Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”

January 26, 20240 comentarii

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2.5. Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”



Revoluţia politică de descentralizare a autocraţiei prin parlamentarism nu produce echilibru politic încă. Am văzut în secţiunea anterioară cazurile Spaniei şi Portugaliei care nu s-au putut stabiliza prin democraţie liberală, deşi condiţiile existenţei ei existau cu mult înainte de secolul al XX-lea. Crizele violente ce au urmat destructurării autocratice în aceste ţări nu a permis reuşita unei revoluţii, în ciuda faptului că formele au fost implementate coerent de revoluţionari. Aşa ceva s-a întâmplat şi în cazul Franţei şi Angliei, care au trecut prin numeroase crize violente până la stabilizare. Dar în celălalt caz stabilizarea s-a putut face doar prin dictatură, care a fost un pas mai aproape de autocraţie decât de democraţie liberală. Am argumentat în secţiunea anterioară că acest pas înapoi este factorul esenţial pentru a considera că în Spania şi Portugalia nu au fost revoluţii, spre deosebire de China care a evoluat spre dictatură în crescendo, dinspre autocraţie, via război civil.

Dictatura e un punct mijlociu între autocraţie şi parlamentarism. Doar trecerea bruscă între cele două forme poate fi numită revoluţie. Trecerea de la autocraţie la dictatură, sau de la dictatură la parlamentarism, este un pas prea lent în cazul celor două pentru a fi numit revoluţie. Ea se încadrează în evoluţia politică naturală, nu în revoluţie, adică o schimbare profundă şi rapidă a instituţiilor, în special cele politice. Nici trecerea de la capitalism la comunism nu se poate face o revoluţie, după cum credea Marx. Propaganda comunistă a susţinut apoi o falsă „revoluţie comunistă” după cel de-al doilea război mondial, în oglindă ce cea susţinută de capitalism dinspre comunism. Singurele revoluţii politice adusă de comunism au fost cea din Rusia, şi apoi duplicată la ce China (făcută cu ajutorul Rusiei). În Rusia ea a dus la înlocuirea monarhiilor absolutiste cu o formă fie ea şi rudimentară de parlamentarism, cunoscută sub numele de Revoluţia Bolşevică din 1917. În China ea a înlocuit războiul civil prelungit dintre comunişti şi naţionalişti.

Revoluţia politică nu înseamnă nici trecerea de la dictatură la democraţie, aşa cum am fost noi ameţiţi în aceşti 35 de ani negri. Dictatura chineză din 1949 e mai aproape de parlamentarism deoarece vine şi cu industrializare şi pe un fond de crize evolutive violente întinse pe mai multe decade. De aceea am inclus-o în categoria revoluţiei şi nu a evoluţiei naturale a societăţii. Însă în ţările cu crize revoluţionare diferenţa dintre dictatură şi parlamentarism este tot timpul suficient de mică încât între ele este imposibilă o revoluţie. Am demonstrat în secţiunea anterioară că în ţările fără trecut imperialist nu poate exista revoluţie violentă. Dar, conform argumentării de mai sus, chiar şi dacă România ar fi fost imperiu, totuşi nici trecerea de la dictatura lui Antonescu la cea comunistă, şi nici trecerea de la aceasta la cea capitalistă după 1990 nu ar fi putut fi o revoluţii politice.

Iată că, şi din acest punct de vedere trecerea de la dictatura comunistă la cea capitalistă odată cu tragedia din decembrie 1989 nu avea cum să fi fost revoluţie, chiar dacă astăzi am trăi într-o democraţie liberală autentică, ceva mai bine cosmetizată decât o dictatură. Însă ce trăim de 35 de ani în România este o dictatură mai represivă decât cea comunistă la nivel de întreg popor, nu de câţiva privilegiaţi care au primit libertăţi mai mari. Acel eveniment este o simplă conversiune aristoteliciană între tiranie şi oligarhie. Democraţie a existat în Sparta sau Atena antică, bazate pe sclavagismul clasic şi cu drept de vot acordat doar bărbaţilor. Într-un fel, exact acelaşi model există şi astăzi, sclavagismul având o formă evoluată, după cum am arătat în detaliu aici . Însă aşa ceva este o simplă conversiune aristoteliciană între tiranie, oligarhie şi democraţie, nu o adevărat schimbare în profunzime a sistemului politic. Descentralizarea politică a celor două cetăţi antice s-a făcut cu preţul înrobirii clasei sclavilor. În acelaşi fel dictatura capitalistă instaurată după 1989 se poate rezuma la supra-avantajarea unor privilegiaţi sociali în detrimentul deportării majorităţii populaţiei în Occident pentru munci pe care nativii nu le doresc şi contrabalansarea deficitului demografic pe care capitalismul îl aduce inerent. Salariile mari ale acestor privilegiaţi conţin în mod ascuns şi bonusul pentru vânzarea efectivă a populaţiei.

