru Pace (pe care avea să-l primească în 1990). Esenţa noii doctrine era: noi nu (mai)intervenim militar. În realitate, Moscova îşi trimitea armatele de spioni, inclusiv colaboratorii externi, să facă treaba. Paşnic sau violent, în funcţie de situaţie. Împuşcau doi iepuri: rezolvau problema şi salvau imaginea.”
Este exact invers: sovieticii au încercat intervenţii „la vedere", precum în Cehoslovacia sau Afganistan, pe lângă celebra invazie din 1945, prilejuită de contraofensiva împotriva Germaniei. Dimpotrivă, pe lângă mult mai multele războaie iniţiate de SUA în toată lumea (Coreea, Vietnam, Panama, Irak, Afganistan etc. etc.), CIA /spionajul civil&militar american au schimbat guverne în Chile 1979, Iran 1953 iar statul Panama a fost creat special prin uneltiri ale marilor industriaşi şi bancheri americani în intenţia de a construi celebrul canal între cele oceane, care să scurteze distanţele transportului între coasta de vest şi cea de est sau între alte continente. Grigore Cartianu ezită să vadă dictatura capitalistă în acest eveniment şi în celelalte datorită faptului că în teorie ea este ceva mai permisivă decât cea comunistă. El este dominat astfel de temerea lăuntrică, personală, că orice critică faţă de prima duce la întărirea celeilalte. Voi detalia acest subiect în epilogul acestei cărţi.
Cartea „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”, a lui Michel Castex
O foarte bună carte pe tema 1989 este cea a lui Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” publicată chiar în 1990, care a atras multe articole şi alte cărţi în acea perioadă scrise în cotidiane occidentale încă libere, inclusiv cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard. Michel Castex a fost un ziarist de război ce a participat la mai multe astfel de evenimente. În cartea sa el descrie şocul pe care l-a avut atât el dar şi întregul grup de jurnalişti occidentali văzând calmul din perioada aceea. Ce au trăit în România în acea perioadă nu a semănat absolut deloc cu adevăratele teatre de operaţiuni unde el şi alţii fuseseră anterior. Manufacturarea unor reportaje mincinoase, precum cele două menţionate în secţiunea „Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?” , i-au creat iluzia că în România ar avea loc un război civil dintre cele mai sângeroase, şi că străzile ar fi fost pline de cadavre. În cartea lui sînt citate mai multe publicaţii occidentale în care a ajuns cifra de 60 000 de morţi, dată iniţial de radio „Europa Liberă” şi apoi de TVR şi RRA.
În locul acestui peisaj contrafăcut pentru opinia publică occidentală el a găsit oameni entuziaşti sau pasivi, care mergeau la muncă în mod normal ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Al doilea şoc a fost caracterul vampiresc al teroriştilor, care acţionau după lăsarea întunericului. Recunoaştem această reţetă 30 de ani mai târziu, cu COVID-ul care făcea ravagii după ora 18 (sic!), astfel că totul se închidea subit.
Cartea lui Michel Castex menţionează faptul că unii medici din Timişoara au recunoscut cadavrele prelucrate prin noiembrie 1989 în gropile comune date de TVR ca fiind ale victimelor regimului şi astfel am completat acel puzzle de la ora 02:46 din propriul documentar, cu femeia spintecată şi copilul fără grade de rudenie şi morţi înainte de începerea mascaradei la Timişoara. Mass-media nu a mai venit apoi cu dezminţirea medicilor şi astfel nu s-a mai corectat acea imagine în ochii opiniei publice, după cum n-au mai făcut-o mulţi. Dar iată că Michel Castex a făcut-o. Din primele 50 de pagini ale acestei cărţi oricine îşi poate forma ideea că în 1989 am avut o regie proastă şi cu consecinţe tragice. De aceea acest text este unul dintre cele mai valoroase materiale despre acea mascaradă, cu atât mai mult cu cât a fost publicată în 1990.
Iată un citat care sintetizează 100 % ce s-a întâmplat decembrie 1989 (preluat de la altcineva):
„Această pedepsire a lui Ceauşescu a fost mai degrabă o debarasare de un martor care jena.”
Două lucruri i se pot reproşa acestei cărţi. Primul ţine de lipsa de detalii istorice, care au apărut mai târziu din mărturiile familiilor victimelor. În afară de cele 3 puncte, Castex nu mai prezintă şi altele, fapt cumva justificat de rapiditatea apariţiei cărţii. Dar, pe de altă parte, nici el nu a luat legătura cu ambele laturi ale poveştii, ci doar cu armata de agenţi infiltraţi care jucau rolul de protestatari în jurul ziariştilor străini. De aceea Michel Castex nu a ştiut de faptul că Ceauşescu şi-a terminat discursul la mitingul din 21 şi că aşanumita întoarcere a participanţilor împotriva sa nu a fost decât un banal vuiet transmis dintr-o staţie de amplificare, capcană în care au căzut mulţi autori până astăzi. Au apărut între timp detalii filmate sau mărturii complexe care contrazic multe din cele spuse de autorităţi în acea perioadă, şi el nu a dat vreo dezminţire publică între timp despre erorile cuprinse în această carte, ca mulţi alţii. După denigrările aduse României în spaţiul occidental în anii imediat următori mascaradei, interesul pentru această temă a scăzut şi atunci nici el n-a mai continuat investigaţiile în anii următori faţă de această temă. Dacă ar fi făcut-o, atunci această carte ar fi putut fi cea mai bună din toate cele care s-au scris pe tema decembrie 1989.
Aşa ceva nu e deloc justificabil la el sub raportul onestităţii în aflarea adevărului. Vom vedea în următorul capitol că această împietrire în ajustarea informaţiilor din propriile materiale la noile date este un semn de misiune de dezinformare pe care o pleiadă de autori au avut-o ca misiune, fiind de fapt agenţi sub acoperire deghizaţi în teoreticieni. Cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este agentul DIA (sau DGIA, sau cum s-o mai numi) Alex Mihai Stoenescu, care a apărut în haine militare la un moment dat, după cum voi arăta în următorul capitol Nu ştiu dacă Michel Castex este în aceeaşi situaţie, însă informaţiile din primele pagini ale acestei cărţi sînt absolut colosale pentru înţelegerea adevărului.
Din păcate există şi în această carte câteva afirmaţii care nu concordă cu cele scrise în acele prime pagini. Una dintre ele este o contradicţie flagrantă regăsită în absolut toate cărţile pe care le-am citit până acum pe această temă: deşi se recunoaşte faptul că procesul lui Ceauşescu a fost unul stalinist, totuşi se susţine în mod absurd sentinţa lui de condamnare la moarte a soţilor Ceauşescu ar fi fost una corectă. Aşa ceva este imposibil de justificat în contextul primei idei. Da, probabil că fiecare demagog merită o pedeapsă de câţiva ani de închisoare pentru minciunile spuse. Ceauşescu era unul dintre ei, chiar dacă minciunile lui erau mai mici decât cele ale dictaturii capitaliste. Însă capetele de acuzare împotriva lui au fost staliniste. Faptul că nimeni nu a venit în aceşti 35 de ani cu o acuzare coerentă atestă că decizia de condamnare a dictatorului la moarte nu a fost corectă. Castex însuşi afirmă asta în citatul de mai sus, dar, cumva, ajunge să susţină şi ideea contradictorie cum că pedepsa capitală ar fi fost justificată. A recunoaşte că procesul lui Ceauşescu a fost unul stalinist, dar în acelaşi timp a fi de acord cu verdictul său de condamnare la moarte este o absurditate ce depăşeşte contradicţiile inerente pe care oamenii le au în părerile lor despre lucruri. Aşa ceva este un produs al unei uriaşe campanii de dezinformare publică, după cum vom vedea în capitolul următor.
Cartea „Diplomaţia lupilor” a lui Călin Cernăianu
Cea mai lucidă carte pe care am citit-o până acum faţă de tragedia din 1989 mi se pare „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989” scrisă de ziaristul Călin Cernăianu, publicată în 1997 la editura Nemira. Deşi încă nu apăruseră mărturiile familiilor victimelor ucişi în foc fratricid cauzat de dezinformări încrucişate, şi nici filmarea cu întreg discursul lui Ceauşescu din 21 decembrie, acest autor are meritul de a fi înţeles încă de atunci că democraţia liberală este o dictatură ceva mai relaxată. El a reuşit prin forţe proprii să vadă dincolo de potopul de dezinformări care guverna mass-media românească despre dictatura Ceauşescu şi zilele tragediei din decembrie 1989. Această carte e plină de semne de întrebare faţă de datele oficiale, care conţin în bună parte un oarecare procent de răspuns în ele, conform vechii tehnici socratice de aflare a adevărului (maieutica). Sunt anumite întrebări în această carte pentru care nu existau răspunsuri nici atunci şi nici acum la nivel oficial acceptate. Dar faţă de altele s-au dat răspunsuri complete între timp. Cuvântul „Erată” din subtitlu descrie mai bine decât titlul propriuzis ce este efectiv această carte, parcă menită să corecteze erorile (de fapt, minciunile) din naraţiunea oficială. Dacă opinia publică ar fi ştiut de ele, atunci ar fi deschis drumul pentru înţelegerea în viitor a ceea ce se întâmplă în România în aceşti 35 de ani negri, ce a început în acei ani. Am citit această carte împrumutată de la biblioteca publică. În aproape 30 de ani de când e scrisă, doar 8 oameni au citit-o, cu mine inclusiv.
În plin avânt liberal, cărturarii au prosperat atunci în detrimentul muncitorilor, cărora li se dezasamblau fabricile şi erau lăsaţi pe drumuri. Când Cernăianu scria această carte, aceştia începeau să se întoarcă împotriva lui Iliescu şi votau CDR-ul şi Emil Constantinescu, ce păreau în 1996 a fi opoziţia. A treia variantă de opoziţie era reprezentată de naţionalismul de secol 19 reprezentat de Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, zugrăviţi de elitele culturale ca lingăi ai lui Ceauşescu şi PCR. Aceştia, în special primul, susţineau un izolaţionism cu tente vădit xenofobe şi antisemite. Călin Cernăianu a reuşit să rămână neatins de cele două opţiuni politice extreme, cea neoliberalistă şi cea naţionalist-brută în care am căzut majoritatea celor ce am respins neo-comunismul de faţadă reprezentat de Iliescu şi FSN. La pagina 50 citim următoarele:
„Nu cumva anul 1989 a însemnat doar crearea unei aparente libertăţi de opţiune pe viitor? (…) Este democraţia acestui sfârşit de mileniu, prin limitarea posibilităţilor de opţiune ale electoratului la anumite liste de candidaţi, o alegere cu adevărat fericită? Oare, printr-o simplă întâmplare, acest sistem – ideal pentru situaţia în care se rotesc la putere două mari forţe politice – a început să dea rateuri şi în Occident?”
Cel mai probabil Călin Cernăianu nu ştia că rateurile acestea aveau state vechi în Occident. Propaganda comunistă ne făcuse o falsă imagine despre şomajul şi prostituţia occidentale, cu efect invers celui dorit. Acestea ni se păreau libertăţi majore din modul în care comuniştii le prezentau. Când un cerşetor fără locuinţă are blugi şi tunsoare de rock star, când o prostituată arată ca Julia Roberts în filmul „Pretty Woman”, parcă ne doream toţi să fim aşa cerşetori şi uşor de cumpărat. Comuniştii au trăit necazurile capitalismului dar n-au fost capabili totuşi să-i exprime tirania, pentru că ce este mai urât la capitalism se regăseşte şi în comunism, şi viceversa. Propaganda comunistă încerca să se prezinte pe sine superioară capitalismului, selectând doar acele defecte care nu îi erau specifice şi comunismului. La fel face şi propaganda capitalistă astăzi, împreună cu dezinformarea de supra-diabolizare a comunismului, pentru a părea ea mai bună. Din acest motiv nici unul şi nici altul dintre cele două sisteme nu reuşesc să ofere o critică realistă celuilalt. De mult timp mă gândesc dacă nu cumva critica troglodiţilor comunişti faţă de capitalism nu era o dezinformare făcută de agenţi dubli cu intenţie de psihologie inversă. Am trăit pe viu aşa ceva, dar în sens invers, la unele şedinţe corporatiste unde lauda exagerată avea de fapt rol de denigrare voalată. Această tehnică se regăseşte astăzi în „tehnicile de convingere” din manualele de marketing. De aceea, având în vedere sabotajul pe care unii securişti îl făceau sistemului comunist, prin umplerea magazinelor în timpul vizitelor dictatorului, şi retragerea mărfii şi vinderea ei la suprapreţ, după plecarea sa, şi această critică e posibil să fi fost o reclamă ascunsă. Ce-i drept aşa am perceput-o noi, copiii, atunci.
Majoritatea dintre noi aveam să înţelegem pe parcurs că cele două sisteme nu sînt esenţialmente diferite, ci variante ale unuia şi acelaşi sistem politic, dictatura. Cernăianu a aflat asta printre primii. Noi eram încă ameţiţii de propaganda diferenţei între dictatura clasică a lui Ceauşescu şi democraţiile liberale. În acel moment, cei care nu aveam experienţa trecerii prin experienţa capitalistă am alunecat către una dintre cele două alternative, cea neoliberalistă şi cea ultranaţionalistă. Aveam să trecem prin spargerea bulei economice din 2010 pentru a ajunge ca naţiune, sau măcar ca elită culturală, la concluziile pe care acest autor le avea în 1996.
Cartea „Diplomaţia lupilor” a lui Călin Cernăianu are puncte foarte puternice în „neîncrederea în naraţiunile oficiale”, punând totul sub semnul întrebării şi descoperind cu umor minciuni în acestea. Mi-a plăcut acest stil diatribist pentru că l-am folosit şi eu în această carte în timp ce criticam anumite minciuni spuse de oficialităţi pe tema decembrie 1989. Scepticismul şi îndoiala au fost calea dezvoltării ştiinţei, iar adevărul putea fi aflat dacă toţi românii ar fi judecat evenimentele din 1989 cu suspiciunea lui faţă de naraţiunea oficială.
La pagina 204 citim un titlu de secţiune sugestiv:
„Pericapitaliştii autohtoni au aranjat subordonarea şi chiar subminarea economiei”
La pagina 205 citim aproape o premoniţie a genocidului neviolent pe care îl observăm astăzi la naţiunea română:
„…în 1989 trebuia să dispărem ca naţiune”
Asemenea anticipării încă din 1996 a stării noastre generale de astăzi, mă tem că Cernăianu s-ar putea să fi făcut o profeţie şi în privinţa acestei afirmaţii. Asta se va întâmpla însă peste câteva decenii dacă nu ne trezim din această iluzie. Trăgând nişte concluzii naturale din reacţiile, replicile şi gesturile lui din stenogramele teleconferinţelor şi şedinţelor CPEx din 20 şi 21 decembrie 1989 şi a procesului de la Târgovişte, Cernăianu demantelează multe din minciunile care încă se spun despre dictator. La pagina 8 din „Diplomaţia lupilor” el spune:
„Ceauşescu a făcut destule rele, dar nu a cerut, totuşi, să fie împuşcaţi manifestanţii, pentru a potoli revolta”
Apoi, la pagina 180 citim:
„…furia lui era îndreptată împotriva incitatorilor care-i îndemnau pe soldaţi să-şi dezarmeze ofiţerii şi să-i omoare, împotriva celor care au pătruns în instituţii şi au lovit personalul de pază, a celor care au luat cu asalt depozitele de muniţii, au incendiat blindate şi magazine etc. Doar împotriva lor a ordonat Ceauşescu să se tragă – la picioare, şi numai dacă nu se opreau în urma somaţiei şi a focului de avertisment!!”
Este ce am arătat şi eu la ora 02:34 din propriul documentar şi cu detalii mai mari în secţiunea numită „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu …” . Dacă poporul român ar fi fost mai atent la cuvintele spuse de Ceauşescu la acel proces stalinist, atunci ar fi ajuns la aceeaşi concluzie precum Cernăianu. Vom vedea în capitolul următor cum acest neajuns popular a fost dublat de o intensă campanie de dezinformare publică.
La pagina 51 citim altă intuiţie importantă confirmată de argumentarea din în secţiunea mea „Cu Ceauşescu pe post de urs de circ, la cerşit călău din popor, pentru a cârpi ideea de revoluţie” :
„… nu cred că Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Central de teama manifestanţilor.”
La pagina 53 citim o întrebare retorică care a devenit titlu în această secţiunea :
„Trebuia creată iluzia că Ceauşescu este fugărit de întregul popor român, pentru a putea defini evenimentele drept «revoluţie» şi a avea o scuză în momentul execuţiei, când s-a motivat, în mod fals, că lichidarea celor doi a reprezentat voinţa naţională?”
Călin Cernăianu exprimă o foarte puternică reflexie sceptică faţă de naraţiunea teroriştilor pe care am dat-o şi eu în această carte de mai multe ori, însă în forme diferite. La pagina 216 el scrie că teroriştii (trupele secrete):
„…ar fi tras – în special – asupra conducătorilor manifestanţilor. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. La Timişoara, ca şi la Bucureşti pe 21 decembrie, liderii „ad-hoc” au fost chiar protejaţi. Ocrotirea lor era firească: eliminarea unora dintre ei nu numai că risca să pună capăt răzmeriţei, «Timişoara ’89» devenind un «Braşov ’87» zadarnic însângerat, dar ar fi însemnat ca teroriştii să-şi împuşte proprii colegi…”
Rămâne întrebarea cum de a reuşit Cernăianu să ajungă la o astfel de concluzie în lipsa unor dovezi? Voi repeta această întrebare şi faţă de o altă carte importantă, „Marele manipulator (…) a lui Ion Coja, pe care de asemenea am analizat-o şi deocamdată o trec la capitolul următor, deoarece am găsit nişte semne grave de dezinformare. Nici operaţiunea logică prin care Cernăianu a ajuns la o asemenea concluzie nu e clară, însă nu există tehnici de dezinformare în această carte. O altă intuiţie incredibilă, fără argumente, asemenea unei clarviziuni, citim la pagina 193:
„Personal, cred că soarta României fusese decisă cu mult înainte şi că, la Malta, Bush şi Gorbaciov şi-au potrivit doar ceasurile, deoarece o acţiune de o asemenea amploare nu putea fi pregătită în două săptămâni.”
Pentru toate acestea, consider că această carte este cea mai lucidă din zona faptelor. Cea a lui Ion Coja ţine nu atât de fapte, cât de speculaţii fără justificări faptice sau logice. Însă un text de istorie şi sociologie nu poate sta doar prin intuiţii. Aceste ştiinţe au nevoie de argumente. Principala problemă cărţii „Diplomaţia lupilor”, la fel ca şi cea a lui Coja, este tocmai lipsa de date concrete pentru a construi ceva dincolo de dărâmarea minciunilor oficiale cu întrebări inteligente. Această carte nu reuşeşte să compună un tablou coerent asupra ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.
Cernăianu vede foarte bine încă de atunci faptul că naraţiunea oficială este plină de minciuni sau inconsistenţe. Însă îi lipsesc mărturiile celor implicaţi sau familiilor acestora, care erau încă ascunse de marele public. Unele din afirmaţiile sale nu se sprijină nici pe dovezi, nici pe deducţii, fiind nişte fraze lăsate în aer. De exemplu, la pagina 87 citim adevărul 90% despre tragedia din decembrie 1989, însă doar intuit, nu şi demonstrat:
„Evenimentele in decembrie 1989 au fost, în fond, o amplă şi secretă aplicaţie militară, care, printre alte scopuri, l-a avut şi pe acela de a genera o revoltă populară.”
Din păcate, fără un minim raţionament, citatul de aur de mai sus e o simplă vorbă. Şi eu am spus asta, dar am şi demonstrat-o prin descrierea celor mari 4 inginerii sociale, respectiv manipularea pastorului Lazlo Tokes să determine o revoltă a enoriaşilor, spărgătorii profesionişti de vitrine, minciunile de la postul de radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime”, propoziţia imperativă a generalului Nicolae Militaru „Opriţi Măcelul!” şi lunetiştii care vânau cetăţenii în propriile locuinţe . Călin Cernăianu ar fi fost un psiholog al istoriei dacă ar fi adus la această concluzie nedemonstrată aceste dovezi. Desigur, toate acestea erau cunoscute doar de o minoritate de protestatari anti-comunişti autentici, care nu aveau interesul să spună că mascarada a fost o regie datorită convingerilor politice, şi o majoritate de agenţi infiltraţi între ei (scuze de absurditatea exprimării, dar nu poate fi evitată!).
Capitolul VIII, intitulat „Paraşutiştii – noua gardă pretoriană” este cel mai interesant dintre toate, însă nu spune nimic despre focul fratricid, deşi uciderea lor la TVR este unul dintre cele 4 mari cazuri de dezinformări încrucişate în privinţa numărului de victime reieşite în urma focului fratricid ce le-au urmat. Cenzura îşi făcea pe deplin treaba atunci, deşi familiile victimelor începeau să afle adevărul şi să-l ducă la presă. Dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid nu ieşiseră la iveală până în 1997. Ele au devenit uriaş subiect de presă odată cu emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la postul B1 TV.
La pagina 143 citim o frază care lasă să se întrevadă că autorul nu ştia de indicativul „Radu Cel Frumos”, ca noi toţi dealtfel, conform căruia ţara ar fi fost invadată trupe străine:
„…într-o situaţie tensionată, în care unii generali deţin informaţii conform cărora ţara se află în pericol de a fi invadată de trupe străine…”
La pagina 192 se afirmă sec că membrul CPEx Ioan Ursu ar fi „agent CIA recuperat”, fără vreo dovadă sau deducţie logică. De asemenea, el pare să nu fi ieşit din mistificarea spargerii mitingului din 21 decembrie, influenţat de materialele mincinoase pe această temă. La pagina 210 citim:
„…în loc să spună că KGB (ca şi CIA, sau Biroul II, de altfel) a supravegheat aplicarea planului şi evoluţia celorlalţi agenţi secreţi sosiţi în ţară, că a dezinformat, că a aruncat petarda care a spart mitingul din piaţa palatului…”
„Diplomaţia lupilor” are marele defect pe care le au toate materialele despre tragedia din 1989, respectiv că nu oferă răspunsuri, nu oferă o imagine de ansamblu în care România este doar o parte din puzzle. Toţi am bâjbâit aşa ca într-o grădină neluminată noaptea cu o lanternă, căutând lucrurile uitate în timpul zilei. Lui Cernăianu i-au lipsit părţile întunecate ale societăţii capitaliste, i-au lipsit adevărul despre Pearl Harbor 1941 , haosul din Los Angeles din 1992 şi războaiele iugoslave care erau în curs. Atacurile de la 11 septembrie 2001 încă nu se întâmplaseră când a scris el această carte, însă nimeni n-a văzut legătura între ele în cărţi scrise după această dată.
În ciuda detaliilor jurnalistice despre teme foarte arzătoare în anii 1990 despre tragedia din 1989, multe dintre ele ajunse maculatură astăzi, Cernăianu nu a avut informaţii vitale despre proiectul scutului antirachetă lansat de Roland Reagan în 1983. Acestea erau informaţii notorii în spaţiul occidental şi e vina dictaturii comuniste însăşi că nu a ştiut să le folosească în sprijinul ei. Dimpotrivă, lui Ceauşescu şi regimului comunist i se poate reproşa preluarea minciunilor cu reverberaţii dezinformatorii ample, precum a fost cea a „teroriştilor”, încă activă şi astăzi. Ne aducem aminte că la intervenţia televizată din 19 decembrie dictatorul îi apela pe spărgătorii profesionişti de vitrine ca „terorişti”. În final el însuşi a sfârşit cu imagine de şef al „teroriştilor”. Fără aceste informaţii nu se poate face o imagine de ansamblu a tragediei din decembrie 1989, deşi se putea cât de cât deduce din schimbările din Europa centrală şi de est din perioada anterioară. Iată ce scrie la pagina 283 CIA:
„…«Europa Liberă» (post de radio care ia meditaţii de la CIA, ca să facă jocul KGB)…”
Era exact invers. Postul de radio „Europa Liberă” nu lua meditaţii de la CIA, ci chiar banii de funcţionare de la CIA, fiind aripa dezinformatoare a acestei infame instituţii în zona Europei de Est. El a fost şi încă este finanţat de CIA, deşi acum probabil că acum se numeşte „Asia Liberă”. Nu CIA făcea jocul KGB, ci exact invers; cea mai profesionistă parte din KGB colabora cu CIA în sensul autosabotajului falimentării comunismului şi instaurării capitalismului în întreg spaţiul est-european. Cu supervizarea CIA s-a organizat puciul eşuat de la Moscova din 1991, în urma căruia atât KGB cât şi însăşi URSS s-au desfiinţat. Dacă CIA ar fi făcut jocul KGB, atunci ar fi avut şi ea aceeaşi soartă la scurt timp. Dar vedem că CIA e bine-mersi acum şi prosperă, după cum au prosperat şi sabotorii ei din KGB, ajunşi apoi milionari în noua Rusie. Iată că, în ciuda numeroaselor intuiţii venite din deşteptele întrebări puse de-a lungul acestei cărţi, totuşi Cernăianu nu a reuşit să facă un tablou întreg al tragediei din 1989, fără să vadă ceva mai mult dincolo de aspectul jurnalistic, concret al faptelor.
O dezinformare uriaşă l-a prins pe Cernăianu, aşa cum ne-a prins pe toţi în privinţa masacrului de la Otopeni. După cum am menţionat într-o secţiune anterioară, la pagina 251 el scrie că pe lângă militarii de la Câmpina ucişi, cărora nu li se precizează numărul, ar fi murit şi 46 de deţinuţi de drept comun, idee falsă, nesusţinută de datele oficiale, pe care am s-o combat ceva mai detaliat în prima secţiune a următorului capitol, numită „Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după” .
Pe lângă asta, Cernăianu probabil că a fost dezinformat de diverşi agenţi din anturajul lui spre a spune neadevăruri. La pagina 217 vedem activă minciuna cu morţii de pe treptele Catedralei din Timişoara, existentă în multe alte cărţi, demantelată de video-ul care a arătat că nimeni n-a fost ucis acolo odată ce armata a pătruns în zonă, aşa cum se vede la începutul documentarului meu. La pagina 211 se relatează incidentul maşinilor Lada de la Brădeşti, lângă Craiova. Se spune că ar fi fost 20 de maşini identice în coloană, minciună comună în acei ani, reluată în mai multe cărţi. De fapt erau doar 5 maşini sovietice, 4 Lada şi un Moskvici, după cum citim la pagina 397 din cartea „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010, autor Grigore Cartianu.
O altă dezinformare pe această temă se poate vedea la pagina 337, unde aflăm că unele dintre aceste maşini nu ar fi primit viza de trecere deoarece s-ar fi găsit armament asupra lor. Această minciună reapare şi la pagina 32 din cartea „Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie”, editura „Forum”, 1999, autori Constantin Sava Constantin Monac. Nu există nicio informaţie oficială despre aşa ceva, şi Cartianu ar fi găsit-o dacă ar fi fost reală. Deşi incidentul de la Brădeşti a fost supervizat de o maşină cu foarte probabil agenţi KGB, totuşi victimele au fost oameni simpli. Ei au fost probabil atraşi în această călătorie tragică de un preţ foarte mic al cazării, subvenţionat de această agenţie tocmai cu scopul de a-i sacrifica şi de a abate atenţia de la fratele mai mare, CIA, şi a o îndrepta spre KGB, care era în plan să fie destrămat peste mai puţin de 2 ani. Oamenii simpli nu umblau cu armele după ei în spaţiul est-european.
Pe lângă aceste capcane dezinformaţionale în care Cernăianu a picat, în această carte există şi câteva erori, printre care şi cea a analizei a ceea ce el însuşi numeşte la pagina 325 „Opriţi măcelul! Celebrul apel-parolă al lui Nicolae Militaru…”. În continuare el scrie că acest „apel-parolă”:
„… nu avea cum să sporească suspiciunea şi teama, din simplul motiv că el venise imediat după ce Lupoi afirmase că suntem stăpâni pe putere.”
Am arătat în secţiunea numită „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” faptul că măcelul de acolo este foarte probabil să fi început exact după rostirea acestei „parole”. De asemenea, în secţiunea numită „4 inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive…” am arătat cum acest „apel-parolă” avea rolul dezinformaţional să comunice existenţa unor false mari proteste în ţară dar şi a unei represiuni pe măsură, la nivelul minciunilor spuse de radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime”. Pe de altă parte, această propoziţie imperativă era în măsură să ameninţe pe toţi potenţialii apărători ai lui Ceauşescu că vor fi aspru pedepsiţi, iar pe ceilalţi să-i manipuleze să aleagă echipa învingătoare. E foarte ciudat că Cernăianu nu reuşeşte să vadă nici rolul lui Militaru şi nici al lui Brucan, în contextul unor intuiţii incredibile pe care le face în această carte. În schimb, asemenea dezinformatorilor de după acea dată, şi el îl găseşte cap ispăşitor pe Iliescu şi restul de FSN-işti, care erau de fapt nişte simple interfeţe ale planului conceput de CIA.
O altă dezinformare care a funcţionat încă din primele momente ale tragediei a fost aşanumitul măcel din Piaţa Palatului, transmis în direct la TVR, dar la care de fapt nu a murit nimeni. Încă de atunci mulţi au înţeles că participă la o mascaradă, că se foloseau simulatoare în loc de arme reale, şi că acel spectacol era făcut pentru presa occidentală. Deşi Palatul Regal şi acoperişul Bibliotecii Centrale Universitare fuseseră incendiate, totuşi pe zidurile lor n-au fost văzute urme de gloanţe zilele următoare, şi nimeni n-a murit acolo pe 22. Morţii au început să apară după aceea, cu scopul de a-i convinge pe ceilalţi să plece acasă, că spectacolul se terminase şi era timpul ca fiecare să-şi vadă de viaţa lui. În mod inexplicabil Cernăianu pare să nu fi observat asta, deşi a fost unul dintre cele mai evidente inginerii sociale observate de opinia publică. Iată ce scrie el la pagina 326:
„…focul deschis în Piaţa Palatului confirmă existenţa unor forţe contrarevoluţionare sau, mai precis, a unor forţe fidele fostului dictator.”
Iată că aici Cernăianu reface în mod duplicitar naraţiunea „teroriştilor”, care a dus la dezinformări încrucişate şi la creşterea absurdă a numărului de morţi în decembrie 1989. Această minciună începuse să pălească în percepţia publică încă din primele luni ale anului 1990. în 1996 ea era deja acceptată ca una din multele minciuni spuse în timpul mascaradei. Şi totuşi iat-o încă activă în mod surprinzător în această carte. Acest lucru pune un prim semn de întrebare faţă de onestitatea teoretică a lui Cernăianu. Vom vedea în următorul capitol că au existat câţiva autori dezinformatori care au continuat să susţină acea minciună chiar şi în zilele noastre, la 3 decenii şi jumătate de atunci. Ei au sarcina de a reînvia această minciună pentru noile generaţii, care nu au trăit pe viu acele momente.
Mai mult decât atât, Cernăianu justifică indirect masacrarea USLA-şilor la MApN, prin faptul că ar fi fost terorişti. Vom vedea în capitolul următor că această sarcină i-a revenit lui Andrei Ursu, fiul falsului dizident anti-comunist Gheorghe Ursu, după cum am arătat în secţiunea dedicată lui din capitolul 2 . La pagina 327 citim :
„Cine erau specializate în lupta de gherilă urbană? Nu USLA şi trupele speciale DIA?”
Nu. Absolut deloc. În primul rând, în decembrie 1989 nu a fost un război de gherilă urbană, ci o invazie de tip cal troian asupra ţării. Apoi, nici armata şi nici USLA nu sînt specializate în lupte de gherilă urbană. Războiul de tipul gherilei urbane este dus ca luptă de rezistenţă de o comunitate ocupată de o armată mai puternică, ce ţine de un stat mai puternic, aşa cum a fost cazul cu Anglia faţă de Irlanda. Armata poate fi implicată în război de gherilă urbană prin atacuri provocate de unităţi paramilitare formate din civili sau militari care se ascund apoi între civili. Nicio armată nu este specializată în gherila urbană. Doar spionajul civil şi militar este specializat în aşa ceva. Acestea infiltrează agenţi între cei dispuşi să lupte împotriva armatei ocupante şi subminează din interior rezistenţa prin gherilă urbană. Pentru controlul unei revolte populare în România existau trupe de scutieri, aşa cum s-au văzut în filmările din 21 decembrie în zona CC şi Intercontinental, care au dispărut pe 22. USLA este abrevierea de la „Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă”. Ea avea rol de dezamorsare a unor eventule bombe artizanale plasate de teroriştii amatori . Pare puţin probabil ca acest autor să nu ştie cine şi ce făcea în decembrie 1989, după datele pe care se dovedeşte că le deţinea. Tragerea de păr a USLA spre a deveni unitate de represiune este un alt fel de a spune „aceşti antiterorişti … de fapt terorişti, ce antiterorişti!”, aşa cum îi numea la TVR în direct de către infamul crainic Teodor Brateş.
Începând de la pagina 176, Cernăianu face o critică consistentă capetelor de acuzare ale procesului stalinist în care a fost acuzat Ceauşescu, însă nici el nu iese din capcana justificării condamnării sale la moarte ca urmare a „relelor anterioare”, la fel ca şi în cazul cărţilor lui Cartianu. Astăzi ştim că „relele anterioare” ale lui Ceauşescu nu există în sensul în care i s-a denigrat dictatorului biografia. Limitele personalităţii lui Ceauşescu sînt sesizabile, însă nu a fost un criminal de tipul Stalin/Hitler, aşa cum s-a spus. Ca orice demagog, şi Ceauşescu merita câţiva ani de pârnaie pentru minciunile pe care le spunea, deşi acestea erau mai puţin letale decât cele ale demagogilor contemporani. Însă nu condamnarea la moarte.
Cernăianu face în aceste subiecte un joc foarte dubios, pe care mărturisesc că nu-l pot explica în mod coerent în acest moment; pe de o parte el oferă câteva adevăruri extrem de importante prin întrebările sale deştepte, şi calea pentru altele; dar, în contrapartidă, el învie în mod surprinzător cele mai grosolane minciuni ale acelei perioade. După modelul Ion Coja, există şi în cazul Călin Cernăianu o suspiciune că ar face deliberat dezinformare. Deşi pare că a acordat o foarte mare parte din viaţa lui aflării adevărului, el nu a mai continuat investigaţia după aceea. În această carte a pus o mulţime de întrebări cu tâlc, însă nu s-a mai străduit să le dea răspunsuri o dată cu noile informaţii ce au părut de-a lungul anilor, în special cele difuzate de emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la postul B1 TV. Acest fapt ridică serioase semne de îndoială despre onestitatea sa în aflarea adevărului, cât mai ales de a schimba adevăruri mai mici pe întărirea unor minciuni mai mari pe care opinia publică nu le mai credea despre tragedia din decembrie 1989. Am inclus cartea „Diplomaţia lupilor” în acest capitol, şi nu în următorul, pentru că consider că luciditatea din această carte e mai importantă decât dezinformarea. Dacă „Diplomaţia lupilor” ar conţine un număr mai mare de dezinformări, atunci aş fi trecut-o în celălalt capitol, la fel ca şi cartea lui Coja. Însă acestea sînt mult mai puţine decât adevărurile spuse, şi de aceea am decis să o plasez în această secţiune.
Nu acelaşi lucru mi se pare că face Ion Coja în cartea sa „Marele manipulator (…)”. Există în ea adevăruri mult mai crude decât în „Diplomaţia lupilor”, însă dezinformarea mi se pare mult mai mare decât la Cernăianu. În funcţie de răspunsurile sale la întrebările pe care i le voi pune, dacă va răspunde şi dacă mă vor convinge, poate voi readuce acea secţiune în acest capitol. Până atunci, ea va exista acolo.
La fel voi face şi despre seria de documentare „Decembrie Roşu”, în 17 episoade, care este cel mai complet material despre tragedia din 1989. Există în el mărturii complete despre vuietul înregistrat şi redat prin staţia de amplificare pentru a destabiliza mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. De asemenea, există mărturii ale victimelor, pe care dictatura capitalistă le-a evitat. Din păcate, doar 40% este adevăr, restul e încă dezinformare şi voi arăta asta în detaliu în următorul capitol .
