Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3.2.7. Denigrarea sistematică a naţiunii române în perioada post-1989, o strategie neosclavagistă
Primul capitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” (la care lucrez în paralel cu aceasta) se cheamă „Asemănări şi deosebiri între sclavul clasic şi executantul modern de ordine”. După cum sugerează şi titlul, asemănările sînt mult mai mari decât deosebirile, ceea ce duce automat la ideea că abolirea sclaviei a fost o mascaradă oarecum asemănătoare cu cea din decembrie 1989 de la noi, aplicată la proporţii mai mari. Diferenţele între angajatul modern şi sclavul clasic par mai mari pentru ultimul, care nu înţelege încă relaţiile moderne de muncă pentru că nu le-a experimentat. Sistemul economic modern ştie foarte bine să exploateze lipsa de experienţă şi entuziasmul tinerilor de a executa ordinele în schimbul unor promisiuni mincinoase făcute subliminal şi începute chiar de pe băncile şcolii. Încă de mic copilul e educat prin sistemul de notare că în urma muncii lui va fi recompensat drept: şcoala îi inoculează copilului una dintre cele mai mari minciuni ale societăţii capitaliste, respectiv că el va fi recompensat în funcţie de efortul depus la locul de muncă. În realitate excesul de muncă duce la instalarea unui grad mai mare sau mai mic de depresie fie de-a lungul vieţii, fie pentru urmaşi. Am explicat cu detalii psihologice acest mecanism în cartea mea „Dinamica psihologiei abisale” şi o să o arăt şi cu detalii sociologice în următorul capitol din „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez în paralel cu aceasta. Depresia duce la pierderea capacităţii de efort şi astfel omul poate ajunge în situaţia în care să nu mai poată lucra deloc. Dacă el trăieşte într-un sistem medical precum cel american, atunci nici nu-şi poate trata depresia în mod sistematic deoarece asigurarea medicală încetează după pierderea locului de muncă. Chiar şi anumite locuri de muncă au „acoperire limitată” a asigurării medicale în SUA. Rezultatul este că foarte mulţi depresivi se tratează efectiv cu droguri pe stradă şi pot fi văzuţi în toate marile oraşe americane.
Diferenţa dintre sclavia clasică şi cea industrială, modificată, constă în faptul că prima obliga sclavul să execute ordinele în timp ce cealaltă îl manipulează să o facă. Cel mai important instrument de manipulare este cel al publicităţii comerciale, după cum am arătat în secţiunea intitulată „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din cartea sus amintită. Crearea perpetuă de războaie este al doilea instrument al funcţionării sclaviei industriale. Catastrofele umanitare îl ameninţă voalat pe executantul modern de ordine să fie mai eficient, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Utilizarea camuflată a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii in cazul relaţiilor moderne de munca liber consimţită” . În sfârşit, al treilea instrument de manipulare a „angajatului liber” este denigrarea omului cu stil de viaţă tradiţional, în special a fermierului, care nu duce un stil de viaţă industrial şi nu este încadrat în ierarhia de comandă sclavagist-industrială. În SUA fermierul are porecla de „rednex” (de la red neck- gât roşu) datorită expunerii doar unor porţi din corp la soare, în special a gâtului, ca urmare a activităţilor agricole. Remarcăm aici asemănarea sclaviei industriale cu cea clasică în materie de denigrare; sclavului greco-roman i se refuza statutul de om. El era definit ca o vietate „care trebuia ucisă, dar din diferite motive a fost lăsată să trăiască”. În sclavia industrială el este bombardat cu acuze de a fi un fel de sub-om, cu scopul de a-l extrage din stilul de viaţă tradiţional şi de a-l încadra în malaxorul dezumanizării capitaliste, în urma căruia riscă în câteva generaţii să ajungă om al străzii datorită dezrădăcinării.
Din păcate, în România denigrarea ţăranului a început chiar în perioada dictaturii socialiste din anii 1960, din acelaşi interes de a extrage muncitori dinspre agricultori; aşanumita „naţionalizare” i-a afectat mai rău pe ţăranii simpli decât pe chiaburi. După 1990 denigrarea în scopul exploatării sclavagiste a s-a extins la întreaga naţiune română. În capitolul următor voi descrie exemplul unui agent MI6, deghizat istoric, Dennis Deletant, campion al denigrării României ca ţară barbară, atât în regimurile socialiste cât şi în cel al lui Ion Antonescu. Ca el, foarte mulţi autori occidentali, reiau această naraţiune.
Dacă facem o cronologie a modului în care România a fost reflectată în presa occidentală de când Ceauşescu a ajuns preşedinte vedem o strategie de denigrare pe termen lung. După reacţia de condamnare a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968, România a fost atrasă cu momeli politico-economice într-o capcană a atenţiei publice. Ceauşescu a fost invitat să se plimbe alături de regina Angliei în caleaşca regală, a purtat discuţii cu preşedinţii americani Richard Nixon, Gerald Ford şi Jimmy Carter. Până şi unul dintre membrii dinastiei Rockefeller , care a uneltit din umbră evenimentele din 1989-1999 din Balcani, a vrut să-l cunoască personal.
După câţiva ani a urmat o campanie de denigrare asupra sa şi a României în general, culminând cu chemarea unor ambasadori de la Bucureşti (ceea ce echivalează cu o jumătate de declaraţie de război), deşi nimic nu se schimbase între timp. O astfel de situaţie a fost deja intuită deja din manufacturarea imaginii lui Ramires Sanchez, zis Carlos Şacalul, asociată artificial cu Ceauşescu, după cum am arătat în primul capitol . Desigur, între 1968- şi 1981 Ceauşescu şi România erau buni spre a-i convinge pe spionii KGB infiltraţi în Occident că mai bine ar defecta la CIA pentru că socialismul se duce de râpă, că ţările din jurul URSS dau mâna cu cele occidentale. Ceauşescu a muşcat această momeală, atras de perspectiva unor schimburi comerciale bănoase, însă a fost păcălit, aşa cum am fost noi păcăliţi ca naţiune să asistăm pasivi la industria naţională , bucuroşi că luăm marfă second-hand, la preţuri mai mici şi superioară calitativ. În final, şi noi ca români şi Ceauşescu am ajuns să fim trataţi precum milogii Europei, ca nişte sclavi barbari care n-ar fi avut ce să mănânce înainte. Îmi aduc aminte că după un meci de fotbal între echipele naţionale ale României şi Franţei din anii 1990, un cotidian francez de largă circulaţie descria jucătorii români prin cuvintele „aceşti ţigani care abia au ce sa mănânce”.
Într-adevăr, partea defectoare la CIA a Securităţii, a organizat comerţul „pe sub mână”, prin care a crescut artificial preţurile unor produse, prin împiedicarea lor să ajungă pe rafturi. Alimentarea magazinelor cu marfă la vizitele lui Ceauşescu, şi retragerea mărfii după plecarea acestuia a fost o realitate cunoscută de cei în vârstă. În felul acesta securiştii defectori au fost convinşi să participe la mascarada din decembrie 1989. Ei au acumulat milioane de lei cu care au făcut „privatizarea” imediat după 1990. Însă chiar şi aşa magazinele nu erau goale, aşa cum arată unele fotografii denigratoare despre acea perioadă. În fotografiile şi filmările făcute în acea perioadă nu există nici un român subnutrit, ba dimpotrivă, românii erau alimentaţi foarte raţional. Cantinele de tip „Autoservire” cu multe feluri de mâncare erau realităţi şi în cele mai mici oraşe.