Doar dictaturile din ţările din lumea a 3-a ar putea sparge această regulă deoarece au aspect de monarhii absolutiste. O astfel de dictatură vine în general de la o lovitură de stat militară, iar dictatorul este comandantul armatei sau a legiunii. El guvernează autoritar, fără instituţii şi fără parlament, deşi ofiţerii lui de încredere pot lua parte la decizii. Dictatura din ţările evoluate are totuşi un parlament, chiar dacă funcţia lui este încă una decorativă. Parlamentarii nu sînt aleşi de popor ci numiţi de forurile de conducere ale organizaţiei din care provine dictatorul.

În democraţiile liberale politicienii, sau mai bine spus, demagogii , sînt aleşi de popor, sau o parte din acesta. Însă principala problemă al acestui sistem politic este faptul că majoritatea cetăţenilor ţărilor civilizate nu au cultură politică şi aleg în funcţie simpatii secundare şi sloganuri de publicitate politică înşelătoare  . O bună parte a populaţiei chemată la vot nu alege după principii politice pentru că nu înţelege pur şi simplu ce sînt acelea, ci în funcţie de simpatii tabloide care pot fi schimbate în funcţie de cum presa este plătită. În ţările dezvoltate astfel de cetăţeni ajung pe undeva în jurul procentului de 30 %. În ţările din lumea a 3-a, cu populaţii needucate, procentul ajunge lejer la 80%. Astfel de oameni pot decide să refuze o anumită politică sau nivel de abuz pentru ei înşişi, dar nu pot susţine şi crea politici sustenabile pentru întreaga comunitate. Cu o bună campanie de PR şi marketing politic populaţia poate fi manipulată în masă să decidă o anumită politică la vot. Iată o foarte mare asemănare între autocraţia clasică şi campaniile modern de manipulare în masă orchestrate de spionajul civil.

Cel mai stringent caz de manipulare în masă din istorie este atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbor din Hawaii, din data de 7 decembrie 1941. Am descris în detaliu în cartea mea publicată pe platforma Concept, intitulată „Manifestul societăţii automatiste” faptul că sistemul de alertă al acestei bazei a fost deliberat paralizat pentru a permite acest atac. Mai mult decât atât, explozia magaziei de muniţie aflată la etajul al 4-lea în interiorul navei USS Arizona, nu putea fi făcută decât de 5 bombe specifice timpului care ar fi nimerit în acelaşi loc pentru a îngăuri cele 5 tavane ale acestei nave, şi a ajunge acolo şi provoca o mega-explozie. În acea perioadă nu existau bombe de tip „bunker buster”, pentru a penetra pereţii multiplii ai unei astfel de nave, fapt ce atestă că acolo a fost un sabotaj intern de către agenţi FBI ce lucrau sub acoperire ca militari, în urma căruia au murit aproximativ 1000 de oameni .

Această campanie a fost organizată de spionajul civil american în frunte cu FBI, şi împreună cu cel japonez, pentru a produce un război cât mai devastator în urma căruia întreaga economie globală a avut creşteri uluitoare, după cum am arătat la minutul 30 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Atacul de la Pearl Harbor a întors populaţia SUA dinspre o poziţie nefavorabilă războiului din Europa către una de susţinere. Iată că democraţia liberală nu e atât de diferită de dictatură! Cele două forme de guvernământ sunt mai mult asemănătoare decât se diferenţiază.

Am arătat cum democraţia poate deveni cenzură clasică în cazul unor comentarii despre subiectul Pearl Harbor şi chiar tragedia din decembrie 1989 . Presa ocoleşte cu obstinaţie adevărul în privinţa acestor evenimente istorice şi impune minciuna stabilită de spionajul civil încă de dinainte ca aceste evenimente să se întâmple. Dacă cetăţenii află de ele, atunci îşi pun serios întrebarea dacă nu cumva în spatele demagogilor există forţe mai puternice care îi păpuşează, şi astfel de-a lungul anilor ajung la aceleaşi concluzii la care am ajuns şi eu: trăim într-o dictatură militară a agenţiilor de informaţii şi inginerii sociale, cosmetizată în culorile optimiste ale democraţiei şi libertăţii.

Adevărul în general este ascuns prin mijloace avansate de dezinformare pe care le-am sistematizat şi descris de asemenea în cartea „Manifestul societăţii automatiste” . Aceste tehnici de dezinformare şi manipulare sînt apoi aplicate pe demagogii înşişi, investiţi în funcţii de conducere. Ei sînt prezentaţi de mass-media şi întreg aparatul dezinformaţional prezent în toţi porii societăţii ca lideri politici,cei mai puternici oameni în stat. Însă în realitate ei sînt vasalii spionajului civil, marionetele acestora, care îi păpuşează aşa cum acel „subordnat” îi ordonă lui Reagan să se grăbească, secvenţă inserată în propriul meu documentar la minutul 38. Am arătat în acest articol, citit de mulţi la vremea lui, în ce mod SRI a tras sforile electorale în România .

Atunci când unul dintre ei se încăpăţânează să nu urmeze aceste presiuni şi să urmeze principiile declarate (dar mincinoase) ale democraţiei, spionajul civil îl supune la denigrare publică, cu scopul de a-i submina încrederea populară. Ne aducem aminte cum Alexandru Cumpănaşu a fost supus la aşa ceva după ce a dorit accesul la o funcţie care să îi permită aflarea adevărului despre dispariţia nepoatei sale Alexandra Măceşanu . Dacă aceste tehnici eşuează, atunci spionajul civil poate recurge la atentate, aşa cum s-a întâmplat în cazul J.F. Kennedy.

Democraţiile liberale sînt o combinaţie de tiranie şi oligarhie în cea mai mare parte a timpului, devenind democraţie autentică în campania electorală. După ce se termină campania electorală sistemul politic devine o dictatură în toată regula iar demagogul nu mai poate fi oprit în planurile sale nepopulare nici prin proteste publice. Între anii 2007 şi 2010 preşedintele SUA George Bush junior ajunsese la un minim istoric de încredere de undeva la 10%, din cauza nepopularităţii războiului din Irak. Sistemul este orientat spre a păcăli cetăţeanul să meargă la vot, însă nu face nici cel mai mic efort să înlăture dictatorul demagog, odată ce acesta are sub 50% încredere populară, conform cu principiile deomocraţiei ca putere a majorităţii.

Democraţia de astăzi nu este şi nu poate fi un sistem social unde majoritatea decide. Sistemul democraţiei reprezentative permite doar alegerea dictatorului, şi eventual limitarea numărului lui de mandate pentru a tempera din intenţia unora de a se revolta şi a le abate atenţia cu promisiunea noului demagog.

Din cauza talk-show-urilor tabloide dintre demagogi dar şi a constantei înşelări a încrederii publice, politica a ajuns să fie privită ca o activitate degradantă, faţă de care cetăţenii oneşti şi capabili nu mai au atracţie. Din acest motiv demagogii sînt oameni neserioşi, corupţi şi viciaţi, detestaţi de majoritatea cetăţenilor. Dacă în dictatură majoritatea e exclusă de la deciziile politice, dimpotrivă democraţia se poate mândri cu faptul că reuşeşte să o scârbească în a se implica în politică. Absenteismul popular de la vot a ajuns notoriu. Voturile lipsă sînt apoi completate de spionajul civil, care astfel se dovedeşte a fi un neo-stalinism, deoarece „nu contează câţi şi ce votează, contează cât şi unde se completează voturile”. Am scris în detaliu despre cazul unui foarte probabil agent STS prins în timp ce umblase în cutia cu voturi, pe care apoi presa (la comanda SRI) l-a îndreptat spre primăriţa Clotilde Armand .

Apoi, sub raport politologic, succesiunea la putere a partidelor de dreapta sau de stânga copiază la scară ceva mai redusă însăşi politica sistemului comunist. Practica naţionalizării aplicată pe cei înstăriţi este exact politica de stânga din sistemele aşazis democratice, unde impozitele cresc şi îi afectează în special pe angajatori. Impozitele crescute reprezintă la nivel ceva mai redus ceea ce a fost naţionalizarea pentru comunism.

