Violenţa nu este o caracteristică esenţială şi definitorie pentru revoluţia politică

January 19, 20240 comentarii


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2.2. Violenţa nu este o caracteristică esenţială şi definitorie pentru revoluţia politică



Revoluţia ştiinţifică, pe care am analizat-o în secţiunea anterioară este modelul oricărei revoluţii, prin care poate şi trebuie să fie definită şi revoluţia politică. Chiar dacă din punct de vedere etimologic revoluţie înseamnă întoarcere, totuşi sensul curent al acestui termen în mentalul colectiv este acela de transfigurare către ceva ce n-a mai fost înainte, o evoluţie socială. Dar societatea evoluează oricum, şi fără revoluţii. Trebuie făcută o netă diferenţiere între revoluţie şi evoluţie.

În toate limbile occidentale cuvintele „revoluţie” şi „evoluţie” sînt paronime dar tratate ca sinonime. Totuşi între noţiunile acoperite de aceste două cuvinte există o diferenţă ce vizează aspectul temporal: evoluţia e lentă şi constantă, în timp ce revoluţia vine pe fondul unei stagnări prelungite, e bruscă, ambivalentă şi uneori sinuoasă, cu întoarceri la formele anterioare de guvernare. Majoritatea teoreticienilor revoluţiilor au acceptat faptul că revoluţiile sînt scurte; le putem considera un sprint de 100 metri în raport cu maratonul (42 km), care reprezintă evoluţia constată a societăţii. Sprintul este alergat cu cea mai mare viteză pe care o poate alerga un om, maratonul cu cele mai mici viteze individuale; campionii la maraton pot alerga sprinturi de 100 metri cu viteză cu cel puţin 30 % mai mare. Pentru o înţelegere mai bună a celor două noţiuni va trebui să ne uităm la revoluţia şi evoluţia tehnologică. Revoluţia înseamnă inventarea unui bun tehnologic, precum automobilul la finalul secolului al XI-ea, de exemplu. Evoluţia automobilului este întreaga sa istorie din momentul inventării şi până astăzi, cu minirevoluţiile specifice fiecărei perioade legate de performanţele motorului, designul caroseriei, confortul şi altele care s-au îmbunătăţit cu paşi mai mici dar mai mulţi.

Revoluţia politică nu înseamnă conversiunea perpetuă între cele 3 forme de guvernământ, democraţie, oligarhie, tiranie, descrisă de Aristotel în celebra sa carte „Politica”. Când a scris-o, stagiritul avea ceva experienţă cu entuziasmul şi apoi dezamăgirea celor care credeau că una dintre cele 3 forme de guvernământ ar fi mai bună decât cealaltă. Maestrul său din tinereţe, Platon, avea o simpatie pentru republică, ce s-a pus în practică de-a lungul timpului printr-o combinaţie absurdă între cele trei. Aristotel, dimpotrivă, descriind acest sisific ciclu de transformări îşi cam pierduse entuziasmul lui Platon de a imagina o societate perfectă şi s-a mulţumit să arate soarta unor astfel de idealuri.

Şi totuşi o revoluţie este posibilă. Ea presupune schimbarea structurilor sociale în profunzime, în aşa fel încât societatea să se adapteze evoluţiei tehnologice. Singura revoluţie care este posibilă în istoria de până acum a fost cea de trecere de la formele de guvernământ de tip clasic la forme de guvernământ moderne. Observăm aici acelaşi principiu al revoluţiei care repetă la o scara temporală mai redusă evoluţia societăţii; monarhia absolutistă clasică, sau autocraţia, evoluează către democraţie parlamentaristă de formă prezidenţială sau monarhistă (democraţie liberală) şi parţial în dictatură, care este un nivel intermediar între acestea.