Chiar dacă produsele româneşti nu puteau face concurenţă calitativă cu cele occidentale, România a fost o ţară industrială înainte de 1989, nu una de lumea a 3-a, aşa cum falsificatorii contemporani ai istoriei vor să inducă acum. Da, tinerii simţeau negativ diferenţa de calitate între produsele româneşti şi cele occidentale, însă românii nu au cunoscut sentimentul sărăciei decât după 1989. Acesta nu constă în lipsuri, ci în discriminare socială faţă de anumiţi infractori, care au ajuns bogaţi. Planul de distrugere a industriei naţionale a dus la întoarcerea naţiunii la 50 de ani în urmă, înainte de naţionaliare/industrializare. Cei care nu au putut face acest rabat au fost astfel manipulaţi să emigreze, devenind adevăraţii deportaţi ai dictaturii stalinist-capitaliste.
Pentru a înţelege „barbaria civilizată” a capitalismului (occidental) faţă de România şi ţările est-europene în general, va trebui să luăm în considerare faptul că abia în 2007 România a fost acceptată în Uniunea Europeană, iar cetăţenii au putut circula nediscriminatoriu în afara graniţelor. Însă distrugerea industriei naţionale sub falsa justificare a privatizării a început din anii 1990. Iată că aproape 20 de ani românii sărăciţi şi aruncaţi la şomaj au trebuit să treacă fraudulos frontierele, deoarece era foarte puţin probabil să primească viză. Gândiţi-vă că pentru aşa ceva fusese învinuit regimul Ceauşescu înainte de 1989! „Naţionalizarea” dictaturii socialiste, care a dus la dezrădăcinarea ţăranului şi forţarea lui de migraţie spre centrele industriale în anii 1960 a venit imediat cu o alternativă la distrugerea stilului de viaţă tradiţional; fabricile aveau locuri de muncă pentru oricine iar angajarea într-o fabrică aducea şi asigurarea unei locuinţe la standarde mult superioare celei tradiţionale din sat. Dimpotrivă, dictatura capitalistă a introdus o antecameră de 20 de ani de denigrare între momentul dezrădăcinării şi un loc de muncă legal. Mulţi dintre astfel de migranţi ilegali din est au comis crime în Occident, printre care furturile din magazine pentru supravieţuire erau cele mai comune. Toate acestea au fost atent gândite pentru denigrarea muncitorilor oneşti care au fost deportaţi de condiţiile sociale, în sensul denaturării sclavagiste a speciei umane. Orice fel de crimă făcută de un român în Occident era intens mediatizată în sensul de înnegrire a imaginii naţionale de popor barbar, cu efecte în eficienţa crescută a majorităţii celor deportaţi economic acolo, ca urmare a distrugerii industriei naţionale şi a lipsei locurilor de muncă în ţară.
Imediat după 1990 România a ajuns coşul de gunoi al Europei, aici fiind aduse inclusiv deşeuri toxice. Mentalitatea infracţională şi cea a prostituţiei a fost promovată pe canalele media ca reţetă a succesului. CIA a promovat prin argaţii lor din SRI politicieni corupţi, fiecare având norma sa de distrugere ţării şi a demnităţii naţionale. Invazia capitalist-sălbatică pe care o trăim din 1989 încoace ne-a înrăit, şi astfel portretul de cetăţeni second-hand ai Europei pare mai realist.
Această uriaşă campanie de denigrare a imaginii României în ochii opiniei publice occidentale s-a intensificat în acele zile negre ale lui decembrie 1989. Până pe 22 decembrie românii au fost prezentaţi ca nişte occidentali veritabili, care nu suportă pe termen lung dictatura clasică a lui Ceauşescu. Am descris minciunile manufacturate pentru mass-media occidentală despre existenţa unui război civil generalizat şi asumat între instituţiile statului, care s-ar fi plasat de o parte şi împotriva lui Ceauşescu, în secţiunea numită „Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă” din capitolul 2. Tot în acest capitol am arătat minciunile despre amploarea revoltei populare şi represiunii de la Timişoara din 16 şi 17 decembrie 1989 . Dar acest moment a fost doar momeala. În câteva zile în mass-media occidentală a început denigrarea românilor.
O primă imagine de barbari ni s-a făcut odată cu execuţia soţilor Ceauşescu din 25 decembrie, în urma condamnării lor la moarte de acel proces stalinist. Deşi majoritatea românilor nu doreau uciderea cuplului prezidenţial, noi am fost denigraţi în masă ca barbari, incapabili să aplice statul de drept în propria lor ţară. CIA a uneltit din culise aşa ceva atât pentru a şterge urmele ingineriilor sociale despre care Ceauşescu începuse să întrevadă, cât şi pentru denigrarea naţională a românilor ca oameni de secolele 18 şi 19 sau de ţări din lumea a 3-a. Aceeaşi soartă o va avea peste o decadă preşedintele sârb Slobodan Miloşevic, deşi lui i s-a înscenat o sinucidere.
În martie 1990 avea să fie instigat şi conflictul interetnic de la Târgu-Mureş, însă bilanţul a fost doar de 5 morţi. Această inginerie socială a eşuat în România, însă imaginea ţării noastre a mai fost terfelită odată în Occident, favorizând astfel fluxul de migranţi români ce trebuia să devină slugile Occidentului. CIA îşi va duce totuşi la capăt planul de instigare a unei catastrofe umanitare majore în Balcani, prin instigarea războaielor iugoslave, despre care am arătat în documentarele mele „Sadismul în politica internaţională” şi „Cea mai mare crimă din istorie” , pe lângă cel dedicat evenimentelor din decembrie 1899, intitulat „Eroii au murit.1899. CIA”.
După aceea au fost manufacturate false exemple de barbarie românească, precum cea a romilor care ar fi ucis şi mânca lebedele în Viena la începutul anilor 1990. Odată cu apariţia internetului în anii 2000, această poveste şi-a arătat adevărata faţă, respectiv o minciună gogonată. Şi eu am înghiţit-o pe vremea când nu eram destul de critic cu informaţiile publice, şi am făcut un stencil pe această temă. O altă minciună gogonată denigratoare la adresa României şi plămădită în laboratoarele CIA, pe care de asemenea am înghiţit-o timp de decenii, este presupusa invidie românească prin falsa naraţiune a dorinţei „să-i moară capra vecinului!”. Faptul că un român ar avea o astfel de dorinţă mai curând de a fi despăgubit pentru pierderea sa, este o minciună menită să denigreze spiritul ospitalier şi prietenesc românesc. Chiar şi dacă nu ar fi primit despăgubiri, românii nu au această invidie maladivă. Desigur există şi unele cazuri extreme, ca peste tot în lume, cu oameni cu tulburări psihice severe care pot avea astfel de reacţii anti-comunitare. Însă ele nu sînt definitorii pentru spiritul naţiunii române. Dimpotrivă, având o istorie mai puţin spectaculoasă, cu mai puţine războaie şi invazii precum în Occident, datorită formelor de relief care ne-au protejat, noi românii sîntem mai blânzi decât restul popoarelor europene, şi asta o recunosc occidentalii înşişi, care vizitează ţara noastră.
În numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” a fost publicat un articol zeflemist faţă de credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime. În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves, inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”), după ce fusese trimis ca reporter de front în România. Cartea citată descrie şocul avut de el la observarea pe viu a realităţilor din Bucureşti în decembrie 1989. Aceste observaţii directe contrastau puternic cu ştirile care se difuzau în Franţa în acea perioadă despre existenţa unui război civil autentic între susţinătorii şi contestatarii lui Ceauşescu. Putem deduce că aceleaşi ştiri erau difuzate şi în alte ţări, la ordinul CIA. Aceste materiale aveau să devină pilonii cărţii „The Illusion of the End” editată de Cambridge, Polity Press în 1994, scrisă de Jean Baudrillard, în care minciuna lansată prin mass-media, cu răspândire internaţională, va deveni cunoscută timp de peste o decadă sub numele de „Sindromul Timişoara”.
Deşi majoritatea occidentalilor a rămas cu impresia minciunilor din 1989, totuşi o adevărată elită culturală precum Jean Baudrillard a reuşit să impună o viziune alternativă despre evenimentele din 1989 din România, în ciuda maculaturii dezinformaţionale de falsificare a istoriei care s-a intensificat atât în Occident cât şi în România. Voi descrie în detaliu această campanie în capitolul 4 al acestei cărţi . Însă, odată cu extinderea adevărului prin aceste materiale de impact, tot noi românii am fost declaraţi impostori, falsificatori ai propriei istorii, după cum se întrevede în articolul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post”. Atunci eram miştocăriţi ca naivi pentru credulitatea faţă de o campanie de denigrare naţională pe care nu o mai cunoscusem. După aceea am fost denigraţi ca farsori pentru a atrage atenţia publică internaţională şi implicit ajutoare presupus nemeritate, deşi majoritatea încă nu ştie de aceste materiale şi de adevărurile cuprinse în ele faţă de mascarada din decembrie 1989.
Da, invazia capitalistă în România a adus corupţie minoră generalizată, de tip ghişeu. Însă marea corupţie nu este aici. Marea corupţie este apetenţa pentru războaie şi catastrofe umanitare în general, la care dinastiile Rotshcild şi Rockefeller se pricep atât de bine, prin câinii lor din agenţiile de spionaj. Cea mai mare crimă din istorie de ei este făcută, după cum am arătat în documentarul descris mai sus. La peste 80 de ani de la atacul de la Pearl Harbor statul SUA, care o dă după cireş în a recunoaşte implicarea şi autosabotajul în acesta, după cum am arătat într-un subcapitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Aşa ceva ce denotă o corupţie de 100 de ori mai mare şi mai ucigaşă decât corupţia de mărunţiş din est.
În nicio ţară din Europa nu există o mistificare mai grotescă faţă de voievodul român Vlad Ţepeş, descris în Occident ca vampir. El a învăţat de la turci pedeapsa de tragere în ţeapă, fiind crescut la poarta Imperiului Otoman. Desigur, această pedeapsă este una inumană, însă pedepsele medievale occidentale similare practicate în Occident în aceeaşi perioadă sînt mult mai groteşti (Vezi cartea lui Michel Foucault „Discipline and Punish”, tradusă în româneşte „A pedepsi şi a supraveghea”).
Zilnic sînt răpite şi ucise în scop de satisfacţie sadic-ucigaşe femei şi copii despre care Poliţia nu vrea să facă investigaţii. Cazul răpirii Alexandrei Măceşanu a ajuns notoriu pentru că unchiul său, Alexandru Cumpănaşu, a avut relaţii în presă. Dar chiar şi aşa, haosul informaţional ţesut de SRI la comanda CIA în acest caz este uriaş, adevăratul răpitor fiind fie un miliar de la Deveselu fie un spion local, după cum am arătat în seria de articole publicată pe platforma Opinius . În anii 1990 erau notorii cazurile de familii de romi marginalizaţi din România care îşi vindeau copiii unor astfel de prădători sexuali şi traficanţi de organe.
Chintensenţa denigrării est-europenilor în Occident se poate reduce la replica vânătorului George Richmond Elliott faţă de reproşurile unei persoane că a împuşcat un urs în România:
„Da, vom ucide toţi urşii voştri, toate păsările voastre din Delta Dunării, toţi cocoşii de munte, toţi mistreţii şi toţi cerbii. Sunteţi o ţară ieftină, cu conducători ieftini, politicieni corupţi şi asta meritaţi.”
Datorită acestei uriaşe campanii de denigrare întinsă pe decenii imaginea românilor şi est-europenilor în general este încă una foarte negativă. Avem dreptul la călătorie, însă ne ascundem naţionalitatea de parcă am fi infractori, sub influenţa acestei uriaşe campanii de denigrare. Asemenea sclavilor clasici, resemnaţi cu gândul damnării, românii au început să se deteste pe ei înşişi şi pe conaţionalii lor. Unul dintre intelectualii remarcabili ai acestui neam, Horia-Roman Patapievici, scria în cartea sa “Politice” Editura Humanitas, 1996, pagina 63:
“Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”
O pagină mai departe citim:
“Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”
Fără a-i nega calităţile teoretice din alte contexte şi domenii, aceste cuvinte înseamnă ultra-anti-naţionalism, care este la fel de periculos precum ultra-naţionalismul. Dacă n-am ştii cine e autorul, am putea jura că e scris de vreun şovin maghiar sau transnistrean. Nu vă grăbiţi să-l scuipaţi pe Patapievici! Fiecare dintre noi am avut astfel de gânduri, măcar la supărare. Ca adolescentul lipsit de experienţă cu capitalismul, şi chiar adultul de 25-30 de ani, eu unul am avut astfel de gânduri. Cuvintele lui Patapievici reprezintă doar un grad mai acut decât denigrarea naţională la care recurgea şi Doina Cornea după 1990, după cum am arătat în capitolul 1. O critică mult prea severă adusă omului simplu nu mai este una constructivă, ci sare în zona denigrării naţionale. Unul dintre eroii luptători împotriva politicienilor corupţi, jurnalistul Mălin Bot, a declarat la un moment dat că doreşte ca România să fie alipită SUA. Iată un mod de a pune pe tavă ţara noilor jefuitori! Iată cine susţine neocolonialismul! Iată cum eroismul e amestecat în mod incredibil cu slugărnicia faţă de invadatorii care ameninţă naţiunea română! Haideţi să explicăm aceste derapaje prin puterea de damnare pe care dezinformarea spionajului civil occidental a avut-o asupra noastră!
Fireşte că şi receptorii au gradul lor de laşitate, şi implicit vinovăţie. Orice popor are metehnele sale, inclusiv cel englez, cel german cel evreu sau cel francez. Dar nu putem face din asta o trăsătură definitorie. În acelaşi fel se poate spune şi despre poporul român. Nu om fi noi românii poporul care îl va da a doua oară pe Hristos, aşa cum zic unii mistici. Nu om fi cel mai cu moţ popor din lume, aşa cum zic ultra-naţionaliştii, dar nici un popor de aruncat la coşul istoriei sa la closet nu sîntem. Însă am ajuns să credem asta datorită otrăvii auto-denigraţioniste care ne-a intrat în porii cei mai intimi ai fiinţei noastre, ca urmării a infestării cu stalinismul capitalist.
Contracararea acestei imagini se poate face doar cu maşini scumpe şi semnele unei poziţii sociale privilegiate, de lux. Dar şi această imagine vine la pachet cu cea de mafiot corupt, la care unii dintre naţionalii noştri au subscris cu plăcere. Astfel de personaje au fost selectate de invazia occidentală să reprezinte România. Tinerii români vor să scape de această damnare şi nu se gândesc decât să dea o lovitură infracţională şi să se îmbogăţească sau să emigreze şi să-şi schimbe cetăţenia. Vom vedea într-o secţiune ulterioară în ce mod dorinţa lor asiduă de îmbogăţire le afectează relaţiile de familie. Iată ce influenţă antinaţională a avut această campanie de autodenigrare naţională! Aceasta este adevărata faţă a dictaturii capitaliste, mult mai rea decât stalinismul, pe care tot ea l-a produs din culise. I-am primit pe occidentali ca nişte copii naivi care-şi aşteaptă părinţii de la serviciu cu dragostea lor curată. Dar ei ne-au violat precum preoţii pedofili.
De ceva vreme încoace, pe măsură ce nemulţumirile românilor s-au accentuat, CIA a ridicat nivelul de trai ca pe un zăhărel care să ne facă să uităm dezastrul social în care trăim. În următoarea secţiune voi arăta cu date oficiale faptul că această creştere nu se datorează şi creşterii economice, ci a unei noi capcane naţionale care ni s-a întins, respectiv îndatorarea ţării . Datoria reală a României ascunde o falsă evoluţie industrială după 1989, care, la rândul ei ascunde o invazie neocolonialistă.