Democraţiile liberale parlamentariste consacrate din Occident s-au stabilizat printr-un amplu proces de infiltrare şi apoi demantelare de către spionajul civil a oricăror grupări ce pot genera agitaţie populară precum în Spania şi Portugalia. Acelaşi proces s-a întâmplat şi în aceste ţări după democratizare. Spionajul civil ţine sub control forţele gata să erupă în separatism în ţări precum Spania, Belgia, Franţa şi chiar Italia. La fel se întâmplă şi în cazul crizei conflictelor etnice din Marea Britanie, în urma cărora a început în 1640 marea criză premergătoare Revoluţiei Engleze. Iată deci că democraţiile liberale occidentale se află într-o ciudată dictatură militară controlată de spionajul civil, care periodic relaxează laţul dictatorial pentru a contracara dezinformaţional acuzaţia de dictatură, sau a întări iluzia democraţiei şi libertăţii.

Deşi libertatea de a protesta este garantată de constituţiile tuturor democraţiilor liberale, totuşi în mod constant poliţia amendează şi bate manifestanţii atunci când acestea se întâmplă. Am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” modul în care spionajul civil infiltrează agenţi perturbatori şi instigatori între protestatarii paşnici pentru a-i instiga la violenţă.

În ceea ce priveşte relaţia statului cu muncitorii, dictatura comunistă este net superioară umanitar celei capitaliste. Exemplul României este grăitor. Dictatura comunistă din România a avut o singură grevă naturală mare, cea de la Lupeni din 1977. Pe lângă aceasta au fost alte câteva de mai mică amploare şi cu cerinţe mai reduse, foarte aproape de conflict individual de muncă. O mulţime de minciuni dinspre armata de dezinformatori CIA s-a spus despre această grevă în documentare sau maculatură propagandistă CIA, cum că minerii ar fi fost reprimaţi cu gloanţe, sau deportaţi. Ceauşescu însuşi a fost şi a negociat cu minerii după cum se vede în imaginea de mai jos, şi le-a oferit minerilor ce ceruseră. Aceştia care l-au aplaudat în masă după aceea într-un miting uriaş la care au participat voluntar oameni şi din judeţele vecine, de curiozitate. Exceptând primarii localităţilor din Valea Jiului, întreaga conducere politică a fost destituită, de la şeful întreprinderii, primul-secretar al judeţului Hunedoara (Ilie Rădulescu) conducătorii de la sindicat şi chiar ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan.



Aşa ceva este un exemplu de dreptate socială care s-a întâlnit foarte rar în „democraţie”. Acordarea drepturilor cerute şi demiterea întregii ierarhii de comandă până la ministru ca reacţie a grevei minerilor este cea mai democratică măsură posibilă în astfel de crize, deşi din punct de vedere politic ţara era o dictatură. Aşa ceva nu se întâmplă decât foarte rar astăzi, în „democraţiile” occidentale, care au preferat bastoanele poliţiei şi chiar gloanţele pentru domolirea protestelor şi grevelor. Dimpotrivă, capitaliştii au acel orgoliu de a manipula ceva şi oricând, de a „negocia” cel puţin la fel de bine precum taţii şi bunicii lor. Ei au ambiţia cu pretenţii profetice a schimba ideile interlocutorului prin tehnici de manipulare şi dezinformare menţionate mai sus. Dictatura capitalistă numeşte acest ansamblu de metode de manipulare ca fiind un „exerciţiu de dialog social”. Însă ele sînt abuzuri ale consimţământului extins de la cel al relaţiilor intime, aşa cum l-a descris feminismul, la cel al schimbului de recompense contra muncă.

Dacă privim istoria SUA observăm că aşa liberă şi democratică cum e această ţară federală, totuşi ea a împuşcat literalmente protestatarii până spre anii 1989 dar cu precădere înainte de 1940. Istoria contemporană a ocolit tacticos acest subiect foarte sensibil, însă aşa ceva s-a întâmplat în România „democrată” de după 1989, cu ocazia mineriadei din 1991. Represiunile noii dictaturi capitaliste, începând de la sacrificarea aliaţilor ideologici anti-comunişti în iunie 1990, trecând prin mineriade şi proteste de stradă şi culminând cu marea represiune a protestului din 10 august 2018, arată adevărata faţă a capitalismului, un sistem social dependent de război, violenţă, represiune şi frică.

Pe lângă greva de la Lupeni din 1977. În România au fost alte câteva greve provocate, precum cea a muncitorilor de la „Steagul Roşu Braşov din 1987, pe care am analizat-o detaliat aici sau cea a studenţilor de la Iaşi, şi ei provocaţi prin suspendarea căldurii şi apei calde în toiul iernii. Aceste greve au fost instigate de către partea defectoare la CIA din Securitate pentru a destabiliza ţara. Muncitorilor şi studenţilor li s-au luat nejustificabil nişte drepturi deja date, fapt ce conduce invariabil la revoltă socială. Sistemul dictatorial socialist a avut multe păcate, însă nu a făcut din retragerea drepturilor muncitoreşti o politică de stat. Dimpotrivă, capitalismul creează crize economice ciclice prin care bagă în faliment controlat anumite unităţi de producţie cu scopul de a destabiliza mişcarea sindicală şi a dispersa grevele încă de dinainte de a se produce.

Prin controlul presei şi al iustiţiei, prin articolele deja comandate şi sentinţele deja date, jurnaliştii şi magistraţii au devenit nişte simple portavoci ale mafiei de lux a spionilor civili autohtoni comandaţi de CIA. Ei au construit dictatura militară de spionaj civil care va guverna din spatele politicienilor întru interesele metaoligarhiei mondiale. Imersiunea spionilor civili în actele de justiţie a fost negată zeci de ani în România. Abia după numeroase mărturii faţă de aceste manevre dictatoriale, preşedintele SRI a desecretizat protocoalele de colaborare între SRI şi absolut toate curţile de judecată din România. Însă nici prin acest lucru nu s-a recunoscut tutelarea justiţiei de către spioni, ci doar o presupusă colaborare. Dar numeroasele mărturii a celor implicaţi în decizii judecătoreşti aberante arată că judecătorii nici măcar nu citiseră dosarul căruia, chipurile, i-ar fi dat ei sentinţa. Am arătat în documentar la ora 03:44 cazul lui Constantin Reliu, care a pierdut procesul cu statul care îl declarase decedat. Personal am experimentat absurdităţile Ju$tiţiei, în special în cazul maşinii furate cu concursul curţilor autohtone şi a CEDO . Diferenţa între stalinismul propriuzis şi acest stalinism capitalist este aceea că falsificarea actului de justiţie nu a dus la execuţii ale celor afectaţi, însă vieţile lor au fost iremediabil distruse.

Din punct de vedere politic diferenţa dintre comunism şi capitalism se regăseşte doar la nivel individual, dar nu şi general. Pe timpul dictaturii comuniste politica luată de o minoritate conducătoare era susţinută formal de „Marea adunare naţională” formată din lătrăi aplaudaci care se sincronizau pe la congresele PCR cu sloganuri de tip „Ceauşescu şi poporul”. Naraţiunea „revoluţiei antifasciste şi antiimperialiste” pe care comunismul o repeta papagaliceşte de jumătate de secol nu pre atrăgea spectatori. Cumva dictatura capitalistă a înlocuit acea gargară troglodită cu o alta ceva mai atractivă, şi anume circul demagogist actual. Capitalismul a reuşit parţial să creeze un sistem de false şi inutile dezbateri despre politcile de stânga versus dreapta, conservatorism versul liberalism şi alte aplicaţii ale acestor aporii în domenii precum familia, sănătatea, drepturilor femeilor şi minorităţilor, etc. Dar nici aceste false dezbateri nu atrag majoritatea cetăţenilor, ceea ce le arată ca un alt fel de propagandă şi atât.

Pe timpul dictaturii capitaliste aceeaşi politică se decide la nivel de minoritate în timp ce pătura de aplaudaci din capitalism s-a transformat în „formatori de opinie” care dezbat între ei teme neesenţiale şi creează talkshow-uri fără obiect. Pentru aceştia există o diferenţă notabilă între a exclama sisific acelaşi slogan şi a avea sentimentul că ai vreo putere în acest angrenaj general al Puterii. Din când în când metaoligarhia capitalistă le mai oferă politicienilor independenţi câte un oscior provizoriu pentru a le întreţine această iluzie de libertate şi putere. Acest tablou funcţionează cu masa amorfă politic de cetăţeni apolitici sau sugestionabil care susţin una din 2 false variante oferite de capitalism şi un singură oferită de dictatura clasică. Regula susţinerii este aceeaşi a mercenariatului militarilor: îl servesc pe cel ce pare mai puternic chiar dacă minte sau are tendinţe de distrugere a societăţii şi nu-l susţin pe cel ce e criticat din toate părţile chiar dacă spune adevărul. Politica din zilele noastre reia la nivel simbolic dilemele vechilor ţărani stăpâniţi când de o armată când de alta, în lupta lor pentru teritoriu. Şi în capitalism şi în comunism masa amorfă are rol de ţarc de animale. În comunism ieşirea din ţarcul opiniilor oficiale conducea la reprimare directă, în timp ce în capitalism reprimarea mai târziu, după un întreg şir de manipulări. Diferenţa între cele două sisteme constă în tehnologia a propagandei, mai rudimentară în dictaturile clasice şi mai avansată în capitalism.

Am auzit de multe ori reacţii de deplângere a presupusei lipse de apreciere a „valorilor democraţiei” precum „libertatea de expresie”, „libertatea de călătorie” sau „libertatea de alegere” din partea unor dezinformatori în timpul unor talk-show-uri pe platourile TV. Dar de fapt omul simplu le apreciază. Însă ele sînt doar vorbe în vânt, fără acoperire faptică pentru întregul popor, ci doar pentru o minoritate de privilegiaţi, care le aveau în mare parte şi în timpul dictaturii comuniste. Libertatea de expresie vine cu tehnici uriaşe de dezinformare. Libertatea de călătorie este un eufemism pentru deportare economică a populaţiei. Libertatea de alegere ascunde de fapt o camuflare cu variante multiple ale aceleiaşi mizerii pentru adevărata alternativă de alegere. Se poate aici contra-argumenta că chiar şi aceste mici firimituri de libertate tot e mai bine decât lipsa de libertate din dictatura clasică. Numai că dacă aceste firimituri de libertate aduc pierderea unor libertăţi şi avantaje mult mai mari, precum cea a locului de muncă rezultat în urma punerii pe butuci a industriei, atunci acestea sînt praf în ochi şi dacă ar fi autentice. Nu ai ce face cu libertatea de expresie, de călătorie sau de alegere atunci când nu ai cu ce trăi, nu poţi să-ţi plăteşti facturile şi eşti subnutrit. Nimeni nu ascultă ce ai de zis deoarece devii astfel un exemplu de evitat. Nu ai ce alege, pentru că nu ai bani să cumperi. Nu poţi să călătoreşti pentru că nu ai bani de transport şi cazare. Acele libertăţi sînt ca o maşină de lux teleportată înapoi în timp când nu se inventase combustibilul pentru ea.

Însă deplângerea pierderii încrederii populaţiei în „valorile democraţiei” de către dezinformatorii TV este o falsă problemă: nu în valorile democraţiei ne-am pierdut încrederea; acestea sînt în continuare dorite de majoritatea şi urmează să fie atinse în viitor de către alt sistem politic. Problema e că ceea ce se cheamă astăzi democraţie peste tot în lume, exceptând parţial ţările nordice, nu se deosebeşte fundamental de dictatură, ba chiar are părţi mult mai negative decât aceasta. Atunci când vezi că şi aceste „valori democratice” sînt nişte simple simulacre, nişte simulări prost făcute ale unei minciuni originare, invariabil te gândeşti la peste 1000 de morţi ucişi în decembrie 1989 şi la Pearl Harbor pentru a crea false probe. Capitalismul este cel mai odios social din istorie, imaginea tipică a diavolului din religiile moderne.

O schimbare autentică s-a produs în interiorul instituţiilor represive. Acestea o duc net mai bine decât în timpul dictaturii. Ele sînt asigurate că un război se va purta pe umerii unor naivi ce s-au lăsat recrutaţi în armate. Dimpotrivă, invazia unei forţe străine în timpul dictaturii îi viza în mod predominant pe ofiţerii de larg înalt. Am tot fost întrebat de cunoscuţi cum să numim tragedia din 1989, dacă nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. Răspunsul meu: a fost invazie CIA. Asta se vede în titlul documentarului şi asta voi detalia în următoarea secţiune .

Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved