9 -03 -2010
In momentul in care SUA a intervenit militar in Irak s-a facut o intensa campanie nationala si internationala despre utilitatea razboiului, despre prevenirea unui atac nuclear, despre confiscarea armelor nucleare si distrugerea depozitelor, etc. Totul trebuia sa tina o luna doua asa. Vocile vechilor colonialisti isi retraiau satisfactia maladiva a distrugerii barbarilor cu sfanta credinta si cu tehnologia imbatabila. Umilit zi de zi in activitati de subordonare fata de autoritate americanul de rand si-a gasit repede refugiul psihologic in descarcarea nadufului pe Celalalt, pe cineva care nu poate raspunde la agresiune.
Mi-aduc aminte de celebra campanie „soc si groaza” care facea apel la sufletul de ultras al soldatului si patriotului, cu „echipa noastra” care zdrobeste echipa rivala, cum suntem cei mai tari, cum natiunea aleasa… etc. , etc. Asemenea suporterilor ultrasi majoritatea astepta cu nerabdare marele meci dintre neoromani si neobarbari ca pe un spectacol de gladiatori. Au fost artificii, au fost bombardamente, au fost furtuni, inspaimantari si teroare* (care e altceva decat terorism, desigur - sic!!!)
Intre timp campania de invazie a Irakului a inceput sa semene a nou Vietnam, cu zecile apoi cu sutele si mai apoi cu miile de morti din randul propriilor forte. Miliardele de dolari cheltuite cu razboiul (care au imbogatit si mai mult corporatiile interesate) a fost un alt factor de imensa ingrijorare. Toate bune si frumoase, e bine si cu spectacolul, dar cand au inceput sa moara cunoscutii, prietenii sau apropiatii deja situatia s-a cam schimbat iar glasul de ultras colonialist s-a mai domolit si a dat-o chiar la intors. Sustinerea razboiului din Irak a scazut in 2008 sub 10% din cetatenii americani si totusi trupele continuau si continua sa ramana acolo. Cetatenii americani au putut vedea pe pielea lor cum sub imensul aparat de manipulare al asanumitei democratii actuale glasul poporului e mai mult glasul intereselor unei minoritati lacome de putere si de saracire a maselor. Propunerea lui Obama pacificatorul spre votare de catre un sistem care s-a vazut a-si pierde dramatic increderea e o consecinta directa a acestei stari de fapt. Zaharelul cu care cetateanul american a fost invitat sa „faca istorie” alegand nondiscriminarea. Destui au pus botul la o astfel de iluzie dar se cam vede ca mai trebuie o istorie in persoana primei femei presedinte. Se cam pare ca iluzia Obama incepe sa se dezumfle odata ce trupele sunt inca in Irak iar razboiul saraceste si mai mult pe cei saraci si ii imbogateste si mai mult pe cei bogati.
Pentru a sustine mentalitatea de ultras, atat de profitoare pentru corporatisti iata ca guvernul american a facut o comanda la Hollywood si asa s-a nascut filmul „Taking Chance”. In mod sigur s-au mai facut si alte filme pe tema asta doar ca eu n-am stat sa imi pierd timpul cu ele. Personal eu nu as fi dat nici de asta daca nu as fi lucrat la un proiect artistic care necesita vizionarea unor astfel de filme. Din cate am vazut eu pana acum aceeasi tema cu propaganda fata de razboiul din Irak este si „Charlie Wilson's War” cu Julia Roberts.
De data asta tema filmului e menita sa ateste grija pretins materna a sistemului pentru naivii care s-au inrolat in armata si si-au pierdut viata in Irak. Nu se intampla prea mare lucru in el, sunt convins ca multi s-au plictisit deoarece este prezentat drumul eroului din momentul in care e adus in tara pana in momentul in care e ingropat. Filmul e plin de atitudini militare apoteotic-introvertite asa ca e inutil sa va povestesc despre senzatiile si dezgustul pe care eu il simt visceral fata de aceasta mentalitate. Eu unul mi-am mai luat pauze de frica unor posibile regurgitari subite dar poate ca unii au stat de placere pana la final si chiar au exersat in oglinda scenele vazute.
Multe din problemele musamalizate ale militarilor intorsi de pe front sunt subtil contracarate in acest film cu exemple putin probabile carora li se da aspect de regula. Respectul comunitatii este unul dintre ele. Stim deja de dramele traite de veteranii din Vietnam care au ajuns pe drumuri si marginalizati pentru ca nu au mai putut se adapteze la „starea de pace”. In film, dimpotriva, comunitatea se arata un fel de servitoare iar militarul un fel de zeu. Mesajul e clar: „daca te simti un nimeni angajeaza-te erou la noi in armata si uite ce primesti”.
De asemenea de ceva vreme incoace militarii cam au probleme in a-si gasi femei. Acestea nu risca sa se trezeasca vaduve si cu copii orfani si incearca pe cat posibil sa evite legaturile cu ei. Iata ca Hollywood arata dimpotriva cum flirteaza femeile cu ofiterul imbracat la 4 ace. Ma mir ca nu le prezinta facand pe ele la vederea unui astfel vrajitor de orgasme. De parca femeia ar fi facuta pentru razboaie! Interesant exercitiu de PR!
Probabil ca sicriele din Irak au devenit prea costisitoare pentru a fi transportate cu avioane particulare si asa ca guvernul a luat decizia de a le transporta la comun cu pasagerii curselor aeriene publice. Dar pentru a nu sari in ochi faptul ca nu exista cursa de zbor fara cateva sicrie la bord si ca razboiul din Irak e absurd ele au fost subtil depozitate in alte locuri ale avionului. Numai ca incet incet a cam inceput sa se auda despre cum sunt tratati bietii morti ca o marfa ceea ce si sunt din pacate pentru naivitatea lor. „Taking Chance” vine sa contracareze subtil o astfel de realitate. Ideea de baza a filmului ce trebuie incimentata in capul altor cura-casca ce se vor inrola in viitor in armata este ca „… stai sa vezi, de fapt nu am vrut sa ascundem costurile de vieti omenesti din Irak ci am vrut sa ferim „sfintenia” eroului de banalitatea si mercantilul cotidian.”
Taking Chance nu insemna doar „ducerea acasa a lui Chance”, mai inseamna si „profita de sansa”. Adica profita de sansa care ti se ofera sa mergi si sa mori ca un erou pentru tara ta. Da, da, da….Dupa ce mai intai ai fost ignorat, inferiorizat si anatemizat la scoala pentru faptul ca nu esti numarul 1, dupa ce eventual ai fost umilit pe strada de infractori, dupa ce reclamele ti-au spus la fiecare pas cat de prost esti iata ca in sfarsit sistemul face ceva pentru tine, te trimite in Irak si ai sansa sa mori si sa devii erou. Nu asa ca iti doreai macar odata in viata sa stea si altii drepti in fata ta dupa ce tot ai stat si tu in fata altora!? Pe Chance nici macar nu il vedem, devine un fel de sfant, devine aproape o autoritate divina iar sistemul are grija ca ochii nostri „pacatosi” (sic!!!) sa nu pangareasca cu nimicnicia lor contactul cu divinitatea in care se va fi convertit eroul.
* Operatiunea „soc si groaza” s-a preschimbat intre timp in operatiunea „Irakul liber” si abia daca mai poate fi gasita in acest format pe motoarele de cautare pe internet. Evident ca o astfel de sintagma a trebuit repede sa fie ascunsa pentru ca nu cumva omul de rand sa faca legatura intre terorism si armata. Omul de rand trebuia sa creada ca armata si autoritatile statului sunt ingerii iar teroristii diavolii. Asa ca sintagma „soc si groaza” trebuia scoasa din peisaj cat mai repede pentru ca ea seamana mult prea mult a… terorism. Motoarele de cautare si wikipedia au indeplinit aceasta dorinta si astfel ca „soc si groaza” a disparut din istorie ca si cum n-ar fi existat niciodata.
