Alte dezinformări, minciuni şi erori grosolane în cărţi de notorietate faţă de tragedia din decembrie 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.5. Alte dezinformări, minciuni şi erori grosolane în cărţi de notorietate faţă de tragedia din decembrie 1989

Cele scrise în ultimele două secţiuni e suficient pentru a înţelege în ce constă ansamblul de dezinformări, minciuni şi erori în materiale autohtone faţă de tragedia din decembrie 1989 pentru publicul obedient şi nepriceput în identificarea ingineriilor sociale. Volumul acestora însă este uriaş. Spionajul civil a sponsorizat aceste materiale dezinformaţionale invers proporţional cu orchestrarea distrugerii industriei naţionale. Dacă ar fi să le contabilizez pe toate ar trebui să scriu o altă carte, care ar risca să devină şi ea tot o maculatură, una care ţine evidenţa maculaturii. Aşa că o reduc la o simplă secţiune.

Cărţile celor doi autori Alex Mihai Stoenescu şi Marius Mioc ale ultimelor două secţiuni sunt suficiente pentru a înţelege dimensiunea dezinformării în acest mediu de comunicare faţă de tragedia din 1989. Cei doi au şi autoritate inegalabilă în domeniul evenimentelor din 1989. Stoenescu a avut acces la documente aşa cum n-a avut nici un autor, aşa că poate vorbi zile întregi pe subiect şi poate distrage atenţia dinspre o pistă sau alta cu zăhăreluri picante ce şochează audienţa. Aşa au fost hipnotizaţi jurnalişti oneşti precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu şi abătuţi de la pista CIA în generarea evenimentelor din decembrie 1989. Şi Marius Mioc a avut acces la nişte documente, practic imposibil de găsit de omul simplu, cum este cazul cu dosarul nr. 97/P/1990 pe care l-am citat şi eu în capitolul 2. Există un al doilea blog al său cu documente care nu se mai găsesc în altă parte, . Plus de asta, el e singurul autor care a şi participat la evenimente ca „revoluţionar”, sau cel puţin aşa arată imaginea lui publică. El dă impresia de „martor viu” al acelor evenimente.

Majoritatea materialelor tipărite în spaţiul public despre subiectul tragediei din decembrie 1989 sînt variaţii pe aceste două teme reprezentate de cei doi mari dezinformatori, şi promovate în masă pe principalele canele media. Aceste viziuni reprezintă în scena dezinformării faţă de tragedia din 1989 ce este Puterea şi Opoziţia din cadrul circului demagogist , care-şi schimbă între ele periodic locul. Vom vedea într-o secţiune următoare că există o minoritate de materiale cu circulaţie redusă care au spus o bună parte din adevărul acelor evenimente, însă acesta nu au ajuns la marele public dintr-un motiv sau altul. Ele reprezintă un procent al adevăratei alternative la aceste două dezinformări majore reprezentate de aceşti mari dezinformatori ai spaţiului public faţă de mascarada tragică de atunci.

Dar până atunci o să expun principalele erori, minciuni şi dezinformări din restul cărţilor de notorietate, altele decât cele comune expuse până acum în această carte, precum cea a ordinului lui Ceauşescu de a trage în manifestanţi, contrafăcut din editarea audio a unor fraze din teleconferinţele sale. Majoritatea acestor cărţi prezintă minciunile şi erorile pe care eu le-am arătat în capitolul 2 şi 3. Nu le mai repet, ci doar arăt ce e nou în ele, pentru că e mai simplu aşa. Unele astfel de erori sunt inacceptabile pentru cineva care a studiat cât de cât fenomenul decembrie 1989. Un caz de eroare grosolană vizează una dintre primele victime ale tragediei din decembrie 1989, Dan Miţiţi. Lepa Bărbat de la Timişoara este prima victimă tragediei. Elevul Dan Miţiţi este primul militar ucis la Sibiu. Povestea lui este mişcătoare, fiind ucis de un lunetist în data de 22 decembrie prin împuşcare în torace. La pagina 60 din Rezoluţia din data 01-03-2010 dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vedem că există şi raportul medico-legal nr. 4781/III/528 din data de 17.01.1990 pe numele lui. În următoarea pagină se citează mai multe mărturii ale colegilor săi şi comandantului de pluton cu privire la modul în care a fost împuşcat.

Dar iată că la pagina 232 din cartea „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii tn decembrie 1989”, editată de Polirom, Iaşi: 2019, scrisă de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson în colaborare cu Mădălin Hodor şi prefaţă de Dennis Deletant citim despre

„Mărturia elevului militar Dan Miţiţi din Sibiu:
S-a tras din toate punctele asupra şcolii... Eu am adunat plutonul din coadă care se retrăsese în cazarmă, au trecut pe platou... unde erau reţinuţi trei indivizi în salopete şi cu câte două pistoale [...]. Nu s-a tras întâmplător, ci ochit şi foarte precis. In batalion am avut un mort şi 14 răniţi [...]. Se trăgeau cu un anumit fel de gloanţe. Am adunat multe gloanţe din acelea. Le-am dat comisiei de procurori. Au dispărut. Ca multe alte probe.”

Probabil că unul dintre aceşti 4 autori au avut moarte clinică şi i-au luat interviu tânărului elev decedat atunci…

O altă eroare grosolană, pentru care găsesc scuze autorului de a fost dezinformat anterior, este cea de la pagina 147 din cartea „Jurnalişti, eroi, terorişti...”, Editura Învierea, Timişoara 2009, a lui Lucian-Vasile Szabo. Găsim aici citată o mărturie a unui soldat în termen, Beceli Karol, care ar fi asistat la execuţia unui coleg de-al său pentru că ar fi refuzat să tragă în manifestanţi. Autorul crimei ar fi fost un oarecare căpitan Surtz, iar evenimentul ar fi avut loc în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. Am prezentat lista cu datele oricum umflate despre mincinoasa represiune de la Timişoara în secţiunile dedicate acestui oraş din capitolul 2 , şi nu există niciun căpitan Surtz. Acest nume nu există nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 şi nici în celebrul rechizitoriu din acest dosar . De asemenea, acest nume nu există în niciuna din sentinţele citate în dosarul Timişoara pe care l-am analizat în secţiunea linkată mai sus.

Cazul este unul excepţional şi cu siguranţă ar fi atras atenţia. Dar observăm că nu ni se spune numele victimei; în schimb ni se spune numele martorului. De asemenea, ştim că în dimineaţa zile de 17 s-a terminat cu agitaţia la Timişoara printr-un val de arestări de-a valma a manifestanţilor şi apoliticilor. Este foarte puţin probabil să mai fi fost protestatari de stradă în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989.

Lucian-Vasile Szabo a fost probabil dezinformat în a scrie despre această situaţie ce pare fictivă. El e singurul din corul uriaş de dezinformatori CIA care a scris despre Jean Baudrillard, o carte care are celebra sa formulă în titlu, ”Sindromul Timişoara 1989. Adevăr şi imaginar”. Această carte este cea mai aproape de adevăr nu doar despre decembrie 1989, ci şi despre alte tragedii sau manipulări în masă. Într-adevăr, Szabo respinge viziunea lui Baudrillard, dar e totuşi ceva că îl citează şi prezintă cititorului oportunitatea să meargă direct la sursă şi să caute părerea directă a autorului în cartea citată. Un Liiceanu şi a sa Humanitas n-a spus nimic despre această viziune, deşi a predat la Facultatea de Filosofie şi pe Kant şi pe Popper.

La pagina 151 din cartea „Revoluţia română din decembrie 1989: istorie şi memorie”, editată de Polirom, laşi 2007, coordonator Bogdan Murgescu citim o mutare cu 10 ani înainte a unui eveniment tragic în istoria umanităţii:

„În cazul Serbiei, este încă incert dacă bombardamentele NATO din 1989 au grăbit răsturnarea lui Miloşevici.”

E posibil ca aici să fie o simplă eroare de tastare, inerentă lipsei banilor din edituri cu care să fie plătiţi corectorii de meserie. Mai devreme în această cartă se oferă anul corect pentru această tragedie, respectiv 1999. Însă voi reveni la această carte mai jos cu două cazuri şocante de dezinformări, ceea ce întăreşte şi posibilitatea ca eroarea de faţă să fie una asumată.

Cu siguranţă minciuna de la pagina 7 din cartea sa „Reportaj cu sufletul la gură”, editura Seicon 1990, de Titus Suciu, nu este o eroare de tastare. Autorului i-a dat imaginaţia de scriitor pe de-alături şi i-a … scăpat o minciună întinsă doar pe câteva rânduri, dar de dimensiuni mega-gogonate. Suciu a scris acolo că pe 15 noiembrie 1989 suporterii echipei naţionale de fotbal ar fi strigat „Jos Ceauşescu!", de bucurie că naţionala României s-a calificat la turneul final al Campionatului Mondial de fotbal „Italia 1990”, după ce a învins selecţionata Danemarcei cu 3-1. Am găsit acest meci în online, după cum vedem în video-ul „MECI INTEGRAL Romania-Danemarca 1989. Fabulos! Hagi, Lacatus, Balint, Sabau. Nu exista in arhive” şi nu există nicio astfel de scandare în el . Acest scriitor fantezist nu şi-a închipuit că acest meci va fi public odată cu apariţia internetului şi că nu va rămâne ascuns pe undeva prin arhive. Or fi strigat unul sau 2 zăpăciţi, dar asta nu înseamnă că toţi suporterii ar fi strigat astfel de mesaje. Securitatea ar fi acţionat ca în urmă cu 2 ani la Braşov, i-ar fi anchetat pe participanţi şi ar fi fost condamnaţi.

E uşor de imaginat că, în lăcomia lui Alex Mihai Stoenescu de a mai adăuga oareşce timp la mascarada din 1989, pentru a o trage de păr spre a o potrivi în noţiunea de „revoluţie”, ar fi pus nu 14 decembrie ca începutul ei, ci tocmai acest 15 noiembrie. În realitate n-a existat aşa ceva. O minoritate infimă de microbişti dizidenţi nu a reprezentat spiritul suporterilor, după cum minoritatea de infiltraţi în mitingul lui Ceauşescu de pe 21 decembrie nu au reuşit să îi facă şi pe restul să strige împotriva sa, aşa cum am fost sistematic minţiţi în aceste decenii.

Suporterii echipelor de fotbal sînt atraşi în tot felul de proteste de stradă; cu ei se realizează în ultimii ani coregrafia din 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii. Cei mai mulţi nu ştiu de ce scandează acolo, pentru că nu se născuseră în 1989. Alţii, mai puţin la număr, sînt foarte abili şi copţi într-ale politicii. Unele dintre sloganurile lor cântate pe stadioane au fost preluate apoi de protestele de stradă. Cele mai de succes au fost „Ce vrem noi/ e şi pentru voi” sau „Demnitate furată/printr-o lege nedreaptă/Ne vrem drepturile înapoi” sau „Avem gabori civili printre noi/dar acum şi ei cântă cu noi” (pe melodia „Submarinul galben” formaţiei Beatles). Îmi aduc aminte bine că prezenţa lor la protestele antiprezidenţiale din 2012 a adus o pată de culoare. Fiind eu însumi un iubitor de fotbal, am fost şi între ei pe stadioane şi i-am observat bine. Am ieşit cu ei în stradă la victoriile echipei naţionale după 1990. Absolut nici un mesaj politic serios nu s-a scandat în timpul bucuriei din stradă după o victorie a echipei favorite. Singurul mesaj cu tentă satiric-politică după 1990, pe care l-am văzut în urma unor astfel de sărbătoriri în stradă, a fost „Iliescu minte/Hagi preşedinte!” în 1994. Dar el a fost scandat ca glumă, fără ca din aşa ceva să plece vreo mişcare politică. Mesajele politice serioase între suporteri au apărut după 1990, şi niciodată la sărbătorirea victoriei, ci în timpul meciului. În timpul unui meci din 2012 între România – Uruguay suporterii au afişat un banner cu temă politică despre pericolul exploatării aurului cu cianuri la Roşia Montană, pe care scria “FRF=RMGC” (Federația Română de Fotbal = Rosia Montană Gold Corporation), completat de mesajul „Aceeaşi mizerie”. Recent la un meci de fotbal suporterii au expus bannerul „Kosovo e Serbia”.

Dar aceste acţiuni de promovare a unor idei politice se întâmplă în timpul meciurilor, nu după, la sărbătorirea victoriei. Bucuria e pur şi simplu prea mare pentru a face loc unor nemulţumiri politice. Aşa că povestea cu scandările anticeauşiste la meciul România-Danemnarca din 1989 este o altă minciună gogonată, precum multele spuse faţă de mascarada tragică ce avea să se întâmple peste câteva luni, în decembrie. Din păcate această minciună a fost apoi preluată de câţiva autori şi rostogolită spre a deveni şi mai gogonată. Un exemplu de autori care au preluat această minciună este Peter Siani-Davies în cartea „Revoluţia română din decembrie 1989”, editura Humanitas, 2006, la pagina 70. Pe lângă citarea acestui fals eveniment din cartea lui Titus Suciu, autorul relatează şi un incident de la derbiul Steaua si Dinamo din iunie 1988, când suporterii echipelor rivale s-au luat la bătaie după anularea unui gol. Acest incident nu are nicio legătură cu regimul, fiind unul dintre multele cazuri de violenţă stradală ce ţine exclusiv de rivalitatea dintre suporteri. Dar iată că minciuna iniţială se dublează pentru cine nu cunoaşte fenomenul ultraş.

Şi aceste apucături de distorsionare a faptelor se repetă în această carte. La pagina 108 citim despre evenimentele de la Timişoara:

„Luni, 19 decembrie, s-au produs mai multe greve spontane şi în zonă a fost adus un transportor blindat.”

Nu a existat nicio grevă pe 19, ci o zi mai târziu, pe 20, când muncitorii din platformele industriale au fost încolonaţi şi trimişi cu autobuzele în Piaţa Operei „la protest”, după vechiul-nou model, aşa cum am arătat la ora 02:12 din documentar.

La pagina 93 din aceeaşi carte citim:

„… distrugerile lăsate în urmă de violenţele din 16 decembrie erau atât de mari încât chiar şi atunci când autorităţile au vrut să le disimuleze — aşa cum se pare că au făcut la sediul partidului — tot au rămas destule pentru ca vestea devastării să se răspândească repede prin oraş, aducând şi mai mulţi oameni pe străzi, pentru a se convinge de cele auzite.”

Mai ţineţi minte întrebarea lui Marius Mioc „Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?” de la pagina 24 cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări (…)”, pe care am analizat-o în secţiunea precedentă? Ei bine acum putem să-i dăm un răspuns şi mai clar: acele „nişte vitrine” sparte manufacturau falsa naraţiune cum că în Timişoara ar fi avut loc un război de gherilă între populaţia revoltată şi instituţiile represive. Acesta a fost planul, dar securiştii n-au putut aduna suficienţi oameni, aşa că au trecut la vânarea lor pe la balcoane sau pe străzi lăturalnice, fără legătură cu protestul. Acesta e „misterul”. Dar, dincolo de asta, observăm dezinformarea cum că vitrinele de la Timişoara nu ar fi fost sparte de spărgători profesionişti, ci ar fi rezultat în urma unor scene de război între protestatari şi forţele de ordine.

La pagina 77 din aceeaşi carte citim următoarea frază:

„Vizita lui Gorbaciov în România, în 1987, şi, fără îndoiala, revenirea sa, din iulie 1989, cu ocazia reuniunii Pactului de la Varşovia par să fi confirmat temerile sovietice conform cărora colapsul economic din România ar fi putut genera tulburări politice, care s-ar fi putut răspândi în Republica Moldova, componentă a statului sovietic.”

Recunoaştem aici acelaşi tip de dezinformare precum „Opriţi Măcelul!” al lui Nicolae Militaru . România nu era în niciun colaps economic în 1989. Economia nu mersese mai bine înainte, ci se afla într-o perpetuă stagnare, tipic pentru modelul economic centralizat, neconcurenţial. Crizele economice sunt specifice capitalismului, pentru a schimba generaţiile de muncitori şi a evita revoltele acestora . Superioritate calitativă a mărfurilor capitaliste vine şi cu acest revers al medaliei al instituirii periodice a unei astfel de crize, care în ţările capitaliste de lumea a doua şi a treia poate duce la colaps economic. A existat aşa ceva în spaţiul comunist, odată cu criza oţelului în China, dar asta din nepriceperea liderilor politici în a gestiona forţele de producţie, nu datorită sistemului centralizat. În România colapsul economic a început după 1990, când au început să se pună pe butuci principalele unităţi de producţie sub pretextul privatizării. La fel ca şi distrugerea satelor avută în planul de deportare economică, şi distrugerea economiei naţionale a fost apoi una dintre acuzaţiile stalinismului capitalist la adresa lui.

La pagina 80 citim următoare propoziţie:

„Sistematizarea şi distrugerea Bucureştiului au fost unanim condamnate nu numai în interiorul şi ci în exteriorul României.”

Şi aceasta este o minciună, deşi personal n-aş fi susţinut proiectul de sistematizare al centrului Bucureştiului. Eu unul n-aş fi distrus cartierul Uranus. Dar sînt mulţi români care preferă parcul Izvor decât un cartier acolo. Nici „Casa Poporului” nu-mi place. Dar pentru cei mai mulţi români, şi nu numai, această clădire a ajuns simbolul României. Gusturile se schimbă şi poate în viitor ea va fi recunoscută oficial ca obiectiv turistic, pentru că străinii aici vor să ajungă în mod special, precum la Marele Canion în SUA, sau turnul Eiffel în Franţa.

Dincolo de asta, o mătuşă care a copilărit în Bucureşti înainte de venirea comuniştilor mi-a spus că râul Dâmboviţa era o cloacă pestilenţială până la sistematizarea oraşului. Multe dintre casele din zonele periferice demolate de proiectul de ridicare a cartierelor muncitoreşti erau precum era Ferentari-ul până mai ieri. Şi astăzi mai sînt unele dughene pe acolo. Blocurile de tip cutie au ajuns să ni se pară închisoare astăzi. Dar ele au fost un salt înainte pentru acele coşmelii jalnice la momentul în care au fost construite. Pe lângă asta, blocurile cutie nu sînt specifice doar spaţiului comunist ci întregului mapamond. Le-am văzut în toate ţările occidentale. Comunismul a construit cartiere muncitoreşti pe locul acelor mahalale sau comune apropiate şi le-au adăugat în perimetrul Bucureştiului, fapt ce a dus nu la distrugerea sa ci la extinderea sa. În schimb, în 35 de ani stalinismul capitalist a construit câţiva zgârie-nori, a luat teren din parcuri şi a făcut din ele mol-uri şi parcări. Aşa ceva înseamnă distrugerea la propriu a frumuseţii şi urbanismului unui oraş.

Aceeaşi situaţie e şi în cazul subiectul interzicerii avorturilor, temă reluată de majoritatea materialelor ultra-denigratoare la adresa lui Ceauşescu. Subiectul a adus dezbateri aprinse în Occident timp de câteva decenii. Deşi comunismul a făcut titlu de glorie cu ateismul său, în această privinţă creştinii practicanţi au găsit în această măsură a lui Ceauşescu un punct comun. Există argumente religioase dar şi psihoterapeutice pentru interzicerea avorturilor, dar există şi argumente politice sau filosofice pentru recunoaşterea dreptului femeii de a dispune de propriul corp cum doreşte, precum şi oferirea unui serviciu medical cerut. Mărturisesc că personal nu mă pot decide ce poziţie să iau în această dezbatere, deşi înclin către a doua. Stalinismul capitalist a venit însă cu minciuna gogonată a deceselor în rândul femeilor care şi-ar fi provocat singure avort, din lipsa de asistenţă medicală. La pagina 24 din cartea amintită mai sus citim :

„Oricum în perioada premergătoare revoluţiei, numărul de naşteri scăzuse mult, ceea ce a determinat introducerea unui regim tot mai sever pentru întreruperile de sarcină, a unor examene ginecologice obligatorii şi a unor pedepse împotriva cadrelor medicale care efectuau avorturi ilegale. Nenumărate femei au murit din cauza unor întreruperi ilegale de sarcină, România înregistrând în 1989 una dintre cele mai ridicate rate ale mortalităţii la naştere din Europa, cu 159 de decese la 100 000 de copii născuţi vii”

Această statistică nu vine de la un studiu serios, ci pare scoasă din burtă. Deşi ilegale, avorturile se făceau pe ascuns. Nu există până astăzi vreun interviu cu un medic condamnat pentru că ar fi practicat avorturi (ilegale). Probabil că medicilor li se tăia din salariu atunci când erau depistaţi că au făcut aşa ceva, situaţie destul de rară, totuşi. Nu era o inchiziţie care să urmărească medicii, aşa că cei mai mulţi ofereau astfel de servicii în propriul lor cabinet din spital. Medicii era o categorie foarte respectată în România comunistă, aşa că nu se atingea nimeni de ei. Avorturile erau practicate şi de persoane neautorizate şi atunci apăreau complicaţii. Însă, cu tratament adecvat, femeia era salvată şi nimeni nu pedepsea medicul pentru că a tratat-o. Mortalitatea din avorturi practicate de persoane neautorizate era întâlnită mai curând înainte de 1945 şi a ţinut până prin 1960, când s-au construit spitale în marile oraşe şi comunele au fost dotate cu dispensare. Povestea din filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” este mult exagerată şi acumulează şi angoasa maternă naturală a traumatismului pierderii copilului, care nu poate fi imputată sistemului. Fiecare judeţ are mai multe oraşe cu câte un spital în care se putea face avort. Dacă un medic avea probleme de conştiinţă sau era prea fricos, atunci o femeie putea alege să meargă la alt medic pentru operaţia de întrerupere a sarcinii.

Însă apetitul pentru statistică oferit în citatul de mai sus nu este dus până la capăt, respectiv până la a observa creşterea demografică realizată în timpul dictaturii comuniste, spre deosebire de prăbuşirea natalităţi în cea capitalistă. Dacă ar fi fost invers, aceasta s-ar fi lăudat cu creşterea globală a numărului cetăţenilor, în ciuda unor „pierderi neglijabile”. Conform acestei ideologii eugeniste capitalismul îşi justifică începerea numeroaselor războaie. Pe tema demografiei comunismul este net superior capitalismului; planificare familială era practicată şi în comunism, prin practicarea la scară largă a avorturilor, fie ele ilegale. Tema aceasta este una dezinformatorie deoarece tinde să ascundă această calitate a comunismului în spatele unei măsuri dictatorial-clasice a interzicerii avortului. Ea îşi doreşte ascunderea de tip „whatabout” (cu care de fapt aparatul dezinformator răspunde dizidenţilor anticapitalişti) a vicierii instinctului matern de ideologia toxică a „Visului American”, în urma căreia femeile nu mai doresc să devină mame, după cum am arătat în secţiunea numită „Stalinismul capitalist şi prăbuşirea demografică” . Cu alte cuvinte, dezinformarea constă în faptul că problema nu ar fi prăbuşirea demografică contemporană, ci că în comunism s-ar fi născut prea mulţi copii (fals dată ca) datorită interzicerii avorturilor. Ce-i drept, apetitul capitalismului pentru război şi eugenie e justificat de această ideologie.

La pagina 171 citim despre tragerea de păr a filtrelor de control efectuate de civili şi membrii ai Gărzilor Patriotice, spre a deveni bariere şi apoi baricade:

„Pe măsură ce revoluţia progresa şi creştea ameninţarea teroristă, baricadele s-au înmulţit rapid, şi nu doar în Bucureşti, ci şi în restul ţării. Controalele repetate care se făceau la aceste bariere nu făceau decât să crească atmosfera de suspiciune în baza căreia fuseseră înălţate.”

Am descris mistificarea baricadei de la Inter la finalul capitolului 2 . Iată că ea e întreţinută de această adevărată za dezinformaţională în lanţul minciunilor despre existenţa unor fantomatice bariere cărora li se înlocuieşte discret mijlocul spre a deveni baricade. Nu ştiu dacă un astfel de filtru s-ar fi făcut la vreo barieră concretă. Nu-i exclus. Însă acele filtre s-au făcut din cordoane umane la ieşirea din oraşe. Majoritatea lor nu au avut vreo barieră care apoi să se transforme în baricadă precum ţânţarul în armăsar.

În secţiunea dedicată baricadei de la Inter am citat minciuna cu acea „noapte à la roumaine a Sfântului Bartolomeu” din cartea „Decembrie 89 : deconstrucţia unei revoluţii”, Polirom, Iaşi 2009, scrisă de Ruxandra Cesereanu. La pagina 15 din această carte citim o altă minciună despre greva minerilor de la Lupeni din 1977. În secţiunea din capitolul precedent numită „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie” am arătat că rezolvarea acestei greve de către Ceauşescu este un exemplu de dreptate socială care s-a întâlnit foarte rar în „democraţiile liberale”; minerii au primit tot ce au dorit în negocierile cu Ceauşescu, inclusiv destituirea întregii conduceri politice şi administrative din zonă. Am mai spus acolo că o mulţime de materiale au minţit că au fost grevişti persecutaţi, deportaţi sau chiar împuşcaţi în lunile de după aceea. Şi în acest caz am fi avut dovezi şi materiale filmate cu victimele dacă aşa s-ar fi întâmplat. Gândindu-ne la caracterul represiv al dictaturii comuniste, ne-am aştepta ca liderul grevei, Constantin Dobre să fi fost arestat, torturat, umilit, şi în cele din urmă ucis. Cel puţin aşa spunea Europa Liberă. Într-un interviu audio auzim că a absolvit ulterior „Ştefan Gheorghiu”, ceea ce duce cu gândul că a fost racolat de Securitate. Reflectarea acestei situaţii la pagina 15 este identică cu cea a baricadei de la Inter; Cesereanu vine cu o poveste la fel de absurdă ca şi cealaltă, cu Ceauşescu aplaudat de mineri la final, dar huiduit pe parcursul negocierilor şi chiar tratat cu scandarea „Jos Ceauşescu!” Aşa ceva este o poveste de adormit copiii, precum şi cea despre baricada de la Inter.

Logica dezinformării este exact logica sofismului, adică transformarea probabilului în sigur şi a sigurului în „discutabil”, în funcţie de interesele stăpânilor spionilor care o iniţiază, marii industriaşi şi bancheri. Un astfel de caz de transformare a probabilităţii (particulară) în certitudine (universală) se găseşte la pagina 358 din cartea „Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători”, autori Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru şi Daniel Şandru, editată de Polirom, în 2020. Mai întâi se citează opinia generalului Mureşan, care susţinea că ministrul apărării Milea a fost împuşcat! Dar chiar în următorul paragraf citim această frază:

„După fuga Ceauşeştilor, la ora 12:00, Victor Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al Apărării în acea dimineaţă (după sinuciderea lui Milea), a dat ordinul de retragere a militarilor în cazărmi.”

În mod normal, conform cu părerile opuse, ar fi trebuit ca formula dintre paranteze să fie „după moartea lui Milea” sau „după împuşcarea lui Milea”. Autorii pur şi simplu rad o mărturie, alături de multe altele, care susţine că Milea a fost ucis, şi acceptă doar varianta oficială conform căreia s-ar fi sinucis. Argumentarea lui Grigore Cartianu este total ignorată, de parcă n-ar exista. Eu am analizat subiectul Milea în capitolul 3 şi am arătat că nu avea motive să se sinucidă . Nu înţeleg de ce autorii au mai inserat declaraţia generalului Mureşan dacă n-au ţinut deloc cont de ea în formulările ulterioare. Poate doar au vrut să testeze atenţia publicului. Însă, e posibil să cultive o contradicţie în idei aşa cum au făcut Mioc şi Iliescu cu teoria „revoluţiei spontane” sau Alex Mihai Stoenescu cu teoria loviturii de stat care ar fi totuşi în acelaşi timp şi revoluţie.

Aceeaşi metodă de dezinformare prin omitere se regăseşte şi la pagina 39 din cartea „Timişoara : generaţia revoluţiei : între mit şi realitate”, editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti 2016. Autorul Adrian Kali de asemenea nu-i citează argumentarea lui Cartianu dar, în schimb, aduce el o teorie fantezistă în formă de bănuială despre această crimă, cum că ar fi fost făcută de Ceauşescu.

