Michael Jackson. 11.4. Relaxarea presiunilor sistemului semisclavagist contemporan si pierderea fanilor

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
11.4. Relaxarea presiunilor sistemului semisclavagist contemporan si pierderea fanilor

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior

Adevaratul fenomen Michael Jackson a inceput cu Thriller si a tinut pana in 1993 cand au aparut primele acuzatii de pedofilie. 10 ani de stralucire maxima. Cine nu a trait acest pattern in acea perioada nu poate intelege dimensiunea acestei straluciri. Astazi mai toti muzicienii de mainstream danseaza pe scena figuri complexe specifice show-urilor sale. Insa in acea perioada el era singurul si unicul care le facea. Frumusetea lui fizica care astazi pare demodata ni se parea frumusete de zeu in acea perioada. Pe langa asta mai produsese si acea revolutie a videoclipului despre care am vorbit anterior. Agresivitatea muzicii sale, de asemenea, a fost ajunsa si intrecuta de evolutia soundului de mainstream insa la acea data era la fel de unica iar mainsteamul parea o lalaiala obosita. Doar curentele alternative situate in zona heavy-metalului sau punkului (care insa nu aveau prea mare iesire pe mijloacele mass-media) il intreceau. De fapt, odata cu „Beat it” sau „Dirty Diana”, el a fost un pilon al adoptarii agresivitatii muzicii heavy metal in mainstream. La toate astea se adauga si succesul cu adevarat major pe care l-a avut in acea perioada. Muzica lui nu era o piesa de decor pentru o discutie de cafenea asa cum este astazi muzica de mainstream. In acele vremuri, cand muzica lui se auzea totul se oprea. O astfel de situatie e paralela cu cea rubricii de desene animate care golea strada de copii. Ambele aceste fenomene, pana la urma, converg la centralizarea informatiilor specifice anilor 1980-1990, la lipsa de surse alternative si interactive de genul internetului de astazi. Acum, daca iti place o piesa o asculti 2-3 zile incontinuu pana te saturi de ea, pentru ca numeroasele gadgeturi si accesul la internet sunt realitati banale. Walckman-ul acelor vremuri nu reusea o redare cu acuratete a sunetului. Discuri de pick-up cu Michael Jackson nu se gaseau. Abia la magnetofoanele facute prin Cehia se mai putea asculta muzica redata cat mai fidel.

Toate aceste conditii social-tehnologice au conlucrat la produsele sale facute intr-un moment de maxima creativitate. Ce a facut inainte si dupa aceasta perioada e altceva. In acest timp a fost un simplu star. Aceasta ultima parte a carierei, pe care fanii mai tineri o cunosc, nu ii este specifica fenomenului Michael Jackson si, de aceea, succesul sau a scazut drastic odata ce, dintr-un rebel, s-a transformat intr-un "bunic" placid. Dar aceasta noua ipostaza nu i-a prea venit ca o manusa drept pentru care putem concluziona ceea ce poate fi vazut din simpla sa biografie, anume ca o astfel de perioada a fost specifica lui insusi si a educatiei care l-a format. Agresivitatea sa este o parte a spiritului si stilului pedagogic anilor 1980, fiind o agresivitate a tuturor fanilor de atunci pe sistem si pe autoritati.

Rigiditatea in plus pe care totalitarismul comunist o avea fata de cel capitalist a facut ca, pe la jumatatea anilor 1980 si inceputul anilor 1990, cultura Michael Jackson sa prinda foarte bine in acest spatiu. Publicul sau cel mai fanatic a fost tipul sclavului revoltat impotriva totalitarismului comunist format in rigorile acelor ani si visator la un altfel de sistem. Acesta era constant amenintat de militian, umilit de functionarii imbracati la 4 ace din institutii sau de profesorii sai din sistemul de educatie. Michael Jackson a parut o astfel de alternativa culturala salvatoare alaturi de intreaga cultura consumista occidentala. Michael Jackson reprezinta in general acel public care are o atitudine ambivalent-egala fata de autoritati: pe de o parte simte disconfort fata de sfidarea autoritatilor iar pe de alta parte raspunde foarte favorabil la invitatia de dragoste din partea acestora. Desi cel mai subversiv cantec al sau la adresa sistemului social, „They dont really care about us” a fost publicat in 1996 totusi in celebrul interviu acordat lui Basir putem vedea pe unul dintre pereti un poster cu el alaturi de Bill Clinton… Spre deosebire de rockeri si metalisti, care aveau o preponderenta de refuz si nesupunere agresiva fata de autoritati, fanii lui Michael Jackson au fost mult mai docili. Am cunoscut destui care au schimbat macazul spre agresivitatea muzicii heavy metal odata cu trecerea de la varsta de adolescent catre cea de adult. Eu m-am dus catre muzica electronica insa mi-am pastrat trendul acesta spre agresivitate in teoriile mele.

Cei mai multi dintre fani (printre care si eu) vedeam in Michael o portita pentru afirmare personala si iesire din starea de anonimat si umilinta in care scoala ne tinea. Toti ne doream faima lui, banii lui, succesul lui si frumusetea lui. Michael Jackson ne parea cel mai direct si usor mod de a le avea. Adultii ne cam luau de mucosi pentru idealurile noastre utopice si ne ironizau la orice miscare. Noi ii consideram comunisti, papagali, pensionari, insipizi si ne refugiam in iluzii. Eram fara voie prinsi in propaganda capitalismului. Bogatia lui Michael Jackson si bogatia Hollywood-ului au fost la acea vreme si au ramas inca momeli pentru a ne forma mai tarziu ca stalpi ai capitalismului. Aceste valori ale bogatiei si abundentei erau doar fatada pentru a starni visele prostimii si apoi pentru a fi convertite in imaginea politicianului. Pare distractie insa o astfel de iluzie are implicatii foarte, foarte concrete: functionarea sistemului semisclavagist contemporan. O astfel de paradigma poate fi folosita pentru intelegerea culturii in general si nu numai pentru cea Michael Jackson.

Acesta este tiparul milioanelor de adolescenti abia iesiti din copilarie in anii 1980 care cautau o portita de canalizare si sublimare a agresivitatii reiesite din contactul cu educatia salbatica. Sistemul educational umilitor si rigid al totalitarismului comunist era principalul factor al acestei ranchiune care statea sa fiarba. Aceasta agresivitate s-a temperat foarte mult la el si chiar a disparut odata cu maturizarea sa ca om.

Dar societatea insasi a evoluat intr-o pedagogie flexibila si permisiva ceea ce a schimbat radical fanul anilor 2000 fata de cel al anilor 1980. In intreaga societate civilizata s-a facut de vreo 20-25 de ani un experiment educational menit sa contracareze miscarile studentesti de dinainte de anii 1975. Acest experiment consta in „relaxarea” educatiei si practic este o consecinta oarecum fireasca a digitalizarii si robotizarii de dupa anii 1990. Noua tehnologie cerea adaptari rapide mai curand decat informatii stocate de cateva secole. Practic profesorii insisi, care predau cu zecile de ani aceleasi lucruri, si-au pierdut din autoritate in defavoarea noilor minuni tehnologice. Orice pas tehnologic al omenirii s-a regasit inclusiv in gradul de libertate cerut de omul de rand autoritatilor. Realitatea capitalismului cu falimentele si reconversia profesionala, asa cum a inceput sa se manifeste foarte vizibil dupa anii 1970, nu ar fi putut fi acceptata de un muncitor cu o mentalitate rigida formata de o scoala rigida. Acest experiment social a constat in scaderea drastica a rigorilor manifestate in scolile publice. Copiii au fost mai putin stresati si respectati mai mult. Scoala a devenit ea insasi apatica, si si-a coborat standardele in mod voit pentru a evita revoltele sociale. Inginerii sociali au putut face o corelare clara intre stresul din scoala si grevele muncitorilor specifice anilor 1960. Transformarea scolii insasi din educatie rigida in edistractie (edutainment), flexibilizarea si scaderea presiunilor asupra copiilor a condus la aparitia unor generatii mai calme, mai sigure pe sine si mai libere decat cele anterioare.

In loc sa fie bombardate cu informatii si epuizate mintal cu sisteme teoretice complexe, noilor generatii li s-a dat mai curand timp sa imbunatateasca sau sa inoveze. Ajutorul de somaj si alte astfel de masuri de ecologie sociala, dublate la randul lor de relaxarea raporturilor intre sef si subordonat, a redus practic gradul de predispozitie sociala spre revolta. Pe langa temperarea grevelor muncitorilor, miscarea studenteasca a fost si ea redusa la tacere. In locul studentilor furiosiai anilor 1970, capitalismul a format tineri care lucreaza part-time la diferite firme si care in restul timpului merg la facultate invatand despre orice dar numai despre organizarea sociala nu. Iata un mod foarte ingenios de a devitaliza miscarea studenteasca si de a opri celebrele greve ale studentilor din anii flower power. Plus de asta studentii au putut fi folositi si ca mana de lucru. A disparut astfel si acea predispozitie spre veneratie clasica pe care show-biz-ul a exploatat-o ani de zile in trecut. Adolescentii de astazi sunt mai curand apatici iar consumismul, cu revolutiile sale permanente, ii face mai putin fani „supusi” cat niste consumatori dispusi la distractie si experiente noi. Fidelitatea fata de „idol” si dragostea oarba specifice fanilor anilor 1980 sunt realitati mult reduse ca pondere pentru inceputul de secol 21. Coloana vertebrala a spiritului lui Michael Jackson s-a diluat sub evolutia pedagogiei si raportului de libertati in plus acordat omului contemporan in ultimii ani. In locul unei muzici paranoide treptat spiritul mainstream s-a regasit intr-o muzica mai dezinvolta si mai relaxata. Cu asta istoria merge mai departe iar legendele sale incet incet se prafuiesc in rafturile bibliotecilor sau in diferitele spatii de stocare de date. Lumea se reinventeaza dar, intr-un fel, niciodata nu va mai fi ceea ce a fost. Asta este si bucuria si tragedia vieţii.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 11.3. Michael Jackson si jocul de-a Mesia

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
11.3. Michael Jackson si jocul de-a Mesia

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior

Religiile moderne in general si Crestinismul in special au renuntat in buna masura la „lupta” directa cu arma in favoarea luptei cu „credinta”. Raiul este promisiunea pe care mai toate religiile moderne o ofera spre rumegare „supusilor”. Dupa revoltele sclavilor de la Roma sistemul sclavagist a invatat sa introduca convingerea alaturi de amenintarea armata. Un sclav viu e mult mai profitabil decat unul mort. Raportul dintre ponderea convingerii culturale si amenintarea armata pentru eficientizarea muncii sclavului reda gradul de civilizatie al unei societati. Vechile armate s-au transformat treptat in armate de convingere mai curand decat ceea ce sunt propriuzis armatele, respectiv instrumente de amenintare, constrangere si supunere. Cu toate astea ruperea totala de reflexele militare nu s-a realizat pe deplin nici in societatea contemporana. In societatea occidentala amenintarea armata se afla la cel mai mic grad din istorie raportat la ponderea importantei factorului cultural de convingere. Evident, aici intra si reflexele sclavagiste fixate traditional timp de secole intregi; nu mai este nevoie de o amenintare constanta si vizibila ci doar de una discreta si foarte greu de probat. Cu toate astea fiecare poate vedea cum in preajma unei greve generale cate un elicopter al armatei survoleaza zona „pentru siguranta cetateanului”. O astfel de masura „pasnica” niciodata nu va putea fi demonstrata ca amenintare. Ba chiar, dupa modelul tipic de argumentare in favoarea necesitatii armatelor, un astfel de elicopter ar putea fi prezentat chiar ca dorinta de protectie a grevistilor ca nu cumva sa fie atacati de „extraterestrii”, „furnici” sau alte cataclisme ale naturii… Insa, auzind zgomotul infernal al acestei masini si vazand fortaei de reprimare, sclavul revoltat legal este discret cuprins de teama, ceea ce contribuie la influentarea negocierilor ulterioare cu autoritatile pentru incetarea grevei.

In aceeasi maniera, in cazul Crestinismului, sfintii sunt acompaniati discret cu cate o sabie sau sulita desi „sa nu ucizi” este una din cele 10 faimoase „porunci”. In fond o buna parte din primii crestini au fost soldatii romani pur si simplu. Aceste apucaturi au facut ca perioada in care liderii religiosi au fost si lideri politici (Evul Mediu) sa fie recunoscuta drept una dintre cele mai negre si ipocrite perioade ale civilizatiei. Lehamitea omului occidental fata de Biserica a devenit din ce in ce mai mare pana in prezent. De aceea scepticismul fata de valorile religioase a trebuit sa fie inlocuit cu metodele contemporane de manipulare. Armatele de fabricare a imaginii si de convingere a sclavului contemporan sa fie sclav au renuntat de asemenea la ideologia religioasa a promisiunii Raiului in favoarea „raiului” obiectelor societatii de consum. Practic, o astfel de revolutie culturala o urmeaza pe cea a Crestinismului originar insusi care renuntase la amenintarea goala specifica sclavagismului antic. Insa, dupa cum ideologia crestina supravietuia reflexul militar, in aceeasi masura in propaganda consumista supravietuieste ideologia religioasa a promisiunii Raiului cu care sclavii crestini erau ademeniti sa slujeasca. Mircea Eliade nu se insela atunci cand vedea manifestari religioase tipice in cele mai „laice” acte. Laicitatea cu care „statul de drept” se lauda este simpla propaganda. Promisiunea Raiului specifica religiilor supravietuieste in supraevaluarea obiectelor contemporane de consum in al caror schimb cu sclavul il inrobesc in final „de buna voie si nesilit de nimeni”. Dupa cum religia supravietuieste ideologic in „laicitatea” statului contemporan in acelasi fel si institutiile „deschise” si „democratice” ale statului de drept sunt discret acompaniate de armatele propriuzise ale statului al caror principal rol este inecarea in sange a eventualelor rascoale interne. Scopul lor declarativ „de aparare a poporului” este mereu secundar si uneori chiar minciuna. Iata ca prin „laicitatea religioasa” supravietuieste si „armata pasnica”, adica baza razboinica a civilizatiei.

Din aceste uriase mecanisme de dezumanizare si mutilare psihica sclavul scapa doar in iluzia evadarii si transfigurarii. Odata cu Crestinismul, sclavul occidental asteapta cu infrigurare de 2000 de ani a doua venire a lui Hristos si judecata de apoi, izbavirea, eliberarea, Raiul, fericirea promisa in schimbul supunerii sale fata de „Cezar”. Civilizatia s-a facut cu astfel de promisiuni neonorate care s-au strans in sufletul incarcat al sclavului „liber” gata sa isi depuna credinta la picioarele celui care in sfarsit le va aduce fericirea si le va plati datoria istorica. Biserica le-a promis, nu s-a mai tinut de promisiuni si, e din ce in ce mai clar, nu se va tine nici in viitor de ele. De aceea increderea in ea a scazut si va continua sa scada. Dupa ce civilizatia occidentala s-a saturat de ororile Bisericii (crestine) din Evul Mediu si de dupa acesta, statul laic a adus preotii lor cu peruci, machiaje si costume extravagante. In locul sfintilor cu sabii, sulite, fulgere, raze, uragane si alte puteri "dumnezeiesti" au aparut sfintii cu microfon, scena si lasere.

Daca stam si judecam la rece indiferent de amintirea pe care Michael Jackson ne-a lasat-o celor care l-am iubit orbeste observam ca si el a facut inconstient acelasi lucru pe care Biserica insasi l-a facut de-a lungul istoriei. Si-a asumat acest rol mesianic si a cautat ceea ce se numeste perfectiune insa a ramas prizonierul unei viziuni clasice asupra lumii. Atrasi de un scop spiritual istoric, fanii l-au adoptat ca pe un profet construindu-i o biserica la fel cum sclavii clasici au facut fata de Hristos.

Atractia implacabila pe care omul de rand o are inca pentru vedete si personalitati de tot felul este o expresie directa a unui suflet primitiv care vede inca in acesti oameni o treapta pentru atingerea lui Dumnezeu asa cum preotii primitivi si contemporani deopotriva inca sunt perceputi. In ciuda contemporaneitatii lor, in ciuda numeroaselor cunostinte stiintifice pe care omul contemporan le poseda, el are in acelasi timp si un substrat ideatic primitiv cu care judeca lumea. Autoritatea acestui fond cultural este la fel de puternica precum este insasi istoria si constiinta legendara a continuitatii ei ce intareste ideea ratiunii pure a nemuririi sufletului si eternitatii lumii. Autoritatea acestui fond psihic profund este mult mai mare decat datele empirice de care omul este absolut sigur. Simptomele psihopatologice sunt modele de gandire primitiva in cel mai pur sens al termenului care razbat nonsalant din interiorul magmatic al psihicului prin siguranta datelor stiintifice si empirice. De aceea publicitatea, PR-ul, manipularea in general cauta cu obstinatie sa atinga aceasta coarda sensibila a omului pentru a-l convinge sa faca un lucru sau altul.

Din pacate acesti primitivi creduli care cad in plasa dezumanizarii publicitariste sunt carnea de tun pentru societatea contemporana civilizata. Ei sunt carpa pe care civilizatia cinica o foloseste pentru propria comoditate. Mutilarea lor psihopatologica ce rezulta in urma presiunilor din partea sistemului sa devina sclavi ii face sa caute cai de evadare catre o lume mai buna. Michael Jackson si alte staruri ce constituie industria show-biz le este o portita de salvare din starea lor de victime ale sistemului. Supunerea si iubirea oarba fata de acestia presupune o regresie psihica la stadii istorice anterioare. Idolul devine un fel de lider militar care le promite o noua viata, o noua lume si un nou statut in schimbul obedientei fata de imaginea sa dupa cum in trecut capeteniile de osti cereau fata de soldatii recrutati pentru a forma armate si a jefui cetati sau comunitati primitive. Dragostea aceasta oarba a fanilor pentru idol este un tip contemporan de reactualizare al supunerii orbesti fata de ordinele strategice de cucerire intiparite in psihicul uman de cateva mii de ani.

Michael Jackson si-a inscris si el in acest context propria religie. A fost adorat ca un zeu dar, din pacate si pentru el si pentru astfel de adoratori, ambele parti au ramas inchistate intr-o conceptie primitiva despre arta ca mijlocitoare a divinitatii. Dupa o astfel de conceptie artistul este un fel de sfant ce se interpune intre omul de rand si Dumnezeu. Este si motivul pentru care cei mai multi dintre fanii lui (printre care şi eu) nu mai vedeau (si unii chiar nici astazi nu vad) si alte lucruri in afara de aceasta imagine. O astfel de atitudine este in acord cu insasi religiozitatea primitiva ce respinge religiile diferite. Michael Jackson si-a asumat acest rol de profet mai mult sau mai putin constient insa a platit scump cand a venit timpul scadentei, cand i s-a cerut mantuirea. Desi initial o astfel de imagine i-a adus multa dragoste totusi pana la urma tot ea l-a epuizat.

Din pacate sufletul majoritatii fanilor sai cei mai infocati a fost si inca a ramas plin de contradictii, ciudatenii si bizarerii. Capatase imagine de profet imbracat fie in uniforme militare fie cu accesorii specifice statului politienesc aratandu-si astfel in mod inconstient ambivalent adeziunea la sistemul inuman pe care il critica virulent in alte piese. Apogeul unei astfel de contradictii teribile este insasi „Man in the mirror”. Aceasta piesa contine una dintre cele mai puternice contradictii interne ale discursului filosofic si emotional pe care le-a dezvoltat vreodata. Napastuitii sortii sunt victime ale narcisismului privilegiatilor social care isi propun la nesfarsit atingerea unui narcisism si mai mare. Pe masura ce ei devin proprietari pe resursele planetei restul omenirii la fel ca si viata salbatica se vad puse in situatia de a se refugia in spatii din ce in ce mai improprii vietii cum ar fi adaposturile supraaglomerate, azilurile sau suburbiile marilor orase cu mizeria si infractionalitatea specifice. Cautand sa isi acopere golurile interioare provocate de abuzurile anterioare, narcisismul victimei devine motorul abuzurilor pentru alte victime iar acesta este modelul de desfasurare al educatiei salbatice. Aceeasi pozitie atat de duplicitara este cea a politicianului care „se bate pentru cei multi” dar atinge onorurile si bogatia sociala care de fapt ii tine pe cei multi in mizerie si marginalizare primind de la societate mult mai mult decat i se cuvine. Prototipul tradatorului, al mincinosului si al dusmanului de moarte ce se recruteaza din randurile unor fosti prieteni apropiati nu este doar o reactualizare a ambivalentei infantile timpurii fata de parinti ci si o reactualizare a unei astfel de dileme morale specifice mentalitatii clasice. As putea spune ca insasi ambivalenta perceperii parintilor ca buni si rai deopotriva pe care o traieste copilul este alimentata de constiinta acestei realitati duplicitare a seniorului. Aceasta contradictie morala se regaseste constant in insasi mentalitatea lui Michael Jackson. Dar, daca politicianul baga ipocrit capul in nisip si se preface ca nu vede situatia continuand sa paraziteze cinic comunitatea, unul ca Michael Jackson evadeaza constant si incearca sa schimbe cu adevarat ceva substantial in viata sa.

Rezultatul a fost invariabil dezamagirea fanilor si pierderea adoratiei lor la fel cum a patit Crestinismul insusi. Pentru fanii mai tineri si mai lipsiti de experienta vietii o astfel de atitudine pare intr-adevar o tradare. Insa dupa ce vor avea experienta pierderii concrete a unei astfel de „mare iubire” in viata reala in situatia in care o vor intalni vor vedea ca am dreptate. Vor vedea ca in ciuda fericirii traite treptat in profunzimile psihicului se acumuleaza o ura direct proportionala greu de inteles dar atat de vizibila la cuplurile mai vechi. Dragostea la prima vedere practic evolueaza la fel ca un foc de paie care se stinge la fel de brusc cum a inceput lasand in cel mai bun caz o amicitie in urma iar in cele mai rele cazuri lasand razbunare si ura. Asta se intampla tocmai pentru ca in persoana iubita si adulata celalalt cauta acea promisiune istorica a Raiului. In psihanaliza se intampla ceva oarecum identic iar clientul lipsit de asistenta terapeutului sau poate cadea in nelinisti de acest fel (transfer). Multi dintre fanii lui Michael Jackson (printre care si eu) au avut acest moment de deznadejde, indiferenta si chiar ostilitate fata de idolul lor la un moment dat asa cum se intampla natural cu „marile iubiri”. E destul de dificil sa gestionezi mental o astfel de situatie. Psihanalistii fac ani de cura didactica pentru a invata sa lucreze mai intai cu afluxul de afectivitate pozitiva iar apoi cu afluxul de ostilitate a interlocutorilor lor. Michael Jackson nu era pregatit pentru asa ceva. Tatal sau, Bashir, publicul si nici anturajul nu erau pregatiti pentru asemenea rol.

In ceea ce ma priveste imi aduc aminte cu tristete ca la sfarsitul adolescentei incepusera sa ma agaseze astfel de ciudatenii desi muzica sa si mai ales dansul sau au continuat sa imi placa. Fiecare s-a lasat balta pe celalalt: fanii nu i-au mai cumparat noile productii care, astfel, n-au mai ajuns no. 1 in topuri. Poate pe post de raspuns, Michael Jackson a declarat sec la un moment dat ca muzica pop nu mai inseamna nimic pentru el. Cu asta Michael a pierdut cel mai puternic drog existent vreodata si a intrat in cel mai teribil sevraj in care putea intra: lipsa de adoratie cu care fusese obisnuit timp de aproximativ 15 ani si pe care o cauta inca de pe timpul copilariei de cand a debutat cu „Jackson 5”. Orice scadere a acestei pulsatii afective din partea publicului ii trezeau traumele copilului nedorit pe care le-am analizat amanuntit anterior. Iata un divort rece caruia nu ii mai putea face fata: nu mai era nimic de schimbat spre perfectiune nici in felul de a arata nici in declaratii si nici in muzica pe care a ajuns sa o respinga.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 11.2. Evolutia tehnologiei contemporane si decaderea imaginii de superstar

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri

11.2. Evolutia tehnologiei contemporane si decaderea imaginii de superstar

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior

Dupa cum am spus in acel articol, la toate asta a contribuit o industrie care si-a trait apogeul odata cu apogeul lui Michael Jackson insusi. Chiar daca fanii lui inraiti vor stramba din nas, fenomenul Michael Jackson nu a putut exista fara Motown, fara retelele de televiziune si fara producatorii care au creat primele 3 no.1-uri cu care „Jackson 5” a avut „cel mai de succes debut din istorie”. Cum este de asteptat, la un astfel de succes a contribuit practic o echipa intreaga de oameni nevazuti care sustineau din spate evolutia celor 5 copii Jackson.

Aparitia internetului si „democratizarea” instrumentelor digitale de producere a muzicii a facut ca imaginea de superstar sa apuna. Stadioanele nu se mai umplu ca in trecut pentru ca evenimentele muzicale si formatiile nu mai sunt atat de rare ca in urma cu 30 de ani. Muzica a inceput sa se faca in cantitate industriala odata cu acest proces de digitalizare iar experimente interesante se pot auzi in cele mai diverse locuri. Numarul de stiluri si tendinte la care se adauga si intoarcerea la sounduri mai vechi sau experimente de mediere a unor stiluri traditional opuse, asa cum este rockul si muzica electronica, a facut ca muzica contemporana sa explodeze pur si simplu. Numarul de muzicieni originali inregistrat pe portalul myspace a depasit deja astronomicul 8 000 000 si continua sa creasca. Numarul de ore de muzica care se face intr-un singur an depaseste de foarte foarte multe ori numarul de ore muzica ce s-a facut in intreaga istorie a umanitatii pana la aparitia erei digitale. Numarul de cluburi si festivaluri in care se sustin recitaluri live in fiecare zi este si el coplesitor.

Descentralizarea informatiilor, sursele alternative gasite in general pe internet au facut ca audientele din trecut sa fie legende. Decat sa se inghesuie la concerte megalitice omul de rand contemporan prefera sa mearga la un club si sa asculte muzica alternativa, nepompata de supraevaluari publicitariste. In schimb mass-media a facut pact cu tendintele tabloide ale presei de scandal pentru a-si pastra o audienta in continua scadere. Practic fenomenul Michael Jackson a fost amplificat de o presa centralizata menita sa faca audienta de orice fel si sa supravietuiasca din reclame comerciale si politice. Aceeasi presa l-a doborat atunci cand acest lucru parea senzational si aceeasi presa il ridica din nou in slavi si dupa disparitia lui.

Iata ca valoarea lui a fost si inca este mult exagerata, paradoxal, de sistemul social insusi al carui victima de fapt a fost. Sistemul consumatorist, continuand pe cel clasic, a pompat artificial valoare in Michael Jackson. Valoarea artei in general nu este aceea pe care sistemul o pompeaza discret in diferite figuri ale artei transformandu-le in legende. Aceasta optica este mai veche in istoria culturii si este data de aportul pe care clasele privilegiate se ascund dupa valorile artistice pentru a-si justifica statutul de elite. Daca un artist, Michael Jackson sau altcineva, este unic asta nu inseamna ca e Dumnezeul artei ci doar ca e o individualitate in campul artei la fel cum amprenta oricarui om este unica si la fel cum orice om este unic in sine. Daca unii fac arta si altii nu, daca unii fac arta mai buna si altii mai slaba asta e o chestiune de educatie umanista si rezistenta la educatie salbatica.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 11. In incheiere…

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
11. In incheiere…

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior

Acest scurt si ultim capitol reia tema prezentata acum un an in acel articol general. De fapt tot acest text este menit sa aduca mai multe argumente in plus fata de ce afirmam acolo si sa fie mai clar pentru cititor. Insa daca ce am scris pana acum in acest text sunt date noi, neprezentate in acel articol, in acest ultim capitol vreau sa reiau cu mai multe argumente, la rece si chiar schimbate, in anumite cazuri, ideile prezentate atunci.

Cu acest ultim articol vreau sa mut un pic atentia de la Michael Jackson catre insusi publicul sau si momentul istoric specific zilelor noastre. Si cand spun asta chiar vreau sa fac o usoara descriere a psihicului colectiv al publicului insusi cu care vedeta in general si Michael Jackson in special practic se afla intr-o simbioza interactiva.


11.1. Michael Jackson in evolutia muzicii de mainstream


In aprecierea calitatii artistice a lui Michael Jackson exista doua extreme care de fapt sunt realitati ale aprecierii artei in general. Prima este cea a fanilor orbiti de proiectiile divine in persoana idolului lor si care nu pot sa se ridice deasupra unei viziuni primitive, subordonate religios asupra artei. Dupa cum la primitivi si chiar mai nou in istoria culturii (de exemplu in perioada bizantina) arta era o manifestare a divinitatii unice si atotputernice, la fel si arta idolului Michael Jackson este o manifestare a unei divinitati unice si atotputernice menita parca sa ridice omul „imperfect” la „perfectiunea divinitatii”.

Ceilalti – elitistii – considera ca doar pentru simplul fapt ca a atins o astfel de popularitate Michael Jackson este din start un artist mediocru. O astfel de conceptie pleaca de la premisa corupta ea insasi de mentalitatea clasica dupa care omul simplu nu are capacitatea de a judeca si aprecia. Fara a nega valoarea spiritului elitist din arta contemporana consider doar ca o astfel de premisa este eronata si corupta de mentalitatea sclavagista. In urmatoarele articole voi intra in amanunte si voi dezvolta aceste idei.

Michael Jackson a fost un muzician bun dar si un dansator bun. Unii (printre care si eu) considera ca a fost mai mare dansator decat muzician. Ca si in muzica, el nu a inventat cat mai ales a inovat, a imbunatatit prin practica. Astazi toate trupele si toti solistii au si numar de dans. In anii 1980 cantaretii se miscau ca la elevii la serbare pe scena si gesticulau ca la Opera. James Brown a fost primul care a introdus dansul profesionist pe scena cultura de masă iar Michael Jackson a reusit sa ii dea o forta nemaivazuta pana atunci. A combinat intr-un mod original breakdance-ul aparut ca street dance in cartierele marginase ale metropolelor americane cu miscarile tipice ale lui Brown sau cu stepul lui Fred Astaire. Rezultatul a fost ca in loc de baletul traditional cu miscari mai mult sau mai putin baroce am avut un stil robotico-marginal cu miscari uneori violente alteori elegante dar niciodata patetice asa cum fusesera pana atunci. Dansurile de cuplu asa cum fusesera dezvoltate de sute de ani au fost treptat inlocuite cu dansul de trupa in formatie de 3-9 dansatori care se miscau sincronizat. Vechea galanterie din dansuri de cuplu precum vals sau tangou a fost inlocuita de o agresivitate lasciva simpla, usor robotica dar foarte vitalista. O astfel de schimbare este menita sa acopere evolutia societatii de la o mentalitate conservatoare, uneori chiar victoriana cu defulari nevroticist-baroce catre o societate emancipata a revolutiei sexuale inceputa in anii 1960.

Cu „Thriller” si „Bad” el Michael Jackson a revolutionat soundul de mainstream. „Thriller” a adus o combinatie interesanta intre sunetul funcky, cel R&B si rock. De asemenea tobele sunau mult mai pronuntat decat sunasera vreodata in pana atunci in muzica mainstream. Acest lucru se va face si mai pronuntat cu „Bad”. Basii si tobele se aud in „Bad” foarte tare, ocupand mult din locul traditional al viorilor, trompetelor si altor astfel de sunete. Pe aceasta linie a mers mai intai rap-ul inceputului anilor 1990 si apoi hiphopul care a dat basului si tobei un aport inca si mai mare. Ceea ce e foarte interesant este faptul ca basul din Bad nu mai suna traditional, acustic asa cum suna pana atunci. Basul sau a devenit unul sintetic si sequencial. La sfarsitul piesei „Dirty Diana” se aude acel pad ascutit in ce se desfasoara in rating descendent, efecte tipice muzicii electronice a anilor 2000. Pe aceasta linie va evolua chiar in anii crearii si lansarii „Dangerous” cateva trupe aproape uitate astazi care insa au simtit evolutia catre soundul tehno si electronic al muzicii aflate la antipodul rockului. Este vorba de „Tehnotronic” si in special „Snap”. S-ar putea ca o buna parte din acest aspect revolutionar al sunetului din „Thriller” si „Bad” sa fie influenta directa a lui Quincy Jones cu care Michael Jackson nu a mai lucrat incepand de la „Dangerous”. Desi au avut numeroase „certuri” legate de producerea albumului „Bad” (dupa cum spune in „Moonwalk”) Quincy Jones a facut o treaba foarte buna in special la cele doua albume .

Din punctul meu de vedere Michael Jackson a pariat gresit cu „Dangerous” introducand elemente care tocmai atinsesera apogeul de popularitate si care incepeau sa devina si ele depasite. Am aici in vedere pasaje de (vorbire) rap dublate de cantarea traditionala a refrenului (regasite in Black or white” sau „Jam”) si celebrul pad exotic lansat de formatia Enigma (regasit in „Who is it” sau in intro-ul de la „In the closet”). Albumul „Dangerous” are cateva piese reusite. Dar din punct de vedere al revolutionarii soundului in spatiul mainstream el este o regresie. Desi pana atunci daduse impresia de inovator in acel moment dadea impresia de copiator iar asta nu ne-a prea placut. In ciuda boomului mediatic si efectelor speciale impresionante in concert n-am sa uit niciodata ca in 1992 „Snap”, care a deschis concertul sau de la Bucuresti, a sunat mult mai bine decat Michael Jackson. Muzica mergea mai departe si din pacate Michael Jackson nu a mai putut sa tina pasul refugiindu-se la Neverland in loc sa mai intre prin cluburi si sa observe tendintele. Daca padul in rating descendent de la sfarsitul piesei „Dirty Diana” (acel sunet ce seamana cu sirena unei masini de politie) era o anticipare a spiritului muzicii de club de peste 10 ani, dimpotriva, efectele de rating vor fi abandonate total in albumele ulterioare. Din acest moment Michael Jackson se va inmuia treptat devenind in cele din urma in albumul „Invincible” o muzica veche, dominata de instrumente cu coarde specifica anilor 1950 in care se aud cateva elemente contemporane.

Peste cativa ani muzica electronica va excede bazinul ambiental in care se dezvoltase pana atunci prin Jean Michel Jarre, Vanghelis, Klaus Schulze si altii si se va impune in zona dance a discotecilor si cluburilor. In locul vechiului funky-rock al lui Michael Jackson treptat soundul tehno-electronic combinat cu elemente de drum&bass timpuriu sau punk mai intai prin intermediul unor trupe de genul „Snap”, „Tehnotronic”, „KLF”, C&C Music Factory” etc. Cativa ani mai tarziu „Chemical Brothers” si „Prodigy” vor deveni in spatiul cluburilor cam ceea ce fusese in anii 80 Michael Jackson. Imi aduc foarte bine aminte cum sentimentul de noutate pe care „Out of space” , „No good” sau altele al celor de la Prodigy mi l-au dat prin anii 1994-1996; era identic cu cel pe care „Smooth Criminal” mi-l daduse in 1989. As fi vrut foarte tare ca Michael Jackson sa adopte ceva din taria muzicii electronice insa a devenit mult prea deprimat ca sa intre si in aceasta zona. Dimpotriva, vechea sa rivala, Madonna a reusit sa agate mereu cate un DJ in spate care sa ii reactualizeze soundul si sa o faca compatibila cu spiritul cluburilor anilor 2000. Evident Madonna nu ajunsese si nu va ajunge niciodata in situatia de a-si epuiza idealurile, mai avea si inca mai are multe de demonstrat si cucerit.

Deceniul 1 al mileniului 2 a adus cu el faramitarea muzicii electronice intr-o gramada de stiluri inca in curs de definire si consolidare care si-au luat fiecare felia dintr-un public eterogen ce umplea stadioanele in anii 1980. Chiar daca si el a imprumutat din sunetul muzicii electronice vechiul funcky-pop reprezentat de vedete ca „Brithney Spears”, „Justin Timberlake”, Spive Girls” etc. nu au avut nici pe departe anvergura lui Michael Jackson din anii 1980, ramanand o felie modesta in acest extrem de diversificat spectru al stilurilor.

Inainte de a finaliza acest articol trebuie mentionata si conexiunea intre film si muzica realizata pentru prima data de cultura Michael Jackson. Revolutionarea videoclipului muzical este de asemenea o realizare de pionierat chiar daca un pic cam exagerata de mass-media. Pana la Michael Jackson videoclipul era un fel de retransmisie a unui show live al unui muzician. Dupa el videoclipul a devenit o simbioza intre sunet si film si nu doar o simpla retransmisie de show. Pastrand simetria, concertul insusi a devenit o ajustare live a efectelor din videoclip si astfel concertele lui Michael Jackson au revolutionat spectacolul de pe stadioane. Efectele speciale si prelucrarea digitala a imaginii au devenit parte din videoclip. Daca spun ca o astfel de revolutie este exagerata este pentru ca au existat si inainte cateva elemente narative specifice filmului regasite foarte vizibil in videoclipurile celor de la Beatles de exemplu. Din alt punct de vedere simbioza intre muzica si filmul propriuzis fusese facuta chiar la Hollywood si chiar la inceputul filmului unde acompaniamentul muzical al imaginilor in miscare parca s-a impus de la sine. Existenta genului musical practic facuse mai evidenta aceasta jonctiune insa in scopul filmului insusi. Toata lumea stie cum desfasurarea filmului se intrerupe pentru a face loc muzicii in acest gen. In aceeasi maniera videoclipul de dupa Michael Jackson pune in valoare muzicianul si subordoneaza imaginile in miscare cu efectele speciale si prelucrarile lor digitale ulterioare muzicii. In „Thriller” actiunea de film se prelungeste coerent in desfasurarea muzicii. Practic revolutia pe care Michael Jackson a facut-o este aceasta sudura intre film si muzica, fortarea actiunii filmului spre o coerenta mai mare cu muzica. Genul musical s-a schimbat el insusi iar intre scena muzicala si actiunea propriuzisa nu mai exista acea prapastie care existase pana atunci. Inclusiv Hollywood a preluat acest tip de coerenta sporita in cadrul filmelor iar parti din ele pot fi recunoscute pur si simplu ca videoclipuri muzicale.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10.7. Mesaj catre psihanaliza in special si psihoterapie in general

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.7. Mesaj catre psihanaliza in special si psihoterapie in general

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Daca Michael Jackson a fost intr-o cura psihanalitica ce a esuat asta e pacat. Daca numai atata a putut face psihanaliza pentru acest om atunci ea se dovedeste o promisiune neonorata. Poate ca ea are nevoie de o reinventare, de o revolutie care sa o acorde cu spiritul timpului inceputului de secol XX la fel cum fiecare etapa a istoriei civilizatiei a avut nevoie de asa ceva.

Daca Michael Jackson nu a fost intr-o cura psihanalitica atunci e si mai pacat. Si asta pentru ca la mai bine de 100 de ani de la scoaterea ei din obscuritatea spovedaniei religioase si apropierea de zona medicala totusi inca nu a fost suficient asimilata si dezvoltata in civilizatia contemporana. In loc sa creeze psihanalisti care sa fie instruiti in scoli si sa ajute noile generatii, sistemul social contemporan promoveaza cultura razboiului si mentalitatea sa corporatista din care se trage direct. Asta ii imbogateste pe unii, urmasi ai vechilor colonialisti insa pe cei mai multi dintre oameni ii mutileaza psihopatic. La cateva decenii de robotizarea totala si de inutilitatea subordonarii militare dintre oameni, specifica atat dualismului social clasic cat si corporatismului/totalitarismului contemporan, societatea si prin ea insisi privilegiatii ei trebuie sa isi puna anumite intrebari cu privire la ecologia sociala si la urmarile pe care astfel de stiluri de viata le provoaca naturii umane sau celei animale/vegetale.

Tulburarea psihica nu este o stare naturala a psihicului asa cum credea Freud si psihanaliza clasica. O astfel de atitudine si conceptie submineaza indirect orice fel de intentie de terapie iar insasi demersul sau practic ar fi din start un esec. Terapia nu ar putea fi altceva decat un inlocuitor mai mult sau mai putin oportun al acestei stari naturale pe care civilizatia ar inhiba-o artificial si lipsit de sens. In opozitie cu aceasta idee de baza a psihologiei freudiene eu consider ca tulburarea psihica este un proces de lunga durata ce se desfasoara pe parcursul a mai multe generatii.

Spectrul tulburarilor psihice cu care ne confruntam astazi este termenul de scadenta spirituala pe care noi oamenii contemporani il platim ca urmare a sclavagismului inuman pe care stramosii nostri l-au facut in secolele trecute. Sclavul clasic nu s-a format asa ad-hoc pentru ca si-a dorit el sa serveasca de bunavoie si nesilit de nimeni pe stapanii sai asa cum ne baga pe gat prin toate mijloacele de propaganda cultura oficiala a statului contemporan. Sclavul clasic a fost traumatizat spre a deveni sclav. Cultura clasica a fost menita spre a cosmetiza aceasta crima istorica, spre a arata ca ea este si una dreapta. Sclavul s-a format in timp de multe generatii iar cultura a fost cea care a acompaniat aceasta formare. Toata cultura clasica este o cultura a inferiorizarii si blamarii omului simplu (in care se recunoaste statutul sclavului) dublata de supraevaluarea geniului (in care subzista imaginea stapanului). Teama culturii clasice de psihanaliza si de „inconstient” este de fapt teama ca acest gunoi de sub pres al mutilarii sclavagiste pe care ea l-a tot ascuns acolo timp de mii de ani ar putea sa iasa acuzator la suprafata. Statul contemporan, care nu s-a putut desprinde total de acest colonialism bazic, si cosmetizarile acestei crime continua sub vorbele frumoase si goale de sens si continut ale institutiilor „statului de drept”. Oricum libertatile in plus oferite sclavului contemporan de catre sistemul pseudodemocratic si pseudosclavagist contemporan a permis macar aceasta „libertate de expresie” a statutului de victima pe care omul simplu il are fata de sistemul opresiv ce se poate vedea in suferinta tulburarilor psihice.

Odata cu industrializarea o buna parte din munca traditionala a sclavului a fost preluata de automatismul masinilor si astfel sclavul traditional a mai primit cateva libertati in plus. Unii dintre acesti sclavi s-au ridicat pe scara sociala si au creat clasa burgheziei. In ciuda averilor acumulate unora dintre ei le-au ramas in sange reflexele sclavului umilit si cu capul plecat. Mentalitatea lor era o combinatie ciudata de austeritate/inhibitie sclavagista si exuberanta/hedonism aristocratoid. In ciuda averilor si influentelor tot mai mari in societate, noua clasa a burgheziei ce reprezenta spiritul industrial a avut mereu complexe de inferioritate fata de traditia aristocrata. Nevrozele secolului al XIX-lea releva un conflict psihic fara precedent intre „supraeul” cultural traditional al constiintei pacatului specifica damnarii sclavagiste si satisfacerile de orice natura oferite de libertatile nelimitate ale noului lor statut. Conflictul interior, microsocial individual, intre perversitate si moralitate rigida are in nevroza secolului al XIX-lea un dramatism unic in istoria civilizatiei.

Psihanaliza insasi nu a putut vedea dincolo de varful de aisberg al libidoului si s-a inchistat in definitii confuze si nesincere. Ea insasi a fost furata de mentalitatea sclavagista si nu a putut vedea realitatea psihopatologica dincolo de manifestarile superficiale ale libidoului. A crezut ca face o munca profetica de trezire la viata a constiintei-de-sine insa de fapt rolul ei a fost acela, mult mai modest, de a reflecta si implementa in morala si mentalitatea traditionala noile libertati oferite de revolutia industriala. Psihanaliza nu a inteles ca dimensiunea revolutiei sale culturale nu este transformarea inconstientului in constient. Cele doua notiuni sunt ele insele mai mult metafore cu valente traditionale. Rolul ei a fost acela de a lovi in falsa morala victoriana care inhiba artificial pulsiunile libidinale provocand suprasctructurari nevroticiste psihicului. O astfel de revolutie a insemnat o revigorare morala a umanitatii si depasirea culturii nevrozei. Insist aici in a preciza ca o astfel de „revigorare morala” nu trebuie luata in sens de reintoarcere la valorile morale stricte ale trecutului ci pur si simplu trebuie inteleasa ca o reinventare a moralei dupa specificul civilizatiei si stilului de viata contemporan.

Copernic cu ideea heliocentrica sau Galilei cu celebra sa luneta au condus la astfel de revolutii morale in istoria culturii iar psihanaliza si-a facut propria revolutie. Din pacate cred ca psihanaliza nu a fost totusi in masura sa isi inteleaga propria revolutie. Mania analizei libidoului pe care ea insista de 100 mai bine de ani a ajuns manierism spiritual, la fel cum manierismul este in arta: o perfectionare goala a tehnicii lipsita de substrat. Ramanand inchistata in epuizatul de sens libido cred ca psihanaliza clasica si-a pierdut contactul cu spiritul vremii si s-a izolat in cabinet. Morala are nevoie de o noua revigorare si asta consta in analiza moralei perimate a sistemului inainte de a merge mai departe in analiza moralei perimate a individului.

Nu este suficienta o psihanaliza care arunca totul in spinarea interlocutorului (pacientului in acceptiunea ei) si nici o mentalitate sociala ajunsa deja conservatoare care nu poate face cel mai mic efort de a renunta la privilegii. Nu doar „pacientul” trebuie sa se schimbe, nu doar el trebuie sa se restructureze, nu doar el trebuie sa isi ordoneze pulsiunile, nu doar el trebuie sa invete sa isi optimizeze agresivitatea si hedonismul in relatie cu mediul social. Mediul social trebuie sa invete principiile ecologiei sociale. Mutilarile psihopatologice pe care sistemele cele mai civilizate de astazi le provoaca cetatenilor ei se vor revarsa peste generatiile viitoare compuse din copiii si nepotii nostri. Intr-un fel o astfel de atitudine este justificata daca pe pozitia pacientului avem un corporatist lacom care pune mecanismele statului in miscare pentru a-si pune in act pulsiunile psihopatologice si a-si atinge niste false idealuri. Daca cumva psihanaliza ar reusi sa tempereze acest pericol social care conduce la inrobirea si mutilarea psihopatologica a unei parti din umanitate care se trezeste obligata de statul opresiv sa serveasca aceste simptome „inalte” atunci o astfel de actiune ar fi cu adevarat laudabila. Din pacate la psihanalist nu vine corporatistul lacom ci tot omul de rand care se vede incoltit de mrejele sistemului social inuman.

Psihanaliza va presupune mereu o relatie intre psihanalist si interlocutor. Intrebarile si interventiile analitice ale psihanalistului vor viza mereu principial interlocutorul si nu sistemul social al carei parte integranta este. Si totusi acesta este cauzat direct de catre sistemul social. De aceea orice psihanaliza va fi mereu incompleta; atunci cand va incerca sa sape si mai adanc in profunzimea psihicului va gasi acolo sistemul social. Incercand sa „vindece” sistemul social ea nu mai ramane psihanaliza ci activism politic si ideologic. Evident ca nu i se poate cere acest lucru insa a ignora total mediul social in favoarea interioritatii superficiale libidinale asa cum face psihanaliza clasica este din start un lucru inoportun. Repet, poate ca nu se poate face mai mult, poate ca asta e limita ei. Dar e datoare sa incerce. Daca ea se va dezvolta dincolo de relevarea libidoului in actele psihice si va vedea insusi libidoul excentric pe care l-a luat ca premisa in interpretarea lor, datorat el insusi influentelor nefaste ale mentalitatii razboinice si corporatiste, atunci poate ca ar atinge rezultate mai bune. Indiferent daca l-a avut sau nu pe Michael Jackson pe divan rezultatul a fost un esec si trebuie sa invete din acest esec.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10.6. Inadvertente ale cadrului psihanalizei clasice in cazul Michael Jackson

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.6. Inadvertente ale cadrului psihanalizei clasice in cazul Michael Jackson

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior

Daca Michael Jackson a trecut printr-o cura psihanalitica atunci in mod cert un astfel de psihanalist trebuie sa fi fost un specialist de marca, un profesionist. E greu de crezut ca Michael Jackson nu ar fi ales pe cel mai bun terapeut. Oricine isi poate da seama ca un astfel de „pacient” e o misiune foarte grea. Desi naiva in mare parte si uneori aparent plata, ideatia sa era totusi extrem de complexa in ceea ce priveste reverberatiile transgenerationale. O fi ea psihanaliza civilizata, domestica sau cum s-o fi numit insa din punctul meu de vedere, prin faptul ca inconstientul sau a cazut prada presei de scandal, eu cred ca a fost un esec in cazul lui. Nu l-a stimulat sa faca o arta mai buna decat a facut pana atunci si nici macar nu i-a vindecat suferinta. Poate ca nu s-a adaptat destul la vedete, poate ca nu poate sa se adapteze la vedete care au in publicul lor un izvor de satisfactii care acopera inconstientul de autoincursiune. Sau poate ca psihanaliza insasi nu poate mai mult. Asa ca, a vorbi despre „psihanaliza salbatica”* cu acel dispret tipic pe care cea oficiala il afiseaza de multe ori e cam nefiresc in aceste conditii. Mai mult decat atat consider ca a insista pe vechea formula a predominantei libidoului in geneza psihismului sau este nepotrivit pentru tulburarea sa psihica. Aceasta formula a functionat bine in cazul nevrozelor si va functiona astfel si de aici incolo. Dar Michael Jackson nu a fost totusi un nevrotic la fel cum nu a fost nici Dora a lui Freud care si ea a parasit cura prematur. Daca un astfel de psihanalist a vazut in simptomele sale mai mult libido pur decat traumatisme sociale, preferand sa vada libidoul pur chiar si acolo unde traumatismele sociale pot fi regasite etiologic dupa cum face psihanaliza clasica, atunci cred ca un astfel de demers a fost inoportun. Chiar daca mai nou psihanalistul nu ofera explicatii interlocutorului sau ci il lasa pe acesta sa le gaseasca singur totusi este evident ca intrebarile pe care le pune sunt in masura sa manipuleze atentia sa catre aceasta zona pe care psihanalistul insusi o crede sensibila. Daca insa un astfel de psihanalist insista pe proeminenta libidoului ignorand substratul sau transgenerational social cred ca a facut o eroare inclusiv in cazul nevrozelor (si, evident, a tulburarilor comportamentului sexual) unde libidoul e foarte vizibil. Succesele rasunatoare asupra nevrozelor relatate de Freud si alti psihanalisti nu s-au datorat „eliberarii” prin constientizare a libidoului asa cum credeau ei. Am sa insist in urmatorul articol pe aceasta tema.

