Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
Capitolul 2. COLABORAREA SPIONILOR ROMÂNI CU CEI OCCIDENTALI ÎN MISIUNEA DE INSTIGARE A UNEI CATASTROFE UMANITARE ÎN ROMÂNIA ÎN DECEMBRIE 1989
Am văzut în capitolul anterior cum spionajul civil occidental a pregătit terenul pentru instigarea catastrofelor umanitare din România şi Iugoslavia. În acest capitol voi descrie modul în care tragedia din decembrie 1989 s-a realizat în fapt. El constă în două mari inginerii sociale, prima de dezinformare a populaţiei în scopul instigării sale la revoltă, cealaltă este producerea artificială de victime, altele decât populaţia revoltată, spre a nu o speria şi a o face să iasă din stradă.
În acest moment am să deschid un sub-capitol în interiorul acestui al doilea capitol al acestei cărţi dedicată temei decembrie 1989, pe tema morţilor de până în 22 decembrie. Am să analizez 4 oraşe în care au murit oameni înainte de 22 decembrie, pentru a ne face o idee despre ce s-a întâmplat atunci. Ce s-a întâmplat în aceste oraşe este definitoriu pentru toate celelalte, aşa că nu le voi analiza şi pe acelea. Cele 4 oraşe sînt Timişoara, Cluj, Sibiu li, desigur, Bucureşti.
În decembrie 1989 şi în cei 35 de ani de dictatură capitalistă am fost minţiţi şi atunci că mase mari de oameni au protestat împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului iar sistemul i-a arestat şi chiar împuşcat pe unii dintre ei. Au fost cazuri în care chiar aşa s-a întâmplat. Dar per total această descriere este una eronată. Cei mai mulţi dintre arestaţi şi ucişi atunci nu aveau legătură cu protestul politic. Ei au avut ghinionul să fie vânaţi mai întâi pentru a da falsa impresie că cetăţenii ar protesta în număr mare împotriva regimului. Apoi drama lor a indus artificial o stare revoltă din partea celor cu un spirit ceva mai rebel. Aceştia au fost astfel manipulaţi să iasă în stradă şi să protesteze împotriva „regimului criminal”, deşi dacă ar fi recurs la crimă, regimul ar fi supravieţuit iar protestatarii ar fi fost astfel împrăştiaţi aşa cum s-a întâmplat o jumătate de an înainte în piaţa Tiananmen din China.
Secretomania privind victimele războiului civil instigat în 1989 atestă gradul de manipulare prin care s-a realizat această instigare, dar şi ascunderea ulterioară a urmelor. Această tentativă de a spăla sângele vărsat este semnul inconfundabil al implicării spionajului civil capitalist în decembrie 1989. Spălarea sângelui s-a produs de facto în mai multe locaţii din ţară unde au existat morţi, cel mai clar exemplu fiind în dimineaţa zile de 22 decembrie de la Bucureşti. Dar chiar şi atunci, spionajul civil occidental a avut grijă să se vadă … urmele „ştergerii urmelor”, exact cu scopul de a pune crimele făcute de el în cârca regimului Ceauşescu. Dar de fapt aceste crime odioase au fost produse de CIA, după modelul tipic folosit în special la Pearl Harbor de predecesorii lor din FBI .
Şi exact aici e marea eroare de calcul al acestor grobieni cu papioane, respectiv că nu au acţionat precum dictatura clasică comunistă, ci conform cu exerciţiile lor din perioada de dintre cele două mari inginerii sociale din ultimii 100 de ani; dacă ar fi recurs la represiune, atunci regimul Ceauşescu nu ar fi şters urmele, ci le-ar fi dat ca exemplu celor care vor să se revolte. Grobienii din KGB şi Securitate nu au avut interes să-şi şteargă urmele crimelor pentru că nu erau interesaţi să-şi facă imagine de Ludovic al 16-lea din timpul Revoluţiei Franceze. Asta e imaginea pe care însăşi CIA vrea să şi-o construiască pentru sine în ochii opiniei publice, tocmai pentru a contracara opinia dizidenţilor politici care văd în această organizaţie întruchiparea răului absolut. Această imagine se regăseşte ca arhetip în imaginea Diavolului din religiile moderne, care ia formă de înger şi unelteşte din culise mari tragedii.
Dimpotrivă, comunismul nu avea nevoie să joace rolul de pămpălău, ci de erou neo-romantic, influenţat de modelul supraomului lui Nietzsche. Nu doar naziştii au fost seduşi de această imagine, ci şi comuniştii. Realismul socialist încearcă să cârpească această imagine a supraomului sclipitor cu cea a muncitorului umilit. O să revin la acest subiect în următorul capitol cu mai multe detalii. Deocamdată mă limitez în a spune că, asemenea oricărei dictaturi clasice, comunismul în România ar fi dat exemplu pe dizidenţii ucişi ca „trădători”, şi nu ar fi şters urmele represiunii. Aici este marea eroare de judecată a CIA, care s-a comportat faţă de regimul comunist din România şi întregul spaţiu est-european precum adversarii săi principali din Occident, respectiv dizidenţii politici. De fapt toată ingineria socială începând din 1989 şi până în 1999, când s-au finalizat războaiele iugoslave, a fost făcută tocmai pentru a-i denigra pe acei oameni în propriile lor ţări. Dar iată cum, în ciuda a peste 3 decenii de uriaşă campanie de denigrare în mass-media, Ceauşescu şi dictatura comunistă est-europeană în general au devenit modele sociale impuse de emigranţii români nativilor occidentali.
Pe mine, ca dizident politic, m-a demoralizat acest apetit al omului simplu pentru dictatura clasică, dar nu-l pot blama pentru asta. Libertatea de expresie şi călătorie oferite în plus de dictatura capitalistă nu au sens pentru omul simplu, care oricum n-are multe de spus şi nici bani să călătorească. Aceste libertăţi au fost schimbate pe luarea unor drepturi inviolabile ale omului simplu, precum asigurarea zilei de mâine şi sentimentul de apartenenţă la comunitate, pe care dictatura capitalistă le-a călcat pur şi simplu în picioare. De aceea omul simplu acceptă mai curând o dictatură clasică ce ucide dizidenţii, pentru că el oricum nu e dizident, dar oferă aceste drepturi mult mai importante pentru el. Însă şi uciderea dizidenţilor în timpul dictaturii ceauşiste a fost o uneltire din umbră a spionajului civil occidental. Am văzut în capitolul anterior cum dictatura ceauşistă a arestat 61 de grevişti la Braşov în 1987, dintre care jumătate dau semne destul de vizibile de a fi agenţi CIA . În schimb, dictatura capitalistă a produs peste 1000 de morţi în decembrie 1989, exclusiv din intenţia de denigrare a celei comuniste, şi apoi de a constrânge ideologic cetăţenii ţărilor est-europene să renunţe la acele drepturi enumerate mai sus şi alte câteva, descrise în ultima oră a documentarului meu.
Ciudăţenia războiului civil din România este situaţia absolut fantastică a balconului CC de la Bucureşti din seara zilei de 22 decembrie, când focurile de armă erau îndreptate spre străzile laterale, dar nu spre masa de manifestanţi din Piaţa Palatului. Protestatarii antiregim au fost protejaţi şi neutrii vânaţi. Prototipul acestei situaţii se găseşte în împuşcarea unei femei cu copilul ei în zona Ghencea din Bucureşti care striga cu mâinile sus să nu se tragă în ea că nu e vinovată şi nu e anticomunistă. Răspuns greşit. A fost secerată în clipa următoare. Atunci trebuia să fi anticomunist ca să trăieşti.
Situaţia absurdă din Piaţa Palatului s-a întâmplat în majoritatea cazurilor de revoltă; cel mai sigur era afară între manifestanţi. Cine rămânea în casă risca foarte mult. În protestele de după 2012 se striga lozinca „Ieşiţi din casă/dacă vă pasă!”. În decembrie 1989 s-a pus în practică ordinul „Ieşiţi în piaţă/dacă vreţi viaţă!”. Românii au fost transformaţi în oi care se simt bine în turmă şi intră în panică atunci când sînt izolate. Ăsta a fost destinul de îndobitocire a acestui popor de după 1989. S-au testat două excepţii de la politica mânării turmei revoluţionare, respectiv la Cluj şi la Sibiu. Probabil că CIA a vrut să vadă modul în care se comportă masa în situaţie de atac armat. În ambele cazuri pieţele s-au golit instantaneu, fără ca după aceea cineva să mai iasă. De aceea, pentru a nu speria manifestanţii, agenţii CIA au recurs la vânarea neutrilor de la balcoane şi geamuri sau dezinformare cauzatoare de foc fraticid cu victime. Această tehnică s-a folosit la instigarea războaielor iugoslave de după 1992, la instigarea războiului civil sirian început în 2011 şi, cel mai important, la instigarea comunităţilor de negri şi coreeni de la haosul din Los Angeles din 1992.
Nu am nici un interes să apăr cumva armata; dimpotrivă, o consider a doua instituţie diabolică în societate, după spionajul civil. Dar în 1989 armata nu a tras atât cât s-a spus. Eu însumi am fost dezinformat de această minciună în momentul când am făcut notoria mea acţiune artistică „Armata e gunoi”. Pe timpul acela nu intuiam ce înseamnă spionajul civil. Iar în decembrie 1989 CIA a produs cele mai multe victime, nu armata. Oamenii nu ies singuri la proteste, ci în grupuri mai mari sau mai mici de cunoscuţi. Unii dintre aceştia au depus mărturie despre câte un membru al grupului ucis sau rănit. Aceste mărturii au dus la identificarea militarilor sau miliţienilor care au tras spre protestatari cu intenţia de a ucide, pe baza probelor mecanice ale gloanţelor. Prin cercetări specializate, gloanţele ucigaşe pot apoi identifica arma din care au fost trase. Aşa s-au găsit autorii unor astfel de crime, unii fiind chiar condamnaţi.
Dar cei mai mulţi dintre aceştia n-au vrut să tragă spre protestatari, ci fie spre ţinte false, fie în plan vertical spre a le cere să nu se apropie. Din cauza indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, care anunţa mincinos invazia dinspre o ţară străină şi a numeroaselor dezinformări, cu ţinte false şi atacuri fictive, mulţi militari au intrat în panică şi au tras focuri de armă la întâmplare. Lor li s-a spus că armatele invadatoare s-au deghizat în civili, aşa că era imposibil de detectat cine e cetăţean al propriului popor şi cine e inamic. În acelaşi timp, acei copii de 10 ani, care în mod normal nu au viziuni politice, îi instigau pe adulţi să nu fie laşi şi să rămână să lupte, după cum spun martorii la ora 02:51 din documentarul meu. Unii fuseseră prinşi la furat din vitrinele sparte. Alţii erau chiar beizadele ale acelor securişti dubli, agenţi CIA, scoşi cu misiunea de a-i manipula pe demonstranţi. Pe lângă aceştia au apărut sporadic şi tinere precum cele care puneau flori în ţevile armelor soldaţilor la Bucureşti, aşa cum se vede la minutul 5 din video-ul „Film 21.dec.89” . Aceşti „influenceri” aveau rolul de a motiva naivii să iasă în număr cât mai mare la protest. Aşa se manipulează atât opinia publică cât şi anumiţi piloni de putere astăzi în „democraţie” de către spionajul civil.
Scopul iniţial al unei astfel de inginerii a fost instigarea populaţiei şi armatelor una împotriva alteia, cu scopul de a produce acele mii de victime anunţate de radio Europa Liberă. Acelaşi tipar s-a repetat ulterior la Bucureşti în cazul măcelului de la Otopeni, MAPN (grupul Trosca), la Televiziune şi în alte 100 de cazuri descrise de Grigore Cartianu în detaliu în cartea sa „Crimele Revoluţiei”. Dar la Timişoara acest plan n-a ieşit. Cei mai mulţi militari au tras în aer şi de asta numărul victimelor este mic. Unele din gloanţele astfel trase au rănit sau chiar ucis oameni, din ghinion. Există un caz cu un glonţ care a trecut prin fereastră uşă şi au ucis un copil în pat, ce nu se vedea de afară. Astfel de caz se datorează întâmplării. Situaţii de genul acesta s-au repetat în mod inerent acolo unde s-a făcut exces de focuri de armă. Nu cred însă că aşa ceva e probabil pe străzi lăturalnice pe care neutrii politici au apucat-o, tocmai pentru a evita zona protestelor. Prea mulţi împuşcaţi în cap sau în torace în aceste zone de un singur glonţ sau două, singurele care au ajuns în zonă. Prea mulţi oameni împuşcaţi la ferestre şi balcoane. Aşa ceva e semn de vânătoare de oameni, misiune a spionajului civil din acele zile pentru a creşte numărul de victime şi a planta probe în sprijinul minciunii Europa Liberă despre existenţa unui genocid. Eu sunt convins că printre ei au existat şi sadici ucigaşi din armată şi poliţie care au plecat cu armele după iei la vânătoare de oameni prin oraş. Toate celelalte instituţii represive au acest defect profesional, nu doar spionajul civil. Însă cei mai mulţi care au ucis astfel în decembrie 1989 au fost spionii civili. S-a tras şi în grupurile de protestatari, şi există numeroase mărturii în acest sens. Dar majoritatea morţilor şi răniţilor nu au fost protestatari.
Foarte puţini din morţii din 1989 au fost ucişi de miliţieni şi militari conform probelor mecanice luate de pe gloanţe. Restul au murit în locuri diverse, afară sau în propria locuinţă, ucişi de focuri trase din arme cu lunetă de trăgători de elită, care nu se aflau în dotarea armatei. De condamnat au fost condamnaţi toţi din vârful armatei de atunci, dar de demonstrat concret că militarii au tras în protestatari, s-a făcut mai puţin spre deloc. Oricum, uriaşa majoritate a morţilor din decembrie 1989 au rămas cu autori necunoscuţi. Acest fapt arată că măcelul de atunci s-a întâmplat nu după modelul tipic al revoltelor şi revoluţiilor, când populaţia se revoltă iar guvernanţii răspund cu arme pentru a o dispersa. Într-o astfel de situaţie se afla cine a fost la originea focurilor de armă care au dus la morţi. Dimpotrivă, morţii au fost selectaţi de lunetişti în special din rândurile apoliticilor, cu scopul precis de a contraface minciuna că în ţară ar fi avut loc proteste masive ale populaţiei.
Faptul că foarte puţini morţi s-au dovedit a fi cauzaţi de militarii scoşi în stradă este decisiv pentru a înţelege mesajul ascuns trimis de agentul dublu GRU-CIA Nicolae Militaru în 22 decembrie 1989 la TVR prin propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, după ce a enumerat pe majoritatea comandanţilor militari din România. Nu existase un măcel de genul unui genocid sugerat de minciunile postului de radio Europa Liberă, ci undeva în jur de 50. Chiar şi aşa, majoritatea dintre ei au fost vânaţi de lunetişti iar armata nu era responsabilă decât de un procent foarte mic din acest număr. Vom vedea după acest sub-capitol în ce mod imperativa lui Nicolae Militaru „Opriţi măcelul!” a avut un uriaş efect de manipulare a armatei să încalce legislaţia şi să susţină o minoritate de protestatari în detronarea lui Ceauşescu ,
Aceste condamnări ale unor comandanţi de unităţi militare au fost apanajul unei ju$tiţii corupte care ţine până astăzi. Nu se poate să condamni oameni doar pe bănuiala faptului că au tras în protestatari din moment ce nu se demonstrează că acei oameni ar fi protestat şi nici că gloanţele care au ucis acele persoane ar fi venit din unităţile militare conduse de ei. Aceste cutume îngrozitoare s-au păstrat până în zilele noastre, când Gheorghe Dincă a fost arestat şi condamnat fără cea mai elementară probă , doar pentru a salva un militar american de la baza Deveselu sau o beizadea de neosecurist local ce a răpit-o pe Alexandra Măceşanu. Eu am fost, sunt şi voi rămâne supărat pe armată; dar oamenii care activează în cadrul ei nu pot fi condamnaţi pe simple bănuieli doar că sînt militari.
Scoaterea efectivelor militare pe străzile oraşelor în 1989 avea sens în contextul invaziei României de către trupe ale altor ţări, în perspectiva unor lupte de gherilă urbană cu militari inamici deghizaţi în civili. Forţele de Securitate aveau în dotare scutieri, aşa cum îi vedem în videou-ul de mai sus a manifestaţiei din Piaţa Palatului. Aceste trupe erau dotate cu bastoane şi scuturi, precum vedem astăzi în Jandarmerie sau în departamentele de Riot Police din alte ţări. E foarte probabil ca aceste trupe să fi avut în dotare şi o maşină de pompieri cu tun de apă, adaptată pentru îndepărtarea manifestanţilor. CIA însăşi recunoştea că aceste trupe erau bine antrenate în controlul revoltelor, după cum am arătat în documentul inserat la ora 02:22 din documentarul „Eroii au murit”. Scutierii ar fi trebuit să fie de fapt trimişi la Tokes pentru a-i dispersa pe enoriaşi, sau pe cei care spărgeau vitrine în centrul Timişoarei. Numai că între primii erau securişti infiltraţi care atunci aveau rol de instigare a unui protest, nu de dispersare a sa. Spărgătorii profesionişti de vitrine erau doar securişti. Nu toată Securitatea locală era implicată în astfel de misiuni de subminare a regimului. Scutierii cel mai puţin ar fi făcut asta. Însă ei au fost speriaţi de alarma „Radu cel Frumos”, la fel ca şi militarii. Conform acestei alarme, misiunea era de competenţa Armatei, nu a scutierilor. Şi astfel s-a manufacturat în mod genial minciuna reprimării manifestanţilor în mod dur cu gloanţele armatei, nu în mod uşor, cu scuturile şi bastoanele.
Principalul scop al păstrării în unităţi a scutierilor urmărea acuzarea ulterior a Armatei de a fi reprimat mişcările de stradă anti-regim. Cel de-al doilea scop al acestei acuzaţii era acela de a obţine de la ea o reacţie adversă, de contracarare a crimei de care era acuzată, şi transformare a ei în sprijin faţă de manifestanţii anti-regim, deşi ei încălcau grav Constituţia şi Codul Penal prin protestele lor, după cum am văzut în capitolul anterior . Apoi scopul era manipularea Armatei în sensul paralizării efectivelor Securităţii (DSS) în controlul şi împrăştierea revoltei, pentru care acestea aerau pregătite şi antrenate. Planul a fost genial gândit în aşa fel încât să nu se ajungă la dispersarea revoltei aşa cum se întâmplase doi ani mai devreme, la Braşov. Voi reveni cu detalii despre el mai târziu, într-o secţiune specializată .