Eu sunt unul dintre scepticii faţă de ideea de revoluţie în decembrie 1989 în România, după cum sînt sceptic şi faţă de cea de lovitură de palat/ lovitură de stat . Dar există o diferenţă netă intre guvernământul clasic şi cel modern. Ea constă în puterea politică pe care şeful de stat o are efectiv în raport cu restul cetăţenilor. După cum spune şi formula, în cazul monarhiei absolutiste* şeful statului are o putere absolută. Puterea absolută este apanajul armatelor primordiale migratoare jefuitoare de comunităţi primitive. Şeful armatei plăteşte mercenari pentru a-l ajuta să comită jaful şi să prăduiască bunurile acestor comunităţi. În ultimele decade.

În toată istoria umanităţii există 4 epoci diferite, respectiv, tribalismul, primitivismul, clasicismul şi industrialismul. Autocraţia este justificată în cazul armatei jefuitoare apărută în primitivism şi perfecţionată în clasicism. Şeful armatei plăteşte mercenarii nu spre a-i contesta deciziile ci pentru a-i îndeplini ordinele în sensul succesului jefuirii unor comunităţi primitive. Pe măsură ce armata creşte în număr şi forţă, ea devine stat iar jaful originar se converteşte în guvernare. Aici se produce o primă revoluţie la nivel personal sau de dinastie cu şeful statului. El are probleme mult mai complexe decât cele ale conducătorului armatei. Şeful statului trebuie să devină din comandant militar un guvernator. Principiile unei bune şi eficiente guvernări există în cele ale organizării armatei. Însă în statul clasic şeful efectiv al armatei nu este totuna cu guvernatorul unei cetăţi sau ţări. Uneori regele sau împăratul (şeful statului) a fost şi comandantul armatei. Cele mai apropiate exemple de zilele noastre sînt împăratul Napoleon Bonaparte iar în secolul al XX-lea Fidel Castro, preşedintele Cubei.

Spre deosebire de construirea armatei (jefuitoare), statul clasic trebuie să implementeze şi alte instituţii decât aceasta. O altă instituţie foarte importantă este religia care implică căsătoria şi regulile sale, precum balurile, dansul, moda, codul bunelor maniere, etc. Ea există la nivel rudimentar şi în epoca primitivă, însă în epoca clasică religia ia altă formă. O instituţie specifică epocii clasice este Poliţia, menită să identifice şi să pedepsească criminalii. O alta este cea sistemul bancar, cu ajutorul căreia se fac schimburile economice în stat. O altă instituţie este cea a proto-Parlamentului, adică a unor consilieri (sfătuitori ai monarhului) care au rol de intermediari între dorinţele şefului de stat şi cele ale supuşilor. Aici este originea Parlamentului modern şi a statului cu norme, legi şi reguli de convieţuire valabile pentru toţi.

Pentru sfaturile bune pe care le dădeau, lor li s-au oferit diferite slujbe în interiorul statului, cam ceea ce numim astăzi funcţionari publici. În limba română veche ei se numeau dregători. Regele era considerat stăpânitorul pământurilor dintr-un regat. Anumite suprafeţe erau împărţite unor moşieri, numiţi şi vasali. De-a lungul timpului şi ei şi funcţionarii publici au creat o pătură de nobili / aristocraţi / boieri, cu putere şi influenţă asupra locuitorilor anumitor zone, care au devenit eşalonul 2 de putere, imediat după monarh. În Anglia, „Camera Lorzilor” a rămas cu aceeaşi titulatură până astăzi. Iniţial regele îi aduna pe toţi o dată sau de două ori pe an pentru a le cere părerea cu privire la anumite chestiuni sau pentru a le comunica anumite decizii pe care le-a luat. La acest nivel, ei aveau o funcţie decorativă. În Franţa aceşti sfătuitori au constituit Consiliul Regelui. La noi acest proto-Parlament s-a numit sfat domnesc, sfat boieresc, divan sau sobor.

Treptat această clasă de sfătuitori au început să-şi manifeste propriile interese în faţa autocratului, intrând chiar în conflict cu acesta. Societatea a evoluat dinspre armata jefuitoare către satul modern. Păstrarea puterii concentrată în mâinile sale ducea la un anumit tip de disfuncţionalitate politică deoarece stilul de viaţă al autocratului este foarte diferit de cel al poporului. Interesul autocratului este acela de a-şi creşte suprafeţele imperiului şi de a-i depăşi pe alţi monahi în bravură astfel încât să fie ţinut minte de istorie. Acest interes poate fi la polul opus faţă de interesul poporului. Aceste fiţe ale monarhului se pot răsfrânge în îngreunarea vieţii omului simplu sau chiar a celui din clasa mijlocie. Monarhul poate vrea război în sensul creşterii puterii personale în comparaţie cu rivalii săi din alte ţări, iar poporul nu.



De-a lungul timpului „sfatul domnesc” sau „sfatul boieresc” a devenit un Parlament în toată regula. Membrii săi au ajuns să facă opoziţie faţă de autocrat. Acesta este momentul apariţiei crizei despre care am spus în secţiunea anterioară, pentru moment încă neviolentă. Conflictul politic prelungit poate degenera însă şi în violenţă, şi atunci criza atinge apogeul. Aşa se face că anumiţi autocraţi au trimis la închisoare sau chiar au condamnat pentru nesupunere pe unii dintre cei care ocupau funcţiile unor vechi sfătuitori sau pe capii revoltei populare. Regele Charles I al Angliei sau ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sunt astfel de exemple. În replică, însuşi autocratul a fost ucis de „sfătuitorii” săi într-un astfel de conflict politic extrem, şi cei 2 de mai sus sînt exemple şi în acest caz. Însă doar uciderea autocratului nu asigură înfăptuirea revoluţiei, după cum e valabilă şi viceversa: o revoluţie se poate înfăptui şi cu supravieţuirea autocratului. Dacă nu apar instituţii noi precum presa, campania electorală, dezbaterile parlamentare şi altele, atunci uciderea autocratului rămâne o simplă răscoală sau revoltă nobiliară împotriva acestuia, fără schimbarea în profunzime a formei de guvernământ cu una evoluată.

Toate revoluţiile consacrate din istorie au în comun faptul că nişte lideri politici carismatici au fost ignoraţi de sistemul politic din ţările lor sau li s-au dat funcţii sub nivelul potenţialului lor, astfel că au creat sau au pus umărul decisiv la revoluţie. Revoluţia înseamnă în acest caz instituirea unui alt sistem politic, în care uneori au fost cooptaţi şi cei care au făcut parte din sistemul precedent. Calitatea principală a acestor noi sisteme politice a fost susţinerea populară din partea celor care nu aveau funcţii în aparatul administrativ propus de noul sistem, adică disponibilitatea de acceptare a ordinelor dinspre noua ierarhie de Putere.

Iată că revoluţia politică înseamnă o schimbare a structurilor de Putere în sensul descentralizării şi democratizării deciziilor politice. Şeful statului este readus cu picioarele pe pământ de la statutul de divinitate din sistemele politice clasice, uzurpat cumva din religie. Pe de altă parte, supuşii primesc mai multă atenţie şi mai multă influenţă în deciziile statului. Revoluţia politică aduce o preluare a puterilor monarhului de către un Parlament sau de o adunare ad-hoc a unor oameni aflaţi în eşalonul 2 de putere în stat, precum boierii, principii, sau proprietarii de pământuri (moşierii, vasalii) sau alte afaceri.

Problema e că revoluţia care porneşte de la criză socială, urmată de înlăturarea şefului statului şi de instituirea imediată a unei societăţi evoluate, este o realitate foarte rară în istorie. Niciodată un astfel de scenariu nu s-a îndeplinit complet; ori revoluţia nu a fost violentă, ori, dacă ea a fost violentă, de cele mai multe ori nu a adus instantaneu o societate evoluată. A fost nevoie de timp pentru ca instituţiile să se metamorfozeze. Capii revoluţiilor erau şi ei formaţi în vechiul sistem, aşa că ce construiau cu o mână distrugeau ulterior cu cealaltă. De cele mai multe ori înlăturarea şefului statului a adus haos social, după cum s-a întâmplat cu Revoluţia Franceză. Cel mai relevant exemplu este cel al presupusei Revoluţii Irakiene, deşi acolo revolta populară a fost „stimulată” în principal de Armata SUA, spre deosebire de invazia de la noi, făcută doar de CIA. Explozia de violenţă în straturile cele mai profunde ale societăţii nu este în niciun caz o evoluţie faţă de formele sale anterioare, ci un regres social.

Dacă e violentă, atunci rezultatul poate fi şi o ucidere a autocratului, aşa cum s-a întâmplat cu Revoluţia Franceză, cea Engleză sau cea Bolşevică. Dacă revoluţia e paşnică, atunci monarhia poate fi păstrată, dar fără putere politică. Regalitatea britanică nu şi-a pierdut puterea după execuţia lui Charles I. De aceea, atunci când vine vorba despre identificarea ei temporară, încă sînt păreri împărţite, în acord cu neclaritatea conceptului de „revoluţie politică”. Există o altă teorie, cu argumente solide, după cum vom vedea în secţiunea următoare, care crede că Revoluţia Engleză ar fi început după execuţia lui Charles I (1649), ci abia peste 39 de ani, când James al II-ea a fost detronat de William al III-lea şi Mara a II-a (Revoluţia Glorioasă).

Conflictele între Parlament şi Coroană au continuat şi după acea dată dar până la urmă casa regală britanică nu a vrut să rişte soarta lui Charles I şi a acceptat treptat pierderea totală a Puterii. Dar acest lucru s-a întâmplat abia odată cu regele George al V-lea, la începutul secolului al XX-lea. Aşadar putem spune că Revoluţia Engleză şi-a atins obiectivele aproape 3 secole şi jumătate până când a ajuns la echilibrul politic care există astăzi.

Ceva de acest gen s-a întâmplat în Franţa. Casa regală franceză a condus fără conflicte majore cu nobilimea, însă poporul a început să o deteste. Dimpotrivă, în Marea Britanie tocmai ataşamentul poporului faţă de casa regală, identitatea sa în imaginea acesteia, i-a permis supravieţuirea, în ciuda faptului că de peste un secol şi-a pierdut orice fel de Putere. În Franţa însuşi poporul a fost cel care a pornit răscoală atât împotriva regelui Ludovic al XVI-lea cât şi împotriva nobilimii. Dar răscoala a început să se transforme în revoluţie atunci când capii ei au elaborat planuri de organizare statală, adică de autoguvernare. Astfel s-a elaborat o constituţie, fapt ce nu era înainte**. Însă chiar şi aşa, acest lucru n-a fost suficient pentru apariţia unor instituţii noi, care să ateste evoluţia socială.

În anii de după uciderea regelui situaţia a degenerat într-un haos total în Franţa, fapt ce atestă mai curând o involuţie socială decât o adevărată revoluţie, ca evoluţie socială. Liderii revoluţiei au început să se suspecteze unii pe alţii de trădare, precum Joseph Fouché acuzat de Robespierre. Apoi Robespierre însuşi a fost bănuit de trădare, arestat, condamnat şi ghilotinat. Aceeaşi soartă au avut-o Danton, Camille Desmoulins şi Olimpia de Gouges. Au existat atentate politice precum cel a lui Jean-Paul Marat. După 5 ani de haos, proaspăta Republică Franceză s-a stabilizat oarecum până în 1799, când Napoleon a dat o lovitură de stat şi a transformat din nou Franţa în monarhie, proclamându-se împărat. După abdicarea lui Napoleon în 1814 a urmat restauraţia monarhiei regale, dar care s-a adaptat la reformele crizei violente de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, până în 1830, când iar a izbucnit „revoluţia” şi regele Carl al X-lea a abdicat… În 1948 altă „revoluţie”. În 1870 alta, după instituirea celei de-a 3-a Republici Franceze. Iată că şi Revoluţia Franceză se află în aceeaşi situaţie precum cea Engleză!

E imposibil să existe 4 revoluţii în mai puţin de 100 de ani în Franţa sau oriunde în lume. Pentru ca aşa ceva să fie posibil ar trebui să fi existat 4 epoci diferite, care să reflecte 4 sisteme politice diferite, conform cu cele 4 epoci descrise mai sus. 100 de ani e prea puţin pentru aşa ceva. Aşa că 3 din cele 4 revoluţii de atunci nu sunt revoluţii, de fapt. Cel puţin aceste evenimente nu sînt revoluţii complete deoarece deocamdată nu există un al 5-lea sistem politic către care să se facă revoluţie, pe lângă cele 4 enumerate mai sus.

Iată că revoluţia politică are centrul de greutate tocmai în perioada de restructurare şi evoluţie socială de după violenţele de stradă, nu în acestea, dacă există. Această etapă corespunde cu cea a crizei de dinainte de revoluţia ştiinţifică şi tehnologică. Ea nu corespunde cu cea a şocului (a doua etapă a revoluţiei ştiinţifice), despre care am spus în secţiunea anterioară, deoarece capii revoltei nu au propus instituţii noi care să-i şocheze pe contemporani. Aceste instituţii au apărut prin negociere între actorii sociali timp de decenii. Sub aspectul strict tehnic este mai importantă perioada de transformare paşnică a societăţii decât cea de criză, fie ea şi violentă de la începutul revoluţiei.

Din acest punct de vedere ar fi avut parţial dreptate Ion Iliescu, atunci când spunea că revoluţia română ar fi început după 22 decembrie, când a apărut el la TVR, dacă tragedia din 1989 ar fi fost o adevărată revoluţie. Din păcate, odată cu apariţia lui a început şi … „măcelul” de care vorbea spionul GRU, generalul Nicolae Militaru . Începând din ziua următoare după ce CIA a făcut poze cu „revoluţia” a urmat adevărata reprimare a celor instigaţi iniţial să intre în cadru, pentru a-i trimite înapoi acasă. Nu mai era nevoie de ei. După 1989 în România nu a apărut nicio instituţie nouă faţă e ce a fost înainte, după cum voi arăta în detalii într-o secţiune ulterioară, ci doar şi-au diversificat activitatea cele deja existente. Dar asta a fost oricum o mască pentru distrugerea societăţii româneşti, acapararea resurselor naturale şi gonirea tinerilor din ţară pentru a suplini deficitul demografic occidental, alături de alte popoare.

Prin teoria lui, Ion Iliescu a comis eroarea excluderii momentului crizei din interiorul posibilei revoluţii. Acest fapt este împotriva cursului de definire a revoluţiilor de către unii sociologi şi istorici. Aceştia tind să reducă revoluţia doar la perioada crizei, iar de aici au selectat-o doar pe cea violentă. Dar revoluţia nu este echivalentă cu violenţa socială şi asta au susţinut majoritatea sociologilor. În cartea sa „Theories of Revolution: An Introduction” Al S. Cohan spune că majoritatea teoriilor despre revoluţiile politice nu includ violenţa ca o caracteristică principală. Nu orice criză duce la revoluţie după cum nu orice criză anterioară este parte integrată din revoluţie. Vom vedea în secţiunile următoare că există crize sociale violente cu câteva decade înaintea momentului revoluţiei, precum decapitarea regelui Charles I al Angliei în 1949, criză violentă externă a Revoluţiei Engleze (1688). Criza socială a înlăturării lui James al II-ea a fost foarte aproape să fie una violentă dar n-a fost, acesta supravieţuind în exil. Dacă ar fi fost ucis atunci acest moment ar fi fost o criză violentă a Revoluţiei Engleze, parte internă a ei. Iată că, deşi nu toate crizele violente anterioare şocul soluţiei în rezolvarea crizei sînt parte din revoluţie, totuşi unele pot fi. Revoluţia înseamnă depăşirea crizei.

Am văzut în secţiunea aceasta naraţiunea CIA , cum că în decembrie 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat dată de Iliescu şi FSN. Deşi e acceptată de majoritatea jurnaliştilor şi a celor ce susţin varianta loviturii de stat, eu până acum n-am găsit un istoric care a scris detaliat despre subiect, şi care să o susţină. Troncotă şi o întreagă armată de dezinformatori susţin prima naraţiune a CIA, nepublică în documente oficiale, cum că tragedia din 1989 ar fi fost o revoluţie. Dacă în cazul loviturii de stat FSN se ignoră faptul că Iliescu a fost chemat după plecarea lui Ceauşescu şi faptul că nu avea statut de a putea dat o lovitură de stat sau de palat, în acest caz agenţii ideologici ai CIA folosesc sofismului echivalenţei între revoluţie şi violenţă. Nu am găsit nici un sociolog până acum care să susţină această eroare logică, pe care o repetă corul dezinformatorilor CIA în maculatura scrisă de ei şi diverse talk-show-uri la care participă.

Ne aducem aminte de distincţia revoluţiei politice, sociale şi rebeliune, făcută de Theda Skocpol, menţionată în secţiunea anterioară. Un alt sociolog, Charles Tilly, descrie o suită de evenimente sociale violente ce pot fi parte din revoluţii dar nu duc automat la acestea precum grevele, răscoalele sau războaiele civile. Stephen K. Sanderson aduce în această înşiruire şi terorismul, căruia îi dedică un capitol în cartea sa „Revolutions: A Worldwide Introduction to Political and Social Change” editată de Paradigm Publishers în 2005. Aviz istoricului Cristian Troncotă, care în diverse interviuri echivalează abuziv aceste noţiuni. Această echivalare este o operaţiune de îndobitocire naţională cu dedicaţie est-europeană, în special românească. Ea a fost susţinută cel mai vehement de unul dintre grupul de instigare a tragediei din decembrie 1989, ideologul dezinformator Gelu Voican Voiculescu. El a repetat-o într-o mulţime de interviuri, contribuind astfel pe nişa lui la mistificarea la care am fost supuşi în aceşti 35 de ani negri din istoria naţională.

Însă nu toate revoluţiile au avut crize violente. Majoritatea monarhiilor europene nu au nici un fel de funcţie politică în sensul dezbaterii pe teme specifice, având un rol exclusiv decorativ, asemenea celei britanice. La acest nivel nu s-a ajuns prin nici un fel de violenţă a monarhului împotriva supuşilor şi nici invers. Ceva tensiuni au existat între aceste pături sociale de-a lungul timpului, care pot fi catalogate în categoria crizei non-violente. Probabil că monarhii acelor ţări au înţeles că nu merită să rişte să ajungă în situaţia lui Charles I al Angliei atâta timp cât păturile sociale aflate teoretic în subordine nu sînt dispuse să le conteste statutul social.

Dar chiar şi dacă o anumită monarhie renunţă de bună voie la funcţia deciziilor politice, fără nici cea mai mică presiune din partea păturilor sociale subordonate, acest gest se înscrie tot în categoria revoluţiei, aşa cum l-am definit în secţiunea anterioară. Am văzut acolo cazul cu revoluţia lui Einstein din astrofizică, venită fără existenţa unor erori în câmpul fizicii newtoniene, deci fără controverse şi aproximări. Era în interesul monarhului să-şi păstreze aura de demnitate şi conservatorism, şi să nu se implice în dezbaterile furibunde dintre parlamentari. La fel s-a întâmplat cu revoluţia digitală din tehnologie. Gestul monarhului de a renunţa la „dreptul divin” fără să fie presat de cineva, este o revoluţie politică paşnică. Populaţia a fost chemată de monarh să decidă o soluţie sau alta, în loc să decidă acesta pentru ea. Într-o perioadă scurtă de timp, specific schimbărilor revoluţionare, sistemul politic trebuie să improvizeze instituţii care să monitorizeze dezbaterile publice şi votul popular. O astfel de situaţie s-a întâmplat în cazul împărătesei Maria Tereza. Fiind şi foarte tânără când a ajuns pe tron, ea şi-a dat seama că are nevoie de ajutorul unor minţi luminate şi a fondat „Constiliul de Stat” în Imperiul Habsburgic, bază a Parlamentului de după 1948, alături de alte reforme în domeniile fiscal şi educaţional, care se înscriu exact în categoria revoluţiei politice.

O astfel de decizie este o revoluţie paşnică unilaterală. Cea în care monarhul se retrage de la Putere în urma unor dezbateri cu Parlamentul este o revoluţie paşnică bilaterală, deoarece vine în urma unui conflict de idei politice. Cea unilaterală nu vine în urma unui conflict de idei între clasele sociale, şi, desigur, nu este înfăptuită de popor sau Parlament, ci exclusiv de monarh. Nu avem cum să nu acceptăm ideea revoluţiei politice paşnice, altfel va trebui să excludem revoluţiile tehnologice şi ştiinţifice reieşite fără dezbateri în domeniul revoluţionat.

Iată că cel mai important moment al revoluţiei politice nu este criza violentă, aşa cum au susţinut majoritatea teoreticienilor acestui eveniment politic, reluată la noi de dezinfomatori de profesie precum Gelu Voican Voiculescu. Există revoluţii paşnice şi în politică după cum există şi în ştiinţă, tehnologie şi artă. Important în revoluţie este tocmai acel set de reguli, idei şi tehnici care înlocuiesc total vechile forme în cele din urmă. De fapt, cea mai importantă caracteristică a revoluţiei politice este schimbarea organismelor politice, nu violenţa. Violenţa este o caracteristică neesenţială şi nedefinitorie pentru revoluţia politică, un epifenomen al ei ce se regăseşte şi în alte evenimente precum răscoala, greva, războiul civil sau terorismul (amator) .

Armata de dezinformatori CIA au ignorat total principiile revoluţiei politice din sociologie, respectiv faptul că ea nu este echivalentă cu violenţa şi că aceasta nu îi este o caracteristică definitorie. Iată cum nu doar cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard, (în care există expresia „Sindromul Timişoara”) a fost camuflată, ci însăşi sociologia, prin cei mai importanţi reprezentanţi ai ei pe acest subiect. Nicio bibliotecă din România nu are această carte achiziţionată sau pe cea a lui Al S. Cohan, menţionată mai sus. În locul lor CIA a propulsat dezinformatori precum Gelu Voican Voiculescu, armata de teoreticieni de maculatură şi tocilari de lux angajaţi ca profesori în Facultăţile de Ştiinţe Politice, unele schimbându-şi numele dinspre „Ştefan Gheorghiu”…

Pornind de la această deducţie simplă, există unele erori de localizare temporară sau faptică a revoluţiilor în istorie, care au ajuns multiplicate la însăşi identificarea ca revoluţie a tragediei din decembrie 1989. În următoarele secţiuni voi descrie anumite erori şi imprecizii ale definirii revoluţiilor în sociologie şi istorie. Vom vedea în următoarea secţiune şi influenţa factorilor psihologici ai propagandei, fie comuniste, fie capitaliste, în deformarea percepţiei revoluţiei politice .

* În sociologie şi istorie s-a folosit recent termenul de „sultanism” pentru a descrie acest absolutism monarhic. Însă nu e nevoie de acest nou termen, chiar dacă în Europa Occidentală monarhul cu puteri absolute a fost mai rar decât sultanii Imperiului Otoman. Autocraţii occidentali au renunţat ei înşişi la unele puteri pentru a avea mai mult timp pentru sine; dacă ar fi vrut, atunci ar fi luat toată puterea. Aşa că termenii „absolutism monarhic” sau „autocraţie” pot fi folosiţi în continuare fără a mai aduce altul paralel cu acestea.

** În contrapartidă, să ne gândim la ce fel de revoluţie a fost cea din decembrie 1989, când reprezentanţii manifestanţilor din 20 decembrie de la Timişoara făcuseră un nou guvern cu însuşi prim-ministrul Dăscălescu, trimis să negocieze cu ei! Sau, şi mai concludent, pe 20 mai 1990, poporul alegea în proporţie uriaşă (85%) pe Ion Iliescu, un personaj care şi-a afirmat chiar în 22 decembrie ataşamentul faţă de comunism.

Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved