Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost victimă a capitalismului stalinist

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.13. Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost victimă a capitalismului stalinist

Cea de-a doua ipoteză este aceea că Ramírez Sánchez n-a comis niciunul dintre aceste atentate, şi inclusiv cel cu poliţiştii fantezişti e o manufacturare de probe . Cu unele putea să nu aibă nicio legătură, cu altele putea avea legături indirecte, fiind comise de agenţi CIA (sau ai altor agenţii naţionale subordonate CIA) infiltraţi în anturajul său. Remarcăm diferenţa faţă de prima ipoteză unde el, ca agent CIA, ar fi putut fi executantul direct al acestor atentate. Şi ipoteza articolului precedent şi aceasta poate explica detaşarea emoţională, ba chiar veselia sa în faţa camerelor de luat vederi şi a condiţiei sale fizice perfecte, descrise în secţiunea anterioară.

O astfel de atitudine de mulţumire simulează pe cea a sadicilor ucigaşi, pe care i-am descris în detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Dar atentatele presupus comise de Ramírez Sánchez nu sînt datorate unui profil sadic-ucigaş. Sadicii ucigaşi nu comit atrocităţile de la distanţă şi nu de-a lungul unor perioade scurte de timp, atât cât durează un atentat. Asemenea piromanilor, ei le comit de la apropiere maximă, au satisfacţia morbidă a microscopului suferinţei fizice provocate, imposibil de înţeles de noi, oamenii simplii. De asemenea, viciul lor se poate întinde pe zile şi chiar săptămâni, până când victima moare în urma rănilor.

Dar, cea mai importantă diferenţă este aceea că sadicii ucigaşi îşi pun în practică viciul departe de ochii lumii, în buncăre izolate, cu foarte mici şanse de a fi depistaţi de autorităţi. Pentru asta ei au nevoie de proprietăţi vaste şi afaceri profitabile, stabilizate pe parcursul mai multor generaţii. De aceea ei sînt înconjuraţi de respectabilitate şi încredere din partea comunităţilor în care familia lor este inserată. Am explicat în detaliu în documentarul de mai sus cum constituţia psihopatologică a sadismului ucigaş se cristalizează pe o clasă socială dominatoare minoritară, instigatoare de crize umanitare care aduc profit, conform principiilor capitalismului descrise în acest secţiunea intitulată „Utilizarea camuflată a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii (…) din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Ilici Ramírez Sánchez nu vine dintr-o astfel de familie multigeneraţional înstărită, după cum după cum am arătat în această miniserie dedicată lui . Însă această aventură ar fi putut să-l manipuleze şi pe el şi pe familia sa din Venezuela spre a deveni una înstărită, în schimbul acestei imagini pe care ori şi-a asumat-o din start, conform ipotezei că ar fi agent CIA, ori faţă de care s-a obişnuit, conform celei de faţă.

Un personaj precum Ramírez Sánchez, venit din lumea latino-americană cea complexată de inferioritate faţă de Europa ar fi putut fi foarte uşor manipulat de către nişte agenţi infiltraţi în anturajul său. Prin manufacturarea probelor, el a ar fi putut fi astfel ţinut departe de opinia publică printr-o metodă foarte eficientă. El ar fi putut fi realmente condamnat de un complet de judecători pe baza acestor probe măsluite la 20 de ani de închisoare sau chiar pe viaţă; însă un spion sau un anumit funcţionar şantajat sau corupt din sistemul judiciar francez ar fi putut reuşi să-l elibereze din închisoare într-o zonă izolată, asemenea celei în care a fost exilat Napoleon. După cum am spus, CIA a mai folosit această stratagemă cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović, iniţial condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, şi apoi scăpaţi de închisoare la intervenţia ei directă.

Orice fel de încercare a lui Ramírez Sánchez de a-şi reface imaginea sau de a contesta condamnarea ar fi putut fi contracarată rapid de o nouă rundă de câţiva ani de închisoare. Analizând opţiunile, el a preferat să rămână ascuns, de teama unei noi condamnări. Spionajul civil i-ar fi putut oferi astfel o viaţă liniştită la bătrâneţe, refăcându-şi viaţa cu o nouă familie de care nu ştim nimic, şi eventual fiind chiar vizitat în secret de fiicele sale sau de membrii familiei sale din Venezuela. Aceştia ar fi putut primi compensaţii materiale şi pedepse tot în funcţie de agitaţia faţă de eliberarea celebrului lor membru. De fiecare dată când membrii familiei sale ar fi putut face câte un demers, pe lângă pierderea subită de bunuri materiale în contexte diferite, şi Ramírez Sánchez mai primea câteva luni de detenţie. Să ne imaginăm o discuţie la telefon sau chiar o întâlnire între ei în care Ramírez Sánchez le cere să nu mai întreprindă nimic, pentru că asta mai mult îi aduce neplăceri! Aşa manipulează spionajul civil demagogii dar şi dizidenţii pentru a-i convinge să acţioneze într-un fel sau altul. Regăsim aici celebrul sistem de pedepse şi recompense al însuşi dresajului, folosit şi în „terapia ABA”, şi aplicat iată şi la un nivel înalt. Aşa probabil că se întâmplă chiar acum cu Gheorghe Dincă şi familia lui, după ce nu s-a putut demonstra că el ar fi răpit-o pe adolescenta Alexandra Măceşanu .

Am avut şi eu câteva experienţe de acest gen, precum pierderea locuinţei şi distrugerea familiei sau furtul maşinii cu aprobarea de la nivel înalt precum Judecătoria, Parchetul sau CEDO pe care le-am considerat ghinioane până recent. Văzând însă ce au păţit şi alţi dizidenţi încep să cred că acesta e modul individual prin care spionajul civil manipulează dizidenţii. Un exemplu este pilonul principal al documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA” , Radu Moraru; în urma seriei de emisiuni de la postul B1 şi-a pierdut discret jobul şi de atunci lucrurile au început să ia o turnură neplăcut pentru el. Dintr-un ziarist de mare succes, şi Radu Moraru a fost treptat ruinat după ce a abordat tema lui decembrie 1989. Am colegi care au păţit la fel. Aceste metode sînt aplicarea la nivel de individ a ingineriilor sociale practicate la nivel general, pe care le-am descris în aceste documentare. Am să revin în detaliu la această temă într-un articol viitor.

Am arătat faptul că aşanumita autobiografie "L'islam révolutionnaire” înşelător scrisă din închisoare de Ramírez Sánchez, a fost oficial „completată” de ideologul de extremă dreaptă Jean-Michel Vernochet şi că această carte e un colaj . Dar, în acest colaj e posibil să fi intrat şi pasaje chiar scrise de el. La pagina 31 textul confirmă că la data publicării sale stătuse de 8 ani în închisoare, deci cel puţin acel capitol a fost scris în anii 2002-2003. După 8 ani de detenţie, în mod normal un deţinut şi-ar fi publicat gândurile şi reflexiile despre cum a ajuns acolo şi ce ar schimba dacă ar lua-o de la capăt. Dar textul din această carte are foarte puţine referiri la perioada de 10 ani în care Ramirez Sánchez ni se spune că ar fi produs acele atentate. În schimb, tema majoritar abordată în ea este invazia americană a Afganistanului din 2003. Am arătat anterior că această temă este o infiltrare ideologică în dizidenţa antirăzboi . Ea e posibil să fie plantată în acest text cu scopul denigrării dizidenţilor. Dar, dacă pasajele despre această temă chiar sînt scrise de Ramírez Sánchez, sau măcar o parte dintre ele, atunci asta e un indiciu că el se afla în libertate, şi avea acces la ştiri în loc să mediteze la ce a făcut greşit de a ajuns în detenţie, aşa cum fac în mod normal deţinuţii.

Un membru al anturajului său, care ar fi putut fi un spion CIA infiltrat în această ipoteză, este chiar soţia sa Magdalena Kopp. Am evidenţiat într-o secţiune anterioară o minciună gogonată despre numărul de răniţi al atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 , susţinută de ea în cartea „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos”, publicată în 2007 de către Deutsche Verlags-Anstalt. În 315 pagini Magdalena Kopp nu are niciun fel de amintire nostalgică faţă de relaţia ei cu Ramírez Sanchez. Aşa ceva se întâmplă fie din cauza pocăinţei religioase fie datorită unei traume suferită în acest timp. Cea mai traumatică experienţă despre care ea a vorbit în această carte este perioada de câţiva ani de închisoare. Dar, după ispăşirea pedepsei, aflăm că ea a continuat să fie aproape de el; prin urmare această experienţă nu a fost atât de traumatică. De asemenea, a locuit o perioadă alături de fiica sa Rosa în Venezuela, alături de familia lui Ramírez Sanchez, după cum se vede în prima fotografie din acest articol . Ca meserie ea era fotograf, însă o practica sporadic, fiind mereu în mişcare şi pe plecare. Profilul ei e ideal pentru racolarea în spionajul civil, deoarece această meserie îi putea asigura un venit stabil.

După modelul cărţii "L'islam révolutionnaire”, nici aceasta nu a fost scrisă numai de ea, după cum vedem încă de la începutul lecturii. Co-autoare la scrierea ei a fost licenţiata în filosofie şi sociologie, Hanne Reinhardt , născută la Marburg în 1980. A naibii coincidenţă cu „legătorul” al cărţii "L'islam révolutionnaire”, Jean-Michel Vernochet ! A naibii „precocitate pentru această fătucă; la 27 de ani, în 2007, cum a ajuns ea să coordoneze o carte foarte importantă, cu un personaj la care nu oricine avea acces…! Ce să faci cu unul ca mine, care nici astăzi nu am reuşit să-mi public „Dinamica psihologiei abisale” în format clasic, tipărit ! Noroc cu internetul ăsta …

Ei bine, această fătucă ar fi putut trage sforile pentru ca datele din cartea Magdalenei Kopp să îl arate exclusiv într-o ipostază negativă, la comanda spionajului civil. Exact aşa s-a întâmplat cu Jean-Michel Vernochet în "L'islam révolutionnaire”, după cum am arătat în secţiunea menţionată mai sus. Mică, mică, dar ridică…! Pe lângă Magdalena Kopp, alte personaje, inclusiv amantele sale, ar fi putut fi colaboratori ai CIA în manufacturarea imaginii lui Ramírez Sánchez, în sensul producerii acelor atentate sau al contrafacerii unor probe privind implicarea lui în ele.

Dezavantajul acestei ipoteze este acela că pare prea riscantă în a-l face pe Ramírez Sánchez un lider politic într-una dintre ţările Orientului Mijlociu. Numele lui a fost vehiculat în presă încă de la începutul celor 10 ani de atentate. Ar fi putut primi presiuni din partea familiei să se întoarcă de pe acest drum greşit, sau el însuşi şi-ar fi dat seama că acest drum îl va duce mai devreme sau mai târziu la închisoare. Ar fi avut timp să nege prin materiale video implicarea în acele atentate, pe care nici un lider politic important nu le-a acceptat, fapt recunoscut şi de dar şi de Magdalena Kopp în cartea sus menţionată, dar şi de John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”. Ambele cărţi descriu prigoana la care el a fost supus, fiind obligat să plece din ţările est-europene şi cele din Orientul Mijlociu, odată ce a ajuns notoriu în presa internaţională. O argumentaţie solidă cum că i s-ar fi înscenat acele atentate ar fi fost o îngroşare a crăpăturii de imagine pe care spionajul civil în special CIA o are în percepţia publică. Riscul unor costuri mai mari pentru acoperirea acestor potenţiale mărturii ar fi fost mult mai mare. Ar fi fost mult mai simplu infiltrarea directă a unui agent în aceste grupuri sociale în scop de denigrare. De asta, la fel cum spuneam în primul articol din această sub-serie dedicată lui Ramírez Sánchez, înclin să cred că a fost total controlat de CIA ca agent cu drepturi depline, nu doar manipulat de alţi agenţi infiltraţi în anturajul său.

Ce-i drept, ar putea exista totuşi o îmbinare a celor 2 ipoteze, în sensul că Ramírez Sánchez a fost într-adevăr un activist de stânga ajuns convertit în activist islamic în urma unor manipulări venite de la agenţi autentici şi capcane în care el ar fi putut fi atras. Pentru a nu contesta imaginea care i s-a făcut în presă, el ar fi putut fi mituit de CIA cu sume importante de bani şi ulterior ar fi putut deveni un fel de agent al lor. În toate aceste situaţii, astfel se poate explica prosperitatea familiei sale din Venezuela, în ciuda viziunii sale politice marxiste.

În ambele ipoteze, Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul este un produs al CIA, iar acele atentate sînt inginerii sociale de autosabotaj precum au fost cele de la Pearl Harbor şi 11 septembrie 2001, despre care am detaliat anterior . În aceste inginerii sociale Ramírez Sánchez are şi rolul o clonă dezinformaţională pentru imaginea lui Che Guevara. Diferenţa dintre ei e însă uriaşă. Che Guevara a rămas un militar de gherilă, nu un terorist amator aşa cum e imaginea lui Ramírez Sánchez. Am demantelat în anterior ideea că războiul de gherilă ar fi terorism amator , aşa cum CIA a manufacturat ideologic şi apoi răspândită propagandistic în ideologia oficială.

Ramírez Sánchez este o imitaţie de mâna a doua, ceva mai puţin dotat intelectual şi cu un mai slab spirit eroic, dar şi mai narcisic decât vestitul activist argentinian. Dar, iată că după o jumătate de secol „Carlos Şacalul” a fost uitat, însă Che Guevara rămâne un model pentru dizidenţii moderaţi. Popularitatea lui Che Guevara între spiritele nonconformiste din toată lumea capitalistă a rămas totuşi neschimbată în ciuda acestei inginerii sociale de denigrare. Există tricouri, filme, postere, cluburi, restaurante, hoteluri, străzi şi obiective turistice cu numele şi chipul său. De asemenea, există suspiciuni între susţinătorii săi cum că ar fi fost eliminat chiar de către CIA. Poate o să fac odată o investigaţie asupra vieţii lui, dar deocamdată mă mulţumesc să dau şi eu ca destul de probabilă această idee, în lumina altor intervenţii de acest gen în Iran (vestita operaţiune Ajax din 1953) sau America latină, printre care cea mai notorie este cea din Chile din 1973 .

Pentru mine Che Guevara nu este idealul de dizident, la fel cum nu sînt nici rezistenţii militari din OEP sau IRA. Modelele mele au fost şi vor rămâne Immanuel Kant, Michel Foucault sau Noam Chomsky, deşi ultimul a dat-o în bară în timpul plandemiei. Dar totuşi i-am apreciat lui Che Guevara spiritul rebel, neobedient, într-o lume fondată pe minciuni şi genocid. L-am folosit ca etalon într-un stencil spre miştocărirea unei alte clone demagogice locale a imaginii sale, preşedintele Traian Băsescu (cu celebra sa expresie „Iarna nu e ca vara”), care voia să pară un astfel de revoluţionar din nucleul Puterii.

Prin prezumtivele inginerii sociale, CIA l-a manufacturt pe Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul în cel mai fioros terorist amator din istorie, punându-i în cârcă aceste crime cu scopul de a-l denigra pe vestitul dizident latino-american pe care l-a clonat. Dintre ele, reţinem pe cea a minciunii implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981. Pe lângă minciunile din jurul acelui eveniment arătate într-o secţiune anterioară în detaliu , cea de faţă a arătat minciunile din jurul personajului indicat despre atentatele pe care l-ar fi comis. Toate acestea au manufacturat imaginea de genocidal a lui însuşi Ceauşescu, în urma căreia au murit peste 1000 de români în decembrie 1989, şi ducând ţara pe un drum ce ameninţă însăşi naţiunea română, după cum voi arăta în următorul capitol.

Fie că Ramírez Sánchez e un activist comunist pe care spionajul civil occidental l-a transformat într-o caricatură umană, fie că e un infiltrat CIA în comunismul european sau cauza arabă, sentimentul meu e că poveştile în care a fost implicat au fost parte dintr-un test pentru nivelul de credulitate al opiniei publice internaţionale faţă de aceste inginerii sociale. În momentul în care unii dizidenţi au început semnele de întrebare şi ideile lor au început să se impregneze în grosul societăţii, au început să curgă cu sentinţe pe viaţă în contul lui pentru crime comise cu zeci de ani în urmă, şi fără probe concludente. Apoi au urmat unele mai realist făcute precum Al Quaeda şi apoi ISIS, după cum am spus anterior. Probabil că încă de pe atunci s-a folosit în Occident politica protocoalelor SRI cu curţile de justiţie practicate până de curând în România, şi denunţate ulterior. Ne aducem aminte cum probele de la SRI erau ”strict secrete”, ceea ce însemna că sentinţa era deja dată de spionajul civil. Cum nici judecătorii nu aveau acces la ele, cu atât mai puţin pot eu să spun câte dintre ele erau cu probe reale şi câte erau cu probe manufacturate, aşa cum am descris în acea secţiune linkată mai sus din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Denunţarea acelor protocoale nu e şi certitudinea că aceste practici nu se mai practică, ci doar o altă promisiune, printre multele promisiuni mincinoase pe baza cărora funcţionează capitalismul.

Cam atât despre Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul”. Dacă vor apărea alte date voi reveni la acest subiect cu precizări. Reţinem din această serie de secţiuni minciunile cu privire la rolul său în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 dar, mai ales, cele care susţin implicarea lui Ceauşescu în acest atac. Cu acest articol închei şi sub-capitolul despre legăturile Securităţii cu alte agenţii de spionaj Occidental în manufacturarea de acţiuni în afara României. În următorul capitol voi aduce detalii despre cele manufacturate de acestea în interiorul României. Primul pe listă este greva muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 .

Gabriel Baldovin

Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost un infiltrat CIA în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.12. Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost un infiltrat CIA în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă

Pe parcursul acestei sub-serii de secţiuni am arătat destul falsitatea ideii cum că Ramírez Sánchez ar fi cine se spune în mass-media că este, la comanda spionajului civil. În prima secţiune din această sub-serie am arătat cum sistemul judiciar a acţionat ciudat, condamnându-l pentru cea mai uşoară crimă dintr-o serie uriaşă , ce se spune că le-ar fi comis. Apoi am arătat în în altă secţiune câteva minciuni uriaşe în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal” , editată de Arcade Publishing, Inc. în 2008 , recunoscută de autorul însuşi ca având date provenind în mare parte dinspre spionajul civil. În secţiunea precedentă am arătat că Ramírez Sánchez este o etapă într-un amplu produs de dezinformare publică produsă de spionajul civil occidental pentru combaterea militanţilor de gherilă şi apoi a dizidenţilor anticapitalişti. Din aceste minciuni gogonate face parte şi naraţiunea despre implicarea lui Ceauşescu în atacul din 21 Februarie 1981 o parte a sediului postului de radio Europa Liberă, pe care am demantelat-o în secţiunea cu acelaşi nume .

Aşadar, în aceste secţiuni am detaliat suficient despre implicarea spionajului civil în construirea imaginii lui Ramírez Sánchez ca terorist amator . Secţiunea de faţă încearcă să meargă în amontele acestei înşiruiri de minciuni profesioniste pentru a înţelege chiar şi superficial cum funcţionează agenţiile de spionaj civil şi a dezvălui secretul genocidal în care sînt învăluite.

Pentru a ne descurca în acest desiş dezinformaţional e nevoie de a pleca de la lucrurile absolut sigure sau foarte probabile. Există câteva fotografii cu Ramirez Sánchez în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”. La fel se pot vedea şi în cartea „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos” scrisă de Magdalena Kopp. Am postat şi eu unele dintre ele în articolele anterioare. Astăzi ele pot fi falsificate destul de uşor. Şi în 2008 se puteau falsifica, dar parcă fotografiile actuale îl atestă că el era în ele, o variantă de-a lui în tinereţe şi copilărie. Aşadar e destul de probabil ca aceste imagini cu el să fie autentice. Aflăm din ele o confirmare a naraţiunii oficiale cum că Ramirez Sánchez ar fi fiul cel mare al lui José Altagracia Ramírez-Navas din Venezuela, după cum am văzut şi în secţiunea precedentă. La pagina din această carte îl vedem cu fiii săi Ilici în stânga şi fratele său Lenin în dreapta.

La pagina 212 îl vedem pe Ilici Ramírez Sánchez alături de fiica sa Elbita, împreună cu soţia sa Magdalena Kopp.

Fotografiile şi scurtele secvenţe cu el filmate însă nu îl arată ca pe un macho, ci ca pe un dizident politic care a sărit calul şi a fost trimis provizoriu la închisoare. Optimismul său nu are nicio legătură cu deznădejdea unui condamnat pe viaţă. Modul în care ridică pumnul atestă conştiinţa unei fantomatice viitoare victorii politice mai curând decât realitatea sumbră a unei condamnări pe viaţă, la care ulterior se va fi adăugat şi alte două.

Şi în fotografia de mai jos îl vedem de asemenea într-o stare fizică şi emoţională pozitivă

Ei bine, entuziasmului vizibil de pe chipul său este o inconsistenţă psihologică cu starea în care se află de fapt. Iată limbajul corporal al deţinuţilor pe viaţă:

Iar starea lor psihică este mai curând asta

O astfel de stare se explică în două posibilităţi, diametral opuse:

1. Ramírez Sánchez şi-a pierdut minţile, respectiv are vreo schizofrenie, episod maniacal din tulburarea bipolară sau vreo boală neurologică ;
2. Nu se află de fapt în detenţie pe viaţă, ci pozează în deţinut.

La pagina 201 din cartea lui John Follain îl vedem pe tatăl său José Altagracia Ramírez-Navas ţinând mândru poza lui Ilici la primul său proces, în urma căruia a fost trimis la închisoare în Franţa pentru presupusa ucidere a celor 2 poliţişti francezi, Jean-Marc Herranz şi Guillaume Donatini, în data de din 27 iunie 1975 la Paris, amintită în prima secţiune din această sub-serie.

Aceeaşi atitudine o are şi fiul său în fotografia la care privea tatăl, publicată la pagina 221.

În această imagine surprinde lipsa sa de îngrijorare, ceea ce ar trebui să arate orice părinte, faţă de situaţia fiului său din acel moment. Aliniatul 11 din articolului 221-4 din Codul Penal Francez spune că uciderea unor funcţionari din poliţie se pedepseşte cu închisoare pe viaţă. Figura lui arată mai curând mulţumire. Dacă ar fi fost şi el vreun activist civic, atunci reacţia sa ar fi avut sens. Însă José Altagracia Ramírez-Navas este un personaj inexistent în activismul politic venezuelean şi internaţional, după cum arată Google, deşi cartea lui John Follain şi mass-media îl dă ca un avocat milionar şi prosper om de afaceri zonal. Dar el pare mai curând cunoscut datorită isprăvilor fiului.

Cum pot fi explicate astfel de ciudăţenii? În primul articol dedicat lui Ramírez Sánchez am prezentat două ipoteze care constituie titlul acestui articol, respectiv că el ar putea fi un agent CIA infiltrat în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă sau o victimă a dictaturii capitaliste cu scopul de a-i crea o imagine mult mai întunecată decât e într-adevăr. Acest articol analizează plusurile şi minusurile primei ipoteze. În această ipoteză el chiar a comis acele atentate de care e acuzat, asemenea infiltraţilor în protestele de stradă pe care i-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” . Scopul acestei infiltrări a fost acela al subminării ideologiilor acestor mişcări, prin asocierea lor cu crizele umanitare în percepţia publică şi astfel cu denigrarea lor. În acest caz, deşi condamnat şi oficial deţinut, cumva Ramírez Sánchez e liber şi doar nouă, opiniei publice ni se creează iluzia dezinformaţională că ar fi închis. Astfel poate fi explicat lipsa de agitaţie şi veselia lui şi a familiei sale, luând modelul acelui detectiv de poliţie care s-a prins că DST organizase răpirea lui Virgil Tănase din lipsa de agitaţie a acesteia în convorbirile telefonice interceptate .

În această ipoteză CIA nu l-a băgat la închisoare pe Ramírez Sánchez sau l-a scos de acolo precum a făcut cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović. Aceştia iniţial au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, în urma unor dovezi despre implicarea lor în instigarea sângeroaselor războaie din acest spaţiu geografic. Apoi CIA a solicitat clemenţă faţă de ei, pe motiv că sînt buni colaboratori şi astfel au scăpat de închisoare …

Acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla şi cu Ramírez Sánchez 20 de ani mai devreme. El ar fi putut avea sarcina de comite acele atentate, după care a primit o condamnare fictivă într-un proces bizar, unde presa independentă nu are acces şi pentru care nu există dovezi certe decât câteva desene făcute într-o sală de judecată, ca singură mărturie, pentru că nici în justiţia dictaturii capitaliste nu e voie cu aparat foto/video.

Când văd astfel de desene cu personaje dintr-un proces, pentru care Ju$titia a instituit regula de a nu fi fotografiate sau filmate, intru la bănuieli, inclusiv acolo unde „democraţia” şi-a făcut cea mai strălucitoare reclamă. Faptul că procesul lui O.J. Simpson s-a putut transmite în direct prin televiziune, arată că temerea de represalii din partea apropiaţilor condamnaţilor e cam nejustificată. Dacă acei membri ai noii inchiziţii tot îşi pun robe şi peruci, atunci ar putea să-şi pună şi nişte măşti iar noi, cetăţenii simpli, să vedem desfăşurarea unui astfel de proces cu implicaţii sociale generale. Dar iată că această regulă medievală n-a mai fost valabilă şi atunci, în cazul lui O.J. Simpson, când SUA stătea pe un butoi de pulbere. În cazul lui Ramírez Sánchez acest lucru nu s-a întâmplat şi vedem aceeaşi cutumă a prezenţei unui desenator în sală dar nu şi a unui cameraman.

O astfel de situaţie trebuie să ne deschidă posibilitatea ca în locul lui Ramírez Sánchez să fi fost o sosie, pe care nu o putem distinge de original în acel desen. Veselia sa cât şi a tatălui din fotografiile menţionate mai sus se poate bine explica prin această ipoteză, deşi ea se poate explica şi printr-a doua, după cum vom vedea în următoarea secţiune.

Cel mai important indiciu pentru ipoteza că Ramírez Sánchez ar fi agent CIA este macazul pe care el l-a făcut dinspre activismul de stânga către cel arab. Nici un activist de rangul lui nu a făcut un astfel de rabat nici dintr-o parte nici din alta. Cele două acţiuni politice au un punct comun, respectiv rezistenţa în faţa eugeniei capitaliste. Însă pentru militanţii religioşi arabi eugenia are aspect de ocupaţie israeliană. Am afirmat şi în documentar dar şi în articolele scrise pe platforma Baldovin Opinius sau pe Baldovin Concept că ideologia comunistă este un capitalism uşor, de secol 18. Dar fundamentaliştii religioşii arabi au o mentalitate clasică, preindustrială, de supunere fără abatere faţă de superiorul ierarhic. De aceea tema comunistă nu a avut rezonanţă în spaţiul arab ci acolo unde capitalismul sălbatic s-a impus deja în secolul 20 peste forme clasice, feudale. Ştim că liderii arabi au avut relaţii amicale cu cei comunişti, în special cu Ceauşescu. Dar n-au împrumutat de la ei ideologa comunistă şi n-au pus-o în practică în propria ţară. Partidele de care s-au apropiat sau în care au activat nu au avut program politic comunist.

Faptul că Ramírez Sánchez a cotit-o spre activism arab dinspre cel comunist nu are sens din punctul de vedere al evoluţiei personale a cuiva. Aşa ceva are aspect de inconsistenţă psihologică, ce se regăseşte la oamenii supuşi nu la liderii politici aşa cum a fost Ramírez Sánchez. Am oferit multe exemple de inconsistenţă psihologică la demagogi sau în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .

Dar aşa cum e prezentat în cartea lui John Follain sus menţionată şi cea a Magdalenei Kopp, personalitatea lui Ramirez Sánchez nu se potriveşte cu niciunul dintre aceste profiluri psihologice. Stilul lui de viaţă încă din tinereţe nu este nici pe departe unul comunist şi nici tradiţionalist patriarhal arab, ci într-adevăr al unul copil de bani gata burghez, care se poate implica în anumite mişcări politice pentru a-şi camufla acolo sadismul, nevoia de violenţă. John Follain scrie în această carte că Ramirez Sánchez ducea la Moscova o viaţă de boem burghez, cu excese de alcool, tutun şi femei. Plătea prostituate pentru sex excentric. Acelaşi lucru se vede de mai multe ori în film. Este exmatriculat în 1970 (pagina 32), după scandaluri cu autorităţile locale şi universitare*. Acest stil de viaţă e mai curând specific burgheziei decât comuniştilor, care aveau un puternic ataşament patriarhal, tradiţionalist.

Dar această cotitură în militantismul lui are sens în campania generală a CIA de denigrare a spaţiului comunist est-european. Agenda lui Ramírez Sánchez s-a schimbat după racolarea unor spioni precum generalul Pleşiţă în România, şi cu întreaga poveste despre misiunea lui Haiducu despre care am detaliat în cele două două secţiuni anterioare . Am amintit deja despre racolarea spionilor sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović, şi scăparea lor de închisoare la vorbele CIA. Aşa s-a întâmplat şi cu o bună parte din KGB-işti care nu au mişcat un deget pentru a restitui URSS la forma iniţială, odată cu puciul şefului lor din anul 1992. Putem întrevedea faptul că după racolarea spionilor cheie din spaţiul est-european, lui Ramírez Sánchez i s-ar fi putut da agenda arabă, pregătindu-se încă de atunci locul altor catastrofe umanitare, după ce s-au epuizat cele din spaţiul est-european.

Acest rol de terorist dat lui Ramírez Sánchez a funcţionat exact până în 1985, când a fost tras pe linie moartă şi trimis în spaţiul arab pentru a găsi acolo „prieteni”, viitoare ţinte ale spionajului civil occidental. Probabil că dizidenţii politici nu au crezut la fel ca şi mine în atotputernicia sa, şi au început să pună întrebări cum de Che Guvara a fost eliminat în America Latină cea „incontrolabilă”, iar Ramírez Sánchez nu era prins de 10 ani în Europa. Până la urmă a fost într-adevăr prins şi scos pe linie moartă, iar în locul lui s-a construit o naraţiune ceva mai credibilă, Osama Bin Laden şi Al Queda. După cum am detaliat anterior , şi această temă a fost trasă pe linie moartă după ce s-au văzut semnele implicării spionajului occidental în atacul de la 11 septembrie. A urmat apoi o inginerie socială şi mai realistă, ISIS, care a avut exact aceeaşi soartă precum celelalte.

Singura condamnare a lui Ramírez Sánchez a fost doar cea de închisoare pe viaţă pentru presupusa ucidere a celor 2 poliţişti francezi. Abia după aproape 15 ani a venit şi cea de-a doua, fapt ce pune mari semne de întrebare. Însă acest atentat în urma căruia a fost condamnat prima dată are o uriaşă doză de fantastic, după cum se poate citi la pagina 80 din cartea lui John Follain. Deşi ei făceau o investigaţie, niciunul nu purta la el armă, şi astfel Ramírez Sánchez i-ar fi ucis fără să întâmpine nicio rezistenţă.

Ancheta nu are loc în sediul poliţei, cum se face de obicei, ci chiar în încăperea în care Ramírez Sánchez ţinea o petrecere. În mod normal suspectul e invitat în sediul poliţiei pentru anchetă. Anchetatorul nu vine în locuinţa suspectului să îl confrunte cu o minciună, care e foarte probabil să se termine cu o condamnare. Acesta poate încerca astfel de tentative de a scăpa de sub urmărire. Dacă suspectul refuză să se prezinte la sediul poliţiei, atunci e arestat preventiv de o echipă de intervenţie, nu anchetat în afara sediului.

La ora 01.06 din varianta lungă a filmului „Carlos the Jackal” (2010) vedem cum cei doi poliţişti pleacă fără pistol pentru că ar fi o misiune de rutină, dar cu intervievarea unor oameni apropiaţi de „cauza palestiniană”… Scena uciderii celor doi are o mare doză de neverosmil. La minutul 33 din varianta scurtă şi ora 01.15 din cea lungă (episodul 1) aceştia duc un martor spre a fi confruntat cu Ramírez Sánchez şi sînt împuşcaţi toţi 4 (mai era o persoană pe lângă ei) , ca nişte poliţişti începători. Niciunul nu a ripostat precum armatele vietnameze faţă de Rambo în filmul cu acelaşi nume. Scena e prost gândită ca şi ca regie; odată cu împuşcăturile, 6-7 amici de care Ramírez Sánchez era înconjurat la o petrecere, dispar ca prin minune, acesta rămânând singur.

Acest film este într-adevăr unul de ficţiune, dar aşa ceva e prea tras de păr; ca poliţist într-o ţară capitalistă cu acces la arme, te aştepţi ca un potenţial criminal să aibă armă asupra lui. Aşa ceva este una din multele minciuni gogonate ţesute în jurul lui Ramírez Sánchez. Condamnarea în urma acestei presupuse duble crime a venit în urma unui proces stalinist, fără probe. Martorii sunt rude ale cei doi poliţişti care îşi descriu durerea pierderii lor, dar nu circumstanţele în care apropiaţii lor au murit.

După cum am spus în prima secţiune din sub-seria dedicată lui, , ju$tiţia nu a făcut nimic în restul de atentate pe care se presupune că le-ar fi comis. Spuneam acolo că în presupusa sa carte autobiografică intitulată „L'islam révolutionnaire” ,el admite de unul singur la pagina 248 că s-ar afla şi în spatele deturnării spre Entebbe (Uganda) a unui avion Air France cu 248 pasageri la bord, în data de 27 iunie 1976. Cu toate acestea, abia la 28 11 2010 îl vedem din nou adus în faţa instanţei pentru altă serie de atacuri cu bombă de la începutul anilor 1980. Acest eveniment are aspect de za dezinformaţională la lamentările unor dizidenţi politici faţă de ciudăţeniile din cazul lui.

Articolul „Carlos the Jackal denounces latest France terror trial” publicat de BBC . spune că Ramírez Sánchez ar fi negat acuzaţiile pentru atentatul de la ambasada Franţei din Haga din 13 septembrie 1974. Dar ce să mai credem în acest haos dezinformaţional în ceea ce-l priveşte?

Fiecare dintre aceste două ipoteze au puncte puternice şi puncte slabe. Principalul punct slab al acestei prime ipoteze este faptul că nu există dovezi clare care să-l incrimineze pe Ramírez Sánchez împreună cu ţintele sale denigratoare. El ar fi trebuit chiar să îi înregistreze audio sau chiar video pe cei destinaţi spre a fi denigraţi, respectiv ofiţeri din spionajul comunist sau lideri locali. Dacă ar fi reuşit aşa ceva, atunci nu mai era nevoie de ingineria Bin Laden şi nici ISIS, deoarece s-ar fi găsit acolo dovezi. Aceste dovezi s-au manufacturat ulterior , după cum am arătat în articolul anterior.

Apoi şansele unei asemenea misiuni ar fi fost totuşi mici. Atât contra-spionajul comunist cât şi cel arab erau destul de dezvoltate pentru a se feri de un astfel de cal troian precum Ramírez Sánchez. Investiţia în el ar fi fost una cu mici şanse de izbândă. Nu banii ar constitui problema, deoarece spionajul civil are buget nelimitat pentru realizarea unor astfel de inginerii. Problema ar fi fost camuflarea unui astfel de om. El ar fi trebuit să fie şi protejat întreaga viaţă pentru a nu cădea în mâinile unor bănuitori şi apoi torturat pentru a spune detalii despre misiunea lui. Un astfel de agent ar fi putut aduce uriaşe deservicii spionajului civil global, dezvăluind tehnicile de lucru ale CIA şi succesul unor inginerii sociale viitoare, precum războiul civil instigat prin dezinformări în decembrie 1989 la noi sau sângeroasele războaie iugoslave. Apoi CIA nu-şi expune astfel deliberat agenţii decât atunci când ei sînt descoperiţi de societatea civilă, cum a fost cazul cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović amintiţi mai sus.

Nu în ultimul rând, CIA preferă să instige crizele umanitare prin mâinile altora, nu prin forţele proprii. Atunci când o face, atât persoanele care trag sforile cât şi instrumentele de lucru nu sînt aflate de opinia publică. Am arătat în documentar la minutul 25 cum a fost extras din viaţa publică spionul Christoph von Bezold după ce a fost prins la Bihac instigând războiul din Bosnia. Forţa spionajului civil constă în puterea de a manipula oameni care nu fac parte din agenţie sau din alte agenţii omoloage din alte ţări. Ramírez Sánchez şi familia lui puteau fi acest gen de oameni, după cum voi arăta în următoarea secţiune .

* În „L'islam révolutionnaire” declară că a plecat de unul singur pentru mai multă acţiune revoluţionară, dar asta nu înseamnă mai nimic în contextul în care ambele cărţi sînt pline de minciuni.

Gabriel Baldovin

Minciuni şi absurdităţi în naraţiunea oficială despre Ilici Ramírez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”)

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.11. Minciuni şi absurdităţi în naraţiunea oficială despre Ilici Ramírez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”)

În cartea sa „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal” John Follain îl prezintă şi pe José Altagracia Ramírez-Navas, tatăl lui Ramírez Sánchez. Dar, deşi ar fi fost un avocat milionar, dar şi un magnat al petrolului din acea ţară, ca prin minune, José n-a lăsat nicio urmă vizibilă în istoria acestei ţări decât nişte articole sporadice de presă. Şi, mai mult decât atât, el şi-ar fi sabotat condiţia socială, fiind şi un comunist radical. În această carte la pagina 28 John Follain scrie că Ramírez Sánchez ar fi studiat la Moscova, fapt ce l-a făcut să le dea celor 3 copii câte un prenume luat de la celebrul lider comunist rus Vladimir Ilich Lenin, de la care Ramírez Sánchez ar fi primit un pe al doilea.

Ce-i drept, aceste materiale nu spun în ce fel de monedă ar fi fost José Altagracia Ramírez-Navas milionar. Venezuela a fost la un moment dat recunoscută ca fiind ţara cu cea mai mare inflaţie din istorie, cu preţuri care se schimbau de câteva ori în decurs de o zi. Oamenii mergeau literal cu roaba de bani să cumpere produse. Era mai grea masa monetară decât cea a produselor, inclusiv decât hârtia igienică, fapt ce a constituit un subiect de glume şi meme-uri pe internet. Cam toţi erau milionari în propria monedă atunci. Dar John Follain sugerează că José Altagracia Ramírez-Navas deţinea milioane de dolari. Un avocat milionar în dolari într-o ţară unde statul de drept n-a funcţionat şi încă nu funcţionează, cu o istorie frământată de dictaturi, dizidenţi trimişi la închisoare, asasinate, şi lovituri de stat pare o altă poveste de adormit naivii.

La pagina 268 din cartea „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos”, publicată în 2007 de către Deutsche Verlags-Anstalt, îl vedem pe José alături de nepoata sa, Rosa cu care Magdalena Kopp s-a dus în Venezuela spre a locui o perioadă. Acest spaţiu nu pare unul public, după cum vedem în mobilierul de grădină din stânga imaginii. De asemenea, fetiţa se joacă cu o jucărie specifică interiorului unei proprietăţi, unde există acces la apă. În articolul precedent îl vedem îmbrăcat la costum, însă aici se vede că omul aparţinea clasei mijlocii spre cea inferioară, tipic pentru militanţii comunişti din ţările sărace sau în curs de dezvoltare. Îl vedem prost îmbrăcat, fără ceas (gadget specific milionarilor şi atunci), cu ochelari banali, mobilier ieftin şi un zid neamenajat, cu o ţeavă de gaze sau de apă deasupra, într-o proprietate de clasă mijlocie mai curând decât una specifică unui milionar.

O simplă căutare în internet a celor mai bogaţi oameni din Venezuela nu arată niciun José Altagracia Ramírez-Navas în această poziţie . Asta pentru că în anii 1970, când CIA pregătea această mistificare a lui „Carlos Şacalul”, dezinformatorii de atunci nu şi-au imaginat că internetul va ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare încât să fie expus public un top al bogaţilor din toate ţările.

La fel este şi povestea servită opiniei publice cum că, în loc să se ocupe de afacerile familiei, Ramirez Sánchez ar fi fost trimis să studieze la Moscova ideologia comunistă despre cum propria avere trebuie confiscată de proletari şi cum aceştia ar trebui să-i tortureze familia, conform principiului „dictaturii proletariatului”, definitoriu pentru comunism. Apoi, în loc să îşi trăiască liniştit viaţa de fiu de milionar, asemenea lui Osama Bin Laden, altă construcţie dezinformaţională , Ramirez Sánchez ar fi început să atace obiective occidentale, riscându-şi astfel libertatea dar şi securitatea personală. În filmul „Carlos the Jackal” (2010) îl vedem ameninţat cu pistolul de propriul partener în crimă (ora 01.41-episodul 1) , riscându-şi astfel viaţa. Apoi, în scena imediat următoare, acest personaj totuşi trece subit de la ameninţare la continuarea colaborării şi, la ora 01.42 spune că însuşi Saddam Hussein ar dori să colaboreze cu el pentru o astfel de crimă plătită. Am analizat deja minciuna portretizării lui Saddam Hussein ca terorist amator într-o secţiune anterioară .

Aceste absurdităţi în naraţiunea oficială au rolul de a caricaturiza şi chiar denigra comuniştii occidentali în special cei americani. Unii dintre ei provin din familii înstărite şi suferă de negativism isteric, cu comportamente satrapice atât în familie cât şi în anturaj. Cei mai moderaţi au carieră artistică şi, prin urmare, au o anumită influenţă în opinia publică. Pentru a-i contracara, CIA a venit cu acest mit caricatural supradimensionat al lui Ramirez Sánchez, care apoi a fot extins şi asupra unor lideri comunişti din Europa de Est, aşa cum apar în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa pe care am analizat-o de asemenea într-o secţiune anterioară . Deşi opinia publică este sedusă de producţiile artistice ale acestor comunişti sau chiar nonconformişti politici occidentali , totuşi le detestă comportamentul abuziv, după cum vedem din scandalurile cu câte o vedetă care calcă strâmb şi se poartă urât cu o persoană simplă. În urma unor astfel de scandaluri publice unii fani devin contestatari aprigi şi denigratori ai foştilor idoli, iar revistele de scandal prosperă.

Exact acest sentiment este exploatat de imaginea lui Ramirez Sánchez, prin manufacturarea simpatiilor politicilor de stânga, atunci favorabile omului simplu, spre a fi asociate cu astfel de fiţe neo-burgeze ale vedetelor. Însăşi porecla sa „Carlos Şacalul” face referire la un animal detestat în cultura americană, subiect cunoscut profesioniştilor din arta contemporană. Aşadar imaginea lui „Carlos Şacalul” este un construct de manufacturare dezinformaţională cu dedicaţie americană, în sensul subminării ideilor de stânga şi promovării culturii neo-sclavagiste a „visului American”, pe care am descris-o în secţiunea „Redefinirea sclaviei conform modificărilor ei moderne (…) ” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

După cum am amintit anterior, însuşi numele de „Carlos” este un mare semn de întrebare că se minte ceva în ceea ce-l priveşte. Partenera sa, activista de extremă-stângă Magdalena Kopp, scrie la pagina 76 în cartea sa menţionată mai sus, că numele de Carlos ar fi fost dat de presă. Ciudat este că ea însăşi îl foloseşte atât în titlu cât şi constant pe parcursul cărţii. Dimpotrivă, numele Ilich nu apare decât de 5 ori în această carte. În cartea „L'islam révolutionnaire” , înşelător prezentată ca scrisă de el, Ramirez Sánchez îşi reconfirmă ataşamentul faţă de valorile comuniste. În acest caz de ce nu şi-a asumat însuşi prenumele Ilici dat de tatăl său?

Începând de la pagina 201 Kopp povesteşte că ea, Ramirez Sánchez şi mama acestuia au avut o perioadă de convieţuire împreună în aceeaşi locuinţă. Putem paria că mama sa nu îl striga Carlos, ci altfel. În general nurorile îşi apelează soţii sau iubiţii exact cu prenumele folosit de mamele lor. Faptul că Magdalena Kopp nu scrie despre el cu un astfel de prenume e un mare semn de întrebare despre însuşi rolul ei în construcţia acestei imagini a lui Carlos Şacalul. O să revin într-un articol viitor la această temă. Folosirea de alte nume decât cele materne este o practică a spionilor sau celor care vor să o rupă cu tradiţia familială. Ramirez Sánchez pare să fie un familist, din câte se vede din aceste fotografii. De ce nu şi-a impus el propriul prenume folosit de mama sa?

Să nu ne imaginăm că această poreclă ar fi fost folosită în anturajul său! Cum ar fi ca unul precum Yasser Arafat sau Saddam Hussein l-ar suna s-o pună de-un atentat: „Alo, Carlos! Şacale, am nevoie de tine într-o misiune…” Asta e o vrăjeală dezinformaţională a spionajului civil pentru opinia publică. Şi, cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi românii, am cam crezut-o până astăzi.

În cartea lui John Follain menţionată mai sus se spune la pagina 59 că Ramirez Sánchez ar fi folosit un paşaport peruvian fals cu numele de Carlos Martinez Torres, de unde i s-ar trage numele de Carlos. Acelaşi lucru e susţinut la minutul 28 a variantei scurte a filmului „Carlos the Jackal” (2010) . Wikipedia spune că numele complet ar fi fost „Carlos Andres Martinez Torres” şi publică poza cea mai cunoscută cu el , susţinând că ar fi poza paşaportului său fals, dar nu se publică întreg paşaportul.

În articolul „Carlos the Jackal interview: “I am a Sunni Muslim. I am a Stalinist communist (…) , publicat de Protothema în 2020 citim un posibil interviu cu el, în care această variantă e respinsă, iar porecla e îndreptată exclusiv către presă. Aflăm din acest posibil interviu că numele său palestinian ar fi Saleem Muhammad. Am găsit o imagine cu cartea sa de identitate cu numele său real, dar aşa ceva ar putea fi de asemenea un fals.

Atât în cartea lui John Follain cât şi a Magdalenei Kopp se spune că Ramirez Sánchez avea o mulţime de paşapoarte false, unele fiind chiar diplomatice. Cum se face însă că, dintre toate acele posibile nume, el a rămas cu cel de Carlos? Şi chiar dacă el ar fi preferat alt prenume, de ce presa l-ar fi numit Carlos? De ce nu l-ai denumi simplu Ramirez Sánchez? E mai greu de pronunţat sau cum? Carlos ar fi mai uşor de către vorbitorii de limbi germanice? Răspunsul la aceste întrebări constă în faptul că e foarte probabil ca el să nu aibă control asupra propriului nume, după cum nu a avut control asupra presupusei sale cărţi autobiografice „L'islam révolutionnaire” pe care am analizat-o în două secţiuni anterioare .

Dar, după cum deja am amintit anterior, porecla sa este manufacturarea în realitate a personajului principal (fictiv) din romanul lui Frederick Forsyth „Ziua şacalului” (The Day of the Jackal”). Scopul acestei manufacturări a unui personaj de roman are exact rolul de penetrabilitate maximă în conştiinţa publică internaţională a mitului lui Ramirez Sánchez. Fiind un produs al spionajul civil, după cum am arătat în această miniserie dedicată lui, în special în secţiunea precedentă, imaginii sale trebuia să i se dea o formă credibilă, penetrabilă mitologic în conştiinţa publică. Spionajul civil nu poate crea aşa formă pentru că îi lipseşte creativitatea artistică, fiind o ierarhie militară strictă. Însă observăm că i-a făcut o copie a personajului acestui roman. Presa doar a repetat papagaliceşte un produs finit preluat dinspre spionajul civil. În acelaşi fel, în zilele noastre spionajul civil a instituit artificial o stare de urgenţă medicală ce a dus la închisoare la domiciliu în urma unui virus (SARS-COVII) cu periculozitate uşoară precum a celui gripal , în urma unui construct teoretic făcut din amestecul dintre simptomatologia ipohondriacă descrisă general de psihopatologie şi comportamentul disperat al unei societăţi cuprinse de o pandemie extrem de gravă, preluat din filmele cu temă pandemică în special din „Contagion”.

Numărul de minciuni cu care a fost construit mitul Ramirez Sánchez alias „Carlos Şacalul” îmi pare cel mai prost construit proiect dezinformaţional din istorie, depăşind cu mult minciunile comuniştilor despre recordurile de producţie publicate în presa propagandistică. În acest context, minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă din 1981 pe care am analizat-o în acest articol , independent de minciunile din jurul lui Ramirez Sánchez , pare şi mai goală de conţinut acum, odată cu aceste informaţii.

În următoarea secţiune voi analiza una dintre cele două ipoteze lansate la începutul acestei sub-serii dedicată lui Ramírez Sánchez, respectiv aceea că el ar fi un agent CIA infiltrat în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă

Gabriel Baldovin

Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) un produs al spionajului civil

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.10. Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) un produs al spionajului civil

În ultimele 3 secţiuni despre Ramírez Sánchez am văzut în primul rând minciuni gogonate construite de către instituţiile represive în frunte cu spionajul civil, aşa cum le-am indicat în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal” , editată de Arcade Publishing, Inc. în 2008 . Apoi am văzut erori grosolane şi formulări absurde şi contradictorii în culegerea de interviuri, mărturii şi reflecţii înşelător prezentată ca fiind scrisă de el, numită „L'islam révolutionnaire”, publicată în 2003 de „ÉDITIONS DU ROCHER Jean-Paul Benrand . În secţiunea anterioară am descris distorsionări absurde ale celor mai verticale idei dizidente, în scop de denigrare din această carte.

Nu în ultimul rând, am văzut reacţii anormale ale însuşi sistemului judiciar faţă de crimele pe care se spune în mass-media că le-ar fi comis , dar care n-au fost anchetate oficial şi pentru care n-a primit pedeapsă. Acest fapt mă duce cu gândul la „iertarea” de care au avut parte anumiţi criminali de război şi instigatori de crize umanitare tragice. Despre ei am spus la nivel mediu de detaliu începând de la minutul 59 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Am reluat tema la un nivel mai mare de detaliu în ceea ce îi priveşte pe marii criminali de război japonezi cu care s-a construit de fapt capitalismul postbelic nipon, deşi ei au fost direct responsabili pentru instigarea populaţiei la devastatorul război împotriva SUA, aşa cum se poate vedea la ora 01.05 din cel numit „Cea mai mare crimă din istorie” .

Aşa că avem indicii că ceva foarte dubios s-a întâmplat în jurul lui Ramírez Sánchez. Pentru a ne face o părere cât mai coerentă referitor la cine e acest om în acest imens hăţiş de minciuni va trebui să trecem printr-o analiză a însuşi fenomenului „terorism”, aşa cum a fost el mediatizat începând din anii 1970, până de curând, când opinia publică nu mai acceptă această naraţiune şi tema aproape că a dispărut. Ultimul atentat care a şocat lumea a fost cel din 2015 asupra revistei Charlie Hebdo.

Într-o secţiune anterioară am combătut extinderea noţiunii oficiale de „terorism” (pentru care eu folosesc sintagma „terorism amator”) ca extinsă asupra rezistenţei de gherilă împotriva instituţiilor represive în frunte cu armata şi terminând cu cele demagogice precum Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul sau ambasadele . Această operaţiune de extindere a noţiunii „terorism” dinspre civili către profesioniştii războiului este o manevră dezinformaţională menită să combată principala piedică asupra hegemoniei militare americane. Originea acestei tehnici militare este fenomenul Kamikaze din războiul din Pacific. Această armă a fost şi încă este aproape imbatabilă. Deşi flota maritimă japoneză fusese distrusă încă din 1943 şi războiul din Pacific se îndrepta spre un sfârşit previzibil în contextul superiorităţii nete a tehnologiei militare americane, pe 25 octombrie 1944 armata japoneză lansa această armă incredibilă cu care a întors soarta războiului.

Cu toată superioritatea tehnologică a flotei SUA, 2000 de piloţi kamikaze nu doar că o puteau distruge, dar puteau continua războiul inclusiv pe teritoriul SUA. Aşa ceva ar fi fost un adevărat dezastru pentru întreaga societate americană, inclusiv pentru marii industriaşi şi bancheri, nu doar pentru militari. Însă, spre deosebire de alte armate, armata SUA avea în spate un puternic aparat de spionaj şi totul era sub control din culise. Aceşti manipulatori profesionişti au luat în calcul orice variantă, inclusiv înfrângerea în războiul convenţional în faţa dârzeniei japoneze. Chiar dacă războiul nu ar fi mers conform planului, autorităţile SUA aveau deja un prim as în mânecă, şi anume bomba atomică. După cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” începând de la minutul 29, ajutorul oferit lui Hitler de către marii industriaşi şi bancheri americani a fost o capcană în care el a fost atras să creadă că poate institui un mare imperiu în Europa şi în lume. La fel s-a făcut şi cu amiralul japonez Isoroku Yamamoto, artizanul atacului de la Pearl Harbor, şcolit în prealabil în tehnicile marinei militare la Universitatea Harvard din SUA , despre care am detaliat la ora 01.12 din acest documentar. Nici unora şi nici altora nu li s-a spus nimic despre faptul că războiul era deja câştigat cu această nouă armă letală.

Ăsta e capitalismul! Ăsta e spiritul reclamelor mincinoase , aplicat la nivel metasocial! La fel a păţit şi Ceauşescu: întâi a fost invitat la întâlniri cu preşedinţii Nixon, Ford, Carter şi cu însuşi stăpânul lor, David Rockefeller, înainte să i se manufactureze ingineria socială din decembrie 1989. Aşa se întâmplă cu înşişi copii seduşi mincinos de cultura „Visului american” , care pentru cei mai mulţi înseamnă un coşmar deoarece duce la epuizare prin muncă şi la depresie pe termen lung.

Cel de-al doilea as în mânecă al SUA a fost grupul de spioni locali japonezi ce colaborau cu FBI, şi care au instigat populaţia civilă şi în special ultranaţionaliştii japonezi la începerea unui război cu SUA, despre care am detaliat la ora 01.05 din „Cea mai mare crimă din istorie” . Ei au fost scoşi în faţă de către comunitatea pro-occidentală din Zaibatsu pentru a crea acest război, favorabil întregii pături de industriaşi şi bancheri din lume. Fiind subordonaţi dinastiilor Rockefeller, Morgan şi a comunităţii de bogaţi americani, Zaibatsu au fost păpuşarii din umbră prin care aceşti ultranaţionalişti japonezi au primit puterea şi au instigat astfel războiul început în 1941. Apoi, în 1945 tot ei au avut misiunea opusă, de data asta, de a face presiuni asupra împăratului să oprească războiul şi să capituleze. O astfel de măsură a fost o auto-sabotare a redutabilei arme a piloţilor kamikaze, care întorseseră soarta războiului din Pacific.

Fără aceşti aşi ascunşi în mânecă SUA ar fi pierdut războiul, în ciuda superiorităţii tehnologiei militare americane. Dintre cei doi aşi, se distinge cel al spionajului cu care s-a putut controla direct societatea japoneză. Doar cu bombele atomice SUA nu ar fi putut câştiga acel război în Pacific versus kamikaze. Marea majoritate a japonezilor erau dispuşi să moară mai curând decât să se predea, după cum au arătat sinuciderile localnicilor de pe insulele cucerite de americani în acel război. Soldatul american era departe de acest eroism. Vrăjeala din filmul „Ultimul Samurai” este o dezinformare la care actorul din rolul principal a avut state vechi şi în alte campanii similare . Cei mai mulţi se înrolaseră în războiul 2 mondial pentru a scăpa de grijile materiale aduse de marea criză economică din 1929.

Bombele atomice nu puteau fi folosite până la eradicarea naţiunii japoneze, din cauza erodării imaginii proprii a SUA în percepţia publică internaţională. Marii industriaşi şi bancheri atât americani cât şi japonezi din Zaibatsu ar fi avut tot interesul să provoace o eugenie maximă în Japonia, şi să reducă populaţia la 10% şi chiar mai puţin prin aceste bombe atomice. Însă apoi imaginea SUA ar fi devenit una de naţiune genocidală. Pare o eternitate de atunci, însă şi în acea vreme erau reguli de drept internaţional privind războiul şi protecţia civililor, fie ele şi ipocrite. Cei puţin peste 2 403 de militari morţi de la Pearl Harbor, şi aceştia datoraţi auto-sabotajului produs de FBI , ar fi pălit pe lângă milioanele de copii arşi de aceste bombe atomice. În acest fel capitalismul nu ar mai fi avut trecere în alte zone geopolitice virgine, iar neocolonialismul ar fi întâmpinat puternică rezistenţă locală. Perioada de momire, descrisă mai sus ar fi fost serios afectată. De aceea, prin aceste pârghii ale spionajului civil infiltrat în însuşi corpul militar japonez, la mai puţin de un an de la folosirea piloţilor kamikaze, Japonia capitula şi războiul din Pacific se termina. Pentru a înţelege cât mai complet rolul lor în începerea şi sfârşitul acestui război, vă invit să vedeţi rolul infiltraţilor DGIPI în protestele de stradă din România aşa cum eu şi alţii i-au observat în special între 2012 şi 2018 , şi faţă de care am editat documentarul meu „Diversioniştii” .

Această inginerie socială făcută cu infiltraţi locali a fost dublată de o puternică dezinformare internaţională orchestrată de spionajul civil american în frunte cu FBI faţă de această armă redutabilă a piloţilor kamikaze. Această dezinformare globală constă în denigrarea eroismului nemaiîntâlnit al piloţilor kamikaze japonezi, împreună cu cel al însuşi poporului japonez de atunci. În urma ei, opinia publică internaţională a rămas până astăzi cu impresia greşită că această armă ar fi încălcat tratatele internaţionale sau că ar fi fost imorală, sau, cel puţin mult mai imorală decât uciderea în masă a civililor prin acele bombe atomice.

Prin această dezinformare a denigrării rezistenţei japoneze, spionajul civil a reuşit să inoculeze în cultura occidentală pretenţia absurdă ca inamicul să se predea, de parcă războiul ar fi astfel o joacă cu final predestinat. Conform acestei viziuni deformate de această dezinformare, războiul ar fi fost un conflict între două sau mai multe naţiuni, în care partea care luptă împotriva SUA trebuie să se predea la finalul său. Dar rezistenţa locală în faţa invaziei unei puteri străine într-un război este o reacţie naţională naturală. Sub presiunea unei campanii de dezinformare uriaşă, comparabilă cu cea a ascunderii adevărului despre sabotajul de la Pearl Harbor, percepţia publică internaţională a uitat despre această reacţie absolut naturală în timp de război.

Scopul acestei denigrări a unei virtuţi (conform mentalităţii oficiale) a fost acela de a justifica atacarea civililor în masă, pentru a contracara optimismul local reieşit în urma acestei noi teribile arme a piloţilor kamikaze. Cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasachi au ameninţat populaţia japoneză cu exterminarea, dându-le motive vechilor instigatori sub acoperire să ceară apoi împăratului capitularea şi înfrângerea invariabilă a SUA în războiul din Pacific. Dimpotrivă, prin această denigrare lipsită de sens, opinia publică internaţională era astfel hipnotizată în a justifica înfăptuirea celei mai mari crime din istorie prin această fantezistă pretenţie cum că poporul japonez ar fi refuzat să se predea şi să capituleze în timp de război. Ar fi foarte bine ca această retorică să fie aplicată şi în unităţile de producţie capitaliste iar angajatului să nu i se ceară să lucreze până la epuizare …

Dar, iată că atunci când această îndârjire productivă pe timp de pace s-a aplicat împotriva intereselor marilor industriaşi şi bancheri de a produce eugenie în Japonia, ea a fost denigrată. O să revin în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” publicată pe platforma Baldovin Concept şi la alte detalii despre denigrarea incredibilă ce s-a făcut asupra poporului japonez atât în timpul războiului şi chiar după, pentru eroismul său şi disponibilitatea de a muri mai curând decât a se preda în faţa inamicului.

Nu sînt deloc un fan al eroului militar, şi am scris constant împotriva culturii acestuia în articole mai vechi precum acesta sau acesta , deşi susţin ideea eroului civil, de tip Isus Hristos, care luptă cu mintea şi inima împotriva armelor barbarilor. Dar fenomenul kamikaze reprezintă un vârf al eroismului militar, conform standardelor culturii eroului promovate de însăşi cultura militară occidentală, fie ea şi una ipocrită. Pentru că, da, această denigrare a piloţilor kamikaze îi arată ipocrizia. Dacă cultura occidentală ( americană în special) a eroului ar fi fost cu adevărat autentică, atunci veteranii războaielor din Vietnam, Irak sau altele nu ar fi ajuns pe drumuri aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre ei. Cu un secol în urmă, protestul veteranilor din primul război mondial, care veniseră să ceară un bonus promis, era întâmpinat cu tancurile la Washington.

Cultura eroului militar promovată de demagogii americani de fapt nu are sens într-o lume consumeristă. Ea este însă esenţială pentru modelul hegelian al excluderii în afara statului a tensiunilor sociale interne, către alte state* , despre care am detaliat la minutul 31 din documentarul meu „Eroii au murit. 1989. CIA” . Falsa plecăciune a lor faţă de recrut este o mită emoţională spre a-l convinge să facă revoluţia în alte părţi, nu pe teritoriul SUA. Respectul şi salutul solemn durează atâta timp cât „eroul” cocoş e încrezător în propriile forţe. După ce s-a întors schilodit fizic sau psihic, în urma exploziilor bombelor din teatrele de operaţiune, incapabil de a mai produce vreo agitaţie, fostul erou ajuns veteran poate fi aruncat tacticos la gunoi.

Ei bine, această ipocrizie a falsului respect pentru „eroismul” soldatului american, care îşi „serveşte patria”, se regăseşte exact în denigrarea aceluiaşi eroism, dar de 10 ori mai mare, al piloţilor kamikaze japonezi. Aşa se explică de ce eroismul autentic al lor a fost denigrat, iar eroismul simulat al recrutului american, incapabil să îşi găsească un job în civilie, este ridicat în slăvi. Astfel de dublu standard are rolul de a-l ajuta să trişeze pe civilul neadaptat în a se crede mare apărător al naţiunii americane şi a civilizaţiei însăşi. Umilinţa sa din faţa eroismul autentic al piloţilor kamikaze şi al altor luptători din alte zone geografice ale globului a putut fi cârpită prin această denigrare a inamicului ca barbar. Dar nici aici nu se poate scăpa de dublul standard. La începutul Celui De-al Doilea Război Mondial, recrutarea era prezentată în materialele propagandistice americane ca pe o joacă, iar lupta pe front ca pe nişte scene de desene animate unde prostul era mereu japonezul.

Apoi, când realitatea frontului a arătat altceva, de la imaginea japonezului naiv s-a construit imaginea japonezului barbar. Nu mai conta contradicţia în discurs. Interesele erau altele. La fel este păcălit şi recrutul corporaţiilor, cu diferenţa că traumele războiului sînt ceva mai uşoare în civilie. Dar cultura eroului, sadismul, termenii (target, arme, recrutare, strategie) sînt aceeaşi.

Tehnica atacurilor piloţilor kamikaze a fost apoi împrumutată şi de alte naţiuni agresate de SUA după 1945. Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu războiul din Vietnam, de unde armata SUA a ieşit ulterior înfrântă, în ciuda unor pierderi mai mici. Vietnamezii nu foloseau chiar piloţi kamikaze, precum cei din războiul din Pacific, dar au adaptat această tehnică la ceea ce se cheamă „război de gherilă”. Această tehnică a războiului de gherilă a fost apoi folosită în contexte similare de armate inferioare precum cele ale unor state latino-americane faţă de tehnologia militară SUA. Ca exemplu avem armata cubaneză , „Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei” în Orientul Mijlociu sau Armata Republicană Irlandeză în (sau de lângă) Marea Britanie, după cum am amintit anterior. Aceste armate au ajuns până la urmă să fie infiltrate de spioni şi dezamorsate din interior. Însă la început erau chiar independente şi incontrolabile. Daunele pe care ele le puteau face armatelor puternice erau uriaşe şi ameninţau să le slăbească din interior. Potenţialii recruţi nu mai voiau să-şi asume astfel de riscuri şi nu se mai angajau în armată. Mai mult decât atât, un astfel de militant de gherilă, Che Guevara, a ajuns chiar simbolul luptei pentru libertate între tinerii rebeli din spaţiul capitalist. Tocmai de aceea atât palestinienii cât şi nord-irlandezii au primit ulterior anumite drepturi pentru a mai opri din această rezistenţă.

Pentru a contracara această situaţie, CIA a continuat planul de denigrare a eroismului kamikaze început deja în timpul războiului. CIA a construit această naraţiune a „terorismului”, menită să denigreze combatanţii ce luptau cu tehnicile războiului de gherilă ca brute ce atacă civilii neînarmaţi. După cum am mai spus deja în această carte, războiul de gherilă al OEP sau IRA nu s-a practicat preponderent împotriva civililor, ci a armatelor ocupante. Câteva cazuri izolate de atacuri împotriva civililor nu sînt semnificative faţă de strategia acelor armate mai mici. Plus că şi armatele profesioniste ţintuiesc de prea multe ori civilii. Aşadar, caracteristica sociologică a acestui tip de organizaţie este acea de terorism profesionist, precum cel al armatelor oficiale, nu de terorism amator, îndreptat spre civili. Atacurile de gherilă asupra ambasadelor probabil că au condus şi la victime civili, deoarece aceste instituţii pot fi frecventate şi de ei. Dar în acest caz civilii sînt victime colaterale la fel cum apar şi în războaiele profesioniste dintre armatele oarecum egale ale statelor. Intenţia războinicilor de gherilă a fost să-i ţintească pe militari şi eventual pe „civilii sub acoperire” din aceste ambasade. Aşa că, etichetarea războinicilor de gherilă ca terorişti, în timp ce teroriştii profesionişti recrutaţi în armatele statelor erau ridicaţi în slăvi cu sintagma „servitori ai patriei”, a fost un foarte puternic produs de dezinformare publică prin manufacturarea unor astfel de argumente eronate.

Dincolo de această denigrare a armatelor de gherilă, spionajul civil occidental a venit cu un al doilea val de dezinformare, un contraatac devastator la adresa armatelor de gherilă. El constă în crearea din umbră de atentate asupra civililor, prezentate mincinos în mass-media ca atacuri teroriste ale acestor armate de gherilă ale rezistenţei locale. Tragedia de la World Trade Center 2001 din New York este cel mai concludent exemplu de astfel de uneltiri, despre care am scris în multe articole deja, şi pe care le-am expus succint şi în secţiunea anterioară. În seria de articole „Obama contra Osama” am arătat sub aspectul analizei sociologic-generale că naraţiunea oficială despre Osama Bin Laden şi Al Quaeda din jurul anului 2000 este o poveste de adormit copiii care ucide adulţii .

Familia Bin Laden a făcut şi încă face afaceri cu importanţi pioni industriali din SUA. Pot crede că un om devine brusc mistic şi renunţă la toată averea în favoarea unei vieţi trăită în rugăciune. Pot crede că un om îşi pierde minţile în urma pierderii unei fiinţe dragi şi se aruncă în acţiuni de kamikaze împotriva celui/celor ce i-au produs pierderea. Dar nu pot să cred că un milionar, şeic pe deasupra, îşi sacrifică dintr-o dată viitorul şi comoditatea unei vieţi de milionar pentru a se angaja în acţiuni realmente sinucigaşe pe termen lung împotriva SUA. Astfel de acţiuni nu au sens cu însuşi statutul său şi a familiei sale de milionari, dominat de spiritul pragmatic. Pot crede că şi un bogat poate avea o decompensare psihotică depresiv majoră sau schizofrenică; dar într-o astfel de stare un psihotic acţionează impulsiv asupra anturajului; el nu poate plănui în această stare acţiuni sistematice pe termen lung, precum atacul asupra turnurilor gemene de la World Trade Center din 2001. Cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea , pe care le-am tot citat în această serie de articole, au demolat naraţiunea oficială despre Bin Laden şi Al Quaeda .

Pentru a contracara faptic aceste dubii, CIA a promovat începând din 2013 un alt proiect de inginerie socială numit ISIS, cu rol de za dezinformaţională** în susţinerea miturilor Bin Laden şi Al Quaeda . Membrii Statului Islamic însă şi-au dat seama în scurt timp că organizaţia lor era plină de spioni occidentali sau colaboratori locali infiltraţi precum cei DGIPI pe care i-am descris în documentarul meu „Diversioniştii”. Celebru este cazul spionului de origine irakiană cu grad de căpitan Harith Al-Sudani, care lucra sub acoperire ca şofer în cadrul ISIS, până când a fost deconspirat. Foarte probabil el era şi agent CIA, căci Irakul era sub ocupaţie americană atunci. Cazurile de spioni occidentali prinşi de liderii ISIS au fost atât de notorii încât însuşi şeful spionajului britanic MI6, Alex Younger a recunoscut acest lucru. Pentru a individualiza şi externaliza dezinformaţional implicarea spionajului civil în manufacturarea ISIS , păcăliciul fost preşedinte SUA vopsit în disident Donald Trump îi acuza pe Barack Obama şi Hillary Clinton , după cum am arătat şi eu la minutul 56.02 din documentarul meu linkat mai sus „Sadismul în politica internaţională”.

Majoritatea membrilor ISIS erau religioşi arabi ce au fost atraşi în această organizaţie pentru a trăi într-un stat religios islamic. Dar CIA voia să-i manipuleze spre a deveni o nouă Germanie nazistă, şi să creeze un şi mai mare război în zonă decât cel din Siria. Am descris acest model la un nivel mediu de detaliu în „Cea mai mare crimă din istorie”. Simţind pericolul, mulţi dintre participanţii la acest proiect politic au renunţat, aşa că planul CIA de creare a unei catastrofe umanitare de proporţii în zonă a picat. În cele din urmă organizaţia ISIS s-a autodizolvat după ce membrii săi au renunţat să mai facă parte din ea sau s-au predat armatei americane sau ruse.

Iată cum fiecare za dezinformaţională de întărire manufacturării „fenomenului terorist” a avut scăpările ei ce a permis aflarea adevărului despre infiltrarea spionilor în aceste constructe sociale. Odată cu aceste detalii permise de era internetului, astăzi naraţiunea teroriştilor şi „războiului împotriva terorismului” este o vorbă goală, în ciuda unui realism foarte mare după cum s-a văzut la fenomenul ISIS. Naţiunea americană nu mai crede în ea în proporţie de peste 70% şi s-a văzut ce încredere mai avea G.W. Bush la final de mandat. Dar, începând din anii 1970 ea a fost o strategie dezinformaţională aplicată pentru justificarea masacrării civililor de către armatele profesioniste în alte zone astfel invadate.

Prin această dezinformare a terorismului, spionajul civil a reuşit să contracareze lupta de gherilă a armatelor mai mici în sensul de a-i masacra pe civilii locali la grămadă, fie ei combatanţi fie nu în aceste armate, exact după modelul justificării bombelor atomice aruncate asupra civililor în Japonia. Frica civililor de astfel de atentate îndreptate asupra lor a dus la justificarea invaziilor armatelor occidentale în zonele geografice de unde se presupunea că ar fi avut originea aceşti atentatori. Exact această dezinformare s-a folosit şi la invazia Irakului; războiul împotriva terorismului, o contradicţie în sine, justifica uciderea de sute de mii de civili din Orientul Mijlociu pentru siguranţa celor din America, ce s-au trezit atacaţi în propria ţară de avioanele deturnate sau dronele plantate de CIA. Dar, cu 20 de ani înainte ţinta a fost spaţiul comunist est-european, şi însuşi Ceauşescu, mincinos prezentat ca fiind la originea atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981, prin acest Ramírez Sánchez , după cum am arătat anterior .

Ramírez Sánchez e prima za dezinformaţională în acest lanţ, din care retorica Bin Laden şi apoi ISIS reprezintă noi zale, făcute mult mai realist. Printre mai multe roluri pe care le joacă în această inginerie socială, el are şi rol de clonă denigratoare pentru militarul de gherilă Che Guevara, un personaj care a ieşit din graniţele războiului şi a devenit erou al tinerilor rebeli din spaţiul capitalist. Dar, iată, cu tot realismul lor, aceste evenimente sînt treptat scoase din istorie de teama ca ideile dizidente să nu se răspândească şi mai tare în grosul societăţii odată cu informaţiile despre culisele manufacturării lor. Fiind cea mai puţin probabilă dintre toate, naraţiunea Ilici Ramírez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) , a fost dată uitării, şi a rămas o insulă de minciuni în istorie mult mai prost făcute decât cele de la atacul de la 11 septembrie sau ISIS. Această serie de secţiuni despre Ramírez Sánchez are menirea să o corecteze, iar În următoarea voi încerca să fac lumină în acest desiş de minciuni spuse despre el pentru a-i face un portret cât mai apropiat de ceea ce este el realitate.

* G.W.F. Hegel - „Philosophy of Right”, ediţia Batoche Books 2001, pagina 259

** Zaua dezinformaţională este manufacturarea unei false probe factuale sau documentate care întăreşte o minciună generală creată de spionajul civil, dar pe care o bună parte din cetăţenii neutri nu o cred. Această falsă probă le induce oarecum ideea că ea ar fi totuşi adevărată. Cel mai clar exemplu de za dezinformaţională din istorie este manufacturarea naraţiunii avioanelor B-17 care ar fi trebuit să ajungă la Pearl Harbor în preajma atacului japonez. Această falsă probă a fost menite să acopere lipsa de alertare a bazei de către locotenentul de informaţii Kermit Tyler, în urma anunţului operatorilor radar Elliott şi Lockard de la Opana că au surprins pe osciloscop o formaţiune mare de avioane venind. Acestea erau tocmai avioanele japoneze ce urmau să atace. Spionajul civil a manufacturat apoi această naraţiune a avioanelor B-17 cu care s-a cârpit lipsa sa de reacţie, pe motiv că le-ar fi confundat pe cele japoneze cu ele. Am arătat în acest articol că nu era plănuit nici un zbor de avioane B-17 dinspre coasta vestică americană spre Hawaii şi că în 1941 acestea nu puteau zbura pe această distanţă

Gabriel Baldovin