La pagina 52 din cartea „Revoluţia română din decembrie 1989: istorie şi memorie”, editată de Polirom, laşi 2007, coordonator Bogdan Murgescu, citim:

„De altfel, chiar unele formule existente pe monumentele evenimentului, «împuşcat in Revoluţie» sau «căzut in Revoluţie», sunt mai ilustrative decât generalizarea formulei de «erou-martir» (!?), care face şi din morţile accidentale un act de eroism (mă refer la cei care nu au participat la manifestările de contestare a regimului comunist, ci au fost atinşi de «gloanţe rătăcite» în timp ce mergeau «la muncă» sau priveau de la fereastra «rumoarea» manifestanţilor; ultimii dintre cei amintiţi şi care au supravieţuit dispun de «certificate de revoluţionar» şi de toate drepturile aferente)”

Această frază lasă înşelător impresia că cei morţi de gloanţele rătăcite ar fi puţini, de genul celor loviţi de trăsnet, din ghinion. Însă acele gloanţe rătăcite au omorât în jur de 600 de oameni din totalul de 1166, sau câţi or mai fi, conform cu noile date. Aşa că ele n-au fost deloc rătăcite, ci foarte bine direcţionate. Dacă îi mai scoatem şi pe aceşti 600 din „sutele de mii de victime”, cât minţise iniţial radio „Europa Liberă” , din „revoluţia română” ar mai rămâne doar lista de dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid. Mascarada ar avea astfel aspect mai clar de crimă în masă, făcută intenţionat pentru a fi pusă în cârca lui Ceauşescu cu scopul de a-i ultra-înnegri regimul, mult sub nivelul de întunecime care a fost în realitate. În felul acesta pare mai acceptabil un regim cu adevărat genocidal, care are scop distrugerea naţiunii române aşa cum s-a dovedit cel de după 1990.

La pagina 144 din aceeaşi carte citim:

„Cea mai semnificativă dintre acestea, în sensul în care ne interesează pe noi, şi anume răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu, a fost cea din 21 decembrie, organizată în Bucureşti pentru a arăta susţinerea de care se bucură regimul. Ea s-a finalizat însă într-un mod neaşteptat pentru Ceauşescu, care s-a trezit întrerupt de un murmur generalizat de dezaprobare.”

Alo! Domnu’ Mioc, sunteţi pe fir? Ai citit domn’e cartea asta, sau ai uitat-o? Cum era aia cu „Nimeni n-a spus că Ceauşescu a plecat pe 21…” din comentariul dumitale amintit în secţiunea anterioară? Sau te pomeneşti că, deşi a fost răsturnat pe 21 de la putere, Ceauşescu a plecat o zi mai târziu, ca să-şi strângă lucrurile? Cred că ai fi în stare să spui şi asta…

Dar, interesant din punct de vedere dezinformaţional la această frază e faptul că acel vuiet, care se auzea ca motorul unui avion cu reacţie, după unii martori, e transformat de Bogdan Murgescu & co într-un suav… „murmur”. Nu se auzeau cumva şi nişte păsărele în acest mur-mur? Măcar să facem din povestea asta tragică o poezie de Topârceanu dacă tot s-au pompat atâtea minciuni în ea…

Ne putem imagina că numărul de minciuni, erori şi dezinformări din aceste cărţi este mult mai mare şi mult mai divers. Eu le-am selectat doar pe cele mai gogonate pentru a ne face o idee despre cum am fost ţinuţi în beznă în aceste 3 decenii şi jumătate. Pe lângă cărţi, dezinformarea mai cuprinde şi presa scrisă şi cea a documentarelor pentru TV şi internet. Acestea au contribuit masiv la falsificarea istoriei naţionale în ultimii 35 de ani. În următoarea secţiune voi descrie cele mai importante dezinformări propagate prin acestea

Gabriel Baldovin

Marius Mioc, cel mai mare dezinformator al zonei online faţă de tragedia din 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.4. Marius Mioc, cel mai mare dezinformator al zonei online faţă de tragedia din 1989

Cel mai mare papagal CIA ce acţionează preponderent în mediul online este Marius Mioc. Şi el are câteva cărţi publicate în format clasic, însă domeniul lui de acţiune este mediul online. Nu mişcă nimic în internet pe tema decembrie 1989 fără a interveni el cu dezinformări. Timp de aproape 14 ani, de când a apărut blogosfera, el publică articole pe zi pe blogul său pe teme complexe ce ţin tragedia din 1989. Înainte de blogosferă, Marius Mioc era foarte activ pe forumuri, precum Softpedia sau cel al ziarului „Jurnalul Naţional”, cu nume propriu şi alte pseudonime, pe care încă le mai foloseşte şi astăzi. „Jurnalul Naţional” a avut multe articole dezinformatoare pe temă inervenţionist-externă, cu argumentaţie contradictorie şi date dubioase, aşa că i-a ridicat mingea la fileu să-şi susţină ideile aşa-numitei teorii a emanaţiei spontane, esenţialmente contrară ideii de revoluţie, după cum am văzut în capitolul anterior. Am văzut în secţiunea anterioară că aceeaşi strategie dezinformaţională a practicat şi Alex Mihai Stoenescu când a jucat rol de încasator de la Dinescu la emisiunea „Marius Tucă show” din data de 26.02.2004 care a dezbătut documentarul „Checkmate: Strategy of a Revolution”. Din textele scrise pe forumul (acum dispărut) al acestui ziar Marius Mioc a mai publicat câteva cărţi în format clasic.

După cum se vede, a ajuns şi în anturajul meu la începutul lui 2020, când am început să pun cap la cap un prim documentar, care până la urmă a devenit o serie de documentare începând de la „Sadismul în politica internaţională” Eu aflasem de el prin 2017, când pregăteam materialul pentru documentar şi l-am văzut în câteva talk-show-uri şi interviuri vorbind despre experienţa lui la Timişoara în 1989, când a fost arestat. Misiunea lui încă din 1990 a fost aceea de a juca rolul de martor direct al evenimentelor, convertit în teoretician cu apetenţe spre domeniile umaniste, inclusiv sociologie rudimentară, deşi este absolvent de facultate tehnică.

Mioc este primul român la care am auzit formula „Falsificatorii istoriei” din titlul cărţii sale „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei”, şi imediat mi-a dat impresia că e un discipol Foucault-Chomsky. În 2020 ştiam cam 70% din câte ştiu astăzi despre decembrie 1989, iar faptul că istoria ne-a fost falsificată cu teoria emanaţiei populare era un lucru cert pentru mine. Tema falsificării istoriei internaţionale a ultimului secol era foarte vie pentru mine încă de atunci ştiam despre minciuna declaraţiei de război a lui Hitler împotriva SUA, ştiam despre radarul de la Opana ( Pearl Harbor) , iar discursul întreg de 22 de minute al lui Ceauşescu de la mitingul din 21 decembrie tocmai apăruse. Când am văzut aceste titluri de cărţi am fost convins că Mioc e un adevărat dizident anticomunist care a devenit şi dizident anticapitalist. Astfel de exemple sînt grevistul autentic Gavrilă Filichi din 1987 care şi-a continuat discursul critic şi faţă de capitalism sau chiar Mircea Dinescu, probabil cel mai cunoscut dizident anticomunist în percepţia colectivă românească, care a făcut la fel după 1989, în ciuda „cadourilor” făcute de spionajul civil pentru a-l potoli.

De prin octombrie 2023 am început să-i citesc şi cărţile şi am văzut că formula „falsificatorii istoriei” era un fals cârlig pentru dizidenţi asemenea reclamelor , deoarece el susţine exact „teoria emanaţiei spontane”, care de fapt este o falsificare a istoriei naţionale. Adică un fel de „hoţul strigă «Hoţii!»”. Asemenea acuzării pre-factum asupra lui Ceauşescu de către stalinismul capitalist de distrugere a satului românesc pe care îl avea în plan prin deportarea economică ce a urmat după 1989, la fel face şi Mioc în acest caz şi cu această expresie. „Falsificatorii istoriei” era de fapt îndreptată împotriva celor care au observat falsificarea istoriei noastre naţionale cu teoria emanaţiei spontane, deşi la nivel oficial această idee e general acceptată, mai puţin cea intervenţionistă.

În mod progresiv, odată cu trecerea timpului şi aflarea despre ingineriile sociale din 1989, românii n-au mai crezut mistificarea cum că manifestanţii de stradă ar fi făcut revoluţie fără intervenţia unor forţe străine. Restul autorilor s-au repoziţionat faţă de părerea opiniei publice, care a tins să vadă în tragedia din decembrie 1989 o intervenţie a URSS. Marius Mioc, Ion Iliescu şi Andrei Ursu tind să rămână ultimii fideli ai teoriei emanaţiei spontane. Jurnalişti precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu trăiau şocul aflării adevărului diferit faţă ce autorităţile dădeau drept istorie. Iar unul precum Mioc îi acuză tocmai pe ei de falsificatori ai istoriei, de parcă toată suflarea românească ar şti despre marile inginerii sociale ce au dus la foc fratricid iar teoria emanaţiei spontane ar fi opinia minoritară în textele oficiale.

O astfel de expresie e un produs complex de dezinformare care se regăseşte în alte două cazuri, respectiv cartea „Deconstrucţia unei revoluţii”, (Editura Polirom, Iaşi, 2009), scrisă de Ruxandra Cesereanu sau „În sfârşit, adevărul...: generalul Victor A. Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu”. Primul caz reprezintă o tehnică de dezinformare prin clonare, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, deoarece Cesereanu nu face niciun fel de deconstrucţie a teoriei oficiale despre decembrie 1989. Celălalt constă într-o tehnică de dezinformare de tipul falsei revoluţii, promiţând mincinos adevărul în 2010, după tentativele de până atunci, despre care am detaliat în secţiunea anterioară. Toate aceste 3 exemple sînt cârlige pentru dizidenţi asemenea reclamelor, care de fapt nu spun ce promite titlul.

La fel ca şi Alex Mihai Stoenescu şi restul de papagali CIA, şi Marius Mioc întruneşte majoritatea criteriilor dezinformării faţă de tragedia din 1989 pe care le-am sintetizat în a doua secţiune a acestui capitol . Exceptând punctul 3 din acea listă, Mioc le întruneşte pe toate celelalte. Într-o secţiune anterioară numită „Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după” am menţionat o carte în variantă exclusiv digitală (fără ISBN) numită „Revolutia din 89” în care s-a încercat reducerea masacrului de la Otopeni la o eroare de comunicare locală. Web-site-ul de unde am descărcat-o a dat-o ca fiind scrisă de Mioc, însă el nu o recunoaşte. Dar, în acelaşi timp nu mi-a indicat vreo idee cu care nu este de acord din ea, inclusiv teoria erorii de comunicare asupra masacrului de la Otopeni. Aşa cum am promis acolo, o să arăt în această secţiune mai multe astfel de exemple de dezinformare privind marile inginerii sociale întâmplate în tragedia din 1989.

În cartea sa „Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost”, scrisă în 1996, Marius Mioc încearcă să ascundă ingineria dezinformării încrucişate transmise prin două apeluri telefonice cu mesaje simetrice, în urma căreia miliţienii au fost măcelăriţi de către unitatea militară de peste drum la Sibiu. După cum am arătat în detaliu în secţiunea numită „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” miliţienii au primit un fals telefon de la acea unitate militară prin care erau invitaţi să vină în sediul acesteia şi să se adăpostească, în timp ce un al doilea fals apel telefonic era dat în numele miliţienilor, care îi ameninţa pe cei din unitatea militară să înceteze focul, altfel vor veni peste ei şi îi vor măcelări. De aceea, atunci când miliţienii au dat curs falsei invitaţii de a se adăposti în unitatea militară şi au trecut strada, militarii au crezut că sînt atacaţi de aceştia şi au tras în ei. Aşa ceva este mai mult decât un foc fratricid, este un război civil în toată regula instigat prin dezinformare încrucişată. În cartea citată mai sus, Mioc neagă acest episod într-un mod specific produselor complexe de dezinformare ale spionajului civil, prin minciuna tăierii cablurilor telefonice de către manifestanţi, după cum citim la pagina 112:

„In prima faza, organele de militie nu au acceptat dialogul cu demonstrantii, lucru ce a determinat accentuarea starii de agresivitate a acestora, concretizata in taierea cablurilor telefonice si aruncarea cu pietre in geamuri.”

Nu există nicio confirmare a tăierii cablurilor telefonice în rezoluţia din data 01-03-2010 dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, citată în secţiunea de mai sus, sau în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 . Cât de probabilă poate fi o astfel de acţiune făcută de o mulţime revoltată? Ce ar fi rezolvat manifestanţii dacă s-ar fi apucat să se caţere pe stâlpi sau sape după cabluri prin pământ pentru a le tăia? Dimpotrivă, această minciună are rolul de a exclude ingineria dezinformării încrucişate transmise prin cele două apeluri telefonice, deoarece cablurile telefonice ar fi fost tăiate. Mai departe, la pagina 113 din aceeaşi carte citim o cu totul altă explicaţie pentru moartea miliţienilor decât a fost în realitate:

„Nerezistand focului si fumului din interior, precum si datorita presiunii psihologice, unele cadre de militie au incercat sa paraseasca sediul sarind pe geamuri. Au fost prinsi de demonstranti, loviti, maltratati si deposedati de arme.”

Nu cumva erau de jucărie acele arme şi miliţienii n-au putut să tragă în agresori pentru a se apăra? (Sic!) Aşa se explică şi povestea asta de adormit copiii, care este prototipul întregii mascarade din 1989. Ea susţine că poporul român ar fi luptat cu mâinile goale împotriva mitralierelor şi tacurilor regimului, şi astfel l-au răsturnat, devenind primul şi singurul popor care ar fi reuşit aşa ceva în istorie. Mai jos la aceeaşi pagină citim:

„In asemenea imprejurari si-au pierdut viata comandantul Militiei, lt. maj. POP VALENTIN si plt. STAICU ILIE, ale caror cadavre au fost incendiate si profanate. Cei doi au fost ucisi de catre SEVERA DUMITRU, nascut in anul 1957, lacatus la UM Cugir, CARICA ADRIAN-GHEORGHE, nascut in anul 1971, fara ocupatie si POPA ALEXANDRU, nascut in 1953 (s-a sinucis in 1993), toti avand domiciliul la acea data in Cugir.”

Niciunul dintre aceste nume nu există în documentele oficiale de mai sus. În primii ani după tragedia din decembrie 1989 românii nu aflaseră încă ce înseamnă capitalismul, cu apetitul său pentru război şi crize umanitare în general, Ingineriile sociale tipice precum dezinformările cauzatoare de foc fratricid, vuietul emis prin staţie de amplificare de la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie sau spargerile de vitrine de către spărgători profesionişti din zilele de 18 şi 17 decembrie au fost fie nebăgate în seamă, fie uitate de memoria colectivă. Abia după 2000 ele au revenit în atenţia publică, după ce fiecare dintre noi le-am trăit pe pielea noastră în proporţii mai mici, ca tehnici de manipulare pe care statul capitalist le practică pe cetăţeni. Eram încă naiv la protestele antiprezidenţiale din 2012 faţă de aceste inginerii sociale oribile. Însă am văzut cum jandarmii îi lasă în pace pe spărgătorii profesionişti de mobilier urban, în loc să-i oprească şi să-i amendeze. Mi s-a părut o barbarie modul în care ei îi loveau în schimb pe protestatarii paşnici, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . În momentul în care am văzut această inginerie socială am fost convins că ceva de genul ăsta se întâmplase şi în iunie 1990 şi în decembrie 1989. Însă atunci eram cu toţii prea naivi să înţelegem ce înseamnă acest sistem social odios. Sensul acestei inginerii în 1989 era aceea de a provoca forţele de ordine să acţioneze represiv iar după aceea de a denigra orice fel de protest, după cum am arătat şi în „Diversioniştii” dar şi în „Eroii au murit.1899. CIA”.

Tema spargerilor de vitrine făcute de profesionişti în decembrie 1989 la Timişoara se regăseşte într-o mulţime de interviuri filmate luate celor care au fost martori oculari la acele evenimente, din care am selectat şi eu câteva pentru propriul documentar. Ea a fost consemnată foarte detaliat inclusiv în cartea lui Mioc scrisă în 1996, „Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost”, menţionată mai sus, în mărturiile unor participanţi la evenimente. La pagina 22 din ea putem citi declaraţia participantului Traian Orban:

„Cînd am ajuns in dreptul bazarului am vazut o echipa de 4-5 tineri care s-au apucat să spargă vitrinele magazinelor. Noi am protestat, spunîndu-le ca nu asta dorim, dar ei şi-au văzut de treabă, îndeplinindu-şi misiunea. Tinerii aceia doar spărgeau, nu furau.”

La pagina 64 vedem declaraţia lui Anton Suharu:

„Un grup de cetăţeni îmbrăcaţi in salopete, circa 4-5 inşi cu bucăţi de fier în mina, spărgeau vitrinele alimentarei Neptun.”

Mai departe în următoarea pagină citim:

„Cei care spărgeau cred ca se cunoşteau pentru ca vorbeau intre ei. Unul dintre ei mai scund, gras, cu ochelari a spus: «Hai ca aici am făcut treabă bună!». Între timp s-au spart toate vitrinele, s-au scos mărfurile afara şi s-a dat foc. Era un vacarm de nedescris, fum şi miros insuportabil de cauciuc si plastic. Am venit în intersecţie in Piaţa Traian. Atunci se dădea foc la cabina IJTL. Se pare ca nişte tineri aveau sticle cu benzina cu care stropeau şi dădeau foc.”

La pagina 40 citim declaraţia participantului Gheorghe Ardelean:

„Nişte tineri îmbrăcaţi in treninguri spărgeau vitrinele. Am plecat la cineva în vizita. M-am întors în Piaţa Operei pe la 15,30-16. Aici ardea magazinul de parfumerie. O maşină de pompieri stătea lîngă magazin dar nu acţiona cu prea multa convingere. Era devastat si magazinul de blănuri, iar alimentara avea geamurile sparte. Nişte ţigani furau din alimentară.”

La pagina 55 există declaraţia lui Ştefan Luca :

„Eu mă plimbam pe Calea Girocului, mergeam pîna la tancuri, mă mai întorceam la tramvaie. Un grup de vreo 10 persoane cu pari au început să spargă vitrinele. Au răsturnat rafturile din alimentara, au aruncat cu marfa pe jos. Pe sosea era alb de faina, zahar, orez, parca ninsese. Cîte unul indemna lumea: «Luaţi ca-i pe gratis! E de la Ceauşescu!»”

La pagina 105 Mioc citează din RAPORTUL SRI/III, care la acel moment avea următoarea atitudine:

„Astfel, chiar începutul timişorean al evenimentelor din decembrie este marcat, în dupăamiaza zilei de 16, când numărul simpatizanţilor şi al curioşilor adunaţi în jurul locuinţei pastorului Tokes se redusese simţitor, de apariţia unui grup de tineri care incitau la acţiuni violente, ei înşişi dedându-se la spargerea vitrinelor de la unităţile comerciale din zona si blocând mijloacele de transport in comun.”

Vedem în aceste declaraţii exact echipa de spărgători violenţi filmaţi de Vlad Ursulean de la Casa Jurnalistului, pe care i-am inserat şi eu în „Diversioniştii”. După 2000, când o parte din români au făcut asociere între propriile experienţe cu capitalismul sălbatic şi această inginerie socială a spargerilor de vitrine făcute de profesionişti, Marius Mioc şi-a schimbat radical discursul, conform cu interesele CIA de dezinformare faţă de marile inginerii sociale ale tragediei din decembrie 1989. În cartea sa „"Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări (…)” Editura Partoş, Timişoara, 2019, au dispărut referinţele la spărgătorii profesionişti precum fac triburile primitive cu vechile lor religii, pe care le schimbă o dată la câţiva ani. La pagina 24 din această carte citim întrebarea retorică:

„Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?”

Ce să fie, ce să fie? Să fie cumva declaraţia ofiţerului de armată care spunea că cu fiecare vitrină care pica în centrul Timişoarei, pica şi o părticică din ei, pe care am inserat-o ora 01:56 din propriul meu documentar? Zic şi eu…

În locul mărturiilor din propria sa carte scrisă în 1996, Mioc preferă notele informative şi declaraţii date de anumiţi securişti, sub care putem intui intenţia de dezinformare. De exemplu, la pagina 13 din altă carte a sa, „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, editura Marineasa, 2005, el citează declaraţia securistului Nicolae Mavru şi o ia de bună împotriva altor multe declaraţii asemenea celor de mai sus:

“Aici în grupul ăsta violent am observat basarabenii care incitau copiii şi strigau: Haideţi, nu vă fie frică, spargeţi”.

Mai jos citim:

“Menţionez că spargerea geamurilor şi alte acte huliganice au fost începute de trei copii de 10-12 ani, ţigani, fiind urmaţi la început de 3-4 tineri prost îmbrăcaţi apoi de circa 40-60 de alţi tineri”.

A crede că nişte copii puteau face o inginerie socială de o asemenea complexitate e o naivitate la un om simplu. Însă pentru Mioc aşa ceva este un ordin via CIA, şi dacă e ordin atunci se acceptă. L-am întrebat de mai multe ori în dezbateri în mediul online cum poate să creadă aşa ceva şi nu mi-a dat un răspuns coerent. Deşi l-a acţionat în judecată pe şeful Securităţii Timiş pentru că l-ar fi arestat prin subordonaţii ierarhic, iată-l pe Mioc citând o declaraţie din 12 ianuarie 1990 a lui Filip Teodorescu, adjunctul sefului Direcţiei III Contraspionaj a Securităţii. Înapoi în cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări (…)” citim din spusele lui Teodorescu la pagina 215 :

„– ancheta efectuată de miliţie pînă în seara respectivă relevă că marea majoritate a celor care au spart vitrine, au furat din magazine şi au incendiat sînt delicvenţi de drept comun, mulţi chiar recidivişti
– nu sînt identificaţi conducători şi nu rezultă să fie o acţiune organizată, ci una spontană, declanşată pe fondul nemulţumirilor generale ale populaţiei”

Şi eu am inserat două declaraţii ale unor agenţi CIA în România, respectiv securistul Dumitru Tinu şi infamul procuror Dan Voinea, dar doar pentru că filmările cu ei erau de mai bună calitate decât cele ale altor martori oculari anonimi care convergeau cu cele spuse de aceştia. Însă vedem în cazul de faţă cum Mioc pur şi simplu şterge declaraţiile celor intervievaţi până în 1996 şi le înlocuieşte cu declaraţiile altor martori, mai puţini la număr şi mai dubioşi ca reputaţie. El practic şi-a renegat propria carte, evitând să aducă în prim-plan ce scrisese în ea, şi omiţând astfel să arate măcar că există două curente de opinie pe această temă. Ordinul pe unitate era ştergerea indiciilor despre spărgătorii profesionişti de vitrine, după acelaşi model al haosului din Cimitirul Eroilor din Bucureşti, prin care victimele celor 3 mari inginerii sociale (Otopeni, MApN şi Televiziune) au fost răsfiraţi prin tot cimitirul spre a li se pierde urma, sau nu au fost acceptaţi deloc în el .

La pagina 106 din aceeaşi carte citim:

„De reţinut că Mavru nu vorbeşte în această notă de nici un fel de agenţi străini. Identifică cu precizie unele persoane cu rol activ în desfăşurarea evenimentelor, dar totdeauna e vorba de români, majoritate timişoreni. Inclusiv unul dintre instigatorii la spargerea vitrinelor este identificat, şi se spune că era timişorean, stătea pe strada Ștefan cel Mare nr. 4. Deci, nici vorbă de basarabeni, unguri, sîrbi.”

Mai jos el continuă:

„Opinia mea despre grupurile care spărgeau sistematic vitrinele este că aceştia erau revoluţionari timişoreni, iar spargerea vitrinelor a fost o metodă de a face protestul cunoscut.”

În următoarea pagină, 107, scrie

„în «Revoluţia, fără mistere», am consemnat declaraţia lui Imre Borbely, apropiat a lui Tokes, fost deputat UDMR şi activist pentru înfiinţarea autonomiei secuieşti, precum că cei care spărgeau vitrinele erau «provocatori ai puterii»”

La pagina 109 afirmă că acţiunea de spargerea vitrinelor ar fi fost făcută de manifestanţii autentici anti-regim:

„Eu am venit cu ideea să se continue demonstraţia a 2-a zi la 5 după masa (dar în 17 decembrie nu s-a mai aşteptat ora propusă de mine pentru demonstraţie, deci nu-mi arog meritul că datorită mie s-a continuat revoluţia), altul a venit cu ideea să se meargă prin cartierele muncitoreşti (excelentă idee; astfel, chiar în noaptea de 16/17 decembrie, au aflat despre revoluţie o mare parte dintre timişoreni, nu doar cei care locuiau în zona centrală), altul a venit cu ideea să se spargă vitrine sau să fie arse cărţile lui Ceauşescu din librării.”

Înapoi, în cartea sa „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, editura Marineasa, 2005, spargerea de vitrine este confirmată de ura manifestanţilor pe cărţile lui Ceauşescu, după cum citim la pagina 43:

„Au mai fost nişte vitrine sparte şi cărţi sau ziare cu Ceauşescu cărora li s-a dat foc.”

Partea proastă a acestei versiuni este că toate magazinele din centrul Timişoarei au fost sparte. O fi existat în zonă o librărie sau două cu cărţi scrise de Ceauşescu, dar nu toate magazinele sparte erau librării. La pagina 102 din aceeaşi carte este inserată o altă mărturie contrară celor din cartea din 1996:

„Pînă la orele 17,30, în mai multe zone cînd s-a intervenit cu forţe de ordine, mai mulţi indivizi, majoritatea tineri între 13-20 de ani au spart vitrinele magazinelor şi au furat mărfurile din interior.”

Mai jos citim:

„…grupuri izolate de indivizi tineri (15-20 ani), avînd asupra lor răngi, au spart vitrinele de la toate magazinele de pe arterele principale, iar mărfurile, fie că au fost furate, fie au fost arse.”

Într-un comentariu la secţiunea mea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989”, publicată pe blogul personal destinat temelor cotidiene, „Baldovin Opinius”, pe 18 noiembrie Mioc confirmă această schimbare de macaz survenită în naraţiunea sa după 2010.

În momentul în care am avut acea dezbatere din 18 noiembrie nu citisem cartea lui din 1996 în care el singur îi cita pe cei la care am făcut eu referire mai sus. În replica imediat următoare el practic le anulează mărturiile asemenea unui procuror corupt care face un dosar la comandă.

În cartea sa „Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost”, scrisă în 1996, Marius Mioc perpetuează minciuna împuşcaţilor pe treptele catedralei, asemenea unui întreg morman de maculatură pe tema decembrie 1989. Dar secvenţa pe care am inserat-o încă la începutul propriului meu documentar a apărut imediat după 1990, şi arată clar că după primele focuri trase şi trecerea acelui tab, nimeni nu a fost ucis şi nici măcar rănit acolo. La pagina 15 citim:

„De aici a plecat in fata Catedralei, unde pe scari era un alt mort si unul lovit in picior. A plecat cu masina spre spitalul Clinicile Noi, unde a dat de doctorul Babusceac (fostul sot al sotiei lui Lati). Acesta l-a recunoscut pe Lati care era cel mort in fata Lacto-Barului.”

La pagina 20 citim mărturia lui Gliguta Avram:

„Catedrala are usa dubla dar la imbulzeala una din usi s-a inchis. Stateam ghemuiti, incercind sa ne strecuram inauntru. Eu si inca o persoana, pe care mai apoi am aflat ca se numea Sorin Leia, am ridicat capul sa vedem ce se intimpla, cind s-a tras o rafala printre noi, de jos in sus. Leia Sorin a fost nimerit in mijlocul fruntii. Glontul care a iesit din capul lui m-a atins si pe mine la baza gitului, in partea dreapta. Am simtit ca o arsura, am bagat capul la cutie si m-am strecurat incet-incet inauntru. Niste tineri au vazut ca Leia e impuscat si l-au tirit in Catedrala. Desi impuscat in frunte Leia nu pierduse mult respira. Cind capul i-a atins cimentul brusc s-a facut sub cap o balta de singe. Noi vorbe saimng sea s ci uinmcpa amraami o luminare ca sa moara crestineste. Un popa inalt, slab, de vreo 40-50 de ani, s-a apropiat de noi si ne-a intrebat: «ce, ba, ii mort?» . Am zis ca da. Auzindu-ne vorbind de luminare popa a zis, parca cu dusmanie, «da-l incolo ca nu-i mai trebe nimic».”

Iată în această falsă declaraţie un posibil blam la adresa religiei şi preoţilor, care nu pot fi acuzaţi de implicare în acele orori.

La pagina 95 citim:

„Dispozitivul D1, condus de maior SUCALA ION si amplasat in fata Catedralei, a deschis foc asupra demonstrantilor din zona, desfasurand totdata actiuni de capturare si retinere a celor refugiati in Parcul Poporului, cu ordinul expres al generalului Nuta de a executa foc la cel mai mic semn de nesupunere.”

La următoarea pagină citim:

„* Maior BURCI IOAN (U.M. 01185), in data de 18 decembrie 1989, a deschis foc cu armamentul de pe TAB impotriva grupului de demonstranti aflati in fata Catedralei.”

Minciuna morţilor pe treptele catedralei este un produs literar al spionajului civil de întunecare a imaginii comunismului, portretizat astfel mult mai diabolic decât a fost în realitate. Plantarea de probe false care să arate mincinos cum că regimul ar fi ucis credincioşii, e menită să arate toleranţa religioasă cu care capitalismul se mândreşte în mod ipocrit*. Această manevră dezinformaţională e una dintre multele dintr-o campanie generală de dezinformare ce ţine până astăzi, prin care stalinismul capitalist instituit de după 1990 să pară mai bun decât perioada comunistă. Există o fotografie pe care am postat-o într-o secţiune din capitolul 2 ce face parte dintr-o poveste de dragoste, ce mi se pare foarte cosmetizată, între Adjanin Antonia Andreea şi Palada Weiner, un fel de Romeo şi Julieta a „revoluţiei române”, cu accente de film indian popular, specific anilor 1980. Cei doi ar fi fost doi îndrăgostiţi logodiţi care au vrut să se lupte cu prejudecăţile şi, în loc să-şi trăiască fericirea ar fi ieşit să lupte împotriva dictaturii, amândoi murind, după cum citim în articolul "Eroii revolutiei (18)" scris în 19 decembrie 2004 în „Jurnalul Naţional” . Antonia ar fi murit prima şi după o zi ar fi murit şi Palada Weiner, sugerându-ni-se că ar fi vrut să se răzbune pentru moartea iubirii vieţii lui, precum Ecaterina Teodoroiu a vrut să-şi răzbune fraţii ucişi.

Nu e exclus ca o astfel de poveste să se fi întâmplat, dar pare cam copiată din filmele indiene din anii 1980. Când vezi o astfel de tânără moartă te cam ia cu lacrimile specifice acelor filme, şi nu ai timp să gândeşti că la mijloc s-ar putea să fie o minciună. De asta cred că această poveste de dragoste e una inventată. Cam altele sînt priorităţile iubirii la 20 de ani, nu protestele faţă de regim… Pe lângă asta, ambii erau cadre medicale, cea mai râvnită meserie de către omul simplu în perioada de dinainte de 1989. Cu alte cuvinte, niciunul nu prea avea motive să protesteze, făcând parte dintr-o clasă socială supra-avantajată.

Acest caz se suprapune perfect peste campania de denigrare a lui Ceauşescu ca ucigaş de dragoste, idealuri şi copii, sau de cosmetiza a capitalismului sălbatic ce urma să se instituie după 1989, ca propice pentru dragoste, idealuri şi copii. Readuc aici în prim-plan minciuna spusă de căpitanul Lupoi despre naşterea bebeluşului Victor/Victoriţa printre gloanţe la Televiziune pe 22 decembrie. În contrapondere, inventarea micuţei Cristina Lungu la Timişoara, despre care am menţionat în propriul documentar ca fiind persoană fictivă, sau amănuntele romanţate despre uciderea creatoarei de jucării Mişan Luminiţa de la Cluj , mă face să cred că şi povestea Adjanin şi Palada precum şi minciuna despre uciderea enoriaşilor pe scările catedralei din Timişoara sînt piloni dezinformaţionali din aceeaşi campanie de denigrare a vechiului regim. Pentru celelalte mai sînt ceva posibilităţi de a fi reale. Însă minciuna morţilor de pe scările catedralei a fost dovedită de acea filmare. Nici până astăzi Mioc nu a făcut vreo dezminţire acelei minciuni, încercând să scoată maxim din credulitatea ei precum şi din teoria emanaţiei spontane.

După cum se vede în ultimele secţiuni, şi în special în cea de faţă, spun lucruri urâte despre el. Dar asta s-a întâmplat abia recent, când ideea de dezbatere cu el e compromisă şi îl consider dezinformator CIA. Iniţial l-am considerat un simplu păcălit de autorităţi şi l-am invitat politicos la o dezbatere onestă pe tema 1989 în toamna lui 2023. După ce nu a reuşit să mă convingă cu probe, Mioc, sau cine o fi în spatele contului său, a trecut la tehnici de dezinformare, dincolo de latura strict logică a dezbaterii. Deşi e absolvent de profil tehnic, am putut observa că foloseşte cu mare abilitate sofisme complexe pentru convingerea mea prin alte metode decât cele ştiinţifice de adevărul poziţiei lui. Iniţial a folosit sofismul ad hominem. Iată cum într-un comentariu la secţiunea „Uciderea generalului Vasile Milea” din data de 28 octombrie, inserată mai sus, Mioc foloseşte expresia „Eşti cumplit de ignorant…”.

Expresia e reluată peste două zile într-o altă replică

Dincolo de forma ad hominem a replicii sale, observăm aici aceeaşi strategie dezinformaţională precum cea a lui Alex Mihai Stoenescu în mai multe interviuri şi emisiuni televizate în care minţea cu neruşinare că toate dicţionarele ar fi spus că acţiunea lui Stănculescu din 22 decembrie ar fi lovitură de stat. Ce-i drept, n-am inclus în documentar detalii despre ce este revoluţia politică în sociologie, aşa cum am făcut în capitolul 3, deoarece ar fi crescut şi mai mult în dimensiune. Nici în această carte n-am intrat în detaliu mai mult decât o simplă introducere în sociologia revoluţiilor politice şi a loviturilor de stat/de palat. Însă am oferit ceva concret, lucru pe care niciunul dintre papagalii CIA nu-l face. Cu toate astea, asemenea acuzării asupra lui Ceauşescu de distrugere a satului românesc de către stalinismul capitalist, adică însuşi planul acestuia ştiut de atunci, la fel cum făcuse cu formula „falsificatorii istoriei”, Mioc îmi reproşează că aş fi „cumplit de ignorant în problema revoluţiei”. Asta înseamnă să fii cu adevărat mafiot de lux în spionajul civil. Tocmai alde Mioc şi întreaga gaşcă de papagali CIA şi-au construit maculatura pe ignoranţa cultivată sistematic în percepţia populară privind aceste noţiuni.

Dacă m-aş fi înşelat în privinţa morţilor din 21 decembrie, o expresie corectă ar fi trebuit să fie ceva de genul „Eşti neinformat”. Însă în secţiunea „Teatru în stradă despre revoluţie la Cluj-Napoca” şi „Mutarea „din pix” a unor decese în data 21 decembrie la Bucureşti în documentele oficiale” există indicii că acei morţi din 21 ori au fost manufacturaţi ca la Cluj, ori mutaţi „din pix” după modelul schimbării diagnosticului principal cu cel secundar pentru a exagera pericolul pandemiei de COVID-19. Iată că nu sînt deloc „cumplit de ignorant în problema revoluţiei”. Dimpotrivă, am contribuit cu 10-15 procente la aflarea adevărului întreg faţă de tragedia din decembrie 1989, de unde îl lăsaseră Radu Morarul şi Grigore Cartianu. Secţiunea „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu (…)” din această carte clarifică multe dintre enigmele acelei tragedii, aşa cum doar mărturiile familiilor celor ucişi au făcut-o după anii 2000.

În replica sa de mai sus vedem şi sofismul ad hominem în formă de provincialism. Faptul că m-aş fi născut în Gorj, un judeţ unde n-a fost „revoluţie”, ar fi un impediment de a afla adevăruri înalte precum acea mascaradă din 1989. Mai jos în acea replică citim sofismul ad populum, relatat invers, îmbrăcat într-o minciună gogonată:

„Nimeni n-a spus că Ceauşescu a plecat pe 21, toate cărţile, articolele din ziare şi emisiunile TV despre acest subiect au afirmat că Ceauşescu a fugit din CC pe 22 decembrie.”

Mioc repetă prin acest sofism şi minciuna lui Stoenescu despre cum toate dicţionarele ar fi echivalat acţiunea lui Stănculescu ca lovitură de stat. La începutul documentarului meu, am inserat 4 materiale cu largă audienţă care mint grosolan că Ceauşescu ar fi fugit pe 21 decembrie de frica manifestanţilor care ar fi strigat împotriva lui, iar Mioc spune că „, toate cărţile, articolele din ziare şi emisiunile TV..” ar spune adevărul. Asta înseamnă să fii mafiot dezinformator.

Cititorii fideli textelor mele în general pot remarca faptul că nu folosesc metafora decât rar şi că logica e principalul meu instrument de lucru. Ei bine, iată cum în această replică Mioc etichetează discursul meu teoretic cu expresia „Numai în haosul din capul tău a existat părerea că Ceauşescu ar fi fugit pe 21”, încercând astfel să întoarcă într-un mod absurd argumentul meu, cum că eu aş susţine ideea că Ceauşescu ar fi fugit pe 21, adică exact cea pe care o combat. Aşa ceva e dezinformare complexă, formată din amestecul dintre întoarcerea acuzaţiei de minciună asupra mea şi tehnica de dezinformare prin camuflare în variantă de ambiguizare pe care eu am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Nu cred că Mioc este capabil să creeze un asemenea produs complex de dezinformare, cel puţin nu din ce am văzut în interviuri filmate cu el, şi de aceea cred că e altcineva care vorbeşte prin trompeta sa.

Într-un comentariu scris tot pe 28 octombrie - la secţiunea „Cu Ceauşescu pe post de urs de circ, la cerşit călău din popor, pentru a cârpi ideea de revoluţie” Mioc reia dezinformarea lipsei de coerenţă a teoriilor mele, într-un mod absurd:

„Nu ştiu cum poţi să scrii de «tentativa eşuată de a deturna mitingul lui Ceauşescu din 21 împotriva sa». Se pare că îţi lipseşte logica elementară. Deturnarea mitingului a izbutit, faptul că s-a întrerupt transmisia TV s-a văzut în întreaga ţară şi a încurajat izbucnirea mişcărilor revoluţionare în multe localităţi”

Observăm cum Mioc încearcă echivalarea deturnării mitingului lui Ceauşescu împotriva sa şi întreruperea transmisiei TV. În acest caz el se preface că nu înţelege că deturnarea mitingului lui Ceauşescu înseamnă întoarcerea celor 80 000 aplaudaci în contestatari. Aşa ceva este ceea ce a vrut să facă CIA şi n-a reuşit, urmând ca dezinformarea să fie continuată de istoria contemporană prin minciunile pe care Mioc (sau dezinformatorul din spatele contului său) se face că nu le vede. Acest nou produs de dezinformare este de asemenea o variantă de ambiguizare precum cea de mai sus.

În acelaşi comentariu, după cum se vede, Mioc m-a acuzat că aş fi simpatizant comunist, literal „faci propagandă comunistă”. În continuare răspund simplu acestei acuzaţii, deşi i-am răspuns complex şi detaliat în introducerea acestei cărţi, scrisă expres pentru această acuzaţie. Există în ea un amestec al variantei de ambiguizare a tehnicii de dezinformare prin camuflare cu tehnica de dezinformare prin contracarare în formă de denigrare descrisă în „Manifestul societăţii automatiste”. Dacă ar fi să aleg răul cel mai mic, da, atunci aş fi comunist, deoarece comunismul a fost un sistem mai puţin rău decât stalinismul capitalist de astăzi. Sînt convins că acesta e mai rău şi decât stalinismul anilor 1950, prin genocidul lent promovat în aceşti 35 de ani negri, şi prin atentatul efectiv la fiinţa naţională, după cum am arătat în detaliu în secţiunea numită „Stalinismul capitalist şi prăbuşirea demografică. Sîntem undeva la 13-14 milioane de români, inclusiv cei relocaţi în diaspora” , din capitolul 3.

Însă eu nu sînt adeptul alegerii răului cel mai mic. Detest destul de tare atât comunismul cât şi capitalismul deopotrivă, încât să nu aleg niciunul dintre ele doar pentru că unul ar fi răul cel mai mic, indiferent dacă e unul sau celălalt. I-am răspuns literal că lucrez la un nou proiect de organizare sociala numit automatism , care se doreşte a fi o guvernare deasupra atât a comunismului cât şi a capitalismului. Dar Mioc s-a făcut că nu vede răspunsul meu şi a mai venit de două ori cu această acuzaţie în alte reţele de socializare, odată undeva pe profilul lui şi altădată pe 4 ianuarie 2024 pe profilul meu, după cum putem vedea mai jos. Scopul lui nu mai este să mă convingă pe mine, ci să mă denigreze ca simpatizant comunist în faţa potenţialului public.

O minciună tipică ideologiei emanaţiei spontane este eroismul exagerat al manifestanţilor din 1989, care ar fi ieşit neînarmaţi împotriva sistemului represiv, aşa cum se vede într-o altă replică, tot din data de 28 octombrie la aceeaşi secţiune „Uciderea generalului Vasile Milea”. De fapt manifestanţilor li s-a dat sentimentul de siguranţă şi chiar au fost în siguranţă pe străzi. În toate revoltele de stradă reprimate în istorie, manifestanţii au fugit imediat când au văzut că cei de lângă ei încep să cadă. Faptul că am fi noi românii ce mai eroică naţiune de pe glob este un fals zăhărel pe care spionajul civil occidental ni l-a dat pentru a susţine minciuna generalizată.

Am remarcat imediat degenerarea discuţiei către ad hominem datorită experienţei mele de câteva decade cu studiul logicii. În acel moment nu am dat curs acestui nivel, fiind preocupat exclusiv doar de a-mi justifica punctul de vedere. După cum se vede, atunci în octombrie şi noiembrie mi-am păstrat limbajul politicos şi am rămas exclusiv în zona dezbaterii teoretice, nu a tehnicilor de manipulare.

Ce spun acum despre el nu sînt discreditări într-o posibilă dezbare, ci adevăruri care pun cititorul onest în postura de a judeca imparţial, corect, cele afirmate de el şi de gaşca papagalilor CIA în aceste decade. Atunci nu am folosit astfel de invective, care de fapt sînt nişte adjective ceva mai colorate. El a făcut-o din start în dezbatere, cu intenţia de a folosi argumentul forţei, în lipsa unor argumente exclusiv ştiinţifice. Iată că nu rămân dator niciodată, iar instrumentul meu de răspuns pentru oricine, inclusiv el, este mult mai incisiv decât nişte simple sofisme ad hominem. Replica mea vizează dezvăluirea unui întreg aparat de dezinformare în care de-al de Mioc şi Stoenescu sînt piloni. În următoarea secţiune voi continua dezvăluirile de minciuni şi dezinformări şi la alţi autori de cărţi cu notorietate mai mică decât cei doi prezentaţi până acum, dar care totuşi ocupă spaţiul oficial al dezinformării generale operate de spionajul civil în aceste decade întunecate despre tragedia din decembrie 1989 .

*Am arătat în secţiunea numită „Tehnica de dezinformare prin contracarare în documente” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” faptul că instituţia francmasoneriei (urmaşă a ordinului „Cavalerilor Templieri”) are rolul şi de a îndrepta spre religie originea ororilor ultimului secol, dinspre marii industriaşi şi bancheri care se îmbogăţesc în urma acestora .

Gabriel Baldovin

Alex Mihai Stoenescu, cel mai mare dezinformator al presei clasice şi mediului academic faţă de tragedia din 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.3. Alex Mihai Stoenescu, cel mai mare dezinformator al presei clasice şi mediului academic faţă de tragedia din 1989

În secţiunea anterioară am analizat cea mai importantă dezinformare pe care Alex Mihai Stoenescu a făcut-o în comunitatea academică şi jurnalişti, respectiv distorsionarea noţiunilor de „lovitură de stat” şi „revoluţie” în aşa fel încât să se suprapună peste tragedia din decembrie 1989. Ultima dintre ele nu are unanimitate între sociologi, după cum am văzut în capitolul anterior. Însă lovitura de stat este o noţiune mult mai clară, pe care Stoenescu a schimonosit-o până la caricaturizare, după cum am arătat în secţiunea intitulată „Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat” . Necitând pe cei mai importanţi sociologici care au teoretizat aceste noţiuni, el a reuşit împreună cu mass-media păpuşată de CIA să impună un alt sens cuvântului revoluţie, care mai nou înseamnă un scandal ceva mai mare.

La pagina 17 din volumul 1 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”, Alex Mihai Stoenescu se mulţumeşte doar să critice definiţia din DEX a termenului „lovitură de stat”. La atât se reduce incursiunea sa sociologică, ignorând pe cei mai importanţi autori în domeniu. DEX e bun pentru definirea unor termeni comuni. Şi eu am făcut apel la el în capitolul precedent pentru definirea revoluţiei politice. Şi eu am criticat insuficienta explicaţie dată de DEX, dar nu i-am acuzat propriuzis pe lingviştii care au editat această carte. Ei doar au sistematizat lingvistic sensurile primite de la specialişti şi de la vorbitorul curent de limbă. Pentru incoerenţele definiţiei din DEX sînt responsabili sociologii înşişi pentru că nu le-au furnizat ceva suficient de coerent şi clar încât aceştia să facă o sinteză bună în aceste definiţii. Dar teoretizarea oferită de cei mai importanţi sociologi ar fi fost suficientă pentru a vedea că mascarada din 1989 nu a fost o revoluţie. Pentru acest fapt iar nu pot fi învinuiţi lingviştii, pentru că nu e meseria lor. În schimb, odată ce a încercat nişte mici măscării sociologice, Stoenescu trebuia să se documenteze şi să-i găsească măcar pe cei pe care i-am citat eu în capitolul 3 şi să spună că mascarada din 1989 din România nu a fost o revoluţie conform viziunii lor. Acest subiect constituie cea mai mare dezinformare pe care Stoenescu o face în cărţile sale care tratează tema decembrie 1989.

Înainte de a analiza şi alte dezinformări de-ale sale, merită să-i subliniem evoluţia imaginii sale publice, care ne poate face o primă idee despre cine este acest om. Până a-şi depune kilogramul de maculatură despre tragedia din 1989 lângă tonele deja scrise de subordonaţi, Alex Mihai Stoenescu apărea la emisiunea „Marius Tucă Show” din data de 16.12.1998 îmbrăcat în haine militare. Desigur că în 1998 nu se ştia despre „isprăvile” de la Otopeni, Sibiu şi MApN decât de băieţii cu epoleţi. După ce publicul a mai început să afle despre acele orori, şi mulţi români (printre care şi eu la acea vreme) au început să acuze armata pentru producerea lor, Stoenescu a apărut în flanel civil pe la emisiuni, dând impresia de bunicuţ înţelept care îşi învaţă nepoţii despre bine şi rău. Această schimbare de „look” este un produs de PR. Prin această nouă misiune, lupul şi-a schimbat blana, dar nu şi năravul, după cum spune proverbul…

Alex Mihai Stoenescu a scris mai multe cărţi pe tema 1989, printre care şi o colecţie de deflexii (sic!) şi interviuri cu Virgil Măgureanu, fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, intitulată „De Ia regimul comunist la regimul Iliescu”, editura RAO lntemational Publishing Company, Bucureşti, 2008. În această carte Stoenescu are rolul de a polei pe cât posibil imaginea Securităţii, după ce conştiinţa publică a început să găsească similitudini şocante între fosta agenţie de spionaj de pe timpul comunismului şi SRI-ul „costumelor Armani” din zilele noastre. Am arătat în secţiunea intitulată „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie” din capitolul 3 în ce mod asemănările între cele două forme de guvernământ sunt mai mari decât deosebirile. În acest context SRI este mai curând o continuatoare al SecuRItăţii, decât o înlocuire prin desfiinţare a acesteia. Scandalul protocoalelor de colaborare cu majoritatea curţilor de justiţie, prin care SRI impunea efectiv sentinţa, anula bruma de aparenţă a unui principiu fundamental în democraţie, respectiv separarea puterilor în stat. Dar, pentru că imaginea diabolică a Securităţii încă persistă în opinia publică, aceasta fiind acuzată pe drept cuvânt de inflamarea haosului în decembrie 1989, Stoenescu susţine în această carte ideea specifică dictaturii capitaliste că un stat fără serviciu secret e ca un stup fără matcă. Cu alte cuvinte, da, serviciile secrete fac mizerii, creează catastrofe umanitare, dară fără ele n-ar mai fi murit atâţia (sic!)…

Atitudinea lui Stoenescu ca persoană public şi o parte din textele lui sînt foarte probabil produse de manipulare, atent construite de oamenii din spatele lui. Am văzut în capitolul 2 o strategie de cenzură clasică pentru a ascunde din atenţia opiniei publice principalele inginerii sociale de dezinformare încrucişată ce au dus la foc fratricid, prin izolarea cavourilor din Cimitirul Eroilor din Bucureşti . Multe din victimele bucureştene ale acestor groaznice ucideri în masă nici măcar nu au primit cavou în acest loc de cinste. Unele familii care au aflat despre acele planuri diabolice care le-au răpit pe cei dragi au refuzat să îi lase acolo, fapt de înţeles. Celor mai acide la adresa autorităţilor le-a fost refuzat pur şi simplu dreptul firesc de a primi un loc de veci gratuit. Interesul era acela de a le izola şi a nu răspândi către cele docile, şi în întregul gros al societăţii, adevărul despre acele inginerii sociale aflate la limita sadismului ucigaş, aşa cum l-am descris în documentarul meu .

După ce au ajuns în presă şi au început să se răspândească în societate mărturii despre aceste groaznice fapte, spionajul civil a trecut la altă metodă de cenzură. Această metodă se află la polul opus faţă de cenzura clasică, în sensul că provoacă un exces în extrema opusă cenzurii clasice, însă duce la acelaşi rezultate. În cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” am denumit-o „tehnica de dezinformare prin camuflare” în variantă de hiperinflaţie informaţională. Dacă în cazul cenzurii clasice se ascund informaţiile de opinia publică, dimpotrivă, prin această tehnică de dezinformare ele sînt camuflate de un volum atât de mare de informaţie, încât receptorul îşi pierde atenţia şi nu le reţine. Deşi pare o revoluţie faţă de tehnica cenzurii clasice, aşa cum pare capitalismul faţă de comunism, de fapt hiperinflaţia informaţională are exact acelaşi efect, respectiv ascunderea adevărului faţă de opinia publică.

Ei bine, campionul absolut al acestei tehnici faţă de adevărul tragediei din 1989 este tocmai acest agent de informaţii deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu. Principala lui carte pe tema 1989, „Istoria loviturilor de stat in România” are 4 volume. Primele 3 tratează evenimentele de dinainte de 1989. Al 4-lea volum se referă în principal la tragedia din 1989 şi are 2 părţi (2 cărţi) . Prima parte a avut iniţial 486 de pagini în prima ediţie, şi a ajuns la 764 în ediţia a 3-a publicată în 2017 (n-am citit această ediţie, nu ştiu dacă a adăugat text în ea sau s-a aranjat altfel textul în pagină). Cea de-a doua parte, publicată în 2005, are 833 de pagini. Sunt amestecate aici interviuri (unele se întind pe câteva pagini), mărturii faţă de evenimente de puţină importanţă, reflexii sociologice rudimentare, speculaţii de filosofie politică de secol 19 împreună cu deducţii faţă de anumite evenimente de mică importanţă care nu au fost consemnate prin fapte sau alte dovezi. Odată la câteva zeci de pagini aflăm şi câte ceva interesant, pe care majoritatea îl uită în următoarele 20-30 de pagini de maculatură până când apare iar ceva demn de ţinut minte.

Observăm că această tehnică a cenzurii prin hiperinflaţie informaţională are aspect de documentaţie serioasă, însă de fapt este un jurnalism prezentat în ambalaj de ştiinţă a istoriei. Citirea acestor cărţi echivalează cu consultarea unui ziar vechi la bibliotecă, cu subiecte mondene şi ştiri fără rezonanţă pentru societatea prezentului. Istoria poate intra uneori în detalii jurnalistice însă ea trebuie să facă o sinteză, un rezumat asemenea unui ghid pentru omul nefamiliarizat cu acele evenimente. Doar atunci când un subiect e critic se justifică detalierea jurnalistică, precum radarul de la Opana sau submarinul japonez scufundat de nava Ward la Pearl Harbor. Altfel, excesul de jurnalism în corpul istoriei are funcţie dezinformaţională. Mai sînt câţiva autori care fac exces de date, însă Alex Mihai Stoenescu e campionul absolut al acestei tehnici de dezinformare. Istoria a reţinut anumite detalii de tip jurnalistic, însă doar pentru evenimente semnificative. Spionajul civil, prin Stoenescu şi alţii, a diluat istoria transformând-o în jurnalism.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu tema Pearl Harbor în SUA şi întreaga lume; am arătat într-un subcapitol din „Manifestul societăţii automatiste” că tragedia din 7 decembrie 1941 a fost şi autosabotaj intern al spionilor civili ce lucrau sub acoperire în interiorul bazei. Timp de 7 decenii evenimentul nu a fost corect sărbătorit iar supravieţuitorii au fost izolaţi în loc să fie cinstiţi. Spionajul civil american a instituit celebra „listă neagră de la Hollywood”, prin care cei predispuşi să ecranizeze povestea acestor oameni au fost excluşi din industria filmului prin acuzaţia de simpatii comuniste. După aceea a apărut seria de haos informaţional „Pearl Harbor minute by minute”, care ajunge la cealaltă extremă, respectiv la camuflarea informaţiilor în detalii nesemnificative, după cum am descris acest caz de dezinformare în detaliu în cartea mea menţionată mai sus. În România post 1989, cel mai vizibil caz de cenzură prin haos informaţional este cazul răpirii Alexandrei Măceşanu .

Şi cartea de faţă a ajuns foarte mare. Însă am încropit în ea 3 domenii distincte, respectiv istoria în primele două capitole, sociologia în cel de-al 3-lea şi psihologia dezinformării şi manipulării în acest ultim capitol. 500 de pagini de istorie în primele două capitole pentru un eveniment complex precum tragedia din decembrie 1989 este o adevărată sinteză istorică, desfăşurată într-un număr decent de pagini. Am folosit şi eu detalii jurnalistice, dar asta în două teme de importanţă capitală pentru înţelegerea adevărului despre invazia CIA în decembrie 1989. Prima este manufacturarea înregistrărilor audio a teleconferinţelor lui Ceauşescu în scop de „deep fake”, pentru a părea că a ordonat foc la Timişoara împotriva manifestanţilor de stradă. Cealaltă este intervenţia generalului Nicolae Militaru pentru a ameninţa voalat ofiţerii de larg înalt din Armată că vor fi pedepsiţi aspru dacă vor folosi armamentul împotriva manifestanţilor, majoritatea dintre ei fiind agenţi CIA-KGB de teren . De asemenea, am mai folosit detalii jurnalistice uneori pentru a devoala anumite minciuni oficiale spuse în aceşti 35 de ani de fraudă socială masivă. Însă acolo unde am putut, am simplificat şi sistematizat maxim subiectul.

De exemplu, de dragul simplificării a trebuit să sacrific istoria propruzisă a producerii artificiale de morţi în alte oraşe decât cele 4, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu şi Bucureşti . Am căutat astfel să scurtez la minimul posibil această carte şi a comunica cititorului adevărul cât mai simplu şi cât mai uşor de înţeles. Poate în viitor voi continua descrierea acelui gen de inginerii sociale precum în cele 4 de mai sus şi în alte oraşe precum Braşov, Craiova, Lugoj, Turda etc. Dar n-am făcut-o pentru că cititorul are suficiente modele în cele 4 oraşe de mai sus pentru înţelegerea modului cum au murit oameni şi în restul ţării. În loc să scriu un capitol de istorie cu titlul „Producerea artificială de morţi apolitici în decembrie 1989 pentru a da impresia de revoltă populară”, în care să descriu exhaustiv toate cazurile de decese, l-am redus la forma unui subcapitol din capitolul 2, cu titlul „Numărul adevărat morţi de dinainte de plecarea lui Ceauşescu …” după cum se vede în linkul de mai sus. Cu alte cuvinte, eu am adus detalii jurnalistice pentru a releva adevărul despre decembrie 1989, iar Stoenescu pentru a-l ascunde.

Pentru a înţelege jocul parşiv pe care Alex Mihai Stoenescu îl face faţă de adevărul istoric în ultimele două volume din „Istoria loviturilor de stat in România”, haideţi să observăm cum evită el corectarea minciunilor ce apar în materialele occidentale despre evenimentele din 1989 din România! Am arătat în introducerea propriului meu documentar cum mint la unison anumite materiale din mediul online că Ceauşescu ar fi plecat din sediul CC în urma întoarcerii împotriva lui a manifestanţilor împotriva sa la mitingul din 21 decembrie 1989. Documentarul „Death of a dictator” a apărut în 1990. „The Rise and Fall of Ceausescu” a apărut în 1991. „The King of Communism: The Pomp & Pageantry of Nicolae Ceausescu” a apărut în 2002. După cum am spus mai sus, partea a doua din volumul 4 din cartea sa citată a apărut în 2005. Deşi pare că a epuizat absolut toate sursele existente pe piaţă, totuşi Alex Mihai Stoenescu le evită tacticos pe acestea, contribuind la propăşirea minciunii şi falsificarea istoriei. Restul de „istorici” au făcut la fel. De aceea tema apatiei lor faţă de corectarea sau dezminţirea erorilor sau minciunilor dovedite în timp despre decembrie 1989 este unul dintre semnele/criteriile a implicării dezinformării CIA în falsificarea istoriei noastre naţionale, aşa cum am le-am expus într-o secţiune anterioară . Exceptând punctul „Explicarea marilor inginerii sociale din 1989 (..) prin erori naturale şi acţiuni fără sens ale omului simplu” , Alex Mihai Stoenescu le îndeplineşte pe toate din lista de acolo.

La pagina 344 din partea a doua a volumului 4 din „Istoria loviturilor de stat in România” citim despre „lanţul evenimentelor revoluţionare” care s-ar fi desfăşurat în următoarea ordine:

– subversiune internaţională,
– diversiune eşuată (Iaşi),
– diversiune reuşită (Timişoara),
– lovitură de palat eşuată (Bucureşti),
– represiune (Timişoara),
– revoltă populară (Timişoara),
– lovitură principală (Bucureşti),
– represiune (Bucureşti) –

Dar – staţi aşa! – că astea sînt doar nişte banale „evenimente revoluţionare”. Începând de la pagina 796, Stoenescu împarte „revoluţia rămână” în XV etape, ca în campionatele naţionale ale unor sporturi de echipă. Nu spune dacă cele 15 sînt doar tur sau şi retur, ca să ne facem o idee … Etapa I nu este proiectul lui Reagan de iniţiere a scutului antirachetă faţă de USSS (criteriu al dezinformării CIA) şi nici măcar discuţia Bush-Gorbaciov de la Malta (despre care se spune, eronat zic eu, că s-ar fi pus la cale tragedia din decembrie 1989), ci:

„Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a-l convinge pe Nicolae Ceauşescu să cedeze puterea”

N-am insistat în cercetarea evenimentului şi nu cred c-am s-o fac vreodată deoarece conţinutul unei astfel de discuţii e foarte probabil să fie viciat prin alterare de probe de către spionajul civil. În interviul dat de Gorbaciov lui Radu Moraru, fostul preşedinte URSS nu spune nimic despre un astfel de avertisment, ci doar de faptul că Ceauşescu ar fi fost un partener dificil de dialog.

„Etapa a II-a: Declanşarea unei subversiuni internaţionale care să distrugă imaginea pozitivă a lui Nicolae Ceauşescu”

Aşa ceva este o minciună prin omitere. Minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 prin Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”, sau cazul Matei Pavel Haiducu din 1982, sînt inginerii occidentale de denigrare a lui Ceauşescu întâmplate cu mult înainte de venirea la Putere a lui Gorbaciov în URSS. Remarcaţi inversarea datelor pentru a diversiona atenţia dinspre CIA către KGB şi URSS!

„Etapa a III-a: Scrisoarea celor şase” ,

Acest document este o falsă dizidenţă a CPEx faţă de Ceauşescu, eveniment cunoscut doar de ascultătorii radio „Europa Liberă”, în mare parte necunoscut în grosul societăţi româneşti.

„Etapa a IV-a: Instigarea la revoltă populară”,

Această etapă ar fi instigarea eşuată la Iaşi pe 14 decembrie, şi concretizată la Timişoara pe 16 şi 17 decembrie. Observăm că punctele 2 şi 3 din ordinea expusă la pagina 344 s-au reunit într-unul singur în această nouă etapizare. Păcat că Stoenescu n-a lăsat două! Făcea campionatul mai frumos. Mă mir că n-a făcut şi play-off să le reia precum steagurile lui Ghiţă Pristanda, aşa cum au făcut alţii în teoretizarea evenimentelor din decembrie 1989, după cum am văzut pe parcursul acestei cărţi…

„Etapa a V-a: Represiune armată”

Această etapă se referă la morţii din 17 decembrie de la Timişoara. Am demonstrat încă de la începutul capitolului 2 că aşa ceva nu a existat . Majoritatea morţilor de atunci şi din întreaga mascaradă din decembrie 1989 au fost apolitici vânaţi în propriile case şi pe străzi lăturalnice fără legătură cu manifestaţiile anti-regim. Dimpotrivă, zonele de protest erau cele mai sigure locuri din acele zile.

„Etapa a VI-a: Revolta populară de la Timişoara”,

Aşa ceva este o altă minciună gogonată; după cu am arătat la ora 02.12 din documentar, marele miting din 20 decembrie de la Timişoara a fost făcut cu muncitori încolonaţi la ordin şi trimişi la protest cu autobuzele, după ce în prealabil au fost minţiţi că ar fi fost ucişi 4000 de oameni de către radio „Europa Liberă” , şi alte câteva mii ar fi fost arestaţi între 16 şi 17 decembrie.

„Etapa a VII-a: Diversiune la Bucureşti”

Se referă la destabilizarea mitingului din 21 decembrie prin vuietul emis dintr-o staţie de amplificare de sunet, pe care Stoenescu o pune pe seama „turiştilor sovietici”. Am arătat şi în documentar, începând de la ora 03:19, şi voi relua mai jos absurditatea acestei idei. Această inginerie socială este un produs complex de manipulare a maselor prin care s-a dorit deturnarea susţinătorilor lui Ceauşescu în contestatari.

„Etapa a VIII-a: Represiunea de la Bucureşti”

Se referă la represiunea armată presupusă la Bucureşti pe 21 decembrie, dar nemenţionată cea de la Cluj, şi ea presupusă a se fi întâmplat în aceeaşi zi. La fel ca şi în cazul Timişoara de mai sus, ambele evenimente sînt foarte probabil minciuni, după cum am arătat începând de aici .

„Etapa a IX-a: Revolta populară de la Bucureşti”

La fel ca şi în cazul mitingului din 20 decembrie de la Timişoara, şi cel de pe 22 şi 23 decembrie au fost create artificial prin minciuna transmisă pe toate canalele media cum că regimul ar fi ucis de 60 000 de oameni (în 21 decembrie) şi „sute de mii” (în 22 decembrie), lansată întâi de radio „Europa Liberă”, după cum am văzut în prima parte a celui de-al doilea capitol.

„Etapa a X-a: Lovitură de stat militară (puci)”

Am demonstrat inconsistenţa considerării ca lovitură de stat militară a acţiunilor lui Stănculescu în capitolul precedent, în capitolul precedent. Dar şi în acest caz remarcăm inversarea datelor precum etapa II cu I. „Revolta populară” a avut loc după ce Ceauşescu a părăsit sediul CC, înainte de acest moment fiind doar 2000-3000 de oameni în jurul Pieţei Palatului şi a Bulevardului Magheru, majoritatea curioşi şi inactivi.

„Etapa a XI-a: Fiecare serviciu străin de informaţii implicat în subversiune încearcă să-şi plaseze agenţii şi colaboratorii români în zone cît mai apropiate de noul nucleu de putere”

Această exprimare este o dezinformare care, pe de o parte, acceptă implicarea spionajului civil străin în tragedia din 1989, dar, pe de altă parte, îşi recunoaşte mincinos subordonarea faţă de „noul nucleu de putere”. Spionajul civil nu plasa agenţi în noua Putere, ci el era însăşi Puterea, adevărata Putere din spatele marionatelor. Spionajul civil atrăgea obedienţi în interfaţa noii Puteri precum Iliescu şi alţii. Aceştia au devenit portavocea noii Puteri, comandată de însuşi spionajul civil. Acesta, la rândul lui, este portavocea marilor industriaşi şi bancheri capitalişti reprezentate de dinastiile Rothschild şi Rockefeller, cele mai bogate familii din lume, împreună cu altele mai mici.

„Etapa a XII-a: Nucleul politico-militar care a preluat iniţiativa instalării unei noi autorităţi este extrem de fragil”

Se referă la apariţia lui Iliescu la TVR şi preluarea rolului de lider politic. De fapt liderii politici în capitalism sînt marionetele dinastiilor de mai sus.

„Etapa a XIII-a: Armata predă puterea grupului Ion Iliescu”

Nimic de comentat faţă de ce am spus mai sus. O astfel de etapă nu există pentru că nu a existat o lovitură de stat militară dată de Stănculescu, după cum am arătat în detaliu în capitolul 3.

„Etapa a XIV-a: Transformarea nucleului puterii provizorii FSN în partid politic, cu rămînerea acestuia la putere”

În mod normal acest punct ar trebui să fie doar aplicarea la nivel juridic, constituţional a ceea ce s-ar fi întâmplat deja la punctul anterior. La pagina 425 şi apoi reluat de mai multe ori (de exemplu, la pag. 796), Stoenescu declară că revoluţia s-ar fi încheiat la 20 mai 1990 cu etapa a XV-a, când se „încheie procesul revoluţionar, România reintrînd în starea de legitimitate juridică, aşa cum este definită de Dreptul constituţional, dar şi în sfera de influenţă sovietică”.

Cu alte cuvinte poporul român a făcut revoluţie împotriva comunismului, ce s-a terminat odată cu reîntoarcerea ţării la stalinismul propriu-zis din anii 50, odată cu „legitimitatea juridică”. Aşa ceva este culmea absurdităţii. Ce-i drept, semnele exact aşa arată: haosul din 1989 a fost iniţiat de faimoasa scrisoare a celor 6. Cei 6 magnifiCI(A) erau de-alde Brucan, Bârlădeanu şi alţi dinozauri stalinişti, pe care i-ar fi apucat subit la bătrâneţe nostalgia capitalismului trăit în copilărie, dar faţă de care au făcut carieră ca adversari feroce. Dacă nu ne punem serios întrebarea despre onestitatea lor în redactarea şi semnarea acestei scrisori, ajungem invariabil la ideea că, geloşi pe liberalizarea dictaturii ceauşiste, cei şasă stalinişti frumooşi (sic!) au jucat rolul de dizidenţi anticomunişti pentru a readuce România „în sfera de influenţă sovietică”. Multe evenimente din decembrie 1989 s-au realizat cu astfel de cazuri, cu diferenţa că ele fost orchestrate de CIA, şi nu de nişte moşuleţi somnolenţi, exponenţi ai stalinismului din anii 50. Brucan e singurul care a ieşit din acest tipar, şi el i-a manipulat pe toţi întru acea regie grotescă şi tragică, după ce în prealabil şi el a fost manipulat să susţină mascarada, în numele unei fantomatice bunăstări post-decembriste.

Sentimentul pe care mi l-a dat la prima vedere aceste etapizări e că, dacă într-adevăr le-a gândit el însuşi, şi nu le-a preluat papagaliceşte de la CIA, Stoenescu a uitat ce a scris iniţial, sub presiunea mnezică a uriaşului stufăriş de informaţie de prin sutele de volume ale rechizitoriului. Apoi a revenit asupra temei, aducând alte detalii. Mulţi dezinformatori au căzut în propria capcană, încercând să creeze haos dezinformaţional. Aşa s-a întâmplat cu descrierea decedatului Radu Andrei Eugen de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 precum steagurile lui Ghiţă Pristanda, odată la pagina 106, şi apoi la pagina 461 (ca Andrei Eugen). În loc să şteargă sau să corecteze ce a scris la început, Stoenescu le-a lăsat pe ambele pentru că, odată ce şi-a recitit începutul, deja uitase că adusese o schimbare 300 de pagini mai târziu. Importantă era crearea de haos nu ordinea. Dar, repet, e posibil să le fi scris altcineva, şi voi analiza această posibilitate un pic mai jos. Dacă chiar aşa s-a întâmplat, atunci aşa ceva a fost un plan spre a testa atenţia cititorilor în a sesiza contradicţia flagrantă în discursul său. Cum nimeni nu a denunţat absurditatea, poporul rămân amorţit mai putea strâns o roată în menghina exterminării.

Cert este că Stoenescu nu a ţinut minte nici prima nici a doua clasificare din cartea sa, peste ani, când a încercat să le reia pe una dintre ele în viu grai. Într-o emisiune TVR numită „Despre lovitura de stat din 1989” , la minutul 2.45, Stoenescu o schimbă din nou. El rămâne cu ideea că revoluţia ar fi început în 14 decembrie la Iaşi şi s-ar fi terminat cu alegerile din 20 mai, dar în interiorul acesta de timp avem alte etape, de data asta în număr de 11, după cum urmează:

– instigare internaţională,
– diversiune internaţională la Timişoara,
– revoltă populară la Timişoara (20 decembrie),
– diversiune Bucureşti (21 decembrie ),
– represiune Bucureşti (noaptea 21 - 22 decembrie),
– revoltă populară Bucureşti (dimineaţa 22 decembrie),
– lovitură de stat militară Bucureşti (dimineaţa 22 decembrie),
– diminuarea revoltei (Bucureşti),
– preluarea puterii de către un grup sprijinit de URSS (Bucureşti),
– declanşarea diversiunii teroriste (Bucureşti),
– stabilizarea noii puteri.

Aşadar iniţial avem 8 etape, apoi s-au făcut 15, pentru ca acum să avem 11. Să ştiţi că acesta e play-off-ul , dar n-a mai spus el! Într-o altă emisiune, făcută la postul B1, din păcate dispărută între timp odată cu ştergerea contului YouTube a lui Radu Moraru, Alex Mihai Stoenescu le-a uitat din nou şi le-a redat în următoarea ordine:

- diversiune
- revoltă populară
- lovitură de stat
- revoluţie
- contra- revoluţie

Cei 4 corifei sînt de fapt 3, Ghiţă şi Matei, pentru că de fapt a fost o lovitură de stat, revoluţie şi contra-revoluţie, adică lovitură de stat şi revoluţie, ceea ce este egal cu revoluţie. La această frază se poate reduce argumentarea de peste 1000 de pagini din volumului 2 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”. Dacă auziţi pe cineva că vrea s-o citească, daţi-i această frază şi salvaţi-i timpul acelei persoane!

În cele 2 părţi ale volumului 4 al cărţii sale „Istoria loviturilor de stat in România”, Stoenescu strecoară din când în când câte un mic zăhărel de adevăr privind cele 4 mari inginerii sociale din 1989, respectiv masacrul de Otopeni, cel al grupului Trosca la MApN, cel al miliţienilor la Sibiu sau cel al paraşutiştilor la Televiziune. Acest lucru a avut un impact major asupra jurnaliştilor Radu Moraru şi Grigore Cartianu, foarte motivaţi atunci de a ajunge la adevăr. După cum vom vedea mai jos, el, împreună cu o întreagă echipă de manipulatori din spionajul civil, a reuşit să-i manipuleze spre a se opri undeva la 70% din adevărul despre 1989. Dar aceste informaţii oferite de Stoenescu în cartea citată erau deja pe buzele membrilor familiilor ce şi-au pierdut pe cineva în aceste farse tragice. Deci era o chestiune de timp până când ele ajungeau la urechile dizidenţilor sau celor interesaţi de subiect. Oricum, niciodată în aceste cărţi Stoenescu nu aduce nivelul de detaliu acolo unde chiar e nevoie de aşa ceva, precum cel sintetizat de mine în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” , din Rezoluţia din data 01-03-2010 dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

S-ar putea obiecta faptul că Stoenescu a scris acele cărţi când încă nu apăruse rezoluţia din data 01-03-2010. Însă rechizitoriul a existat înainte, iar el avusese acces la acest document. Deşi s-a plâns în numeroase interviuri că instituţiile nu-i dau informaţii, Stoenescu a avut acces la documente la care omul simplu n-a avut acces, fie ele şi contrafăcute . Este meritul lui Grigore Cartianu de a fi mers de unul singur la documente şi a cartografia majoritatea ingineriilor sociale cauzate de dezinformare încrucişată ce a dus la foc fratricid. Acest adevărat studiu sociologic se găseşte în cartea sa „Crimele Revoluţiei”, editată de Adevărul Holding în 2010. Putem spune că nu toate cele 540 de pagini ale acestei cărţi ar fi putut intra în cele două părţi ale volumului 4 al lui Stoenescu, deoarece nivelul de detaliu al acestei cărţi e mai mic. Dar măcar 100 de pagini ar fi trebuit să intre, conform cu detaliile jurnalistice pe care le expune acolo.

Cele 4 inginerii sociale menţionate mai sus, sunt cele mai tragice şi mai oribile. Însă nu sînt singurele. Au murit mult mai mulţi oameni în celelalte decât în cele 4. Prin urmare şi ele trebuiau menţionate. Stoenescu nu a vorbit şi despre celelalte descrise de Cartianu tocmai pentru că astfel s-ar fi tăiat creanga dezinformării trimiterii către Iliescu-FSN-GKB-URSS a originii acestora. Are un oarecare sens ca Iliescu-FSN să fi fost la originea acestor farse tragice, deşi argumentele împotrivă sînt mult mai puternice, după cum o să le reiau mai jos. Dar faptul că ar fi încercat eliminarea manifestanţilor la TVR sau a unor posibili contestatari din Securitate şi Armată la MApN, aşa cum s-a întâmplat cu grupul Trosca, are totuşi un oarecare sens. Armata de dezinformatori chiar au plantat un FSN-ist în grupul Trosca tocmai pentru a forţa această speculaţie. Însă nu are absolut nici un sens crearea unor astfel de dezinformări încrucişate între unităţi militare de la Brăneşti sau prin alte zone care nu aveau legătură cu duşmanii lui Iliescu. În afară de grupul Piaţa Universităţii, şi nici aceia toţi în decembrie 1989, Iliescu nu avea contestatari activi în stradă.

Realitatea contemporană converge către spionajul occidental coordonat de CIA în orchestrarea tragediei din decembrie 1989, nu KGB – URSS. După cum am spus în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” şi am repetat şi până acum în această carte, există câteva argumente care confirmă aşa ceva după cum urmează:

1. Gorbaciov a permis reforme nu doar în URSS ci în întreaga Europă de Est, precum căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, reformele în Polonia sau înlăturarea dictatorului bulgar. Prin urmare nu avea sens să susţină revenirea stalinismului în România;

2. „Securitatea şi KGB habar nu aveau să facă asemenea inginerii sociale complexe, specifice celei de la Pearl Harbor sau 11septembrie 2001, după cum arată cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea ”;

3. „Investitorii” străini care au cumpărat unităţi de producţie din România pentru a le eficientiza, dar le-au vândut la fier vechi, au fost majoritari occidentali şi mai puţin ruşi;

4. Importăm bunuri preponderent din Occident în schimbul resurselor naturale (păduri, petrol) şi umane pentru activităţi pe care nativii occidentali nu le mai doresc (agricultori, constructori, gunoieri, îngrijitori de bătrâni) ;

5. Cumpărăm cu sute de milioane de dolari fier vechi la preţ de echipamente militare din Occident (SUA), nu din Rusia, prin intermediul şantajului făcut de CIA via SRI asupra celor cu putere de decizie în stat.

Ei bine, în ciuda acestei realităţi obiective, dar şi a dorinţei intrinseci justificabile a jurnaliştilor Radu Moraru şi Grigore Cartianu de a avea capitalism occidental în România, nu comunism rusesc (deşi în Rusia e tot capitalism) Alex Mihai Stoenescu a reuşit prin aceste dezinformări academice, împreună cu armata de manipulatori ai spionajului civil, să le imprime celor doi jurnalişti şi majorităţii românilor ideea că la originea tragediei din decembrie 1989 ar sta KGB – URSS.

În acele orori create artificial se simte nevoia tipic capitalistă de sânge, remarcată la nivel dezinformaţional de Jean Baudrillard la trusturile de presă occidentale, şi descrisă prin sintagma „Sindromul Timişoara”. Interesul spionajului civil era crearea din umbră a unei catastrofe umanitare în zona Europei de Est pentru a destabiliza aceste ţări dar şi pentru a tăia apetitul local al occidentalilor pentru comunism, pe fondul lehamitei faţă de capitalism. CIA a încercat în România, dar n-a reuşit. Apoi a venit cu întăriri în Iugoslavia, unde a instigat acele sângeroase războaie, cu 140 000 de morţi în 9 ani.

Dacă Stoenescu ar fi făcut el munca lui Cartianu din „Crimele Revoluţiei”, atunci ar fi stimulat aceste deducţii. De aceea el nu merge mai departe dincolo de adevărurile aflate deja de familiile îndoliate, care au făcut investigaţii pe cont propriu faţă în modul în care au murit cei dragi. Scopul lui a fost acela de a-i aburi pe jurnaliştii cu apetenţă pentru acest subiect, precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu. Cu strategii complexe de manipulare, el a reuşit pe de o parte să îi convingă că acea regie din 1989 ar fi fost totuşi o revoluţia şi că la originea ei s-ar afla KGB – URSS. Asta înseamnă să fii mafiot de lux în spionajul civil!

Unul dintre reproşurile aduse dizidenţilor este lipsa de dovezi sigure pentru ideile lor ce incriminează în general pe marii industriaşi şi bancheri. Însă vedem în acest caz cum întreaga construcţie de argumente se bazează pe forţarea interpretărilor publicului pentru fapte insuficient dovedite. În contrapartidă, Stoenescu nu pune în discuţie rolul lui Pacepa sau Haiducu sau mulţi alţii care au defectat (dezertat) către agenţiile occidentale de spionaj. Acest gen de spioni au avut misiuni clare în geneza mistificării despre falşii „terorişti” , principala cauză a morţilor din războiul civil din 1989. Între timp au apărut acele documente declasificate de către CIA precum cel de la ora 01:20 care atestă informaţii secrete extrem de detaliate despre forţele armate româneşti. Altul este cel de la ora 03:11, în care se anticipa destul de precis numărul de morţi din decembrie 1989. Aceste informaţii trădează faptul că CIA avea agenţi locali (racolaţi anterior) în mijlocul evenimentelor, care le produceau pur şi simplu.

Stoenescu nu a avut ochi pentru astfel de documente şi a tăiat orice trimitere către CIA. În schimb el susţine rolul fantomatic sovieticilor fără nici un fel de probă, în geneza acelor crime şi astfel i-a convins pe majoritatea. La fel ca şi în toate cazurile de maculatură despre decembrie 1989, CIA nu există. La pagina 136 din partea a doua a volumului 4 din cartea citată mai sus, Alex Mihai Stoenescu prezintă „Cazul HARRIS”, un posibil spion CIA care se plimba pe strada Mîntuleasa cu minge asemănătoare celei de tenis, prin care comunica nişte mesaje, dar nimic concludent în legătură cu ingineriile sociale din 1989. Iată cum portretizează Stoenescu intervenţia CIA în România: un spion se plimba cu o minge de jucărie pe strada Mîntuleasa…!

O foarte puternică acţiune de dezinformare poate fi văzută în prestaţia sa de la emisiunea „Marius Tucă show” din data de 26.02.2004 intitulată „Documentarul Arte «Revoluţia română: şah mat»” . Am arătat în secţiunea numită „Dezinformări concepute în special pentru publicul occidental faţă de tragedia din 1989 din România” de la începutul acestui capitol că acest documentar (în engleză „Checkmate: Strategy of a Revolution”) apărut în 2003 este o dezinformare special făcută de CIA pentru a-şi ascunde urmele. Spuneam în acel articol că nici un fel de dovadă sau legătură logică nu se creează în afirmaţiile sale. Cum era de aşteptat, analiza acestui material ridică mingi la fileu pentru susţinătorii teoriei emanaţiei populare, adică a revoltei cetăţenilor realizată fără ingineriile sociale prin care omul simplu a fost instigat să protesteze. Acestea sînt spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara, cele 4 cazuri de dezinformare încrucişată care au dus la foc fratricid şi vuietul de mulţime înfuriată transmis prin staţie la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie. Ca participant direct, şi ştiindu-se neracolat de vreo agenţie de spionaj, principalul susţinător al teoriei emanaţiei din platou, poetul Mircea Dinescu a criticat dur teoria intervenţionistă, şi implicit pe cea a intervenţiei CIA despre care se vorbea în emisiune. Ei bine, Stoenescu nu aduce nici un contra-argument la critica lui Dinescu, în sensul că nu vorbeşte de aceste inginerii sociale care au dus la revoltă populară. Stoenescu s-a transformat brusc în afon şi perplex , din marele erudit faţă de evenimentele din 1989, cu informaţii stufoase ce se întind peste 1000 de pagini.

Am văzut mai sus că e posibil să-l fi lăsat memoria, dar nu e cazul aici. Peste un an avea să-i iasă volumul 4 din cartea citată, „Istoria loviturilor de stat in România”. E posibil ca exact atunci să-i fi făcut ultimele retuşuri. E posibil să fi scris efectiv la ea în acea perioadă. Dar, iată-l apucat de amnezie psihogenă atunci în emisiunea lui Tucă! Însă acele inginerii sociale sînt de neuitat. Dacă Stoenescu i-ar fi răspuns lui Dinescu cu descrierea acestora, atunci publicul din faţa televizoarelor nu ar fi rămas cu impresia că poetul are dreptate, descriind întreaga mascaradă prin ceea ce a simţit şi făcut el. Dimpotrivă, Stoenescu era pe cai mari doar în faţa unor jurnalişti precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu şi alţi oameni informaţi, care începuseră să scormonească prin acest desiş dezinformaţional şi să se apropie de adevăr. Atunci, dimpotrivă, Stoenescu a devenit foarte combativ.

Cei doi jurnalişti făceau o emisiune la o televiziune micuţă, la concurenţă cu marile televiziuni care transmiteau filme populare şi meciuri. Tema se preta de o televiziune cu mare audienţă pentru ca întreg poporul să afle despre acele farse tragice care s-au întâmplat în 1989. Acolo putea să spună acele frânturi de adevăr, cu o audienţă redusă. Însă atunci când s-a dus la „Marius Tucă show”, l-a pocnit muţenia şi a jucat rolul de încasator, convingând majoritatea publicului că teoria intervenţionistă este lipsită de argumente şi ridicând mingi la fileu pentru teoria emanaţiei. Asta înseamnă să fii mafiot de lux în sistemul dezinformaţional organizat de spionajul civil! Informaţiile trebuiau să meargă doar la o mână de erudiţi, iar cei mai mulţi dintre români trebuiau ţinuţi în beznă. Astfel s-a realizat dezinformarea în aceşti 35 de ani de dezastru naţional.

Cele 4 clasificări ale etapelor revoluţiei pe care le-am enumerat mai sus e posibil să se fi realizat şi natural, fără un plan de dezinformare. Faptul că a uitat ce a scris atestă ori insuficientă încredere în propriile distincţii, ori că la acea carte au lucrat şi alţii, iar coordonatorul final nu le-a mai ajustat şi le-a lăsat aşa. După ani şi ani, când a dat acele interviuri, Stoenescu se poate să fi repetat şi el ce mai ţinea minte din aceste etape, asemenea unui absolvent care a uitat ce învăţase în şcoală. Dar, în acelaşi timp, e posibil ca situaţia să fie parte din acest plan de jucare asumată a rolului de imbecil, care se contrazice pe sine. E posibil ca această anomalie să fie intenţionat inserată în carte de spionajul civil, aşa cum s-a tot întâmplat în documentele despre tragedia din decembrie 1989 , pentru a testa dacă e şi vreun cititor atent care să facă o recenzie coerentă pentru aceste aberaţii. O să arăt într-o secţiunea viitoare faptul că mai există astfel de testări a atenţiei publicului prin inserarea unor minciuni care nu pot fi simple erori. Până astăzi n-am găsit o astfel de recenzie serioasă făcută mulţimii de abureli spuse de Stoenescu în această carte, dar şi în altele care tratează tema decembrie 1989. În cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări” Editura Partoş, 2019 Timişoara, celălalt mare papagal CIA, răspunzător cu dezinformarea pe zona online, Marius Mioc, face o critică pe zeci de pagini acestei cărţi a lui Stoenescu pentru teme secundare, neesenţiale. O singură temă importantă din cartea lui Stoenescu este criticată coerent de Mioc, cea a loviturii de stat, după cum voi arăta în detaliu în secţiunea următoare.

Gabriel Baldovin