Una dintre cele mai mari erori ale comunismului a fost aceea de a nu fi putut niciodată să descrie la adevărata amploare caracterul diabolic al capitalismului. Deplângerea şomajului şi a sărăciei unei bune părţi din populaţie e doar jumătate din acest coşmar social. Dimpotrivă, în oglindă, capitalismul a reuşit să manufactureze o imagine mult mai diabolică a comunismului decât a fost în realitate, şi asta vizează însuşi războiul civil instigat în decembrie 1989 din România. În continuitate cu această tragedie mare la nivel naţional dar mică la nivel global, spionajul civil a instigat războaiele iugoslave care, am arătat anterior, au dus la 140 000 de morţi în aproape 10 ani. Desigur, şi acest număr păleşte pe lângă cei între 80 şi 100 milioane de victime ale Celui De-al Doilea Război Mondial, orchestrat de FBI din culise pentru a spori profitul dinastiilor Rockefeller şi Morgan, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Comunismul a spus şi el minciuni şi exagerări dar asta pentru a-şi cosmetiza propria imagine, despre „creşterea producţiei la hectar” şi „înaintarea pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. Astăzi ele par copilăreşti faţă de minciunile capitalismului, deoarece aceste minciuni chiar sunt genocidale, după cum am arătat în ultimele 30 de minute din documentar şi după cum vom vedea cu date oficiale la finalul capitolului 3 .
Măsluirea numărului victimelor revoltei populare din decembrie de la Timişoara a început chiar din acele zile de 15, 16, şi 17, când postul propagandist de radio Europa Liberă finanţat de CIA a exagerat de peste 100 de ori numărul real. A ajuns notorie informaţia că pe 17 decembrie au fost trimişi spre incinerare la Bucureşti 42 de morţi (sau 41, sau 40, sau 43, depinde de sursă) ucişi la Timişoara de trăgători de elită, deşi vom vedea ca această poveste e foarte probabil să fie tot o minciună. Oricum majoritatea celor daţi ca incineraţi nu erau protestatari aniti-regim, ci vânaţi la balcoane după modelul Constantin Ciobanu descris la ora 02:52:50 din propriul meu documentar.
Diverşi jurnalişti au mers pe urmele unor astfel de nume fictive şi le-au deconspirat în articole de presă. Primul pe care l-am găsit a fost cel din numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” care ironiza credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime ale tragediei din urmă cu câteva săptămâmi . În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves , inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”). El a descris în această carte şocul avut la observarea pe viu a realităţilor din Bucureşti în decembrie 1989, după ce fusese trimis ca reporter de front în România. Aceste observaţii directe contrastau puternic cu ştirile care se difuzau în Franţa în acea perioadă despre existenţa unui război civil autentic între susţinătorii şi contestatarii lui Ceauşescu.
Despre minciunile morţilor de la Timişoara s-a dus buhul în toată lumea, dar au rămas cu informaţia doar cei cu predispoziţie spre dizidenţă politică. Dar în primele luni ale lui 1990 numele frumosului oraş de pe malul Begăi asociindu-se pe plan internaţional cu dezinformarea datorită acestei ciudate situaţii, într-o întorsătură nefericită a situaţiei. „The Timisoara syndrome” a ajuns o sintagmă folosită în cercurile intelectuale dizidente, folosită de teoreticieni de marcă precum mai vechea mea cunoştinţă în teoriile postmodernismului , Jean Baudrillard („The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994 pp. 54-61). La pagina 121 din cartea sa „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, editura Marineasa, Timişoara 2005, Marius Mioc publică un număr de 19 astfel de nume, unele reieşite din confuzie sau greşeli de scriere/dactilografiere, altele din intenţia de a falsifica. Pe lângă ei, 12 dintre numele de morţi daţi ca trimişi la Bucureşti pentru incinerare se dovedesc până acum a fi persoane fictive, după se vede imaginea inserată în propriul meu în documentar la ora 02:47. Dar, voi argumenta pe parcurs, inclusiv această presupusă „Operaţiune Trandafirul”, e foarte probabil o ficţiune.
Mioc face însă un joc foarte dubios aruncând către presă această „eroare” a măsluirii numărului de victime de la Timişoara pe care o să-l înţelegem mai bine într-o secţiune capitolul 4 dedicată special lui. Dar nu presa este originea ei. Aceste minciuni gogonate au fost concepute în departamentele de dezinformare ale agenţiilor de informaţii . Dimpotrivă, tocmai presa occidentală, pe atunci încă independentă, nelegată în lesă precum cea de astăzi, este cea care a sesizat caracterul fictiv al unor nume de morţi. În acei ani de după 1990 presa română, la fel ca şi populaţia, nu era pregătită să vadă asemenea minciuni. Însă cea occidentală, călită cu zeci de ani de minciuni oficiale, a putut sesiza imediat semnele acestei minciuni, de aceea stringenţa lor a putut ajunge până la urechile lui Jean Baudrillard.
Multe din emisiunile radioului Europa Liberă din decembrie 1989 s-au pierdut, însă cei care îl ascultau frecvent au rămas în minte cu minciunile alarmiste şi le-au răspândit pe mai departe anturajului. De exemplu în emisiunea din data de 21 Decembrie 1989 numită „21 Decembrie 1989: Actualitatea românească II - Reacţii internaţionale” la minutul 13. 20 spune, citând AND, că ar fi existat 4000 de morţi la Timişoara. Mai târziu, la minutul 22.46, citând o convorbire telefonică, ce e foarte probabil să fie şi ea tot fictivă, Emil Hurezeanu afirmă literal: „Populaţia cere ajutorul lumii. Cere să se oprească acest genocid”. Observăm cum s-a trecut de la minciuna de 4000 de morţi la genocid, radio Europa Liberă fiind prima care a lansat această acuzaţie, cu mult înainte de procesul lui Ceauşescu aşa cum s-a spus în mod greşit. Conform dexonline genocidul înseamnă:
Cu alte cuvinte, radio Europa Liberă anunţa iniţierea unei campanii de măcelărire a poporului român de către regimul Ceauşescu, care era prezentat mincinos ca în măsură să facă orice pentru a-şi menţine puterea, inclusiv să-şi sacrifice poporul. Acest post de radio transmitea aproape non-stop ştiri mincinoase privind situaţia din România în acele zile. Aşa se face că în emisiunea „22 Decembrie 1989: Actualitatea românească - Căderea lui Ceauşescu” la minutul 18.28 Europa Liberă a anunţat existenţa a „sute de mii de victime”, consolidând astfel minciuna existenţei unui genocid.
La minutul 26.25 din emisiunea „25 Decembrie 1989 - Execuţia cuplului Ceauşescu” , radio Europa Liberă revine la un număr de 60 000 de victime, citând mincinos Radio România Actualităţi, care luase aceste date tot de la ei zilele precedente. Acest radio autohton nu avea de la sine putere de a inventa asemenea minciuni colosale. Dacă prin absurd ar fi făcut aşa ceva, atunci a făcut-o prin agenţi CIA care aveau misiunea de a propaga aceste minciuni pe toate canalele. Desigur, aparţinând de CIA, radio Europa Liberă l-a propagat şi el implicit. Minciuna celor 60 000 de victime a fost vehiculată iniţial o perioadă între 21 şi 22 Decembrie, înainte de a se susţine pe cea şi mai gogonată dinte ele, respectiv cea a genocidului, deşi nu mai există în spaţiul public acele emisiuni în care s-a spus. Pentru că între timp s-a descoperit minciuna, CIA a venit cu această metodă de curăţire a imaginii proprii, prin aruncarea vinei dezinformării pe radioul autohton RRA, fapt care este o tehnică de dezinformare prin metoda externalizării . Dar, de fapt, acest radio a preluat ce a auzit la radio Europa Liberă, nu invers. Per total, sub impactul forţei de penetrabilitate a ştirilor alarmiste, cetăţenii care aveau acces la un radio sau aveau în anturaj pe cineva ce îl asculta, au rămas cu această minciună că în România se întâmplă un genocid.
În privinţa numărului victimelor evenimentelor din decembrie 1989, îmi vine în minte minciuna victimelor atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 , despre care am scris în capitolul anterior . Povestea cu cei 4 corifei care erau de fapt 3, Luca şi Matei , se repetă identic şi în această situaţie la o scară mai mare. După minciuna cu genocidul a postului de radio Europa Liberă, numărul victimelor a început să scadă pe măsură ce timpul trecea. Pe undeva după 1994 se vehicula undeva în jurul a 2000 de morţi. Inclusiv documentul CIA pe care l-am inserat în propriul documentar la ora 03.11, „prevedea” în data de 20 decembrie un număr de până la 2000 de victime. Acesta era obiectivul pentru cei „deştepţi”. Pentru proşti s-a dat cifra de 4000 până la „sutele de mii” la radio…
CIA a venit apoi cu o altă naraţiune justificativă a acestor minciuni. La pagina 296 din volumul 2 al cărţii „Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste”, editura „Curtea Veche”, 2016, Adrian Cioroianu aduce în prim-plan numărul întreg al „victimelor comunismului”, care ar depăşi 60 000. Practic, toţi morţii de dinainte de 1989 sînt „din pix” trecuţi ca victime ale comunismului, după cum s-a făcut aşa ceva între anii 2020-2022 cu morţii de boli terminale trecuţi tacticos cu diagnostic principal de COVID. Acelaşi argument l-am primit apoi din dezbaterile online cu Marius Mioc. Dar, din ce am citit până acum, acest argument de susţinere a procesului stalinist de la Târgovişte asupra dictatorilor a apărut prima dată la pagina 45 a cărţii profund dezinformatoare intitulată „Misterele revoluției române. Adevăruri, îndoieli, semne de întrebare”, editura „Rascruci De Milenii”, 1991, scrisă de ziariştii Aurel Perva şi Carol Roman. A naibii coincidenţă! Cum s-au gândit ei la unison la aceeaşi variantă! După cum i-am spus şi lui Mioc în discuţiile online, Europa Liberă dădea impresia că aceste victime sînt rezultatul confruntărilor dintre poporul revoltat şi forţele de ordine, fidele regimului. Sub raportul strict informaţional, într-adevăr, mass-media nu a precizat că aceste cifre s-ar referi doar la acele zile, însă sub raportul dezinformaţional, întreg poporul a crezut aceste minciuni prin omitere şi neprecizare şi a ieşit masiv în stradă împotriva „regimului ucigaş”.
Dacă eram ceva mai ageri la minte ca naţiune, acesta ar fi fost momentul în care să ne punem întrebări despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Dar, din păcate, fiecare dintre noi ne-am pierdut în retorici demagogiste despre cine-i vinovat. Ne-am atacat între noi cei cu vederi de dreapta împotriva celor cu vederi de stânga, după vechiul model „divide et impera”, în loc să vedem că toţi am fost minţiţi. Astfel am continuat să ne tăiem singuri creanga de sub picioare prin lupte fratricide de natură ideologică. Focul fratricid din 1989 a luat formă de război dezinformaţional. Şi iată cum ne-am trezit acum într-o mare groapă ca naţiune, în care am fost aduşi treptat, ca broasca fiartă!
Majoritatea istoricilor şi jurnaliştilor pe care i-am citit până acum au dat în jur de 1100 numărul de morţi din decembrie 1989. Însă tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 arată un număr de… 715 . Dintre aceştia o să vedem în acest subcapitol există o treime care par persoane fictive precum cei 12 de la operaţiunea Trandafirul. Cum spuneam, cei 4 corifei sînt 3, Luca şi Matei. O adevărată bătaie de joc de noi ca naţiune şi de morţii din 1989, morţi degeaba, pentru divertismentul unor sadici sociali.
În aceşti 35 de ani de beznă dezinformaţională nu s-a făcut o cartografiere oficială cu morţii acestui groaznic episod din istoria României. Există tone de maculatură privind evenimente de însemnătate minoră, special lansată în spaţiul public pentru a produce haos dezinformaţional. Însă nu există nişte acte de deces publice la care toţi să avem acces şi din care să învăţăm să ne apărăm în faţa acestui nou tip de război de colonizare şi eugenie socială la care România a fost supusă în aceşti 35 de ani de coşmar. Faptul că nu s-a iniţiat acest demers oficial este parte din ascunderea urmelor specifică dictaturii capitaliste. O să arăt în ultimul capitol în detaliu cum s-a încercat muşamalizarea focului fratricid produs din dezinformare, fapt ce a condus la atâtea pierderi inutile de vieţi *.
În acelaşi fel, mistificarea acestui număr real al victimelor şi ascunderea originii minciunilor în zilele noastre este o continuare a acestor metode dezinformaţionale începute atunci. Există câteva exemple de minciuni evidente observabile din consultarea documentelor. Decade întregi am fost minţiţi că ar fi fost un măcel pe treptele catedralei din Timişoara din 17 decembrie. Chiar la începutul documentarului meu am inserat scena cu împrăştierea protestatarilor de la catedrala din Timişoara, unde nu rămâne nicio persoană jos după intervenţia armată, după cum se vede în acea secvenţă, fapt remarcat de mai mulţi analişti. Cu toate astea mai multe surse dau ca loc al sfârşitului lor 8 oameni în data de 17 şi doi în data de 18 decembrie, pe care îi voi descrie într-o secţiunea următoare .
Unii dintre ei au fost trecuţi din pix la „martiri ai revoluţiei” deşi n-au avut nicio legătură cu protestul anti-comunist şi nici cu reprimarea. Recunoaştem aici modelul recent al transformării diagnosticului principal în COVID a morţilor de infarct, diabet sau cancer . Un exemplu de astfel de morţi fără legătură cu evenimentele politice este Cardos Traian care a murit într-un accident rutier în data de 17 decembrie. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi cu pensionara Popescu Rozalia Irma, şi ea lovită de un vehicul pe 17 decembrie 1989 la Podul Decebal, unde mai mulţi au fost împuşcaţi. Deşi în ziua de 17 acolo au avut loc activităţi politice, mă îndoiesc că această femeie ar fi fost interesată de aşa ceva. Ar fi trebuit să moară mai mulţi odată cu ea, dacă acest accident ar fi fost intenţionat pentru a opri revolta. Cât de coerentă pare imaginea unui astfel de reprimator care din masa de protestatari se gândeşte să elimine doar o pensionară prin această metodă? Un alt caz este însuşi poetul Ioan Monoran, cel despre care s-a zis că ar fi tras pantograful primului tramvai ce le-a blocat şi pe celelalte, în faţa casei pastorului Laszlo Tokes, alimentând astfel artificial micul protest al enoriaşilor împotriva relocării sale. Monoran a murit de infarct în data de 2 decembrie 1993, şi el dat ca martir al „revoluţiei”. Mai este un caz la Cluj, şi alte câteva la Bucureşti despre care am să detaliez la secţiunile dedicate acestor oraşe.
Un caz extrem de dubios este cel al lui Zornek Otto-Nicole. Mai multe publicaţii îl dau în aceeaşi variantă precum în print-screen-ul de mai jos. Haideţi să fim atenţi la descrierea sa! Cauza morţii: Împuşcat. Dar „Oficial, este considerat dispărut. Este posibil sa fi fost printre cei arşi la Crematoriul Cenuşa. Familia nu a depus dosar pentru certificat de Erou Martir”. Aha. Dar de unde ştii că a fost împuşcat? Din pix, cumva?
S-au cartografiat până la caricaturizare crimele din timpul comunismului, uneori inventându-se minciuni în scop de diabolizare . S-a făcut un Institut de investigare a crimelor comunismului care papă anual zeci de milioane de Euro. S-a condamnat comunismul în Parlament. Dar când a venit vorba de a spune poveştile tragice, cele mai tragice, ale morţilor din decembrie 1989, autorităţile au folosit aceeaşi metodă a „reprezentării” cu care au cârpit ideea de „democraţie”; s-a dat un singur exemplu sau doar câteva, aşteptând ca opinia publică să îl proiecteze apoi asupra oricărui alt nume, inclusiv pentru persoanele fictive, pe care pilonii dictaturii capitaliste le-au creat atât de artificial precum au creat majoritatea morţilor din decembrie 1989. Similaritatea dintre modul în care au fost camuflate victimele războiului civil din 1989 din România şi cele de la Pearl Harbor, împreună cu supravieţuitorii de atunci, converge încă odată în ideea că cele două evenimente nu doar că sînt identice ca metode de instigare, dar că sînt făcute de aceleaşi forţe de manipulare socială. Victimele ambelor tragedii au fost ascunse pentru că rudele lor sau colegii lor de luptă vor fi aflat că au murit degeaba, ucişi de proprii superiori ierarhici, nu de inamic. Principala diferenţă constă în generaţiile care le-au făcut: Pearl Harbor a fost manufacturat de bunicii spioni iar războiul civil din decembrie 1989 din România de nepoţii lor.
Unele poveşti au mai ieşit la suprafaţă. În oraşele mici există monumente şi nume de străzi date câte unui soldat sau civil ce a fost ucis în acele evenimente; comunitatea locală a trăit împreună cu familia drama pierderii celui drag. Însă, în loc să le cinstească memoria, dacă într-adevăr au existat, autorităţile au dat-o susceptibil după cireş lăsând doar presa să meargă pe firul scoaterii la lumină a unor detalii minime din vieţile acestor oameni. Măcar atâta lucru să facă statul mafiot faţă de suferinţa unor oameni care şi-au văzut apropiaţii sacrificaţi precum animalele de abator. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu morţii şi supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor. Ei au fost ridicaţi în slăvi şi vieţile lor s-au cerut răzbunate doar în acele zile până la începerea războiului. După aceea, statul american i-a ucis a doua oară prin camuflarea adevăratei lor poveşti pe care ei o trăiseră pe viu. Batista pe ţambal faţă de morţii din decembrie 1989 este o repetare în România a scenariului Pearl Harbor privind înfundarea victimelor acelei tragedii.
Morţii de după plecarea lui Ceauşescu au fost artificial creaţi tocmai pentru a acoperi această minciună. La fel se întâmplă şi astăzi. Şi CIA nu va da înapoi pentru a ucide din nou spre a-şi întări minciunile. Sper să nu ajung şi eu o victimă, dar acum nu mai dau înapoi chiar dacă aş şti sigur că şi mie mi-ar organiza ceva. Şi ăsta e destinul tuturor. Dacă nu ne trezim atunci toţi o să avem soarta celor păcăliţi de acele evenimente. Dacă vrem să supravieţuim ca naţiune atunci să ne trezim din aceşti coconi dezinformaţionali în care am fost izolaţi în mod individual.
În următoarea secţiune voi descrie amploarea corectă a victimelor armatei la Timişoara înainte de 22 decembrie 1989 , când Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC al PCR şi a pierdut orice fel de comandă asupra ceea ce se întâmpla în subordine.
* Spun „pierderi inutile de vieţi” din perspectiva omului simplu, empatic faţă de suferinţele poporului său. Însă aceste sacrificii au fost foarte utile planului de deportare a economică a populaţiei. Dezrădăcinarea şi spargerea familiilor ce a urmat acestui proces părea răul cel mai mic în comparaţie cu imaginea înnegrită a dictaturii comuniste, asupra căreia s-a pus responsabilitatea pentru acele asasinate.
2.1. Numărul adevărat morţi de dinainte de plecarea lui Ceauşescu din sediul Comitetului Central al PCR din data de 22 decembrie
În acest moment am să deschid un sub-capitol în interiorul acestui al doilea capitol al acestei cărţi dedicată temei decembrie 1989, pe tema morţilor de până în 22 decembrie. Am să analizez 4 oraşe în care au murit oameni înainte de 22 decembrie, pentru a ne face o idee despre ce s-a întâmplat atunci. Ce s-a întâmplat în aceste oraşe este definitoriu pentru toate celelalte, aşa că nu le voi analiza şi pe acelea. Cele 4 oraşe sînt Timişoara, Cluj, Sibiu li, desigur, Bucureşti.
2.1.1. Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989
În decembrie 1989 şi în cei 35 de ani de dictatură capitalistă am fost minţiţi şi atunci că mase mari de oameni au protestat împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului iar sistemul i-a arestat şi chiar împuşcat pe unii dintre ei. Au fost cazuri în care chiar aşa s-a întâmplat. Dar per total această descriere este una eronată. Cei mai mulţi dintre arestaţi şi ucişi atunci nu aveau legătură cu protestul politic. Ei au avut ghinionul să fie vânaţi mai întâi pentru a da falsa impresie că cetăţenii ar protesta în număr mare împotriva regimului. Apoi drama lor a indus artificial o stare revoltă din partea celor cu un spirit ceva mai rebel. Aceştia au fost astfel manipulaţi să iasă în stradă şi să protesteze împotriva „regimului criminal”, deşi dacă ar fi recurs la crimă, regimul ar fi supravieţuit iar protestatarii ar fi fost astfel împrăştiaţi aşa cum s-a întâmplat o jumătate de an înainte în piaţa Tiananmen din China.
Secretomania privind victimele războiului civil instigat în 1989 atestă gradul de manipulare prin care s-a realizat această instigare, dar şi ascunderea ulterioară a urmelor. Această tentativă de a spăla sângele vărsat este semnul inconfundabil al implicării spionajului civil capitalist în decembrie 1989. Spălarea sângelui s-a produs de facto în mai multe locaţii din ţară unde au existat morţi, cel mai clar exemplu fiind în dimineaţa zile de 22 decembrie de la Bucureşti. Dar chiar şi atunci, spionajul civil occidental a avut grijă să se vadă … urmele „ştergerii urmelor”, exact cu scopul de a pune crimele făcute de el în cârca regimului Ceauşescu. Dar de fapt aceste crime odioase au fost produse de CIA, după modelul tipic folosit în special la Pearl Harbor de predecesorii lor din FBI .
Şi exact aici e marea eroare de calcul al acestor grobieni cu papioane, respectiv că nu au acţionat precum dictatura clasică comunistă, ci conform cu exerciţiile lor din perioada de dintre cele două mari inginerii sociale din ultimii 100 de ani; dacă ar fi recurs la represiune, atunci regimul Ceauşescu nu ar fi şters urmele, ci le-ar fi dat ca exemplu celor care vor să se revolte. Grobienii din KGB şi Securitate nu au avut interes să-şi şteargă urmele crimelor pentru că nu erau interesaţi să-şi facă imagine de Ludovic al 16-lea din timpul Revoluţiei Franceze. Asta e imaginea pe care însăşi CIA vrea să şi-o construiască pentru sine în ochii opiniei publice, tocmai pentru a contracara opinia dizidenţilor politici care văd în această organizaţie întruchiparea răului absolut. Această imagine se regăseşte ca arhetip în imaginea Diavolului din religiile moderne, care ia formă de înger şi unelteşte din culise mari tragedii.
Dimpotrivă, comunismul nu avea nevoie să joace rolul de pămpălău, ci de erou neo-romantic, influenţat de modelul supraomului lui Nietzsche. Nu doar naziştii au fost seduşi de această imagine, ci şi comuniştii. Realismul socialist încearcă să cârpească această imagine a supraomului sclipitor cu cea a muncitorului umilit. O să revin la acest subiect în următorul capitol cu mai multe detalii. Deocamdată mă limitez în a spune că, asemenea oricărei dictaturi clasice, comunismul în România ar fi dat exemplu pe dizidenţii ucişi ca „trădători”, şi nu ar fi şters urmele represiunii. Aici este marea eroare de judecată a CIA, care s-a comportat faţă de regimul comunist din România şi întregul spaţiu est-european precum adversarii săi principali din Occident, respectiv dizidenţii politici. De fapt toată ingineria socială începând din 1989 şi până în 1999, când s-au finalizat războaiele iugoslave, a fost făcută tocmai pentru a-i denigra pe acei oameni în propriile lor ţări. Dar iată cum, în ciuda a peste 3 decenii de uriaşă campanie de denigrare în mass-media, Ceauşescu şi dictatura comunistă est-europeană în general au devenit modele sociale impuse de emigranţii români nativilor occidentali.
Pe mine, ca dizident politic, m-a demoralizat acest apetit al omului simplu pentru dictatura clasică, dar nu-l pot blama pentru asta. Libertatea de expresie şi călătorie oferite în plus de dictatura capitalistă nu au sens pentru omul simplu, care oricum n-are multe de spus şi nici bani să călătorească. Aceste libertăţi au fost schimbate pe luarea unor drepturi inviolabile ale omului simplu, precum asigurarea zilei de mâine şi sentimentul de apartenenţă la comunitate, pe care dictatura capitalistă le-a călcat pur şi simplu în picioare. De aceea omul simplu acceptă mai curând o dictatură clasică ce ucide dizidenţii, pentru că el oricum nu e dizident, dar oferă aceste drepturi mult mai importante pentru el. Însă şi uciderea dizidenţilor în timpul dictaturii ceauşiste a fost o uneltire din umbră a spionajului civil occidental. Am văzut în capitolul anterior cum dictatura ceauşistă a arestat 61 de grevişti la Braşov în 1987, dintre care jumătate dau semne destul de vizibile de a fi agenţi CIA . În schimb, dictatura capitalistă a produs peste 1000 de morţi în decembrie 1989, exclusiv din intenţia de denigrare a celei comuniste, şi apoi de a constrânge ideologic cetăţenii ţărilor est-europene să renunţe la acele drepturi enumerate mai sus şi alte câteva, descrise în ultima oră a documentarului meu.
Ciudăţenia războiului civil din România este situaţia absolut fantastică a balconului CC de la Bucureşti din seara zilei de 22 decembrie, când focurile de armă erau îndreptate spre străzile laterale, dar nu spre masa de manifestanţi din Piaţa Palatului. Protestatarii antiregim au fost protejaţi şi neutrii vânaţi. Prototipul acestei situaţii se găseşte în împuşcarea unei femei cu copilul ei în zona Ghencea din Bucureşti care striga cu mâinile sus să nu se tragă în ea că nu e vinovată şi nu e anticomunistă. Răspuns greşit. A fost secerată în clipa următoare. Atunci trebuia să fi anticomunist ca să trăieşti.
Situaţia absurdă din Piaţa Palatului s-a întâmplat în majoritatea cazurilor de revoltă; cel mai sigur era afară între manifestanţi. Cine rămânea în casă risca foarte mult. În protestele de după 2012 se striga lozinca „Ieşiţi din casă/dacă vă pasă!”. În decembrie 1989 s-a pus în practică ordinul „Ieşiţi în piaţă/dacă vreţi viaţă!”. Românii au fost transformaţi în oi care se simt bine în turmă şi intră în panică atunci când sînt izolate. Ăsta a fost destinul de îndobitocire a acestui popor de după 1989. S-au testat două excepţii de la politica mânării turmei revoluţionare, respectiv la Cluj şi la Sibiu. Probabil că CIA a vrut să vadă modul în care se comportă masa în situaţie de atac armat. În ambele cazuri pieţele s-au golit instantaneu, fără ca după aceea cineva să mai iasă. De aceea, pentru a nu speria manifestanţii, agenţii CIA au recurs la vânarea neutrilor de la balcoane şi geamuri sau dezinformare cauzatoare de foc fraticid cu victime. Această tehnică s-a folosit la instigarea războaielor iugoslave de după 1992, la instigarea războiului civil sirian început în 2011 şi, cel mai important, la instigarea comunităţilor de negri şi coreeni de la haosul din Los Angeles din 1992.
Nu am nici un interes să apăr cumva armata; dimpotrivă, o consider a doua instituţie diabolică în societate, după spionajul civil. Dar în 1989 armata nu a tras atât cât s-a spus. Eu însumi am fost dezinformat de această minciună în momentul când am făcut notoria mea acţiune artistică „Armata e gunoi”. Pe timpul acela nu intuiam ce înseamnă spionajul civil. Iar în decembrie 1989 CIA a produs cele mai multe victime, nu armata. Oamenii nu ies singuri la proteste, ci în grupuri mai mari sau mai mici de cunoscuţi. Unii dintre aceştia au depus mărturie despre câte un membru al grupului ucis sau rănit. Aceste mărturii au dus la identificarea militarilor sau miliţienilor care au tras spre protestatari cu intenţia de a ucide, pe baza probelor mecanice ale gloanţelor. Prin cercetări specializate, gloanţele ucigaşe pot apoi identifica arma din care au fost trase. Aşa s-au găsit autorii unor astfel de crime, unii fiind chiar condamnaţi.
Dar cei mai mulţi dintre aceştia n-au vrut să tragă spre protestatari, ci fie spre ţinte false, fie în plan vertical spre a le cere să nu se apropie. Din cauza indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, care anunţa mincinos invazia dinspre o ţară străină şi a numeroaselor dezinformări, cu ţinte false şi atacuri fictive, mulţi militari au intrat în panică şi au tras focuri de armă la întâmplare. Lor li s-a spus că armatele invadatoare s-au deghizat în civili, aşa că era imposibil de detectat cine e cetăţean al propriului popor şi cine e inamic. În acelaşi timp, acei copii de 10 ani, care în mod normal nu au viziuni politice, îi instigau pe adulţi să nu fie laşi şi să rămână să lupte, după cum spun martorii la ora 02:51 din documentarul meu. Unii fuseseră prinşi la furat din vitrinele sparte. Alţii erau chiar beizadele ale acelor securişti dubli, agenţi CIA, scoşi cu misiunea de a-i manipula pe demonstranţi. Pe lângă aceştia au apărut sporadic şi tinere precum cele care puneau flori în ţevile armelor soldaţilor la Bucureşti, aşa cum se vede la minutul 5 din video-ul „Film 21.dec.89” . Aceşti „influenceri” aveau rolul de a motiva naivii să iasă în număr cât mai mare la protest. Aşa se manipulează atât opinia publică cât şi anumiţi piloni de putere astăzi în „democraţie” de către spionajul civil.
Scopul iniţial al unei astfel de inginerii a fost instigarea populaţiei şi armatelor una împotriva alteia, cu scopul de a produce acele mii de victime anunţate de radio Europa Liberă. Acelaşi tipar s-a repetat ulterior la Bucureşti în cazul măcelului de la Otopeni, MAPN (grupul Trosca), la Televiziune şi în alte 100 de cazuri descrise de Grigore Cartianu în detaliu în cartea sa „Crimele Revoluţiei”. Dar la Timişoara acest plan n-a ieşit. Cei mai mulţi militari au tras în aer şi de asta numărul victimelor este mic. Unele din gloanţele astfel trase au rănit sau chiar ucis oameni, din ghinion. Există un caz cu un glonţ care a trecut prin fereastră uşă şi au ucis un copil în pat, ce nu se vedea de afară. Astfel de caz se datorează întâmplării. Situaţii de genul acesta s-au repetat în mod inerent acolo unde s-a făcut exces de focuri de armă. Nu cred însă că aşa ceva e probabil pe străzi lăturalnice pe care neutrii politici au apucat-o, tocmai pentru a evita zona protestelor. Prea mulţi împuşcaţi în cap sau în torace în aceste zone de un singur glonţ sau două, singurele care au ajuns în zonă. Prea mulţi oameni împuşcaţi la ferestre şi balcoane. Aşa ceva e semn de vânătoare de oameni, misiune a spionajului civil din acele zile pentru a creşte numărul de victime şi a planta probe în sprijinul minciunii Europa Liberă despre existenţa unui genocid. Eu sunt convins că printre ei au existat şi sadici ucigaşi din armată şi poliţie care au plecat cu armele după iei la vânătoare de oameni prin oraş. Toate celelalte instituţii represive au acest defect profesional, nu doar spionajul civil. Însă cei mai mulţi care au ucis astfel în decembrie 1989 au fost spionii civili. S-a tras şi în grupurile de protestatari, şi există numeroase mărturii în acest sens. Dar majoritatea morţilor şi răniţilor nu au fost protestatari.
Foarte puţini din morţii din 1989 au fost ucişi de miliţieni şi militari conform probelor mecanice luate de pe gloanţe. Restul au murit în locuri diverse, afară sau în propria locuinţă, ucişi de focuri trase din arme cu lunetă de trăgători de elită, care nu se aflau în dotarea armatei. De condamnat au fost condamnaţi toţi din vârful armatei de atunci, dar de demonstrat concret că militarii au tras în protestatari, s-a făcut mai puţin spre deloc. Oricum, uriaşa majoritate a morţilor din decembrie 1989 au rămas cu autori necunoscuţi. Acest fapt arată că măcelul de atunci s-a întâmplat nu după modelul tipic al revoltelor şi revoluţiilor, când populaţia se revoltă iar guvernanţii răspund cu arme pentru a o dispersa. Într-o astfel de situaţie se afla cine a fost la originea focurilor de armă care au dus la morţi. Dimpotrivă, morţii au fost selectaţi de lunetişti în special din rândurile apoliticilor, cu scopul precis de a contraface minciuna că în ţară ar fi avut loc proteste masive ale populaţiei.
Faptul că foarte puţini morţi s-au dovedit a fi cauzaţi de militarii scoşi în stradă este decisiv pentru a înţelege mesajul ascuns trimis de agentul dublu GRU-CIA Nicolae Militaru în 22 decembrie 1989 la TVR prin propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, după ce a enumerat pe majoritatea comandanţilor militari din România. Nu existase un măcel de genul unui genocid sugerat de minciunile postului de radio Europa Liberă, ci undeva în jur de 50. Chiar şi aşa, majoritatea dintre ei au fost vânaţi de lunetişti iar armata nu era responsabilă decât de un procent foarte mic din acest număr. Vom vedea după acest sub-capitol în ce mod imperativa lui Nicolae Militaru „Opriţi măcelul!” a avut un uriaş efect de manipulare a armatei să încalce legislaţia şi să susţină o minoritate de protestatari în detronarea lui Ceauşescu ,
Aceste condamnări ale unor comandanţi de unităţi militare au fost apanajul unei ju$tiţii corupte care ţine până astăzi. Nu se poate să condamni oameni doar pe bănuiala faptului că au tras în protestatari din moment ce nu se demonstrează că acei oameni ar fi protestat şi nici că gloanţele care au ucis acele persoane ar fi venit din unităţile militare conduse de ei. Aceste cutume îngrozitoare s-au păstrat până în zilele noastre, când Gheorghe Dincă a fost arestat şi condamnat fără cea mai elementară probă , doar pentru a salva un militar american de la baza Deveselu sau o beizadea de neosecurist local ce a răpit-o pe Alexandra Măceşanu. Eu am fost, sunt şi voi rămâne supărat pe armată; dar oamenii care activează în cadrul ei nu pot fi condamnaţi pe simple bănuieli doar că sînt militari.
Scoaterea efectivelor militare pe străzile oraşelor în 1989 avea sens în contextul invaziei României de către trupe ale altor ţări, în perspectiva unor lupte de gherilă urbană cu militari inamici deghizaţi în civili. Forţele de Securitate aveau în dotare scutieri, aşa cum îi vedem în videou-ul de mai sus a manifestaţiei din Piaţa Palatului. Aceste trupe erau dotate cu bastoane şi scuturi, precum vedem astăzi în Jandarmerie sau în departamentele de Riot Police din alte ţări. E foarte probabil ca aceste trupe să fi avut în dotare şi o maşină de pompieri cu tun de apă, adaptată pentru îndepărtarea manifestanţilor. CIA însăşi recunoştea că aceste trupe erau bine antrenate în controlul revoltelor, după cum am arătat în documentul inserat la ora 02:22 din documentarul „Eroii au murit”. Scutierii ar fi trebuit să fie de fapt trimişi la Tokes pentru a-i dispersa pe enoriaşi, sau pe cei care spărgeau vitrine în centrul Timişoarei. Numai că între primii erau securişti infiltraţi care atunci aveau rol de instigare a unui protest, nu de dispersare a sa. Spărgătorii profesionişti de vitrine erau doar securişti. Nu toată Securitatea locală era implicată în astfel de misiuni de subminare a regimului. Scutierii cel mai puţin ar fi făcut asta. Însă ei au fost speriaţi de alarma „Radu cel Frumos”, la fel ca şi militarii. Conform acestei alarme, misiunea era de competenţa Armatei, nu a scutierilor. Şi astfel s-a manufacturat în mod genial minciuna reprimării manifestanţilor în mod dur cu gloanţele armatei, nu în mod uşor, cu scuturile şi bastoanele.
Principalul scop al păstrării în unităţi a scutierilor urmărea acuzarea ulterior a Armatei de a fi reprimat mişcările de stradă anti-regim. Cel de-al doilea scop al acestei acuzaţii era acela de a obţine de la ea o reacţie adversă, de contracarare a crimei de care era acuzată, şi transformare a ei în sprijin faţă de manifestanţii anti-regim, deşi ei încălcau grav Constituţia şi Codul Penal prin protestele lor, după cum am văzut în capitolul anterior . Apoi scopul era manipularea Armatei în sensul paralizării efectivelor Securităţii (DSS) în controlul şi împrăştierea revoltei, pentru care acestea aerau pregătite şi antrenate. Planul a fost genial gândit în aşa fel încât să nu se ajungă la dispersarea revoltei aşa cum se întâmplase doi ani mai devreme, la Braşov. Voi reveni cu detalii despre el mai târziu, într-o secţiune specializată .
Una dintre cele mai mari erori ale comunismului a fost aceea de a nu fi putut niciodată să descrie la adevărata amploare caracterul diabolic al capitalismului. Deplângerea şomajului şi a sărăciei unei bune părţi din populaţie e doar jumătate din acest coşmar social. Dimpotrivă, în oglindă, capitalismul a reuşit să manufactureze o imagine mult mai diabolică a comunismului decât a fost în realitate, şi asta vizează însuşi războiul civil instigat în decembrie 1989 din România. În continuitate cu această tragedie mare la nivel naţional dar mică la nivel global, spionajul civil a instigat războaiele iugoslave care, am arătat anterior, au dus la 140 000 de morţi în aproape 10 ani. Desigur, şi acest număr păleşte pe lângă cei între 80 şi 100 milioane de victime ale Celui De-al Doilea Război Mondial, orchestrat de FBI din culise pentru a spori profitul dinastiilor Rockefeller şi Morgan, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Comunismul a spus şi el minciuni şi exagerări dar asta pentru a-şi cosmetiza propria imagine, despre „creşterea producţiei la hectar” şi „înaintarea pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. Astăzi ele par copilăreşti faţă de minciunile capitalismului, deoarece aceste minciuni chiar sunt genocidale, după cum am arătat în ultimele 30 de minute din documentar şi după cum vom vedea cu date oficiale la finalul capitolului 3 .
Măsluirea numărului victimelor revoltei populare din decembrie de la Timişoara a început chiar din acele zile de 15, 16, şi 17, când postul propagandist de radio Europa Liberă finanţat de CIA a exagerat de peste 100 de ori numărul real. A ajuns notorie informaţia că pe 17 decembrie au fost trimişi spre incinerare la Bucureşti 42 de morţi (sau 41, sau 40, sau 43, depinde de sursă) ucişi la Timişoara de trăgători de elită, deşi vom vedea ca această poveste e foarte probabil să fie tot o minciună. Oricum majoritatea celor daţi ca incineraţi nu erau protestatari aniti-regim, ci vânaţi la balcoane după modelul Constantin Ciobanu descris la ora 02:52:50 din propriul meu documentar.
Diverşi jurnalişti au mers pe urmele unor astfel de nume fictive şi le-au deconspirat în articole de presă. Primul pe care l-am găsit a fost cel din numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” care ironiza credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime ale tragediei din urmă cu câteva săptămâmi . În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves , inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”). El a descris în această carte şocul avut la observarea pe viu a realităţilor din Bucureşti în decembrie 1989, după ce fusese trimis ca reporter de front în România. Aceste observaţii directe contrastau puternic cu ştirile care se difuzau în Franţa în acea perioadă despre existenţa unui război civil autentic între susţinătorii şi contestatarii lui Ceauşescu.
Despre minciunile morţilor de la Timişoara s-a dus buhul în toată lumea, dar au rămas cu informaţia doar cei cu predispoziţie spre dizidenţă politică. Dar în primele luni ale lui 1990 numele frumosului oraş de pe malul Begăi asociindu-se pe plan internaţional cu dezinformarea datorită acestei ciudate situaţii, într-o întorsătură nefericită a situaţiei. „The Timisoara syndrome” a ajuns o sintagmă folosită în cercurile intelectuale dizidente, folosită de teoreticieni de marcă precum mai vechea mea cunoştinţă în teoriile postmodernismului , Jean Baudrillard („The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994 pp. 54-61). La pagina 121 din cartea sa „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, editura Marineasa, Timişoara 2005, Marius Mioc publică un număr de 19 astfel de nume, unele reieşite din confuzie sau greşeli de scriere/dactilografiere, altele din intenţia de a falsifica. Pe lângă ei, 12 dintre numele de morţi daţi ca trimişi la Bucureşti pentru incinerare se dovedesc până acum a fi persoane fictive, după se vede imaginea inserată în propriul meu în documentar la ora 02:47. Dar, voi argumenta pe parcurs, inclusiv această presupusă „Operaţiune Trandafirul”, e foarte probabil o ficţiune.
Mioc face însă un joc foarte dubios aruncând către presă această „eroare” a măsluirii numărului de victime de la Timişoara pe care o să-l înţelegem mai bine într-o secţiune capitolul 4 dedicată special lui. Dar nu presa este originea ei. Aceste minciuni gogonate au fost concepute în departamentele de dezinformare ale agenţiilor de informaţii . Dimpotrivă, tocmai presa occidentală, pe atunci încă independentă, nelegată în lesă precum cea de astăzi, este cea care a sesizat caracterul fictiv al unor nume de morţi. În acei ani de după 1990 presa română, la fel ca şi populaţia, nu era pregătită să vadă asemenea minciuni. Însă cea occidentală, călită cu zeci de ani de minciuni oficiale, a putut sesiza imediat semnele acestei minciuni, de aceea stringenţa lor a putut ajunge până la urechile lui Jean Baudrillard.
Multe din emisiunile radioului Europa Liberă din decembrie 1989 s-au pierdut, însă cei care îl ascultau frecvent au rămas în minte cu minciunile alarmiste şi le-au răspândit pe mai departe anturajului. De exemplu în emisiunea din data de 21 Decembrie 1989 numită „21 Decembrie 1989: Actualitatea românească II - Reacţii internaţionale” la minutul 13. 20 spune, citând AND, că ar fi existat 4000 de morţi la Timişoara. Mai târziu, la minutul 22.46, citând o convorbire telefonică, ce e foarte probabil să fie şi ea tot fictivă, Emil Hurezeanu afirmă literal: „Populaţia cere ajutorul lumii. Cere să se oprească acest genocid”. Observăm cum s-a trecut de la minciuna de 4000 de morţi la genocid, radio Europa Liberă fiind prima care a lansat această acuzaţie, cu mult înainte de procesul lui Ceauşescu aşa cum s-a spus în mod greşit. Conform dexonline genocidul înseamnă:
„infracţiune săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, etnic sau politic.”
Cu alte cuvinte, radio Europa Liberă anunţa iniţierea unei campanii de măcelărire a poporului român de către regimul Ceauşescu, care era prezentat mincinos ca în măsură să facă orice pentru a-şi menţine puterea, inclusiv să-şi sacrifice poporul. Acest post de radio transmitea aproape non-stop ştiri mincinoase privind situaţia din România în acele zile. Aşa se face că în emisiunea „22 Decembrie 1989: Actualitatea românească - Căderea lui Ceauşescu” la minutul 18.28 Europa Liberă a anunţat existenţa a „sute de mii de victime”, consolidând astfel minciuna existenţei unui genocid.
La minutul 26.25 din emisiunea „25 Decembrie 1989 - Execuţia cuplului Ceauşescu” , radio Europa Liberă revine la un număr de 60 000 de victime, citând mincinos Radio România Actualităţi, care luase aceste date tot de la ei zilele precedente. Acest radio autohton nu avea de la sine putere de a inventa asemenea minciuni colosale. Dacă prin absurd ar fi făcut aşa ceva, atunci a făcut-o prin agenţi CIA care aveau misiunea de a propaga aceste minciuni pe toate canalele. Desigur, aparţinând de CIA, radio Europa Liberă l-a propagat şi el implicit. Minciuna celor 60 000 de victime a fost vehiculată iniţial o perioadă între 21 şi 22 Decembrie, înainte de a se susţine pe cea şi mai gogonată dinte ele, respectiv cea a genocidului, deşi nu mai există în spaţiul public acele emisiuni în care s-a spus. Pentru că între timp s-a descoperit minciuna, CIA a venit cu această metodă de curăţire a imaginii proprii, prin aruncarea vinei dezinformării pe radioul autohton RRA, fapt care este o tehnică de dezinformare prin metoda externalizării . Dar, de fapt, acest radio a preluat ce a auzit la radio Europa Liberă, nu invers. Per total, sub impactul forţei de penetrabilitate a ştirilor alarmiste, cetăţenii care aveau acces la un radio sau aveau în anturaj pe cineva ce îl asculta, au rămas cu această minciună că în România se întâmplă un genocid.
În privinţa numărului victimelor evenimentelor din decembrie 1989, îmi vine în minte minciuna victimelor atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 , despre care am scris în capitolul anterior . Povestea cu cei 4 corifei care erau de fapt 3, Luca şi Matei , se repetă identic şi în această situaţie la o scară mai mare. După minciuna cu genocidul a postului de radio Europa Liberă, numărul victimelor a început să scadă pe măsură ce timpul trecea. Pe undeva după 1994 se vehicula undeva în jurul a 2000 de morţi. Inclusiv documentul CIA pe care l-am inserat în propriul documentar la ora 03.11, „prevedea” în data de 20 decembrie un număr de până la 2000 de victime. Acesta era obiectivul pentru cei „deştepţi”. Pentru proşti s-a dat cifra de 4000 până la „sutele de mii” la radio…
CIA a venit apoi cu o altă naraţiune justificativă a acestor minciuni. La pagina 296 din volumul 2 al cărţii „Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste”, editura „Curtea Veche”, 2016, Adrian Cioroianu aduce în prim-plan numărul întreg al „victimelor comunismului”, care ar depăşi 60 000. Practic, toţi morţii de dinainte de 1989 sînt „din pix” trecuţi ca victime ale comunismului, după cum s-a făcut aşa ceva între anii 2020-2022 cu morţii de boli terminale trecuţi tacticos cu diagnostic principal de COVID. Acelaşi argument l-am primit apoi din dezbaterile online cu Marius Mioc. Dar, din ce am citit până acum, acest argument de susţinere a procesului stalinist de la Târgovişte asupra dictatorilor a apărut prima dată la pagina 45 a cărţii profund dezinformatoare intitulată „Misterele revoluției române. Adevăruri, îndoieli, semne de întrebare”, editura „Rascruci De Milenii”, 1991, scrisă de ziariştii Aurel Perva şi Carol Roman. A naibii coincidenţă! Cum s-au gândit ei la unison la aceeaşi variantă! După cum i-am spus şi lui Mioc în discuţiile online, Europa Liberă dădea impresia că aceste victime sînt rezultatul confruntărilor dintre poporul revoltat şi forţele de ordine, fidele regimului. Sub raportul strict informaţional, într-adevăr, mass-media nu a precizat că aceste cifre s-ar referi doar la acele zile, însă sub raportul dezinformaţional, întreg poporul a crezut aceste minciuni prin omitere şi neprecizare şi a ieşit masiv în stradă împotriva „regimului ucigaş”.
Dacă eram ceva mai ageri la minte ca naţiune, acesta ar fi fost momentul în care să ne punem întrebări despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Dar, din păcate, fiecare dintre noi ne-am pierdut în retorici demagogiste despre cine-i vinovat. Ne-am atacat între noi cei cu vederi de dreapta împotriva celor cu vederi de stânga, după vechiul model „divide et impera”, în loc să vedem că toţi am fost minţiţi. Astfel am continuat să ne tăiem singuri creanga de sub picioare prin lupte fratricide de natură ideologică. Focul fratricid din 1989 a luat formă de război dezinformaţional. Şi iată cum ne-am trezit acum într-o mare groapă ca naţiune, în care am fost aduşi treptat, ca broasca fiartă!
Majoritatea istoricilor şi jurnaliştilor pe care i-am citit până acum au dat în jur de 1100 numărul de morţi din decembrie 1989. Însă tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 arată un număr de… 715 . Dintre aceştia o să vedem în acest subcapitol există o treime care par persoane fictive precum cei 12 de la operaţiunea Trandafirul. Cum spuneam, cei 4 corifei sînt 3, Luca şi Matei. O adevărată bătaie de joc de noi ca naţiune şi de morţii din 1989, morţi degeaba, pentru divertismentul unor sadici sociali.
În aceşti 35 de ani de beznă dezinformaţională nu s-a făcut o cartografiere oficială cu morţii acestui groaznic episod din istoria României. Există tone de maculatură privind evenimente de însemnătate minoră, special lansată în spaţiul public pentru a produce haos dezinformaţional. Însă nu există nişte acte de deces publice la care toţi să avem acces şi din care să învăţăm să ne apărăm în faţa acestui nou tip de război de colonizare şi eugenie socială la care România a fost supusă în aceşti 35 de ani de coşmar. Faptul că nu s-a iniţiat acest demers oficial este parte din ascunderea urmelor specifică dictaturii capitaliste. O să arăt în ultimul capitol în detaliu cum s-a încercat muşamalizarea focului fratricid produs din dezinformare, fapt ce a condus la atâtea pierderi inutile de vieţi *.
În acelaşi fel, mistificarea acestui număr real al victimelor şi ascunderea originii minciunilor în zilele noastre este o continuare a acestor metode dezinformaţionale începute atunci. Există câteva exemple de minciuni evidente observabile din consultarea documentelor. Decade întregi am fost minţiţi că ar fi fost un măcel pe treptele catedralei din Timişoara din 17 decembrie. Chiar la începutul documentarului meu am inserat scena cu împrăştierea protestatarilor de la catedrala din Timişoara, unde nu rămâne nicio persoană jos după intervenţia armată, după cum se vede în acea secvenţă, fapt remarcat de mai mulţi analişti. Cu toate astea mai multe surse dau ca loc al sfârşitului lor 8 oameni în data de 17 şi doi în data de 18 decembrie, pe care îi voi descrie într-o secţiunea următoare .
Unii dintre ei au fost trecuţi din pix la „martiri ai revoluţiei” deşi n-au avut nicio legătură cu protestul anti-comunist şi nici cu reprimarea. Recunoaştem aici modelul recent al transformării diagnosticului principal în COVID a morţilor de infarct, diabet sau cancer . Un exemplu de astfel de morţi fără legătură cu evenimentele politice este Cardos Traian care a murit într-un accident rutier în data de 17 decembrie. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi cu pensionara Popescu Rozalia Irma, şi ea lovită de un vehicul pe 17 decembrie 1989 la Podul Decebal, unde mai mulţi au fost împuşcaţi. Deşi în ziua de 17 acolo au avut loc activităţi politice, mă îndoiesc că această femeie ar fi fost interesată de aşa ceva. Ar fi trebuit să moară mai mulţi odată cu ea, dacă acest accident ar fi fost intenţionat pentru a opri revolta. Cât de coerentă pare imaginea unui astfel de reprimator care din masa de protestatari se gândeşte să elimine doar o pensionară prin această metodă? Un alt caz este însuşi poetul Ioan Monoran, cel despre care s-a zis că ar fi tras pantograful primului tramvai ce le-a blocat şi pe celelalte, în faţa casei pastorului Laszlo Tokes, alimentând astfel artificial micul protest al enoriaşilor împotriva relocării sale. Monoran a murit de infarct în data de 2 decembrie 1993, şi el dat ca martir al „revoluţiei”. Mai este un caz la Cluj, şi alte câteva la Bucureşti despre care am să detaliez la secţiunile dedicate acestor oraşe.
Un caz extrem de dubios este cel al lui Zornek Otto-Nicole. Mai multe publicaţii îl dau în aceeaşi variantă precum în print-screen-ul de mai jos. Haideţi să fim atenţi la descrierea sa! Cauza morţii: Împuşcat. Dar „Oficial, este considerat dispărut. Este posibil sa fi fost printre cei arşi la Crematoriul Cenuşa. Familia nu a depus dosar pentru certificat de Erou Martir”. Aha. Dar de unde ştii că a fost împuşcat? Din pix, cumva?
S-au cartografiat până la caricaturizare crimele din timpul comunismului, uneori inventându-se minciuni în scop de diabolizare . S-a făcut un Institut de investigare a crimelor comunismului care papă anual zeci de milioane de Euro. S-a condamnat comunismul în Parlament. Dar când a venit vorba de a spune poveştile tragice, cele mai tragice, ale morţilor din decembrie 1989, autorităţile au folosit aceeaşi metodă a „reprezentării” cu care au cârpit ideea de „democraţie”; s-a dat un singur exemplu sau doar câteva, aşteptând ca opinia publică să îl proiecteze apoi asupra oricărui alt nume, inclusiv pentru persoanele fictive, pe care pilonii dictaturii capitaliste le-au creat atât de artificial precum au creat majoritatea morţilor din decembrie 1989. Similaritatea dintre modul în care au fost camuflate victimele războiului civil din 1989 din România şi cele de la Pearl Harbor, împreună cu supravieţuitorii de atunci, converge încă odată în ideea că cele două evenimente nu doar că sînt identice ca metode de instigare, dar că sînt făcute de aceleaşi forţe de manipulare socială. Victimele ambelor tragedii au fost ascunse pentru că rudele lor sau colegii lor de luptă vor fi aflat că au murit degeaba, ucişi de proprii superiori ierarhici, nu de inamic. Principala diferenţă constă în generaţiile care le-au făcut: Pearl Harbor a fost manufacturat de bunicii spioni iar războiul civil din decembrie 1989 din România de nepoţii lor.
Unele poveşti au mai ieşit la suprafaţă. În oraşele mici există monumente şi nume de străzi date câte unui soldat sau civil ce a fost ucis în acele evenimente; comunitatea locală a trăit împreună cu familia drama pierderii celui drag. Însă, în loc să le cinstească memoria, dacă într-adevăr au existat, autorităţile au dat-o susceptibil după cireş lăsând doar presa să meargă pe firul scoaterii la lumină a unor detalii minime din vieţile acestor oameni. Măcar atâta lucru să facă statul mafiot faţă de suferinţa unor oameni care şi-au văzut apropiaţii sacrificaţi precum animalele de abator. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu morţii şi supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor. Ei au fost ridicaţi în slăvi şi vieţile lor s-au cerut răzbunate doar în acele zile până la începerea războiului. După aceea, statul american i-a ucis a doua oară prin camuflarea adevăratei lor poveşti pe care ei o trăiseră pe viu. Batista pe ţambal faţă de morţii din decembrie 1989 este o repetare în România a scenariului Pearl Harbor privind înfundarea victimelor acelei tragedii.
Morţii de după plecarea lui Ceauşescu au fost artificial creaţi tocmai pentru a acoperi această minciună. La fel se întâmplă şi astăzi. Şi CIA nu va da înapoi pentru a ucide din nou spre a-şi întări minciunile. Sper să nu ajung şi eu o victimă, dar acum nu mai dau înapoi chiar dacă aş şti sigur că şi mie mi-ar organiza ceva. Şi ăsta e destinul tuturor. Dacă nu ne trezim atunci toţi o să avem soarta celor păcăliţi de acele evenimente. Dacă vrem să supravieţuim ca naţiune atunci să ne trezim din aceşti coconi dezinformaţionali în care am fost izolaţi în mod individual.
În următoarea secţiune voi descrie amploarea corectă a victimelor armatei la Timişoara înainte de 22 decembrie 1989 , când Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC al PCR şi a pierdut orice fel de comandă asupra ceea ce se întâmpla în subordine.
* Spun „pierderi inutile de vieţi” din perspectiva omului simplu, empatic faţă de suferinţele poporului său. Însă aceste sacrificii au fost foarte utile planului de deportare a economică a populaţiei. Dezrădăcinarea şi spargerea familiilor ce a urmat acestui proces părea răul cel mai mic în comparaţie cu imaginea înnegrită a dictaturii comuniste, asupra căreia s-a pus responsabilitatea pentru acele asasinate.
