Pages

October 31, 2023

2.1.1. Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta

Capitolul 2. COLABORAREA SPIONILOR ROMÂNI CU CEI OCCIDENTALI ÎN MISIUNEA DE INSTIGARE A UNEI CATASTROFE UMANITARE ÎN ROMÂNIA ÎN DECEMBRIE 1989


Am văzut în capitolul anterior cum spionajul civil occidental a pregătit terenul pentru instigarea catastrofelor umanitare din România şi Iugoslavia. În acest capitol voi descrie modul în care tragedia din decembrie 1989 s-a realizat în fapt. El constă în două mari inginerii sociale, prima de dezinformare a populaţiei în scopul instigării sale la revoltă, cealaltă este producerea artificială de victime, altele decât populaţia revoltată, spre a nu o speria şi a o face să iasă din stradă.

2.1. Numărul adevărat morţi de dinainte de plecarea lui Ceauşescu din sediul Comitetului Central al PCR din data de 22 decembrie


În acest moment am să deschid un sub-capitol în interiorul acestui al doilea capitol al acestei cărţi dedicată temei decembrie 1989, pe tema morţilor de până în 22 decembrie. Am să analizez 4 oraşe în care au murit oameni înainte de 22 decembrie, pentru a ne face o idee despre ce s-a întâmplat atunci. Ce s-a întâmplat în aceste oraşe este definitoriu pentru toate celelalte, aşa că nu le voi analiza şi pe acelea. Cele 4 oraşe sînt Timişoara, Cluj, Sibiu li, desigur, Bucureşti.

2.1.1. Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989


În decembrie 1989 şi în cei 35 de ani de dictatură capitalistă am fost minţiţi şi atunci că mase mari de oameni au protestat împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului iar sistemul i-a arestat şi chiar împuşcat pe unii dintre ei. Au fost cazuri în care chiar aşa s-a întâmplat. Dar per total această descriere este una eronată. Cei mai mulţi dintre arestaţi şi ucişi atunci nu aveau legătură cu protestul politic. Ei au avut ghinionul să fie vânaţi mai întâi pentru a da falsa impresie că cetăţenii ar protesta în număr mare împotriva regimului. Apoi drama lor a indus artificial o stare revoltă din partea celor cu un spirit ceva mai rebel. Aceştia au fost astfel manipulaţi să iasă în stradă şi să protesteze împotriva „regimului criminal”, deşi dacă ar fi recurs la crimă, regimul ar fi supravieţuit iar protestatarii ar fi fost astfel împrăştiaţi aşa cum s-a întâmplat o jumătate de an înainte în piaţa Tiananmen din China.

Secretomania privind victimele războiului civil instigat în 1989 atestă gradul de manipulare prin care s-a realizat această instigare, dar şi ascunderea ulterioară a urmelor. Această tentativă de a spăla sângele vărsat este semnul inconfundabil al implicării spionajului civil capitalist în decembrie 1989. Spălarea sângelui s-a produs de facto în mai multe locaţii din ţară unde au existat morţi, cel mai clar exemplu fiind în dimineaţa zile de 22 decembrie de la Bucureşti. Dar chiar şi atunci, spionajul civil occidental a avut grijă să se vadă … urmele „ştergerii urmelor”, exact cu scopul de a pune crimele făcute de el în cârca regimului Ceauşescu. Dar de fapt aceste crime odioase au fost produse de CIA, după modelul tipic folosit în special la Pearl Harbor de predecesorii lor din FBI .

Şi exact aici e marea eroare de calcul al acestor grobieni cu papioane, respectiv că nu au acţionat precum dictatura clasică comunistă, ci conform cu exerciţiile lor din perioada de dintre cele două mari inginerii sociale din ultimii 100 de ani; dacă ar fi recurs la represiune, atunci regimul Ceauşescu nu ar fi şters urmele, ci le-ar fi dat ca exemplu celor care vor să se revolte. Grobienii din KGB şi Securitate nu au avut interes să-şi şteargă urmele crimelor pentru că nu erau interesaţi să-şi facă imagine de Ludovic al 16-lea din timpul Revoluţiei Franceze. Asta e imaginea pe care însăşi CIA vrea să şi-o construiască pentru sine în ochii opiniei publice, tocmai pentru a contracara opinia dizidenţilor politici care văd în această organizaţie întruchiparea răului absolut. Această imagine se regăseşte ca arhetip în imaginea Diavolului din religiile moderne, care ia formă de înger şi unelteşte din culise mari tragedii.

Dimpotrivă, comunismul nu avea nevoie să joace rolul de pămpălău, ci de erou neo-romantic, influenţat de modelul supraomului lui Nietzsche. Nu doar naziştii au fost seduşi de această imagine, ci şi comuniştii. Realismul socialist încearcă să cârpească această imagine a supraomului sclipitor cu cea a muncitorului umilit. O să revin la acest subiect în următorul capitol cu mai multe detalii. Deocamdată mă limitez în a spune că, asemenea oricărei dictaturi clasice, comunismul în România ar fi dat exemplu pe dizidenţii ucişi ca „trădători”, şi nu ar fi şters urmele represiunii. Aici este marea eroare de judecată a CIA, care s-a comportat faţă de regimul comunist din România şi întregul spaţiu est-european precum adversarii săi principali din Occident, respectiv dizidenţii politici. De fapt toată ingineria socială începând din 1989 şi până în 1999, când s-au finalizat războaiele iugoslave, a fost făcută tocmai pentru a-i denigra pe acei oameni în propriile lor ţări. Dar iată cum, în ciuda a peste 3 decenii de uriaşă campanie de denigrare în mass-media, Ceauşescu şi dictatura comunistă est-europeană în general au devenit modele sociale impuse de emigranţii români nativilor occidentali.

Pe mine, ca dizident politic, m-a demoralizat acest apetit al omului simplu pentru dictatura clasică, dar nu-l pot blama pentru asta. Libertatea de expresie şi călătorie oferite în plus de dictatura capitalistă nu au sens pentru omul simplu, care oricum n-are multe de spus şi nici bani să călătorească. Aceste libertăţi au fost schimbate pe luarea unor drepturi inviolabile ale omului simplu, precum asigurarea zilei de mâine şi sentimentul de apartenenţă la comunitate, pe care dictatura capitalistă le-a călcat pur şi simplu în picioare. De aceea omul simplu acceptă mai curând o dictatură clasică ce ucide dizidenţii, pentru că el oricum nu e dizident, dar oferă aceste drepturi mult mai importante pentru el. Însă şi uciderea dizidenţilor în timpul dictaturii ceauşiste a fost o uneltire din umbră a spionajului civil occidental. Am văzut în capitolul anterior cum dictatura ceauşistă a arestat 61 de grevişti la Braşov în 1987, dintre care jumătate dau semne destul de vizibile de a fi agenţi CIA . În schimb, dictatura capitalistă a produs peste 1000 de morţi în decembrie 1989, exclusiv din intenţia de denigrare a celei comuniste, şi apoi de a constrânge ideologic cetăţenii ţărilor est-europene să renunţe la acele drepturi enumerate mai sus şi alte câteva, descrise în ultima oră a documentarului meu.

Ciudăţenia războiului civil din România este situaţia absolut fantastică a balconului CC de la Bucureşti din seara zilei de 22 decembrie, când focurile de armă erau îndreptate spre străzile laterale, dar nu spre masa de manifestanţi din Piaţa Palatului. Protestatarii antiregim au fost protejaţi şi neutrii vânaţi. Prototipul acestei situaţii se găseşte în împuşcarea unei femei cu copilul ei în zona Ghencea din Bucureşti care striga cu mâinile sus să nu se tragă în ea că nu e vinovată şi nu e anticomunistă. Răspuns greşit. A fost secerată în clipa următoare. Atunci trebuia să fi anticomunist ca să trăieşti.

Situaţia absurdă din Piaţa Palatului s-a întâmplat în majoritatea cazurilor de revoltă; cel mai sigur era afară între manifestanţi. Cine rămânea în casă risca foarte mult. În protestele de după 2012 se striga lozinca „Ieşiţi din casă/dacă vă pasă!”. În decembrie 1989 s-a pus în practică ordinul „Ieşiţi în piaţă/dacă vreţi viaţă!”. Românii au fost transformaţi în oi care se simt bine în turmă şi intră în panică atunci când sînt izolate. Ăsta a fost destinul de îndobitocire a acestui popor de după 1989. S-au testat două excepţii de la politica mânării turmei revoluţionare, respectiv la Cluj şi la Sibiu. Probabil că CIA a vrut să vadă modul în care se comportă masa în situaţie de atac armat. În ambele cazuri pieţele s-au golit instantaneu, fără ca după aceea cineva să mai iasă. De aceea, pentru a nu speria manifestanţii, agenţii CIA au recurs la vânarea neutrilor de la balcoane şi geamuri sau dezinformare cauzatoare de foc fraticid cu victime. Această tehnică s-a folosit la instigarea războaielor iugoslave de după 1992, la instigarea războiului civil sirian început în 2011 şi, cel mai important, la instigarea comunităţilor de negri şi coreeni de la haosul din Los Angeles din 1992.

Nu am nici un interes să apăr cumva armata; dimpotrivă, o consider a doua instituţie diabolică în societate, după spionajul civil. Dar în 1989 armata nu a tras atât cât s-a spus. Eu însumi am fost dezinformat de această minciună în momentul când am făcut notoria mea acţiune artistică „Armata e gunoi”. Pe timpul acela nu intuiam ce înseamnă spionajul civil. Iar în decembrie 1989 CIA a produs cele mai multe victime, nu armata. Oamenii nu ies singuri la proteste, ci în grupuri mai mari sau mai mici de cunoscuţi. Unii dintre aceştia au depus mărturie despre câte un membru al grupului ucis sau rănit. Aceste mărturii au dus la identificarea militarilor sau miliţienilor care au tras spre protestatari cu intenţia de a ucide, pe baza probelor mecanice ale gloanţelor. Prin cercetări specializate, gloanţele ucigaşe pot apoi identifica arma din care au fost trase. Aşa s-au găsit autorii unor astfel de crime, unii fiind chiar condamnaţi.

Dar cei mai mulţi dintre aceştia n-au vrut să tragă spre protestatari, ci fie spre ţinte false, fie în plan vertical spre a le cere să nu se apropie. Din cauza indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, care anunţa mincinos invazia dinspre o ţară străină şi a numeroaselor dezinformări, cu ţinte false şi atacuri fictive, mulţi militari au intrat în panică şi au tras focuri de armă la întâmplare. Lor li s-a spus că armatele invadatoare s-au deghizat în civili, aşa că era imposibil de detectat cine e cetăţean al propriului popor şi cine e inamic. În acelaşi timp, acei copii de 10 ani, care în mod normal nu au viziuni politice, îi instigau pe adulţi să nu fie laşi şi să rămână să lupte, după cum spun martorii la ora 02:51 din documentarul meu. Unii fuseseră prinşi la furat din vitrinele sparte. Alţii erau chiar beizadele ale acelor securişti dubli, agenţi CIA, scoşi cu misiunea de a-i manipula pe demonstranţi. Pe lângă aceştia au apărut sporadic şi tinere precum cele care puneau flori în ţevile armelor soldaţilor la Bucureşti, aşa cum se vede la minutul 5 din video-ul „Film 21.dec.89” . Aceşti „influenceri” aveau rolul de a motiva naivii să iasă în număr cât mai mare la protest. Aşa se manipulează atât opinia publică cât şi anumiţi piloni de putere astăzi în „democraţie” de către spionajul civil.

Scopul iniţial al unei astfel de inginerii a fost instigarea populaţiei şi armatelor una împotriva alteia, cu scopul de a produce acele mii de victime anunţate de radio Europa Liberă. Acelaşi tipar s-a repetat ulterior la Bucureşti în cazul măcelului de la Otopeni, MAPN (grupul Trosca), la Televiziune şi în alte 100 de cazuri descrise de Grigore Cartianu în detaliu în cartea sa „Crimele Revoluţiei”. Dar la Timişoara acest plan n-a ieşit. Cei mai mulţi militari au tras în aer şi de asta numărul victimelor este mic. Unele din gloanţele astfel trase au rănit sau chiar ucis oameni, din ghinion. Există un caz cu un glonţ care a trecut prin fereastră uşă şi au ucis un copil în pat, ce nu se vedea de afară. Astfel de caz se datorează întâmplării. Situaţii de genul acesta s-au repetat în mod inerent acolo unde s-a făcut exces de focuri de armă. Nu cred însă că aşa ceva e probabil pe străzi lăturalnice pe care neutrii politici au apucat-o, tocmai pentru a evita zona protestelor. Prea mulţi împuşcaţi în cap sau în torace în aceste zone de un singur glonţ sau două, singurele care au ajuns în zonă. Prea mulţi oameni împuşcaţi la ferestre şi balcoane. Aşa ceva e semn de vânătoare de oameni, misiune a spionajului civil din acele zile pentru a creşte numărul de victime şi a planta probe în sprijinul minciunii Europa Liberă despre existenţa unui genocid. Eu sunt convins că printre ei au existat şi sadici ucigaşi din armată şi poliţie care au plecat cu armele după iei la vânătoare de oameni prin oraş. Toate celelalte instituţii represive au acest defect profesional, nu doar spionajul civil. Însă cei mai mulţi care au ucis astfel în decembrie 1989 au fost spionii civili. S-a tras şi în grupurile de protestatari, şi există numeroase mărturii în acest sens. Dar majoritatea morţilor şi răniţilor nu au fost protestatari.

Foarte puţini din morţii din 1989 au fost ucişi de miliţieni şi militari conform probelor mecanice luate de pe gloanţe. Restul au murit în locuri diverse, afară sau în propria locuinţă, ucişi de focuri trase din arme cu lunetă de trăgători de elită, care nu se aflau în dotarea armatei. De condamnat au fost condamnaţi toţi din vârful armatei de atunci, dar de demonstrat concret că militarii au tras în protestatari, s-a făcut mai puţin spre deloc. Oricum, uriaşa majoritate a morţilor din decembrie 1989 au rămas cu autori necunoscuţi. Acest fapt arată că măcelul de atunci s-a întâmplat nu după modelul tipic al revoltelor şi revoluţiilor, când populaţia se revoltă iar guvernanţii răspund cu arme pentru a o dispersa. Într-o astfel de situaţie se afla cine a fost la originea focurilor de armă care au dus la morţi. Dimpotrivă, morţii au fost selectaţi de lunetişti în special din rândurile apoliticilor, cu scopul precis de a contraface minciuna că în ţară ar fi avut loc proteste masive ale populaţiei.

Faptul că foarte puţini morţi s-au dovedit a fi cauzaţi de militarii scoşi în stradă este decisiv pentru a înţelege mesajul ascuns trimis de agentul dublu GRU-CIA Nicolae Militaru în 22 decembrie 1989 la TVR prin propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, după ce a enumerat pe majoritatea comandanţilor militari din România. Nu existase un măcel de genul unui genocid sugerat de minciunile postului de radio Europa Liberă, ci undeva în jur de 50. Chiar şi aşa, majoritatea dintre ei au fost vânaţi de lunetişti iar armata nu era responsabilă decât de un procent foarte mic din acest număr. Vom vedea după acest sub-capitol în ce mod imperativa lui Nicolae Militaru „Opriţi măcelul!” a avut un uriaş efect de manipulare a armatei să încalce legislaţia şi să susţină o minoritate de protestatari în detronarea lui Ceauşescu ,

Aceste condamnări ale unor comandanţi de unităţi militare au fost apanajul unei ju$tiţii corupte care ţine până astăzi. Nu se poate să condamni oameni doar pe bănuiala faptului că au tras în protestatari din moment ce nu se demonstrează că acei oameni ar fi protestat şi nici că gloanţele care au ucis acele persoane ar fi venit din unităţile militare conduse de ei. Aceste cutume îngrozitoare s-au păstrat până în zilele noastre, când Gheorghe Dincă a fost arestat şi condamnat fără cea mai elementară probă , doar pentru a salva un militar american de la baza Deveselu sau o beizadea de neosecurist local ce a răpit-o pe Alexandra Măceşanu. Eu am fost, sunt şi voi rămâne supărat pe armată; dar oamenii care activează în cadrul ei nu pot fi condamnaţi pe simple bănuieli doar că sînt militari.

Scoaterea efectivelor militare pe străzile oraşelor în 1989 avea sens în contextul invaziei României de către trupe ale altor ţări, în perspectiva unor lupte de gherilă urbană cu militari inamici deghizaţi în civili. Forţele de Securitate aveau în dotare scutieri, aşa cum îi vedem în videou-ul de mai sus a manifestaţiei din Piaţa Palatului. Aceste trupe erau dotate cu bastoane şi scuturi, precum vedem astăzi în Jandarmerie sau în departamentele de Riot Police din alte ţări. E foarte probabil ca aceste trupe să fi avut în dotare şi o maşină de pompieri cu tun de apă, adaptată pentru îndepărtarea manifestanţilor. CIA însăşi recunoştea că aceste trupe erau bine antrenate în controlul revoltelor, după cum am arătat în documentul inserat la ora 02:22 din documentarul „Eroii au murit”. Scutierii ar fi trebuit să fie de fapt trimişi la Tokes pentru a-i dispersa pe enoriaşi, sau pe cei care spărgeau vitrine în centrul Timişoarei. Numai că între primii erau securişti infiltraţi care atunci aveau rol de instigare a unui protest, nu de dispersare a sa. Spărgătorii profesionişti de vitrine erau doar securişti. Nu toată Securitatea locală era implicată în astfel de misiuni de subminare a regimului. Scutierii cel mai puţin ar fi făcut asta. Însă ei au fost speriaţi de alarma „Radu cel Frumos”, la fel ca şi militarii. Conform acestei alarme, misiunea era de competenţa Armatei, nu a scutierilor. Şi astfel s-a manufacturat în mod genial minciuna reprimării manifestanţilor în mod dur cu gloanţele armatei, nu în mod uşor, cu scuturile şi bastoanele.

Principalul scop al păstrării în unităţi a scutierilor urmărea acuzarea ulterior a Armatei de a fi reprimat mişcările de stradă anti-regim. Cel de-al doilea scop al acestei acuzaţii era acela de a obţine de la ea o reacţie adversă, de contracarare a crimei de care era acuzată, şi transformare a ei în sprijin faţă de manifestanţii anti-regim, deşi ei încălcau grav Constituţia şi Codul Penal prin protestele lor, după cum am văzut în capitolul anterior . Apoi scopul era manipularea Armatei în sensul paralizării efectivelor Securităţii (DSS) în controlul şi împrăştierea revoltei, pentru care acestea aerau pregătite şi antrenate. Planul a fost genial gândit în aşa fel încât să nu se ajungă la dispersarea revoltei aşa cum se întâmplase doi ani mai devreme, la Braşov. Voi reveni cu detalii despre el mai târziu, într-o secţiune specializată .

Una dintre cele mai mari erori ale comunismului a fost aceea de a nu fi putut niciodată să descrie la adevărata amploare caracterul diabolic al capitalismului. Deplângerea şomajului şi a sărăciei unei bune părţi din populaţie e doar jumătate din acest coşmar social. Dimpotrivă, în oglindă, capitalismul a reuşit să manufactureze o imagine mult mai diabolică a comunismului decât a fost în realitate, şi asta vizează însuşi războiul civil instigat în decembrie 1989 din România. În continuitate cu această tragedie mare la nivel naţional dar mică la nivel global, spionajul civil a instigat războaiele iugoslave care, am arătat anterior, au dus la 140 000 de morţi în aproape 10 ani. Desigur, şi acest număr păleşte pe lângă cei între 80 şi 100 milioane de victime ale Celui De-al Doilea Război Mondial, orchestrat de FBI din culise pentru a spori profitul dinastiilor Rockefeller şi Morgan, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Comunismul a spus şi el minciuni şi exagerări dar asta pentru a-şi cosmetiza propria imagine, despre „creşterea producţiei la hectar” şi „înaintarea pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. Astăzi ele par copilăreşti faţă de minciunile capitalismului, deoarece aceste minciuni chiar sunt genocidale, după cum am arătat în ultimele 30 de minute din documentar şi după cum vom vedea cu date oficiale la finalul capitolului 3 .

Măsluirea numărului victimelor revoltei populare din decembrie de la Timişoara a început chiar din acele zile de 15, 16, şi 17, când postul propagandist de radio Europa Liberă finanţat de CIA a exagerat de peste 100 de ori numărul real. A ajuns notorie informaţia că pe 17 decembrie au fost trimişi spre incinerare la Bucureşti 42 de morţi (sau 41, sau 40, sau 43, depinde de sursă) ucişi la Timişoara de trăgători de elită, deşi vom vedea ca această poveste e foarte probabil să fie tot o minciună. Oricum majoritatea celor daţi ca incineraţi nu erau protestatari aniti-regim, ci vânaţi la balcoane după modelul Constantin Ciobanu descris la ora 02:52:50 din propriul meu documentar.

Diverşi jurnalişti au mers pe urmele unor astfel de nume fictive şi le-au deconspirat în articole de presă. Primul pe care l-am găsit a fost cel din numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” care ironiza credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime ale tragediei din urmă cu câteva săptămâmi . În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves , inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”). El a descris în această carte şocul avut la observarea pe viu a realităţilor din Bucureşti în decembrie 1989, după ce fusese trimis ca reporter de front în România. Aceste observaţii directe contrastau puternic cu ştirile care se difuzau în Franţa în acea perioadă despre existenţa unui război civil autentic între susţinătorii şi contestatarii lui Ceauşescu.



Despre minciunile morţilor de la Timişoara s-a dus buhul în toată lumea, dar au rămas cu informaţia doar cei cu predispoziţie spre dizidenţă politică. Dar în primele luni ale lui 1990 numele frumosului oraş de pe malul Begăi asociindu-se pe plan internaţional cu dezinformarea datorită acestei ciudate situaţii, într-o întorsătură nefericită a situaţiei. „The Timisoara syndrome” a ajuns o sintagmă folosită în cercurile intelectuale dizidente, folosită de teoreticieni de marcă precum mai vechea mea cunoştinţă în teoriile postmodernismului , Jean Baudrillard („The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994 pp. 54-61). La pagina 121 din cartea sa „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, editura Marineasa, Timişoara 2005, Marius Mioc publică un număr de 19 astfel de nume, unele reieşite din confuzie sau greşeli de scriere/dactilografiere, altele din intenţia de a falsifica. Pe lângă ei, 12 dintre numele de morţi daţi ca trimişi la Bucureşti pentru incinerare se dovedesc până acum a fi persoane fictive, după se vede imaginea inserată în propriul meu în documentar la ora 02:47. Dar, voi argumenta pe parcurs, inclusiv această presupusă „Operaţiune Trandafirul”, e foarte probabil o ficţiune.



Mioc face însă un joc foarte dubios aruncând către presă această „eroare” a măsluirii numărului de victime de la Timişoara pe care o să-l înţelegem mai bine într-o secţiune capitolul 4 dedicată special lui. Dar nu presa este originea ei. Aceste minciuni gogonate au fost concepute în departamentele de dezinformare ale agenţiilor de informaţii . Dimpotrivă, tocmai presa occidentală, pe atunci încă independentă, nelegată în lesă precum cea de astăzi, este cea care a sesizat caracterul fictiv al unor nume de morţi. În acei ani de după 1990 presa română, la fel ca şi populaţia, nu era pregătită să vadă asemenea minciuni. Însă cea occidentală, călită cu zeci de ani de minciuni oficiale, a putut sesiza imediat semnele acestei minciuni, de aceea stringenţa lor a putut ajunge până la urechile lui Jean Baudrillard.

Multe din emisiunile radioului Europa Liberă din decembrie 1989 s-au pierdut, însă cei care îl ascultau frecvent au rămas în minte cu minciunile alarmiste şi le-au răspândit pe mai departe anturajului. De exemplu în emisiunea din data de 21 Decembrie 1989 numită „21 Decembrie 1989: Actualitatea românească II - Reacţii internaţionale” la minutul 13. 20 spune, citând AND, că ar fi existat 4000 de morţi la Timişoara. Mai târziu, la minutul 22.46, citând o convorbire telefonică, ce e foarte probabil să fie şi ea tot fictivă, Emil Hurezeanu afirmă literal: „Populaţia cere ajutorul lumii. Cere să se oprească acest genocid”. Observăm cum s-a trecut de la minciuna de 4000 de morţi la genocid, radio Europa Liberă fiind prima care a lansat această acuzaţie, cu mult înainte de procesul lui Ceauşescu aşa cum s-a spus în mod greşit. Conform dexonline genocidul înseamnă:

„infracţiune săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, etnic sau politic.”


Cu alte cuvinte, radio Europa Liberă anunţa iniţierea unei campanii de măcelărire a poporului român de către regimul Ceauşescu, care era prezentat mincinos ca în măsură să facă orice pentru a-şi menţine puterea, inclusiv să-şi sacrifice poporul. Acest post de radio transmitea aproape non-stop ştiri mincinoase privind situaţia din România în acele zile. Aşa se face că în emisiunea „22 Decembrie 1989: Actualitatea românească - Căderea lui Ceauşescu” la minutul 18.28 Europa Liberă a anunţat existenţa a „sute de mii de victime”, consolidând astfel minciuna existenţei unui genocid.

La minutul 26.25 din emisiunea „25 Decembrie 1989 - Execuţia cuplului Ceauşescu” , radio Europa Liberă revine la un număr de 60 000 de victime, citând mincinos Radio România Actualităţi, care luase aceste date tot de la ei zilele precedente. Acest radio autohton nu avea de la sine putere de a inventa asemenea minciuni colosale. Dacă prin absurd ar fi făcut aşa ceva, atunci a făcut-o prin agenţi CIA care aveau misiunea de a propaga aceste minciuni pe toate canalele. Desigur, aparţinând de CIA, radio Europa Liberă l-a propagat şi el implicit. Minciuna celor 60 000 de victime a fost vehiculată iniţial o perioadă între 21 şi 22 Decembrie, înainte de a se susţine pe cea şi mai gogonată dinte ele, respectiv cea a genocidului, deşi nu mai există în spaţiul public acele emisiuni în care s-a spus. Pentru că între timp s-a descoperit minciuna, CIA a venit cu această metodă de curăţire a imaginii proprii, prin aruncarea vinei dezinformării pe radioul autohton RRA, fapt care este o tehnică de dezinformare prin metoda externalizării . Dar, de fapt, acest radio a preluat ce a auzit la radio Europa Liberă, nu invers. Per total, sub impactul forţei de penetrabilitate a ştirilor alarmiste, cetăţenii care aveau acces la un radio sau aveau în anturaj pe cineva ce îl asculta, au rămas cu această minciună că în România se întâmplă un genocid.

În privinţa numărului victimelor evenimentelor din decembrie 1989, îmi vine în minte minciuna victimelor atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 , despre care am scris în capitolul anterior . Povestea cu cei 4 corifei care erau de fapt 3, Luca şi Matei , se repetă identic şi în această situaţie la o scară mai mare. După minciuna cu genocidul a postului de radio Europa Liberă, numărul victimelor a început să scadă pe măsură ce timpul trecea. Pe undeva după 1994 se vehicula undeva în jurul a 2000 de morţi. Inclusiv documentul CIA pe care l-am inserat în propriul documentar la ora 03.11, „prevedea” în data de 20 decembrie un număr de până la 2000 de victime. Acesta era obiectivul pentru cei „deştepţi”. Pentru proşti s-a dat cifra de 4000 până la „sutele de mii” la radio…



CIA a venit apoi cu o altă naraţiune justificativă a acestor minciuni. La pagina 296 din volumul 2 al cărţii „Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste”, editura „Curtea Veche”, 2016, Adrian Cioroianu aduce în prim-plan numărul întreg al „victimelor comunismului”, care ar depăşi 60 000. Practic, toţi morţii de dinainte de 1989 sînt „din pix” trecuţi ca victime ale comunismului, după cum s-a făcut aşa ceva între anii 2020-2022 cu morţii de boli terminale trecuţi tacticos cu diagnostic principal de COVID. Acelaşi argument l-am primit apoi din dezbaterile online cu Marius Mioc. Dar, din ce am citit până acum, acest argument de susţinere a procesului stalinist de la Târgovişte asupra dictatorilor a apărut prima dată la pagina 45 a cărţii profund dezinformatoare intitulată „Misterele revoluției române. Adevăruri, îndoieli, semne de întrebare”, editura „Rascruci De Milenii”, 1991, scrisă de ziariştii Aurel Perva şi Carol Roman. A naibii coincidenţă! Cum s-au gândit ei la unison la aceeaşi variantă! După cum i-am spus şi lui Mioc în discuţiile online, Europa Liberă dădea impresia că aceste victime sînt rezultatul confruntărilor dintre poporul revoltat şi forţele de ordine, fidele regimului. Sub raportul strict informaţional, într-adevăr, mass-media nu a precizat că aceste cifre s-ar referi doar la acele zile, însă sub raportul dezinformaţional, întreg poporul a crezut aceste minciuni prin omitere şi neprecizare şi a ieşit masiv în stradă împotriva „regimului ucigaş”.

Dacă eram ceva mai ageri la minte ca naţiune, acesta ar fi fost momentul în care să ne punem întrebări despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Dar, din păcate, fiecare dintre noi ne-am pierdut în retorici demagogiste despre cine-i vinovat. Ne-am atacat între noi cei cu vederi de dreapta împotriva celor cu vederi de stânga, după vechiul model „divide et impera”, în loc să vedem că toţi am fost minţiţi. Astfel am continuat să ne tăiem singuri creanga de sub picioare prin lupte fratricide de natură ideologică. Focul fratricid din 1989 a luat formă de război dezinformaţional. Şi iată cum ne-am trezit acum într-o mare groapă ca naţiune, în care am fost aduşi treptat, ca broasca fiartă!

Majoritatea istoricilor şi jurnaliştilor pe care i-am citit până acum au dat în jur de 1100 numărul de morţi din decembrie 1989. Însă tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 arată un număr de… 715 . Dintre aceştia o să vedem în acest subcapitol există o treime care par persoane fictive precum cei 12 de la operaţiunea Trandafirul. Cum spuneam, cei 4 corifei sînt 3, Luca şi Matei. O adevărată bătaie de joc de noi ca naţiune şi de morţii din 1989, morţi degeaba, pentru divertismentul unor sadici sociali.



În aceşti 35 de ani de beznă dezinformaţională nu s-a făcut o cartografiere oficială cu morţii acestui groaznic episod din istoria României. Există tone de maculatură privind evenimente de însemnătate minoră, special lansată în spaţiul public pentru a produce haos dezinformaţional. Însă nu există nişte acte de deces publice la care toţi să avem acces şi din care să învăţăm să ne apărăm în faţa acestui nou tip de război de colonizare şi eugenie socială la care România a fost supusă în aceşti 35 de ani de coşmar. Faptul că nu s-a iniţiat acest demers oficial este parte din ascunderea urmelor specifică dictaturii capitaliste. O să arăt în ultimul capitol în detaliu cum s-a încercat muşamalizarea focului fratricid produs din dezinformare, fapt ce a condus la atâtea pierderi inutile de vieţi *.

În acelaşi fel, mistificarea acestui număr real al victimelor şi ascunderea originii minciunilor în zilele noastre este o continuare a acestor metode dezinformaţionale începute atunci. Există câteva exemple de minciuni evidente observabile din consultarea documentelor. Decade întregi am fost minţiţi că ar fi fost un măcel pe treptele catedralei din Timişoara din 17 decembrie. Chiar la începutul documentarului meu am inserat scena cu împrăştierea protestatarilor de la catedrala din Timişoara, unde nu rămâne nicio persoană jos după intervenţia armată, după cum se vede în acea secvenţă, fapt remarcat de mai mulţi analişti. Cu toate astea mai multe surse dau ca loc al sfârşitului lor 8 oameni în data de 17 şi doi în data de 18 decembrie, pe care îi voi descrie într-o secţiunea următoare .

Unii dintre ei au fost trecuţi din pix la „martiri ai revoluţiei” deşi n-au avut nicio legătură cu protestul anti-comunist şi nici cu reprimarea. Recunoaştem aici modelul recent al transformării diagnosticului principal în COVID a morţilor de infarct, diabet sau cancer . Un exemplu de astfel de morţi fără legătură cu evenimentele politice este Cardos Traian care a murit într-un accident rutier în data de 17 decembrie. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi cu pensionara Popescu Rozalia Irma, şi ea lovită de un vehicul pe 17 decembrie 1989 la Podul Decebal, unde mai mulţi au fost împuşcaţi. Deşi în ziua de 17 acolo au avut loc activităţi politice, mă îndoiesc că această femeie ar fi fost interesată de aşa ceva. Ar fi trebuit să moară mai mulţi odată cu ea, dacă acest accident ar fi fost intenţionat pentru a opri revolta. Cât de coerentă pare imaginea unui astfel de reprimator care din masa de protestatari se gândeşte să elimine doar o pensionară prin această metodă? Un alt caz este însuşi poetul Ioan Monoran, cel despre care s-a zis că ar fi tras pantograful primului tramvai ce le-a blocat şi pe celelalte, în faţa casei pastorului Laszlo Tokes, alimentând astfel artificial micul protest al enoriaşilor împotriva relocării sale. Monoran a murit de infarct în data de 2 decembrie 1993, şi el dat ca martir al „revoluţiei”. Mai este un caz la Cluj, şi alte câteva la Bucureşti despre care am să detaliez la secţiunile dedicate acestor oraşe.

Un caz extrem de dubios este cel al lui Zornek Otto-Nicole. Mai multe publicaţii îl dau în aceeaşi variantă precum în print-screen-ul de mai jos. Haideţi să fim atenţi la descrierea sa! Cauza morţii: Împuşcat. Dar „Oficial, este considerat dispărut. Este posibil sa fi fost printre cei arşi la Crematoriul Cenuşa. Familia nu a depus dosar pentru certificat de Erou Martir”. Aha. Dar de unde ştii că a fost împuşcat? Din pix, cumva?



S-au cartografiat până la caricaturizare crimele din timpul comunismului, uneori inventându-se minciuni în scop de diabolizare . S-a făcut un Institut de investigare a crimelor comunismului care papă anual zeci de milioane de Euro. S-a condamnat comunismul în Parlament. Dar când a venit vorba de a spune poveştile tragice, cele mai tragice, ale morţilor din decembrie 1989, autorităţile au folosit aceeaşi metodă a „reprezentării” cu care au cârpit ideea de „democraţie”; s-a dat un singur exemplu sau doar câteva, aşteptând ca opinia publică să îl proiecteze apoi asupra oricărui alt nume, inclusiv pentru persoanele fictive, pe care pilonii dictaturii capitaliste le-au creat atât de artificial precum au creat majoritatea morţilor din decembrie 1989. Similaritatea dintre modul în care au fost camuflate victimele războiului civil din 1989 din România şi cele de la Pearl Harbor, împreună cu supravieţuitorii de atunci, converge încă odată în ideea că cele două evenimente nu doar că sînt identice ca metode de instigare, dar că sînt făcute de aceleaşi forţe de manipulare socială. Victimele ambelor tragedii au fost ascunse pentru că rudele lor sau colegii lor de luptă vor fi aflat că au murit degeaba, ucişi de proprii superiori ierarhici, nu de inamic. Principala diferenţă constă în generaţiile care le-au făcut: Pearl Harbor a fost manufacturat de bunicii spioni iar războiul civil din decembrie 1989 din România de nepoţii lor.

Unele poveşti au mai ieşit la suprafaţă. În oraşele mici există monumente şi nume de străzi date câte unui soldat sau civil ce a fost ucis în acele evenimente; comunitatea locală a trăit împreună cu familia drama pierderii celui drag. Însă, în loc să le cinstească memoria, dacă într-adevăr au existat, autorităţile au dat-o susceptibil după cireş lăsând doar presa să meargă pe firul scoaterii la lumină a unor detalii minime din vieţile acestor oameni. Măcar atâta lucru să facă statul mafiot faţă de suferinţa unor oameni care şi-au văzut apropiaţii sacrificaţi precum animalele de abator. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu morţii şi supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor. Ei au fost ridicaţi în slăvi şi vieţile lor s-au cerut răzbunate doar în acele zile până la începerea războiului. După aceea, statul american i-a ucis a doua oară prin camuflarea adevăratei lor poveşti pe care ei o trăiseră pe viu. Batista pe ţambal faţă de morţii din decembrie 1989 este o repetare în România a scenariului Pearl Harbor privind înfundarea victimelor acelei tragedii.

Morţii de după plecarea lui Ceauşescu au fost artificial creaţi tocmai pentru a acoperi această minciună. La fel se întâmplă şi astăzi. Şi CIA nu va da înapoi pentru a ucide din nou spre a-şi întări minciunile. Sper să nu ajung şi eu o victimă, dar acum nu mai dau înapoi chiar dacă aş şti sigur că şi mie mi-ar organiza ceva. Şi ăsta e destinul tuturor. Dacă nu ne trezim atunci toţi o să avem soarta celor păcăliţi de acele evenimente. Dacă vrem să supravieţuim ca naţiune atunci să ne trezim din aceşti coconi dezinformaţionali în care am fost izolaţi în mod individual.

În următoarea secţiune voi descrie amploarea corectă a victimelor armatei la Timişoara înainte de 22 decembrie 1989 , când Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC al PCR şi a pierdut orice fel de comandă asupra ceea ce se întâmpla în subordine.

* Spun „pierderi inutile de vieţi” din perspectiva omului simplu, empatic faţă de suferinţele poporului său. Însă aceste sacrificii au fost foarte utile planului de deportare a economică a populaţiei. Dezrădăcinarea şi spargerea familiilor ce a urmat acestui proces părea răul cel mai mic în comparaţie cu imaginea înnegrită a dictaturii comuniste, asupra căreia s-a pus responsabilitatea pentru acele asasinate.

October 21, 2023

Şi tu, Doina?


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


1.2.4. Şi tu, Doina?



Fire modestă, voce caldă şi duioasă, neinteresată de câştiguri materiale, care şi-a trăit bătrâneţea cu o pensie modestă, Doina Cornea a fost etalonul femeii ideale pentru mine, un fel de sfântă a dizidenţei în faţa dictaturii, fie ea şi celei comuniste. De fiecare dată când o auzeam mă gândeam că m-am născut într-un timp greşit, că ea ar fi trebuit să fie jumătatea mea. Prea multe iubite mi-au spus să renunţ ori la ele ori la ele ori la preocupările mele de politologie. Altele mi-au fost injectate de spionajul civil pentru a mă convinge să o fac. Am întâlnit o variantă de-a ei în timpul meu în persoana defunctei Alina Popa , dar ea deja era într-o relaţie şi cuplul era prea frumos încât să mă gândesc la ceva în sensul ăsta. Exact acest sentiment de doliu îl am acum, analizând-o pe Doina Cornea. Pentru că am un sentiment că a murit şi spiritual, ca dizidentă, dincolo de moartea fizică, naturală, invers decât Alina Popa care trăieşte în noi , cei care am cunoscut-o, deşi fizic a murit.

M-am apucat s-o investighez pe Doina Cornea convins fiind că a fost o dizidentă autentică, dar manipulată cumva de pilonii CIA din Securitate să facă ce a făcut, cam ca şi Mircea Dinescu. Deja am o frică în ceea ce-l priveşte şi pe el, deşi din atâtea materiale în care l-am auzit, chiar n-am găsit nimic suspect la el până acum. Dar, după cele două experienţe cu Ursu şi Doina Cornea, am să le mai reiau odată cu mai mulată atenţie, să mă conving. Faptul că spionajul civil manipulează nu i se poate reproşa nici ei nici lui Dinescu şi nimănui. Asta e meseria lor, asta se pricep să facă. Ţintele pot ocoli manipularea sau pod cădea în plasa ei fără să aibă vreo vină. N-aş fi investigat-o deloc pe Doina Cornea dacă nu aş fi găsit la Gheorghe Ursu, despre care am analizat în secţiunea anterioară, nişte similarităţi cam ciudate cu cazul ei. La fel ca şi Gheorghe Ursu, şi Doina Cornea scria poezii, oarecum implicit prin profesia sa de filolog. Dacă el doar iubea pictura, ea chiar şi picta.

La fel ca şi Gheorghe Ursu, şi Doina Cornea a călătorit în străinătate, deşi fusese anchetată în 1949, fără să fie condamnată. La fel ca şi Ursu, şi ea a avut o fiică stabilită în Occident. Şi, coincidenţa naibii, şi ea ceruse sprijin la un oficial occidental, după cum recunoaşte cu gura ei. La minutul 49.24 din documentarul propagandistic, „Dezastrul roşu” , Doina Cornea spune că fiica sa a cerut audienţă ministrului de externe francez. Şi, pentru a duce simetria cu Gheorghe Ursu la paroxism, şi despre ea se interesau nişte oficiali occidentali. Aflăm asta din propria sa declaraţie de la minutul 30.11 din documentarul Luciei Hossu-Longin „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)” , în care afirmă că fusese vizitată la propria locuinţă de ambasadorul Franţei. Peste câteva secunde aflăm apoi la minutul 30.24 că fusese vizitată şi de ambasadorul Angliei.

Iniţial mi s-au părut simple coincidenţe, însă la minutul 31.23 din acest documentar s-a produs declic-ul; Doina Cornea povesteşte că era în căutare a unei maşini străine căreia să-i înmâneze 3 texte ascunse în capul unei păpuşi pentru radio Europa Liberă, deşi era mereu urmărită de Securitate. Şi, spune ea mai departe, la sugestia soţului (…) a ieşit în centrul Clujului să abordeze o maşină străină la întâmplare până când a văzut în sfârşit una, cu numere de Belgia. A naibii coincidenţă, s-a întâmplat ca în acea maşină să fie tocmai un anume Josy Dubie. Acesta chiar voia să facă exact acel documentar denigrator despre România, „Dezastrul roşu”, cu ajutorul dizidenţei româneşti, care a devenit un fel de Europa Liberă în limba franceză. Povestea cu păpuşa e parţial filmată şi inserată la minutul 05.10 din acest documentar. Aflăm în continuare din spusele ei că Josy Dubie avea la el o listă a dizidenţilor români de la istoricul român stabilit în Franţa, Mihnea Berindei. Belgianul venise în România special pentru a-i vizita şi a le lua interviuri în scopul producerii acelui documentar. După cum spune însăşi Doina Cornea la minutul 33 din documentarul „Memorialul Durerii”, în acea listă erau notaţi dizidenţi români precum Dan Petrescu, Micea Dinescu sau Mihai Botez. Proiectul lui nu era unul personal, după cum nimeni nu ar avea curajul să meargă de capul lui în Coreea de Nord şi China astăzi pentru a face interviuri cu dizidenţii de acolo. Josy Dubie se ştia cu ambasadorul Franţei la Bucureşti, după cum aflăm în secundele următoare.

Ce noroc pe Doina Cornea să-l nimerească tocmai pe el căruia să-i de păpuşa cu textele! Asta da coincidenţă… Niciunul dintre cei din lista dizidenţilor n-a vrut să dea interviu pentru documentarul „Dezastrul roşu”, aşa că Josy Dubie s-a întors la Doina Cornea cu care a făcut în sfârşit un interviu. Providenţială întâlnire întâmplătoare în centrul Clujului, nu alta… Ne aducem aminte de aceeaşi „întâmplare” pe care a avut-o şi grevistul de la fabrica „Steagul Roşu” Marian Ricu, regizată de autorii documentarului „Braşov 1987 - doi ani prea devreme”, pe care am relatat-o în această secţiune . Asta mă face să mă gândesc la motanul Dan Voiculescu, patronul SAntenelor (sic!), care relata despre cum a devenit om de afaceri: cică mergea el aşa teleleu prin Bucureşti şi, dintr-o dată, un investitor străin l-a abordat şi i-a propus o sumă de bani să îl reprezinte. Şi de aici a pornit ascensiunea varanului. Ca să vezi ce „noroc” au unii…!

Apoi, distincţiile pe care le-a primit atestă o anumită recompensă, care vin în urma satisfacerii unui interes din partea Occidentului faţă de România şi Europa de Est în general. Acest interes a fost distrugerea economiilor locale şi deportarea economică a forţei de muncă, aşa cum am arătat în multe articole din Baldovin Concept sau la finalul documentarului meu, şi după cum voi arăta cu documente oficiale la finalul capitolului 3. În 17 noiembrie 1999 Doina Cornea primeşte titlul de „Doctor Honoris Causa a Universităţii Libere din Bruxelles”. În 2000 primeşte premiul „Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer”, în Franţa. Apoi, în acelaşi an şi în aceeaşi ţară, primeşte „Legiunea de Onoare în grad de Comandor”. În mediul online există o fotografie cu ea alături de Regele Baudouin al Belgiei. Cine are „noroc” are, cine n-are, n-are …



Există două ipoteze pentru ascunderea sub hazardul întâmplării a unei întâlniri premeditate cu acest documentarist belgian care, printre altele, se ocupa cu cartografierea dizidenţilor români. Prima ar putea fi aceea că ea a fost manipulată de cineva din anturaj, posibil chiar soţul său, avocatul Leontin Cornel Iuhas, să caute la întâmplare o maşină străină, singura şansă de a scoate textele din ţară. Această variantă o arată ca neştiutoare a planului de denigrare prin documentarul „Dezastrul roşu”.

Cealaltă ipoteză merge pe varianta opusă, respectiv că Doina Cornea a ştiut de acest plan, dar a contribuit ea însăşi la întărirea ideii de întâmplare faţă de întâlnirea cu Josy Dubie, posibilă, dar foarte improbabilă. Prin această naraţiune fantezistă ea a încercat să ascundă faptul că această întâlnire a fost organizată de un foarte probabil agent dublu din Securitate, cu misiune de subminare a regimului. Pentru a nu-l deconspira şi a tăia dezinformaţional conexiunile dintre spionajul civil occidental şi evenimentele din decembrie 1989, ea apoi a recitat această poezie cu întâlnirea providenţială din centrul Clujului, sugerată de superiorii ierarhici. După acest episod văd altfel declaraţiile ei cum că între securişti ar fi fost şi oameni capabili şi cumsecade. Nu e o întâmplare că ea a declarat asta acum că această instituţie are o problemă cu spălarea imaginii în ochii opiniei publice, care se transmite către moştenitoarele SRI, DGIPI şi însăşi Jandarmeria. Îmi vine în minte afirmaţia agentul lui DIA deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu din partea a doua din volumul 4 a cărţii „Istoria loviturilor de stat in România” care pune eşecul haosului din 1989 pe seama faptului că România ar fi fost „fără serviciu secret” până în 20 mai 1990, când s-a înfiinţat SRI. Găsim această deplângere ceva mai voalată la pagina 74 , dar foarte explicită la pagina 574

Cele două variante sunt opuse însă au un punct comun: în ambele cazuri Doina Cornea nu a fost dizidentă eroină aşa cum a fost prezentată de mass-media oficială. În primul caz, ea a fost umflată mediatic ca dizidentă. În cel de-al doilea, ea a simulat dizidenţa precum foarte probabil că a făcut-o şi Gheorghe Ursu, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Dar, spre deosebire de acesta, în ceea ce o priveşte pe ea nu mă pot decide deocamdată care variantă e mai probabilă. Tind un pic către prima, însă există argumente pentru ambele variante. În primul caz stă însuşi fundalul său familial, de familie înstărită. La minutul 03 din documentarul „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea” aflăm că bunicul său fusese primar. În imaginea de mai jos o vedem alături de părinţii săi, care par nişte oameni înstăriţi, adică nişte boieri de-ai locului.



Cumva ea trebuie să aibă dizidenţa în sânge deoarece comunismul le-a luat averile bogaţilor. Faptul că a ajuns să predea la o facultate de stat în condiţiile epurărilor pe criterii de „origine sănătoasă”, e încă un mister ce ar putea fi explicat prin cealaltă ipoteză. Însă, spre deosebire de exuberanţa ţărănească autentică a lui Mircea Dinescu, Doina Cornea atestă acea educaţie elevată specifică boierilor.

La minutul 13.30 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)” aflăm că ea a fost percheziţionată în anul 1949 de Securitate la 19 ani, pe când era studentă, în urma căreia s-a găsit asupra ei „o circulară a preasfinţitului Suciu”. A fost „anchetată 12 ore non-stop”, dar până la urmă a fost eliberată şi trecută la index până când ea a început o adevărată activitate dizidentă. Aici este momentul când intră în scenă avocatul Leontin Cornel Iuhas, cu care se va căsători şi cu care a făcut doi copii, respectiv, fiica Ariadna şi fiul Leontin Horaţiu junior, după cum vedem în această fotografie de mai jos.



La minutul 05.50 din „Dezastrul roşu” o vedem sub numele de Ariane Jukas, o franţuzire a numelui.

În această ipoteză tocmai soţul avocat e foarte probabil să fi fost omul Securităţii. Ştim foarte bine că studenţii de la drept erau şi încă sînt şi astăzi cei mai predispuşi la colaborare cu spionajul civil. Protocoalele de colaborare dintre SRI şi principalele curţi de justiţie au fost desecretizate acum câţiva ani şi au oripilat opinia publică. În condiţii normale Leontin Iuhas îşi risca foarte mult cariera ataşându-se de o femeie cu tendinţe dizidente. El denotă o inconsistenţă psihologică în ceea ce o priveşte pe Doina Cornea. Pe de o parte acest avocat nu se implică în activităţi similare în domeniul său, dar pe de altă parte o susţine în demersurile sale. Cel mai probabil el a fost cel ce i-a sugerat să iasă la „autostop occidental” în care să depună păpuşa cucele 3 scrisori către radio Europa Liberă. Am arătat în secţiunea anterioară dedicată lui Gheorghe Ursu ce riscuri de închisoare avea dizidenţa politică prin efectele articolelor 166 şi 1661 din Codul Penal al Republicii Socialiste România. Ca avocat, Leontin Iuhas cunoştea aceste riscuri ce se puteau extinde chiar către excluderea sa din baroul avocaţilor şi rămânerea pe drumuri. Faptul că a rămas împreună cu ea, fără să aibă predispoziţii dizidente e foarte dubios. Dar, dacă a fost un om al Securităţii, atunci lucrurile capătă sens. Securitatea i-ar fi putut observa predispoziţia dizidentă Doinei Cornea şi a cultivat-o prin pilonii săi sabotori, aşa cum s-a întâmplat şi cu instigarea grevei de la Fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din 1987 despre care am detaliat în cele două secţiuni din subcapitolul anterior .

Al doilea motiv foarte important pentru care consider această variantă ceva mai probabilă este condiţia sa psihopatologică de tip histrionic. În documentarul „In memoriam Doina Cornea” , se pot observa la ea o mulţime de reacţii de râs spasmodic, fără ca acestea să vină în urma unor situaţii sau scene amuzante. În toate interviurile filmate cu ea se pot vedea astfel de reacţii. Analizate psihanalitic, ele par mai curând o autoironie, o autoflagelare pentru curajul nebunesc de a înfrunta regimul dictatorial comunist. Dar şi acest curaj nu este unul pur politic, precum există în cazul dizidentului anticomunist rus Aleksandr Soljenitsîn. Dizidenţa Doinei Cornea e dublată şi de un evident negativism isteric ce poate fi observat atât în acest râs spasmotic compulsiv cât şi în unele replici de contrazicere absurdă a interlocutorilor care îi iau interviuri. Un exemplu pentru aşa ceva se poate vedea chiar la începutul documentarului „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea”, amintit mai sus. La minutul 01.50 Doina Cornea îl contrazice bizar pe cel ce îi ia interviul; acesta o periază bine, descriind-o ca singura dizidentă autentică, dar la negaţia ei aproape că îi spune „mai taci naibii cucoană, că n-am toată ziua să îţi iau interviu pentru acest documentar! Trebuie să te scot eroină, că aşa-i ordinul”. Acelaşi lucru îl citim pe buzele ei chiar la începutul documentarului, când, în loc să le mulţumească manifestanţilor pentru că-i scandează numele, ea face pe modesta într-un mod tipic histrionic şi arată către popor direcţia unde ar trebui să meargă laudele. Aşa ceva este un comportament de contracarare (în psihanaliza clasică se numeşte „Formaţiune reacţionară”) a narcisismului său intens, tipic pentru tulburarea histrionică.

Educaţia histrionică se potriveşte mediului familial prosper în care ea s-a format. Predispoziţia sa spre protest se datorează tocmai nemulţumirii cu condiţia sa socială, pe fondul aspiraţiilor personale la statutul de poetă şi pictoriţă, dincolo de ce de filologă şi cadru didactic universitar. La minutul 15.10 din documentarul „In memoriam Doina Cornea” o auzim că dorea să iniţieze o reformă a învăţământului, deci avea şi aspiraţii politice serioase. Jocul acesta de-a modestia e un fel de anulare retroactivă la narcisismul specific mentalităţii de castă din care a provenit, aşa cum îl descrie psihanaliza clasică în corpul „mecanismelor de apărare ale Eului”. De aceea vedem atât în exprimare cât şi în comportamentul Doinei Cornea atitudini extrem de ambivalente, gen doi paşi înainte şi 2 înapoi. Mentalitatea sa de dreapta s-a amestecat cu o empatie nespecifică faţă de greva muncitorilor de la Braşov, deşi mulţi dintre grevişti erau infiltraţi ai Securităţii, după cum am arătat în primul subcapitol. Ei bine, tocmai această inconsistenţă în gândire şi acţiune e ceea ce spionajul civil evită. Tocmai de aceea tind cred că ea a fost mai curând manipulată spre a deveni o dizidentă, decât de a fi fost racolată şi trimisă într-o misiune clară, cu ordine precise, aşa cum cred că s-a întâmplat cu Gheorghe Ursu.

Dar, spre deosebire de Ursu, persecuţiile faţă de Doina Cornea au fost mai uşoare, în genul represiunilor sociale simulate în decembrie 1989. Ele au fost suficient de severe încât să întărâte mulţimea, dar nu atât de dure încât să o sperie şi să o facă să plece acasă. În acelaşi fel şicanele aduse Doinei Cornea au fost de fapt o joacă de copii. La minutul 47 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA” amintit mai sus ea descrie într-un mod total detaşat modul în care ar fi fost scuipată, lovită cu piciorul în fund, lovită cu pumnul în piept, bătută cu vânătăi şi pălmuită de către autorităţile comuniste, amuzându-se de „latura hazlie” a acestor evenimente. Bătăile descrise de victimele Securităţii duc la pierderea inocenţei şi a „laturii hazlii” pentru oricine. Mai mult decât atât, cel mai mic procent histrionic supradimensionează cu 100 reacţia în faţa acestor abuzuri fizice. Histrionicul ajunge să simuleze catalepsia isterică şi decompensarea psihotică la cele mai mici agresiuni asupra sa. E posibil ca acestea să fi fost o joacă precum era povestea interbelică cu soţul care-i cerea soţiei să ia cojocul pe ea spre a fi protejată, pentru că o va bate. Astfel se poate interpreta şi râsul ei compulsiv când descrie aceste amintiri, despre care am amintit mai sus.

Coroborând această „latură hazlie” cu protecţia inerentă a unor piloni din Securitate, ce i-au facilitat întâlnirea providenţială cu Josy Dubie, au aş merge şi pe mâna ori a unui joc de teatru ori a unor amintiri din prima copilărie cu bătăi de la părinţi, pe care Doina Cornea le-a vândut ca preţ al dizidenţei.

Ipoteza cum că Doina Cornea ar fi fost o colaboratoare asumată şi conştientă a Securităţii are şi ea câteva puncte importante de susţinere. Primul dintre ele este recompensa faţă de fiica sa Ariadna, care a primit o bursă la Paris şi în urma căreia nu s-a mai întors, la fel ca şi fiica lui Gheorghe Ursu. Ea s-a căsătorit în Franţa cu Michel Combes, devenind Ariadna Combes.

La minutul 40.46 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)”, Doina Cornea se cam dă singură de gol că ar fi scris la comandă un text înainte de 1989 despre reforme cerute chipurile de ea, şi pe care iniţial nu ar fi vrut să-l scrie pentru că nu se pricepe la politică, dar despre care şi-l aprecia la momentul interviului ca fiind „cel mai bun text al meu”. O astfel de situaţie cam exclude posibilitatea de a fi manipulată în tot ce a făcut înainte din 1989, deoarece şi-ar fi dat uşor seama că răspunde unui ordin. Câteva minciuni încep să curgă apoi destul de vizibil în ceea ce o priveşte, văzute cu ochiul critic, atent, nesedus de mireasma unei Jeana D’arc de România, sau o nouă Ecaterina Teodoroiu. Unele dintre ele sînt ceva mai inocente, precum cea de la minutul 34.44 din documentarul Luciei Hossu-Longin „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA” amintit mai sus. Acolo spune că ştia că e înregistrată audio, însă nu şi video de Josy Dubie, sugerând că ar fi fost filmată cu camera ascunsă într-un bagaj. Însă, dacă privim la minutul 04.40 din documentarul „Dezastrul roşu”, o vedem privind direct în obiectivul de filmat, ceea ce atestă că ştia şi că se filmează.

La minutul 28.40 din documentarul „In memoriam Doina Cornea”, ea declară că l-a îmbrăţişat pe rectorul care a dat-o afară din corpul didactic, când l-a reîntâlnit după 1990. Asta poate fi şi o expresie a negativismului său histrionic, de a reacţiona cu emoţii şi gânduri opuse, la fentă, faţă de interlocutor. Dar poate fi şi o formulă de salut, cei doi jucând o piesă de teatru atunci, orchestrată de CIA prin agenţii lor dubli din Securitate.

Cel mai important argument în favoarea ipotezei că Doina Cornea ar fi fost un agent CIA conştient de rolul său în subminarea regimului mi se pare lipsa ei de continuare a activităţii dizidente şi faţă de capitalism. Reproşurile sale îndreptăţite faţă de sistemul comunist, care se regăsesc în scrisorile sale faţă de Ceauşescu sau cele trimise la radio Europa Liberă, au amuţit odată cu regimul capitalist, deşi ele se potrivesc perfect şi acestuia. Dacă ar fi fost doar o negativistă şi atât, atunci şi-ar fi continuat acţiunea dizidentă. Într-adevăr a avut imediat după 1990 câteva intervenţii de opoziţie faţă de Ion Iliescu şi FSN/CPUN/PDSR, însă s-a limitat la atât.

Da, am arătat mai sus că tradiţia ei familială se potriveşte mai bine peste acest sistem. Însă şi comunismul i se potrivea, ea fiind parte a neo-burgheziei comuniste. Atunci a protestat, dar după 1990 nu. Am arătat în secţiunea dedicată revoltei de la Braşov cum greviştii de atunci, în special Gavrilă Filichi, şi-au continuat activitatea dizidentă sau măcar discursul dizident şi faţă de sistemul actual. Am vorbit mai sus de Mircea Dinescu; în ciuda faptului că el a devenit un om bogat după 1989 şi şi-a mai temperat din virulenţă, şi-a continuat poziţia dizidentă. L-a criticat dur pe Iliescu şi alţi membri ai PSDR/PSD, din postură de om cu vederi politice de stânga. I-a criticat, fireşte şi pe cei de dreapta precum Băsescu şi Iohannis, şi alţii. Ăsta e profilul dizidentului autentic. A fi dizident atunci şi a tăcea acum înseamnă a susţine naraţiunea cum că ceva s-ar fi schimbat în politica românească după 1990. În mediul online o vedem pe Doina Cornea într-o fotografie făcută chiar în zilele tragice din decembrie 1989, într-unul dintre studiourile TVR alături de infamul Silviu Brucan, capul dezinformărilor de la etajul 11, care au dus la foc fratricid între instituţiile represive.



Mai jos, o vedem într-o altă ipostază alături de Brucan



Doina Cornea nu a avut nicio curiozitate şi nicio reacţie faţă de dezastrul pe care acest agent CIA l-a produs în 1989 cu acele bileţele trimise de la etajul 11 la TVR către crainicul Teodor Brateş în studioul 4, care a condus la sute de morţi prin foc fratricid. Nu a avut nicio reacţie şi nicio curiozitate faţă de dramele părinţilor ce şi-au pierdut copiii în haosul din 1989, care plângeau la în jurul anului 2010 prin studiourile de televiziune.

Mai mult decât atât, Doina Cornea s-a dovedit că are o agendă foarte ciudată după 1989, mai curând de obedientă decât de dizidentă. În documentarul „In memoriam Doina Cornea”, la ora 01.12 ea spune cum a boicotat însăşi România cerând unor oficiali americani să nu ofere clauza naţiunii celei mai favorizate ţării noastre până când demagogii de la putere în frunte cu Ion Iliescu nu făceau o anumită modificare în legea electorală. De asemenea, ea a susţinut blocarea accederii României în NATO pentru că asta i-ar fi dat lui Iliescu un avantaj politic. Observăm aici o foarte ciudată tendinţă de a pune interesele de castă ale partidelor de dreapta în faţa interesului naţional, care cam contrazice dedicaţia faţă de ceilalţi cu care se lăuda înainte de 1989.

Şi, mai mult decât atât, ea alunecă destul de dubios pe panta denigrării spiritului naţional, mult peste nivelul normal al unei critici constructive. Şi eu am criticat naţiunea română pentru unele alegeri, inclusiv în zilele noastre. Dar i-am găsit mereu circumstanţe atenuante pentru lipsa naturală de experienţă politică şi tehnologică, nu doar între 1945 şi 1989, ci în întreaga istorie a României, datorită izolării geografice inerente. De ele mai multe ori am fost naivi şi am preluat fără spirit critic autodenigrarea naţională promovată prin mass-media. Dar Doina Cornea a sărit mult calul faţă de autocritica pe care fiecare ne-am făcut-o. La minutul 26.26 din acelaşi documentar ea dă vina pentru dezastrul social post-decembrist pe "defectele" noastre naţionale. Dar înainte de 1989 era vinovat doar Ceauşescu. La minutul 14.20 declară că „sîntem distruşi” ca naţiune, în sens de netrebnici. La minutul 40.12 declară literal că "Răul, fatalitatea e in noi.". Iată că acum nu mai e vinovat Ceauşescu împreună cu comunismul, dar nici capitalismul, ci poporul cuprins de „rău”, pe care am văzut cum îl aclama cu modestie falsă la începutul documentarului. La minutul 08.30 din documentarul „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea”, ea spune că "sîntem ca viermii", idee reluate şi în alte documentare, precum în „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA(EPISODUL 33) la minutul 09.45, când declară că "trăim ca nişte viermi".

Astfel de critici sar mult peste limitele unor critici constructive, căzând în denigrare naţională. Premiile primite de la forurile internaţionale menţionate mai sus încep să pară a fi pentru altceva. De fapt, multe dintre joburile bine primite pe care unii români le au astăzi sînt alimentate cu fonduri luate din exploatarea inumană a cea mai mare parte a diasporei. Acest proces este foarte eficient dacă nouă, românilor, şi est-europenilor în general, ni se inoculează ideea cum că am fi nişte demni de pedeapsă, nişte viermi, care ne plătim indulgenţe Occidentului pentru a fi iertaţi. Pentru toţi am o replică simplă: „hai sictir!”

Încă de la începutul documentarului „Romania in comunism-Dezastrul roşu”, România e prezentată ca o ţară din lumea a 3-a, cu cetăţeni subnutriţi şi cu magazinele total goale, minciună care s-a promovat până astăzi în discursurile denigratorilor naţionali. Un tânăr cu accent francez declară că ar fi slăbit 8 kilograme în 2 săptămâni de când se află în ţara noastră, sugerând că acest lucru s-ar fi datorat lipsei alimentelor. La minutul 07.15, fiica ei vorbea despre raţionalizarea cărnii, pâinii, uleiului sau zahărului, de parcă scăderea raţiei individuale ale acestor alimente, recunoscute ca nocive dacă sînt consumate în exces, ar fi lipsit total din magazine. Cei mai în vârstă pot confirma că magazinele nu erau goale aşa cum arată acest documentar la minutul 08.30, ci aşa cum vedem în imaginea de mai jos.



După cum am amintit în secţiunea aceasta dedicată grevei de la Braşov , această scenă falsă, denigratoare la adresa României, a fost preluată în două documentare marca TVR, respectiv la minutul 26.26 în „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” şi apoi la minutul 05.06 în cel dedicat temei de faţă, respectiv „In memoriam Doina Cornea”. După cum am argumentat în acea secţiune, preluarea acestei scene de TVR atestă înfrăţirea producătorilor acestor documentare, respectiv faptul că fiecare sînt proprietatea aceloraşi grupuri de interese.

Documentarul „Romania in comunism-Dezastrul roşu” e plin de informaţii denigratoare la adresa României de dinainte de 1989, şi o să-i fac o analiză individuală mai detaliată în capitolul 4. Secţiunea de faţă s-a cam mărit, aşa că nu insist în demantelarea sa acum. Reţinem din el faptul că pe baza acestor dezinformări în sensul denigrării naţionale, majoritatea românilor chiar au ajuns subnutriţi în dictatura capitalistă, datorită lipsei banilor cu care să cumpere produsele mai diversificate din magazinele mai bine aprovizionate de astăzi. Faptul că există şi foarte mulţi obezi nu contrazice această realitate, ci atestă absurditatea socială a capitalismului, un sistem social al extremelor. Pe baza unor astfel de materiale de presă denigratoare la adresa României, comentatorii rasişti au unor meciuri de fotbal din Franţa, Germania sau Italia spuneau despre jucătorii echipei naţionale că ar fi nişte „ţigani care abia au ce să mănânce”. Din nou „hai sictir!”

Acestea sînt argumentele descrise obiectiv pentru ambele ipoteze. Acum, la finalul acestei secţiuni mă văd într-o scenă fantastică, poate chiar SF, într-un dialog cu Doina Cornea şi o întreb:

– De ce, Doina? De ce ai făcut asta? Tocmai tu care crezi în adevăr şi curaj! Tocmai tu care ai riscat propria viaţă pentru ceilalţi! Tocmai tu, care n-ai vrut nimic pentru tine şi te-ai mulţumit cu o pensie amărâtă…


Şi, asemenea unei scene din „Terminator 2” sau alt film în care extraterestrul ce-a parazitat omul îşi arată adevărata fiinţă, o aud pe Doina răspunzând ca un robot, transfigurată în creatura iniţială de dinainte de parazitarea omului în care a intrat:

– N-am făcut-o pentru mine ci pentru fiică-mea. Voia pe să locuiască pe Champs-Élysées…


Un caz destul de asemănător cu cel al Doinei Cornea, exceptând asumarea unei misiuni a spionajului civil occidental este cel al lui Laszlo Tokes, pe care îl voi descrie în următoarea secţiune .

October 17, 2023

Cu Ceauşescu pe post de urs de circ, la cerşit călău din popor, pentru a cârpi ideea de revoluţie


Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


2.2.4. Cu Ceauşescu pe post de urs de circ, la cerşit călău din popor, pentru a cârpi ideea de revoluţie


Am arătat în secţiunile anterioare ingineria socială prin care instituţiile represive au fost paralizate prin acuzaţii nefondate şi întoarcere una câte una împotriva alteia, în aşa fel încât toate trei s-au înăbuşit una pe alta în păstrarea ordinii constituţionale. În acest haos social Ceauşescu rămăsese de fapt singur, majoritatea presupuşilor săi fideli jucând roluri prin care acesta a fost manipulat să acţioneze într-un fel sau altul.

Opinia publică a fost şi ea manipulată cu minciuna compusă din 15 % adevăr, cum că manifestanţii mitingului din 21 decembrie s-ar fi întors împotriva lui. În introducerea acestei cărţi am arătat asemănările majore şi câteva deosebiri nesemnificative dintre decembrie 1989 din România cât şi Pearl Harbor 1941. Numitorul comun al acestor tragedii este minciuna cu rol de dezinformare în masă. În cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , am făcut o radiografie asupra minciunii care poate fi completată printr-un studiu de caz cu care eu îmi încep introducerea în cel documentarul meu „Eroii au murit.1989. CIA”. Această minciună susţine că manifestanţii mitingului din 21 decembrie 1989 din Bucureşti ar fi strigat mesaje anticeauşiste şi anticomuniste în faţa lui Ceauşescu şi l-ar fi obligat astfel să fugă. Modul în care cvasitotalitatea materialelor scrise sau video prezintă în mod mincinos acest moment este realmente hidos, după cum am arătat în documentar. Acest fapt această dezinformare crasă a şi dus la percepţia greşită întipărită în conştiinţa atât a românilor cât şi a occidentalilor despre acele evenimente, care l-ar fi gonit pe Ceauşescu.

Dar, dacă analizăm în detaliu această minciună oficială orchestrată de spionajul civil, observăm că ea a fost manufacturată într-un mod mult mai abil decât minciuna comună, aşa cum am descris-o într-o secţiunea din cartea amintită mai sus. Minciuna comună are aspect de 100 % falsitate; copilul minte că a văzut un dragon pe cer, imposibil de existat în forma pe care el o comunică. În acelaşi fel soţul leneş îşi minte soţia că a dus gunoiul, deşi nu l-a dus. Ei bine, în cazul minciunii cu mitingul din 21 decembrie 1989 din Bucureşti putem vedea un adevăr de vreo 1,5 -2 % . Aşa minte capitalismul, iar apoi aduce argumentul opus exact în acest procent minoritar. Democraţia însăşi, dublată de acest aparat de dezinformare a spionajului civil, este o fraudă; o minoritate poate deveni majoritate cu o campanie susţinută de dezinformare.

Am văzut cum la finalul acelui miting au rămas cam 1000- 1500 de oameni, majoritatea agenţi Securitate-KGB-CIA infiltraţi, care au acţionat concertat în acord cu vuietul produs de difuzoarele din acea dubă din Calea Victoriei. Ei probabil că au şi strigat împotriva lui Ceauşescu, deşi pe înregistrarea filmată nu se aud literal. Dar, ne putem imagina că şi ei puteau scanda astfel de mesaje contra-manifestaţioniste, pe lângă vuietul redat prin staţie. Ei reprezintă cam 1,5 -2 % din numărul de 50 000 -70 000 de oameni de la acel miting, care îl susţineau pe Ceauşescu. Deci, cumva, putem spune că această minciună are cam 1,5 -2 % adevăr, reprezentat exact de aceşti infiltraţi CIA între manifestanţi.

Dar, prin aceste inginerii dezinformaţionale ei au fost transformaţi din 1,5 -2 % în 98 %, invers de cât a fost cu adevărat în realitate. Putem vedea nonşalanţa cu care s-a realizat această minciună gogonată în acele documentare mincinoase şi în tone de maculatură propagandistică ce s-au scris pe acest subiect în aceşti 35 de ani în care am fost teleportaţi în mitul peşterii. Sînt ferm convins că exact aşa se întâmplă şi cu manipularea voturilor şi cu însăşi ideea de democraţie, unde masele sînt manipulate prin astfel de tehnici avansate de dezinformare de interesele unei clici oligarhice. De la minciuna principiilor democraţiei pornesc un şir interminabil de minciuni, unele dintre ele cu implicaţii genocidale. În decembrie 1989 au murit în jur de 1000 de oameni. E puţin, în comparaţie cu alte catastrofe umanitare instigate de spionajul civil. Dar dacă punem la aceşti morţi şi prăbuşirea ratei natalităţii în decadele ce au urmat, atunci ajungem la ideea de genocid al copiilor nenăscuţi şi a singurătăţii părinţilor neîntâlniţi, căzuţi pradă drogurilor fizice şi spirituale generate de falsele idealuri ale mentalităţii „Visului American”, care în realitate e un adevărat coşmar.

Minciunile din 1989 fac parte din acest tablou oribil. Pe lângă cele care au dus la manipularea instituţiilor represive să uite de legislaţie, şi să-l abandoneze pe Ceauşescu, au urmat minciunile care au dus la moartea sa. În toate cărţile pe are le-am citit până acum este servită cea cum că generalul Victor Atanase Stănculescu ar fi dat o lovitură de stat imediat după plecarea lui Ceauşescu din Comitetul Central al PCR. Voi demantela această minciună într-o secţiune specială din capitolul 3 https://baldovin.blogspot.com/2024/01/31-tragedia-din-decembrie-1989-nu-fost.html . Această minciună a plecat de la agentul SIA deghizat în istoric, Alex Mihai-Stoenescu, citată apoi în cor de restul de istorici care au descris evenimentul. La minutul 01.58 din video-ul „CEAUSESCU FUGE CU ELICOPTERUL, sediul CC, ora 12:05, 22 decembrie 1989, Bucureşti, REVOLUȚIA ROMANA” vedem că manifestanţii erau deja în balconul CC înainte ca dictatorul să părăsească sediul cu elicopterul. Cordoanele de scutieri dispăruseră şi uşile fuseseră deschise în prealabil. Ei au contribuit direct la decizia cuplului Ceauşescu de a părăsi sediul.

Pentru a înţelege amploarea spionilor infiltraţi între dizidenţii anticomunişti din decembrie 1989, trebuie să luăm în calcul faptul că niciunul dintre aceştia nu au avut „curajul” să-l ucidă acolo direct pe Ceauşescu în 22 decembrie. Explicaţia constă în faptul că cel ce va fi făcut-o ar fi trebuit să dea detalii despre viaţa sa, aşa cum am aflat între timp despre majoritatea celor care au luat parte la simulacrul de proces de la Târgovişte şi chiar de la militarii care au format plutonul de execuţie. Opinia publică ar fi înţeles atunci că „revoluţionarii” erau în cea mai mare parte agenţi civili infiltraţi, aşa cum se înţelege din mărturia de la ora 02.06 din despre colonelul de Miliţie îmbrăcat civil şi infiltrat între demonstranţi, sau aşa cum am descris în primul meu documentar „Diversioniştii” .

De fapt dizidenţii ani-comunişti autentici nu voiau moartea lui Ceauşescu. În multele interviuri pe care le-am văzut pe tema decembrie 1989 am dat de un protestatar care spunea că a plâns atunci când a auzit că dictatorul a fost ucis. Nici cei din Bucureşti nu ar fi dorit acest lucru. De aceea Ceauşescu a fost convins să plece cu elicopterul, atât pentru a se salva de ce părea a fi furia manifestanţilor, cât şi pentru a ajunge la un alt punct de comandă. Toate căile de comunicaţie fuseseră oprite şi el nu putea să mai ia legătura cu nimeni în afară de cei din proximitatea sa. Asta explică de ce a ieşit în dimineaţa zile de 22 decembrie cu acea portavoce în balconul CC, de unde vorbise cu o zi înainte. El încerca să le vorbească manifestanţilor despre noile sale idei despre ce se întâmplă în ţară (lovitură de stat), odată ce aflase despre mitingul de la Timişoara.



Însă majoritatea „audienţei” erau agenţi şi l-au huiduit, acoperindu-i astfel mesajul înspre a fi auzit de dizidenţii autentici. După cum se înţelege din apărarea sa din procesul stalinisto-capitalist de la Târgovişte, mesajul său avea o destul de mare consistenţă. De fapt majoritatea istoricilor şi celor care s-au documentat despre acele evenimente, şi care nu primesc mită în formă de indemnizaţie de revoluţionar să spună altfel, recunosc că atunci s-a întâmplat o lovitură de stat. Şi această idee este una inexactă, după cum am argumentat la finalul documentarului meu, şi cum o să arăt în detaliu în următorul capitol. Însă ea avea o puternică forţă de convingere inclusiv între dizidenţi.

Aşa se face că protestatarii de la Târgovişte şi-au pierdut din elan la contactul direct cu Ceauşescu, pe care agenţii CIA îl plimbau în diferite locaţii din acest oraş precum fac babele la ţară cu câte o pasăre spre a găsi un bărbat care să le-o sacrifice. CIA voia cu tot dinadinsul ca dictatorul să fie ucis de un dizident anti-comunist autentic, dar el reuşea cu discursul său să-i domolească. Doar agenţii civili din 22 decembrie l-au huiduit special pentru a-i bruia discursul, la ordin. Planul de scoatere a lui din CC viza două mari obiective: primul a fost căutarea de protestatari autentici care să-l ucidă, asemenea babei cu pasărea în căutare de măcelar de ocazie; celălalt a fost construirea unei false imagini de laş şi trădător în faţa subordonaţilor din instituţiile represive. Auzul veştii cum că Ceauşescu a fugit, aşa cum s-a întâmplat odată cu începerea emisiei în direct din studioul 4 al TVR din după amiaza zilei de 22 decembrie, a contribuit la convingerea acestora că regimul a picat şi că nu are rost să mai lupte pentru el. Există o mulţime de mărturii care atestă efectul acestei alte inginerii sociale geniale de manipulare a opiniei publice, alături de cele 4 deja descrise în această secţiune .

Astfel putem înţelege interesul CIA ca militarii, miliţienii şi securiştii să nu tragă în manifestanţi. Cum majoritatea dintre ei erau proprii agenţi, riscul ca ei să fie atinşi de gloanţe era imens. Dar, prin aceste inginerii sociale, acest risc a fost practic eliminat. Victimele, cu care să se planteze false probe împotriva lui Ceauşescu, urmau să apară după ce regimul era picat. Morţii de după 22 decembrie au fost selectaţi din rândul populaţiei civile, militarilor în termen, şi a unor miliţieni şi câţiva securişti care fie erau fideli lui Ceauşescu, fie nu fuseseră racolaţi anterior de CIA (vezi grupul USLA de la MAPN). Cartea lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010, arată un număr uluitor de inginerii sociale executate după acelaşi tipar, care au dus la morţi inutile, special făcute pentru plantarea unor false probe despre terorişti şi Ceauşescu.

Plimbarea dictatorului prin diferite locaţii din jurul oraşului Târgovişte pentru a găsi un măcelar a fost descrisă în detaliu tot de gorjeanul meu într-o altă carte dedicată evenimentelor din decembrie 1989, intitulată „Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”, editată de Adevărul Holding în 2010. Acest circ a devenit un sondaj de opinie pentru noua dictatură, bazată pe dezinformare şi manipulare. Dacă au văzut că nici un dizident autentic nu se încumetă să-i facă felul lui Ceauşescu, CIA a trecut la diversiuni asupra Unităţii Militare 01417 din Târgovişte unde fusese arestat, în scopul producerii panicii şi pierderii cumpătului celor care îl păzeau spre a-l ucide şi a se proteja pe ei înşişi de un potenţial asalt al „teroriştilor” pentru a elibera cuplul prezidenţial. Începând de la pagina 283 din această carte, Grigore Cartianu dezvoltă capitolul „Diversiunile de la Târgovişte”, în care sînt descrise o serie de inginerii sociale de manipulare a militarilor să-şi piardă cumpătul şi să-i împuşte pe cei doi. Al doilea paragraf din acest capitol e semnificativ şi merită citat în întregime:

„Schimbul de focuri din jurul UM 01417 Târgovişte, unde se aflau Nicolae şi Elena Ceauşescu, a început încă din ziua aducerii celor doi în cazarmă: 22 decembrie. După cunoscuta reţetă a rafalelor scurte şi a semnalelor luminoase de pe cer, dar şi de pe ecranele de radiolocaţie, militarii se luptau cu atacatori inexistenţi şi cu ţinte care dispăreau şi apăreau la comandă.”


Din primul paragraf citez următoarea frază:

„Miza era crearea unei confuzii în care Ceauşeştii să fie suprimaţi. Colonelul Kemenici a dat mai multe ordine de împuşcare ,,accidentală", fără proces, a dictatorilor.”


În cartea „Ceauşescu la Târgovişte” Viorel Domenico are următorul paragraf, citat atât de Cartianu cât şi de mai mulţi autori:

„Eram în birou cu Mareş, Ţecu şi Dinu. Era ora 6.05. Analizam măsurile ce trebuiau luate odată cu ivirea zorilor. Sună telefonul de oraş . Răspunde Mareş. Îl văd că se îngălbeneşte, că îi tremură glasul şi mâna. Îi cer receptorul şi ascult: «Kemenici, fii atent!». Deci mă ştia, mă cunoştea. Mi se adresa superior, pe nume. «Dacă într-o jumătate de oră nu predai trădătorii la poartă, ştergem cazarma de pe faţa pământului » . Am întrebat: «Despre ce trădători vorbiţi, cine sunteţi? » . Şi-mi răspunde: «Trupele speciale. Vezi că n-avem chef de glumă. Aveţi la dispoziţie o jumătate de oră» . Şi a închis.”

Dacă un astfel de dialog a avut cu adevărat loc, el a avut rolul de a-i speria pe militari şi a-i instiga la omor împotriva cuplului prezidenţial. Ne putem imagina că dacă colonelul Kemenici ar fi executat acest ordin, atunci ar fi fost executat şi el şi Ceauşeştii pe motiv că ar fi încercat să evadeze. Pentru a da impresia că UM 01417 în care era ţinut Ceauşescu ar fi fost atacată de terorişti, s-au pictat urme de gloanţe pe ziduri, aşa cum spune Viorel Domenico în aceeaşi carte „Ceauşescu la Târgovişte”, citat de Grigore Cartianu la pagina 289 din „Sfârşitul Ceauşeştilor”. Acesta redă afirmaţia colonelului Kemenici cum că numeroase telefoane venite de la generalul Stănculescu îi sugerau şi apoi ordonau explicit să îi împuşte „accidental” pe cei doi soţi Ceauşescu. Gelu Voican Voiculescu confirmă această discuţie la pagina 15 din interviul dat lui Dorian Marcu, nu c-ar conta prea mult această confirmare venită de la un dezinformator central la mascaradei din 1989. În acord cu crescendo-ul ingineriilor sociale care au dus la evenimentele de atunci, inclusiv sarcina uciderii lor a venit cu negocieri tipic capitaliste, cu adăugare de bonusuri înspre atingerea înţelegerii cu partenerul de negociere. În „Ceauşescu la Târgovişte”, Viorel Domenico citează mărturia plutonierului Constantin Stoican de la UM 01417; Colonelul Kemenici l-ar fi ademenit literal cu nemurirea dacă îi lichidează pe cei doi, cerându-i literal:

«Dacă vrei să intri în istorie, te duci şi-i împuşti pe amândoi! »


Propunerea a fost tentantă, dar Stoican a ezitat. Şi atunci a trebuit să se pluseze cu manufacturarea acelui proces, despre care astăzi am ajuns cu toţii la acord în unison, inclusiv cei care au fost prezenţi în el, că a fost o mascaradă hidoasă. Acel proces a fost manipulare iar justificarea sa post-decembristă este tot o manipulare, o ştergere a urmelor, după cum voi arăta în următorul capitol. Dar, per total el a reuşit să ducă la bun sfârşit ce n-au reuşit ingineriile sociale anterioare. Această idee a fost afirmată, cu mult înainte ca eu şi alţii să ajungem la ea în mod independent, de către Michel Castex în cartea „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”, pe care o voi analiza detaliat în capitolul 3 .

Şi astfel s-a terminat cu epoca Ceauşescu, după un şir imens de inginerii sociale adiţionale, elaborate în doi ani după eşecul instigării unei revolte masive la Braşov, prin greva de la fabrica „Steagul roşu”. Astfel se îngenunchează o ţară în era digitală. Prin ingineria socială din 1989 CIA a avut ambiţia de a reface ruşinea de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva aliatului de până atunci. E vina comunismului că a prezentat acest gest de laşitate colectivă drept unul de eroism. Însă am avut o scuză ca naţiune în însăşi dezinformarea internaţională ce a instigat Cel De-al Doilea Război Mondial, orchestrată de dinastiile Rockefeller şi Morgan, cu dedicaţie pentru gaşca Rothschild, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Mulţi au căzut în acea capcană atunci, nu doar noi românii. Dar e vina capitalismului de a ne repune în aceeaşi situaţie istorică în 1989, practic reîntorcându-ne în 1944, bătându-şi joc de noi ca naţiune şi noi râzând de propria noastră neghiobie. Distraşi de amuzamentul general, nu am văzut că dintre noi încep să dispară oameni, vânaţi de sadicii ucigaşi capitalişti, precum s-a întâmplat cu Alexandra Măceşanu în 2019 . Nu am văzut cum totul se năruia în jurul nostru.

Şi iată cum inginerii dezinformării au reuşit să ne prostească ca pe ultimii prostovani, inclusiv pe mine! În primii ani de după 1990 în cercurile intelighenţiei independente internaţionale s-a vorbit de sindromul Timişoara. La pagina 61 din cartea sa „The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994, Jean Baudrillard îl defineşte ca fiind:

„Este pur şi simplu adevărul (imoral) al ştirilor, al cărui scop [destinaţie] secret este să ne înşele despre real, dar şi să ne ilumineze ulterior despre ce este real.” *


În acei ani în care vestitul teoretician scria aceste cuvinte eu eram mult mai interesat de Baudrillard mai interesat de Baudrillard din perspectiva teoreticianului postmodernismului,  nu atât a sociologiei şi politologiei, deşi aceste domenii nu sînt total separate. Deşi în mai vechea mea carte „Dinamica psihologiei abisale” am atins în treacăt rolul sistemelor sociale represive în geneza tulburărilor psihice, totuşi în acei ani nu aveam experienţa de viaţă în a înţelege această realitate socială concretă, în special pe cea a propriei ţări. Faptul că un teoretician de aiurea ar fi ştiut adevărul mai bine decât noi despre o realitate pe care am trăit-o pe viu, părea chiar fantezist. Dar de fapt ce trăiam noi fusese o iluzie, atent construită timp de aproape un deceniu de o armată de dezinformatori internaţionali. Am avut nevoie de o astfel de experienţă traumatică personală după cum am descris-o în articolul „Papagalul Chiri si relatia mea cu capitalismul” , pentru a mă trezi din acea iluzie despre capitalism, la fel cum Hume l-a trezit din somnul dogmatic pe Kant.

Perspectiva demagogistă  şi chiar politologică n-a fost un ţel teoretic de urmărit pentru mine în acei ani. Dar am avut în această ţară oameni care erau specializaţi în aşa ceva, academicieni lingăi şi savanţi de carton aciuaţi după burse şi privilegii guvernamentale care umblau cu Baudrillard, Chomsky sau Foucault sub haină şi îi citau formal. Niciunul nu ne-a spus despre acest citat. Nimeni nu l-a tradus în româneşte şi nu l-a comentat. Nimeni din intelighenţia autohtonă nu i-a descris amploarea internaţională. Totul s-a făcut cu un control de tip cenzură clasică, prin persecutarea celor ce au văzut cu ochii lor adevărul la faţa locului, şi controlul prin pedepse şi recompense a intelectualilor, ce jucau rol de elite culturale. Articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves apărut în ziarul „Chicago Tribune” din data de în din data de 13 martie 1990, încă nu e accesibil românilor, după consacrata formulă „nu e valabil în locaţia dvs.”. De aceea românii n-au ştiut atunci despre această minciună, iar cei mai mulţi dintre ei încă nu ştiu că marea majoritate a morţilor din 1989 nu au fost protestatari anti-regim, ci morţi creaţi artificial pentru a da credibilitate hidoasei regii care avea loc atunci.



Nu-i de mirare că un ziar precum „Washington Post” făcea mişto în numărul din 14 ianuarie 1990 de credulitatea noastră naţională, exact după modelul descris de Baudrillard. Însă în acel moment România era cuprinsă de o campanie uriaşă dedezinformare pe care o voi descrie în capitolul 4 al acestei cărţi. Într-adevăr nu aveam atunci experienţă cu demagogii, şi îi credeam măcar bine intenţionaţi, precum fuseseră comuniştii. Dar orice popor are credulii ei, care sînt majoritari. Diferenţa o fac elitele, iar noi nu am avut nişte elite puternice, ci nişte mojici. Voci palide au protestat împotriva dictaturii capitaliste , şi am văzut ce jocuri au făcut de-alde Gheorghe Ursu  şi Doina Cornea  . În dictatura capitalistă absolut nici un teoretician de marcă nu a luat poziţie faţă de minciunile şi tragediile cu care capitalismul s-a instalat în România.

Am fost cu toţii orbiţi de ura faţă de comunism şi iată cum capitalismul a ajuns de 10 ori mai rău decât a fost comunismul! Iată cât de importantă este păstrarea judecăţii limpede faţă de persoane şi evenimente politice! Abia recent am putut vedea acest lucru, care din start s-a prezentat atât de clar, şi totuşi perceput deformat de ochelarii manipulării şi dezinformării spionajului civil. Psihanalişti şi jurişti, filosofi şi detectivi, profesionişti specializaţi în atenţia la detalii şi la interpretarea gândurilor umane, au fost făcuţi pe degete de această armată de escroci profesionişti ai informaţiei. Ce-i drept, era greu de acceptat ideea opusă celei oficiale, care într-un fel restaurează dictatura comunistă, după cum am arătat aici . Este imposibil de acceptat aşa ceva, deşi, sub aspect strict juridic, restauraţia ei urmează în mod natural principiul reparării prejudiciului, prin aducerea la starea iniţială înfăptuirii sale.

Ce-i drept, e mai uşor de făcut distincţia între fabulaţie şi realitate în cabinetul de psihanaliză, la spusele unui pacient nevrotic sau chiar din fotoliu, din cele scrise despre, făcute şi declarate de un pictor cu „creier de păsărică” . Când ai în faţă dezinformatori profesionişti e de două ori mai greu de aflat adevărul, pentru că ei te şi pun pe piste false, realist construite. Psihanaliza ca ştiinţă deschisă are doar 140 de ani. Dezinformarea se practică sistematic de 200 de ani şi cu resurse mult mai ample. Psihanaliza a fost făcută de banii unor clienţi ce fac parte din clasa mijlocie. Dezinformarea este unul dintre instrumentele tipice ale marilor dinastii care au construit capitalismul, alimentat cu bugete nelimitate.

Dintre toate aceste inginerii sociale din decembrie 1989 cea mai stringentă este cea a tentativei eşuate de a deturna mitingul lui Ceauşescu din 21 împotriva sa. Acest miting este mai mult decât o lupă asupra capitalismului. El este un eveniment vizibil cu ochiul liber asupra fraudei sociale a dictaturii capitaliste ascunse sub ambalajul fals al democraţiei. Spionajul civil apasă pe butoanele procentelor părţilor unei dezbateri publice prin inginerii sociale, dezinformare şi manipulare publică, în aşa fel încât ideile politice majoritare să pară minoritare şi invers, după acelaşi model despotic care s-a practicat şi în secolele şi mileniile trecute. Ideea de „democraţie”, total opusă dictaturii, aşa cu ne-o servesc apologeţii revoluţiei, este o mare farsă la fel ca însăşi ideea de revoluţie întâmplată în timpul războiului civil instigat în decembrie 1989. Despre toate acestea voi detalia în următorul capitol .

* original „'Timişoara syndrome'. It is simply the (immoral) truth of news, the secret purpose [destination] of which is to deceive us about the real, but also to undeceive us about the real.”