Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.3. Dezinformarea prin inginerii sociale făcute în jurul ţintei dezinformaţionale
În sub-capitolul anterior am dat exemple de dezinformare care se face exclusiv la nivelul informaţiei. După cum spune şi titlul acestui sub-capitol, în el voi descrie modificarea spaţiului proxim al omului care se doreşte a fi dezinformat pentru a-l manipula să susţină anumite idei. În secţiunea numită „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă (…)” am arătat cazuri de modificare a spaţiului proxim pentru victimele internărilor psihiatrice. Ele se înscriu perfect în acest subcapitol. Însă eficienţa psihiatriei politice al nivelului dictaturii capitaliste nu constă în eliminarea unui dizident sau a altuia. Scopul principal al acestei tehnici de manipulare în masă este împiedicarea unui întreg grup social să ia contact cu ideile dizidente datorită angoasei faţă de perspectiva de a deveni pacient în spitalul de psihiatrie. Tehnicile de lucru pentru aşa ceva sînt cunoscute în psihologia experimentală şi dresajul animalelor, şi vizează un ansamblu de recompense şi pedepse. Recompensa presupune un ansamblu de beneficii subite, neaşteptate care apar în jurul ţintei dezinformaţionale pentru a continua pe drumul pe care se află. Dimpotrivă, pedeapsa se referă exact la opusul recompensei, respectiv la ansamblul de pierderi care apar în viaţa ţintei dezinformaţionale, pentru a-l convinge să abandoneze drumul pe care merge. Pierderea maximă este însăşi pierderea vieţii, iar această măsură este una în care dictatura capitalistă se suprapune uneori peste cele clasice, după cum vom vedea mai jos.
La acestea se adaugă şi o suită de ameninţări, de genul celor primite de mine, ce atentau la viaţa mea, după cum am arătat în articolul „Un 2024 mai bun!” . Ele nu înseamnă modificarea spaţiului în sensul pedepsei şi recompensei, ci doar a informaţiei transmise, care traduce un avertisment asupra unui pericol. Am arătat în capitolul doi ce funcţie ameninţătoare complexă a avut propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, lansată de generalul Nicolae Militaru , alături de cererea de ajutor militar din spaţiul sovietic. Aceste informaţii comunicau militarilor avertismentul că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor împuşca manifestanţii. Dacă ar fi făcut-o atunci supravieţuitorii ar fi fugit, şi străzile ar fi rămas goale. Aşa ceva ar fi dus la eşecul ideii de revoluţie încă de atunci, deoarece nu exista un popor care să se fi revoltat împotriva dictatorului, şa cum s-a întâmplat în China în acelaşi an, câta luni mai devreme.
Toate acestea sunt organizate de spioni infiltraţi în anturajul ţintei dezinformaţionale sau membri ai anturajului său, care sunt manipulaţi la rândul lor de spioni ai propriului anturaj spre a ajunge să influenţeze la rândul lor ţinta. Modul de operare este la fel precum ingineriile sociale majore, aşa cum le-am descris în primele două capitole, sau în dezinformarea simplă descrisă în sub-capitolul anterior. Aşa se manipulează din umbră inclusiv demagogii aleşi de o parte din cetăţeni să îi reprezinte , conform principiilor democraţiei, dar în spiritul oligarhiei.
4.3.1. Inginerii sociale practicate la nivel individual pentru a manipula oameni cu funcţie de conducere în decembrie 1989
Acest gen de manipulare a indivizilor se împarte în două categorii, respectiv asasinarea unora şi sperierea celorlalţi să nu facă aşa cum au făcut cei ucişi, altfel vor avea soarta lor. În continuare le voi descrie pe fiecare.
Asasinarea politică a conducerii ţării în timpul invaziei CIA din 1989 în scopul facilitării haosului
În secţiunea „Uciderea generalului Vasile Milea” din capitolul 2 am demantelat minciuna CIA cum că ministrul apărării s-ar fi sinucis. Am arătat acolo câteva probe care confirmă că Milea a fost asasinat. Scopul acestei crime a fost acela de a-i ameninţa pe capii armatei că vor avea aceeaşi soartă dacă nu vor face alegeri „bune”. Propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, lansată de generalul Nicolae Militaru în 22 decembrie, ora 14, şi cererea de ajutor militar sovietic în dimineaţa zilei de 23 decembrie, dublau această ameninţare în aşa fel încât vârfurile armatei au fost paralizate. Dar înainte de asta, conducerea statului şi armatei a fost decapitată spre a le arăta acestor că nu-i de glumit cu această ameninţare.
Am arătat în secţiunea „Cu Ceauşescu pe post de urs de circ (…)” faptul că Ceauşescu a fost lăsat fără apărare. Deşi el ceruse o unitate militară care să apere sediul CC, uşile au fost larg deschise în speranţa că un protestatar autentic va intra şi-l va ucide. Însă cum între protestatari majoritatea erau agenţi infiltraţi, aceştia n-au avut ordin să facă asta, deoarece după aceea ucigaşul ar fi fost investigat şi apoi condamnat la rândul lui. În timpul investigaţiei s-ar fi văzut legătura cu CIA, sau altă agenţie de spionaj europeană coordonată de CIA, şi atunci ideea de revoluţie (populară) nu ar mai fi putut fi impusă naţiunii române.
Ceauşescu a vrut iniţial să facă în sediul CC un punct de comandă militar şi de aceea a cerut lui Milea aducerea unor trupe acolo. Acesta a trimis ordinul unei anumite unităţi militare. Însă spionajul civil cu oameni infiltraţi în serviciul de telecomunicaţii militare a modificat acest ordin în sensul invers dat de Milea, respectiv ca toate unităţile militare să se întoarcă în cazărmi. Ceauşescu a aflat de acest ordin invers şi a crezut că a fost dat tocmai de Milea. De aceea l-a considerat trădător pe ministrul apărării. Avem aici un alt caz de dezinformare încrucişată aplicat la individ, după cum au fost cele de la Sibiu, Otopeni, Televiziune sau MApN cu grupul Trosca. Dezinformatorul Alex Mihai Stoenescu a adus minciuna cum că generalul Victor Atanasie Stănculescu, locţiitorul ministrului apărării, ar fi contramandat acest ordin. Însă această informaţie este o minciună. Ordinul a fost contramandat înaintea asasinării lui Milea, altfel vedeam militari în jurul CC înainte de plecarea sa. Pe 21 au fost postate la intrarea în CC nişte trupe speciale ale miliţiei, dotate cu căşti şi scuturi, asemenea jandarmilor de astăzi, care împiedicau intrarea. Pe 22 nu mai era nimeni.
Dacă povestea cu ghipsul de la picior e adevărată, putem deduce că Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips pentru că a refuzat orice fel de funcţie şi sarcină după ce s-a întors de la Timişoara, simţind că situaţia e gravă. El, Guşă, Chiţac şi alţi ofiţeri de rang înalt trimişi de Ceauşescu la Timişoara au aflat de indicativul „Radu cel Frumos”, care anunţa invazia ţării de trupe străine. Am arătat în secţiunea numită „Manipularea opiniei publice în manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu” că această alarmă fusese dată de generalul Topliceanu, comandantul armatei a IV-a, exclusiv pentru zona Transilvaniei. De aceea ofiţerii Armatei Române din alte zone nu au ştiut de această alarmă, iar Ceauşescu nu a vorbit de invazia străină în discursul său televizat din seara de 20 decembrie. El ştia doar de spargerile de magazine şi de atacarea unor unităţi militare precum s-a întâmplat cu UM 1024. Dar acestea se întâmplaseră cu 3 zile în urmă. Am descris în detaliu mediu cum unii civili mai naivi au fost manipulaţi să între acolo în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara (…)” din capitolul 2 . Am arătat deja pe parcursul acestei cărţi de mai multe ori că dictatorul nu vorbeşte despre invazia străină nici la mitingul din Piaţa Palatului al zilei următoare. După cum am spus în capitolul 2, asta înseamnă că încă nu ştia nici în acel moment de această ameninţare.
Ceauşescu e foarte probabil să fi aflat despre această alertă tocmai de la Stănculescu, Guşă şi Chiţac, trimişi la Timişoara chiar de el pentru a afla cum e posibil ca anumiţi civili să intre în unităţile militare. Ne aducem aminte de şocul lui Guşă faţă de ţintele aeriene false şi anumite elicoptere prezentate lui ca inamice, cu scopul de produce dezinformare încrucişată şi foc fratricid. Acest şoc a fost alimentat tocmai de această surpriză a alarmei „Radu cel Frumos”, pe care foarte probabil că toţi trei o aflaseră la Timişoara. Aşa că, dacă e adevărată povestea cu ghipsul, Stănculescu a simţit că ceva ciudat se întâmplă şi a vrut să iasă discret din scenă prin această falsă poveste cu piciorul rupt. Prin urmare, povestea lui Stoenescu cum că Stănculescu ar fi dat ordinul de reîntoarcere a trupelor în cazarmă, e foarte probabil o altă minciună, precum şi cea cum că el ar fi dat o lovitură de stat de unul singur, pe care am demantelat-o în detaliu în secţiunea „Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat” din capitolul 3 .
Abia în după-amiaza zile de 21 decembrie Ceauşescu a auzit de invazia străină, şi a dat vina pe Milea, care i s-a părut că ar fi ştiut de ea. Topliceanu împreună cu alţii i-au minţit pe Guşă şi Stănculescu cum că alarma „Radu Cel Frumos” ar fi fost dată de Milea. Dar nici Milea n-a ştiut de ea, după cum n-au ştiut nici generalii trimişi la Timişoara. În acest moment i s-au comunicat lui Guşă mişcările de trupe din Ungaria, de care vorbea Stoenescu (minutul 01:44 din „Eroii au murit. 1989. CIA”) pentru ca alarma să pară că are o oarecare bază. Guşă l-a sunat pe Karpaty, ministrul apărării din Ungaria, şi acesta a negat interesul de invazie a României. În cele din urmă Guşă s-a convins că alarma a fost una falsă şi a trimis toate unităţile în cazărmi, după cum am văzut în secţiunea „Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara”. Această situaţie a fost produsul unei dezinformări încrucişate; aplicată pe unităţile militare ea a dus la foc fratricid, în cazul de faţă a dus la destabilizarea echipei de conducere a ţării. Apoi a intervenit şi ordinul invers, care i-a accentuat lui Ceauşescu suspiciunea că ministrul apărării e trădător. Rămas efectiv fără sprijin, Milea a fost împuşcat, după cum am descris în secţiunea menţionată mai sus, şi astfel un prim punct de comandă a fost eliminat şi acoperit prin dezinformare şi ascunderea urmelor. Urma la rând însuşi Ceauşescu.
Plecarea lui Ceauşescu din CC sigur nu a fost fugă, aşa cum ne-a minţit naraţiunea oficială spusă chiar în acele zile. Această idee contrazice descrierea sa ca fanatic îndârjit, făcută de aceeaşi naraţiune, care e mai aproape de ce era el. Plecarea sa se poate explica prin două ipoteze, respectiv dorinţa de a ajunge la un alt punct de comandă sau manipularea prin intermediul lui Stănculescu să plece pentru a-şi salva viaţa de furia manifestanţilor. Eu înclin să cred că prima e mai plauzibilă. Imediat ce a aflat de invazia trupelor străine în ţară, Ceauşescu a avut în plan stabilirea unui comandament de urgenţă, după cum am arătat la începutul capitolului 3 . Cum la CC nu a venit nicio unitate specială, planul lui a fost să caute alt punct de comandă în ţară. Acest nou punct de comandă este probabil să fi fost unitatea de tancuri din Târgovişte sau vreo unitate dotată cu arme antiaeriene.
În acest caz, intenţia lui de a se stabili într-o unitate de comandă i-a surprins pe inginerii tragediei. La fel ca şi ingineria socială cu vuietul difuzat din staţia de amplificare la mitingul din 21 decembrie, şi în acest caz idealul ar fi fost ca protestatarii autentici antiregim să se ducă peste el şi să-l ucidă acolo în sediu. Un astfel de scenariu ar fi demonstrat 100% că evenimentele de la Bucureşti se datorează poporului, nu unor forţe din umbră. Planul iniţial era ca uciderea să se întâmple chiar în CC, odată cu ieşirea masivă în stradă a populaţiei după minciunile lansate iniţial de CIA prin postul de radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime”, preluate apoi şi difuzate masiv de Radio şi TVR. Dar planul a trebuit să se schimbe în funcţie de intenţia lui Ceauşescu de a ajunge la alt punct de comandă din ţară. Şi, s-a întâmplat că această schimbare de plan să se suprapună peste intenţia spionajului civil de a-l duce între protestatari autentici, în speranţa că unii vor fi atât de înverşunaţi pe el încât măcar îl vor răni serios.
Aici e foarte probabil ca el să fi cerut lui Stănculescu un elicopter pentru a-l scoate din sediul CC, pentru a ajunge la noul punct de comandă. Sau, conform celeilalte variante, a chemat el elicopterul, la ordinul CIA, pentru a-l convinge pe Ceauşescu să caute un alt punct de comandă. Ceauşescu i-a reproşat la proces faptul că acesta ar fi trădat cu „elicopterele” atunci când i s-a reproşat la proces că ar fi fugit. Aducerea lui Stănculescu în discuţie confirmă mai mult ipoteza a doua, conform căreia însuşi spionajul civil l-a manipulat să părăsească sediul CC. În acest caz Stănculescu i-ar fi putut spune o minciună care l-a convins pe Ceauşescu să plece, şi de aceea i-a făcut acel reproş, dând vina pe acesta că a părăsit sediul CC. Dar e posibil ca dictatorul să-i fi cerut noului ministru al apărării apoi o altă formaţiune întreagă de elicoptere, care niciodată n-au mai venit. Prin acest reproş Ceauşescu putea să fi încercat să spună că a încercat să ajungă la un nou punct de comandă. Altfel e ciudat că el vorbeşte de „elicoptere”, la plural, şi nu de elicopterul cerut pentru deplasarea spre noul punct de comandă, care a venit şi l-a evacuat din CC. În acel moment lui Ceauşescu i s-a creat falsa imagine în rândul armatei, şi opiniei publice în general, că ar fi fugit de furia mulţimii. Desigur, aproape toţi am crezut-o deoarece părea a fi realitatea.
În prima ipoteză, interesul spionajului civil era ca Nicolae Ceauşescu să nu ajungă la orice unitate militară, ci doar la una al cărui comandant colabora cu spionajul civil pentru desfăşurarea evenimentelor. Dacă ar fi ajuns la o unitate militară cu un comandant obedient, aşa cum erau majoritatea, atunci dictatorul şi-ar fi stabilit comandamentul general acolo. Fiind comandantul suprem al armatei, el putea efectiv să creeze un punct de rezistenţă într-o astfel de unitate militară. De aceea, elicopterul a făcut o escală la Snagov, unde el şi-a strâns nişte lucruri şi le-a pus într-o maşină ce urma să ajungă apoi la noua sa locaţie. Dar, conform primei ipoteze, ceva s-a întâmplat în timpul zborului cu elicopterul în aşa fel încât şi-a pierdut încrederea şi în armată. După ce a fost lăsat la sol, Ceauşescu nu a mai căutat să ajungă la vreo unitate militară. E foarte posibil să fi primit în căşti mesaje de dezinformare cu conţinut denigrator din partea unor specialişti în telecomunicaţii, precum s-a întâmplat la Sibiu . Aceste mesaje e posibil să-i fi creat lui Ceauşescu impresia că vin de la comandanţi ai unităţilor militare din zonă, şi care conţineau injurii la adresa sa. Când a auzit aceste injurii, Ceauşescu a renunţat la planul unui centru militar de rezistenţă.
În felul acesta se facilita planul spionajului civil de a-l face ucis sau chiar rănit de un manifestant autentic furios. Însă Ceauşescu a avut un mare as pe mânecă ce a zădărnicit acest plan. Cu câteva ore înainte ieşise cu portavocea la sediul CC pentru a le spune manifestanţilor că are loc o lovitură de stat şi probabil că ţara e invadată de trupe străine. Majoritatea manifestanţilor din Piaţa Palatului erau agenţi sub acoperire care mimau protestul împotriva dictaturii. Ei au aruncat diverse obiecte spre el, astfel încât a trebuit să se retragă fără nici un efect. Însă manifestanţii autentici au avut ei înşişi un şoc că sunt meta-manipulaţi odată ce aflau de invazia străină direct de la Ceauşescu. Erau mult mai importante „independenţa şi integritatea ţării”, pe care el o repeta papagaliceşte de când era preşedinte. Toată lumea se săturase de această expresie, însă în acest context ea chiar devenea o problemă. Astfel că Ceauşescu a reuşit cu această poveste să întoarcă furia populară în susţinere din partea oamenilor simpli cu care a intrat în contact în acele ore, aşa cum s-a întâmplat pe termen lung cu Bashar al Assad în războiul civil sirian început din 2011.
Aşa se face că nimeni nu s-a atins de Ceauşescu când a fost dus în centrul Târgoviştei, unde se strânseseră câteva sute de manifestanţi (alte surse zic câteva mii, însă asta e probabil o altă minciună). Conform celei de-a doua ipoteze, el ar fi putut fi manipulat să plece din CC, dintr-un interes dezinformaţional orchestrat de spionajul civil. Pe de o parte, lecarea sa subită dădea un semnal potenţialei rezistenţe să nu urmeze legile în vigoare de apărare a „orânduirii socialiste”. Pe de altă parte replica lui Ceauşescu putea avea efecte nedorite între protestatarii autentici. Nedorind să răspândească între cei de la Bucureşti aceste idei, spionajul civil l-a manipulată să iasă din CC prin minciunile despre „elicoptere” spuse de Stănculescu. Oricum, planul de a fi ucis de un protestatar anticomunist autentic a căzut, după cum e descris în detaliu de Grigore Cartianu în cartea sa „Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”. Ce s-a întâmplat mai departe, cu reţinerea sa într-o unitate militară, cu Kemenici, cu procesul stalinist şi execuţia cuplului prezidenţial, se ştie. Iată cum conducerea statului şi armatei a fost decapitată în câteva zile.
În acest context, conform primei ipoteze, e posibil ca pilotul elicopterului care l-a transportat pe Ceauşescu, Vasile Maluţan, să fi fost şi el ucis în luna mai a anului 1995. Conform celei de-a doua, el ar fi putut fi extras şi primi o altă identitate, pentru a nu vorbi cu ziariştii despre acele ore critice pentru înţelegerea acelor evenimente. Oricum, moartea lui este controversată. Unii autori spun că ar fi murit într-un zbor cu un elicopter nou, care nu avea cum să se prăbuşească. Alţii spun că ar fi murit otrăvit de la substanţe cu care a stropit via Institutului de Cercetări pentru Cereale şi Plante. Ciudat este faptul că moartea sa a survenit chiar înaintea unei audieri importante despre evenimentele în care a fost protagonist. E posibil ca Maluţan să fi fost un George Elliot al radarului de la Opana, care nu a vrut să recunoască faptul că ar fi avut defecţiuni în aşa fel încât nu ar fi putut intercepta semnalul avioanelor japoneze venind în 7 decembrie 1941 . Elliot, dimpotrivă a susţinut ce se întâmplase, respectiv că radarul funcţiona bine, că a interceptat avioanele şi a transmis mai departe informaţia. În acelaşi fel pilotul Maluţan e posibil să nu-şi fi ţinut gura despre ce a auzit şi văzut în timpul acelui zbor, care contrazicea profund ideea de revoluţie cu care poporul român era îndoctrinat. Ei bine, acelaşi lucru îl fac şi eu acum. Poate îmi înţelegeţi astfel starea de coşmar pe care mi-am exprimat-o în articolul „Un 2024 mai bun!” în urma ameninţărilor cu moartea la care am fost supus.
Unitatea de tancuri din Târgovişte a păţit-o la Chitila fel cum cea de la Câmpina a păţit-o la Otopeni. Prin dezinformări încrucişate mai mulţi militari ai acestei unitatăţi de tancuri au fost ucişi în urma unui foc fratricid cu o altă unitate la Chitila. Acest lucru se putea întâmpla din simpla nevoie de a produce victime. Dar e posibil ca şi în acest caz să fi fost intenţia de a-i face să tacă pe cei care au ştiut că Ceauşescu nu a fugit din CC, ci a căutat un alt punct de comandă exact în unitatea lor.
Generalul Ştefan Guşă a fost unul dintre cei neracolaţi de CIA. El a contramandat ajutorul sovietic uneltit de Militaru şi a dezavuat anumite acţiuni dubioase ale membrilor FSN marcanţi. După 1989 a fost retrogradat din funcţia de Şef de Stat Major în cea de comandant al armatei a 2-a de la Buzău. La fel ca şi în cazul mirării autentice faţă de ţintele false, şi Guşă a refuzat să accepte că ar fi fost trimis la Timişoara pe 17 decembrie, aşa cum CIA ne-a minţit. Aşa cum am argumentat mai sus, şi aşa cum am arătat în secţiunea „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara” , el şi ceilalţi generali să fi fost trimişi pe 20 decembrie la Timişoara, nu pe 17. El era tipul de om care nu ar fi acceptat tipul acesta de jocuri, şi de aceea Gelu Voican Voiculescu a tras sforile ca el să fie eliminat din FSN. Conform caracterului său, e posibil să nu fi acceptat minciuna cum că ar fi fost trimis pe 17, impusă de CIA pentru manufacturarea falsei probe cum că Ceauşescu ar fi ordonat împuşcarea manifestanţilor anti-regim la Timişoara. Guşă a murit în 1994 la 53 de ani din cauza unui cancer galopant. Soţia sa a afirmat în mai multe interviuri că acesta ar fi fost otrăvit sau i s-au administrat anumite substanţe care i-au provocat cancerul.
Generalul Chiţac a acceptat această minciună şi a fost uns senator. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a fost convins printr-un sejur la închisoare să accepte atât minciuna cu teleportarea pe 17 decembrie, împreună cu faptul că ar fi dat de unul singur o lovitură de stat, cât şi că ar fi dat ordinul retragerii trupelor în cazărmi, invers decât ceruse Ceauşescu pentru apărarea sediului CC. De ruşine, sau poate chiar niţel ajutată (…), soţia sa s-a sinucis în data de 21 decembrie 2003, după ce s-a aruncat de la etajul doi al locuinţei. Faptul că s-a sinucis tocmai pe 21 decembrie e o coincidenţă, desigur… Înţelegeţi acum de ce numesc eu „stalinism capitalist” perioada de după 1989?
Cam acestea sînt principalele asasinate date ca exemple celorlalţi. Mai departe voi arăta mai multe cazuri de arestări preventive ale protagoniştilor marilor inginerii sociale din decembrie 1989, spre a nu povesti despre ele şi a perpetua la maxim mistificarea despre invazia CIA ca revoluţie.
Manipulări complexe asupra restului conducerii ţării şi celor implicaţi în ingineriile sociale din 1989 să-şi ţină gura şi să colaboreze cu invadatorii
Cu ajutorul acestor asasinate specifice sistemelor totalitare, dar acoperite de dinamica evenimentelor, CIA a trecut la manipulări complexe asupra celor implicaţi, pentru a-i face să susţină planul de invazie. Faptul că cuplul Ceauşescu a fost ţinut prizonier câteva zile într-o unitate militară cu condiţii inferioare de viaţă, i-a produs o puternică stare de anxietate. Faţă de cele ale palatului de la Snagov în care trăia de 25 de ani, aşa ceva înseamnă modificarea negativă a spaţiului în sens de pedeapsă. Efectul acestei manipulări a fost acela de reducere a capacităţii sale de apărare, aşa cum o vedem la acel proces stalinist. Ameninţarea cu tribunalul militar, care era întocmit adhoc, a avut o a doua funcţie dezinformativă majoră pentru apărarea sa defectuoasă. De aceea Ceauşescu nu a putut comunica la proces faptul că în timpul lui România a atins cea mai înaltă evoluţie socială din istoria sa. El nu şi-a amintit marile realizări social-economice. Iar atunci când a încercat să spună numărul de apartamente care fusese date recent în folosinţă, el a fost întrerupt prin tehnica de bruiaj conversaţional. Iată cum prestaţia sa la acel proces a fost mult mai slabă decât a lui Slobodan Miloşevici la Haga, de exemplu.
Scăderea bruscă a nivelului de trai s-a folosit şi pentru membrii Comitetul Politic Executiv (CPEx) care au participat la şedinţele organizate de Ceauşescu pe 20, 21 şi 22 decembrie. Ei au fost arestaţi o perioadă preventiv pentru a susţine acea manufacturare a falsei probe cum că Ceauşescu ar fi ordonat împuşcarea manifestanţilor anti-regim la Timişoara. Primele pagini ale dosarului nr. 97/P/1990 îi vizează pe ei. Nu ţin să le iau apărarea unor politruci demagogi. Însă citiţi acest dosar şi veţi vedea cum se fabrică dosare în „stalinismul capitalist”, dacă mai era nevoie de aşa ceva din alte exemple! Şi această cutumă s-a păstrat până azi, după cum am văzut cu condamnarea fără probe a lui Gheorghe Dincă, în urma dispariţiei Alexandrei Măceşanu la Caracal. Dacă voi ajunge la închisoare cu condamnare de furt, viol sau altceva, să ştiţi că am fost şi eu victima unui astfel de dosar stalinist!
Deşi ni se spune că Ceauşescu era dictator şi lua de unul singur deciziile, iată cum în acest dosar sînt trimişi la închisoare membrii CPEx doar pentru că au participat la şedinţele şi teleconferinţele acestuia. Dincolo de asta, am dovedit că armata nu a avut sarcină represivă nici la Timişoara , nici la Cjuj , nici la Bucureşti şi, mai ales, nici la Sibiu , localitate în care au apărut dovezi clare ale lunetiştilor care au vânat civilii pentru a fi apoi învinovăţit Ceauşescu, nu armata. Nu am avut nici timp nici spaţiu în această carte deja voluminoasă să investighez şi celelalte localităţi, însă sigur şi în ele s-a întâmplat ceva similar cu cele 4 de mai sus. Membrii CPEx nu aveau nicio responsabilitate pentru aşa ceva. Acuzările şi condamnările lor dar şi a unor ofiţeri din armată au fost făcute fără un minim probatoriu, asemenea proceselor staliniste.
Nu am nicio simpatie nici faţă de ofiţerii de armată sau miliţie/poliţie. Însă adevărul e că nici un ofiţer al armatei nu a fost condamnat cu probe în acest dosar. Ei au fost arestaţi după model stalinist pentru a-i manipula să nu vorbească despre ingineriile sociale în care armata a fost implicată în 1989, altfel vor avea soarta lui Milea sau Guşă. Cei care au acceptat târgul au primit beneficii diverse. Unul dintre ei, locotenentul colonel Cocan Ioan Laurenţiu a primit o compensaţie frumuşică de 7 800 de Euro, ca despăgubiri de la CEDO, după ce probabil a negociat-o pentru a sta puţin peste 2 ani la închisoare din cei 9 la care a fost condamnat pe nedrept . Dar Cocan probabil că ştia despre faptul că superiorul său generalul Ioan Topliceanu a dat alarma „Radu Cel Frumos” la Timişoara, în urma căreia armata a fost scoasă pe străzi şi s-a manufacturat astfel minciuna cu represiunea de „sute de mii de victime, aşa cum a prezentat-o radio „Europa Liberă”. Despăgubirea are de fapt aspect de mită pentru a-şi ţine gura. Peste 10 ani unele familii care au pierdut pe cineva în tragedia din decembrie 1989 au primit doar câte 5 000 de Euro compensaţii CEDO. Atât sîntem evaluaţi ca indivizi de Occident …
Scăderea bruscă a nivelului de trai s-a folosit şi pentru supravieţuitorii ingineriilor sociale de la Sibiu. Pentru a-i face să uite de dezinformările încrucişate care au dus la foc fratricid, o mulţime de militari, miliţieni şi securişti au fost înghesuiţi în condiţii insalubre într-un bazin de înot, transformat ad-hoc în închisoare. Pentru a-i speria, a fost împuşcat cineva care ar fi încercat să evadeze. S-au inventat dosare împotriva lor, li s-au creat familii fictive şi preocupări inexistente, asemenea stalinismului din anii 1950. Aceşti oameni puteau fi trimişi în închisori din diferite oraşe pentru a beneficia de un tratament uman. Dar ei au fost ţinuţi în jur de o lună în acel bazin, fără avocat şi fără acuzaţie clară tocmai pentru a-i face să uite.
Acestea sunt cele mai importante exemple de pedepse în sens de manipulare a celor care au văzut lucruri incompatibile cu ideea de revoluţie în decembrie. Însă ne putem imagina că numărul lor este mult mai mare, însă a fost ascuns de eficienţa dezinformării. În următoarea secţiune voi detalia un caz de manipulare a unei victime spre a cere despăgubiri mai mici în urma schilodirii sale .