Oricum, tema libidoului a ramas pe mai departe foarte alambicata si psihanaliza tot nu a reusit sa ii de dea cap. Ea a pretins sau a lasat sa se inteleaga ca a atins piatra filosofala a descoperirii libidoului si cu asta ar fi produs miracolul mesianic al vindecarii. Psihanalistii insisi au vazut ca realitatea e mult mai diferita fata de aceste nevoi profetice existente in fiecare din ei. Unii s-au „adaptat” unei viziuni sceptice altii inca mai spera in acest ideal profund. Atat din punct de vedere moral cat si strict teoretic psihanaliza se afla intr-o aporie teribila cu privire la tema libidoului. Desi inca Freud s-a aratat jignit in momentul in care cineva a „interpretat” psihanaliza ca o punere in act a pulsiunilor refulate si o anihilare artificiala a inhibitiilor interioare ale psihicului totusi sunt destule remarci in textele sale in care lasa de inteles mai vechea teorie populara dupa care ca punerea in act a placerilor sexuale sigura o linistire a psihicului. Edituri specializate in literatura psihanalitica mai nou publica fara prea mari lamentari romane erotice de factura excentrica adancind si mai mult confuzia cu privire la libido si la raportarea personala la particularitatile fiecaruia. Stiu justificarile, publicul n-a atins faza…, n-a facut o terapie eficienta…etc. Dar dincolo de asta eu cred ca insasi psihanaliza (metapsihologia) are o problema aici. Extinderea conceptului de „libido” in afara albiei sale instinctuale a adus cu sine probleme teoretice insurmontabile si a ascuns incapacitatea psihanalizei clasice de a descrie coerent transformarea biologicului in psihic. Am analizat in amanunt aceste probleme in lucrarea mea „Dinamica psihologiei abisale”. Vreau sa ii asigur pe psihanalistii clasici ca, cu toate deceniile lor de „analiza personala”, multi dintre ei traiesc inca in confuzii teoretice referitoare la definirea libidoului confuzie care se mentine la insisi „pacientii” lor.

Pe de alta parte sunt foarte multi cei care cred ca psihanaliza ar putea face rau prin ea insasi si chiar psihanalistii subscriu la ea. Teama aceasta de natura foboida se regaseste la insasi reactia „psihanalizei oficiale” fata de „drobul de sare” al „psihanalizei salbatice”. Nu vreau sa cad in aceasta eroare pe care o consider o ramasita a ideatiei vrajitoresti care acompaniaza inca perceptia celui care se concentreaza pe intelegerea naturii mentale. O astfel de idee e mai potrivita pentru Evul Mediu. Dar este foarte posibil ca manipularea discutiei catre tematica libidinala sa-l fi influentat pe Michael Jackson insusi făcandu-l să creada in profunzimile mintii ca nevoia lui de a trai din nou viata si de a se pastra mereu copil se poate „vindeca” cu pedofilie. Nu vreau sa spun ca din cauza unei astfel de ipotetice cure psihanalitice ratate Michael Jackson a devenit pedofil asa cum ar parea la prima vedere. Dupa cum am precizat anterior el nu a fost un pedofil asa ca o astfel de pista cade din start. Apoi o astfel de ipotetica cura ratata nu a creat in nici un caz acest spectru de simptome ci doar le-a transformat pe cele anterioare. Michael Jackson a avut problemele lui psihice inainte ca sa se refugieze in lumea de la Neverland. Intentia mea este de a arata ca schimbarea sa radicala de dupa albumul „Bad” si refugiul in copilarie se datoreaza influentei unei astfel de posibile cure insuficient asimilata de el.

O alta problema fara nici cea mai mica sansa de izbanda in relatia analitica cu Michael Jackson este „regula de abstinenta”. O astfel de „regula” este acel comportament de „neutralitate binevoitoare” al psihanalistului/psihoterapeutului prin care el isi inhiba nevoia de prietenie si empatie (contratransfer) fata de interlocutor. Pentru psihanaliza clasica un astfel de instrument al cadrului psihanalitic este esential din doua motive. Primul este acela ca forteaza pe cel de pe divan sa nu isi carpeasca frustrarile cu bucurii cotidiene ci sa recurga la o restructurare ideatica si morala profunda a mintii, sa-l faca sa se gandeasca nu la camuflarea afectiva exterioara a simptomului cu satisfactia prieteniei celuilalt ci la „abstinenta” interioara a insightului. Celalalt este acela ca psihanalistul trebuie sa se concentreze asupra discursului interlocutorului, sa ii analizeze valentele si semnificatiile, sa ramana mereu concentrat la ce spune acela si nu sa se destinda ca si cum s-ar plimba in compania unui prieten. Daca in discutia cu un prieten poti schimba subiectul discutiei si ii poti ignora unele idei din dorinta de a le comunica pe ale tale, dimpotriva, in cura „prietenia” trebuie pusa in… serviciul clientului.

Si totusi daca „regula de abstinenta” a fost aplicata interlocutorului Michael Jackson mot a mot atunci o astfel de decizie a fost o gogomanie. Incercarile de a face abstractie de o astfel de „regula” si analiza transferului nu au dus la rezultate notabile. El avea resorturi de acoperire a acestor insatisfactii in dragostea cosmica a fanilor care nu poate fi contrabalansata de dragostea individuala a unui psihanalist stony-face. Dimpotriva, o astfel de „regula de abstinenta” ar fi putut foarte bine sa simta negativ asociindu-se cu pierderea acestei dragostei cosmice a fanilor.

De asemenea consider ca ar fi fost total nepotrivit sa se dirijeze discursul sau catre fenomenologia complexului Oedip restrans (la nivel exclusiv familial) acte psihice in care se putea citi nevoia de a fi Number one. Daca in loc de a analiza ura sa fata de tatal Joseph s-ar fi analizat ura sa transgenerationala fata de stapanii care i-au mutilat stramosii atunci poate ca am fi reusit sa il fi facut sa isi faca o mai eficienta ordine in ganduri.

Din alt punct de vedere ordinea stricta a orelor de sedinta si plata celor in care clientul lipseste ar fi putut fi o alta cauza pentru esecul curei tinand cont ca el calatorea mereu. Stiu ca exista unele rabateri pentru unii miliardari rusi excentrici care fac cura in timpul zborului de avion dintre desele intalniri de afaceri in care sunt implicati :). Psihanaliza viitorului va trebui sa devina mai flexibila nu doar fata de vedete si miliardari ci si fata de omul simplu care va avea mai mult timp liber pentru calatorii. Am sa insist in urmatorul articol pe aceasta tema.

Lui Michael Jackson psihanaliza trebuia sa ii faca sa se simta ca e OK sa fie un om normal ca nu e nevoie sa fie nici superstar nici zeu nici rege pentru a scapa de apasatoarea traditie familiala a stramosilor sai rapiti din Africa si adusi sa construiasca civilizatia in America. Poate ca acest lucru e imposibil acum cand aceste cicatrice transgenerationale s-au catalizat in otelul puternic al arhetipurilor psihice profunde. Poate ca psihanaliza insasi nu poate mai mult. Poate ca e nevoie ca insasi sistemul social sa ia decizia de fi mai responsabil fata de defavorizatii sociali care au fost stramosii sai sclavii si de a-si mai tempera lacomia de a-i avea in subordine in scopul cresterii propriei libertati.

Se vede ca aproape toate regulile cadrului psihanalizei clasice sunt nefavorabile pentru adaptarea la personalitatea lui Michael Jackson. In acest moment nu-mi dau seama, n-am practicat o psihanaliza fara regula de abstinenta sa stiu daca ar fi mers pentru a-l cobori intre „muritori” pe Michael Jackson. Poate ca psihanaliza insasi e depasita pentru acest moment istoric. Cert este ca regulile tipice ale cadrului psihanalitic clasic nu au fost pentru el oportune. Poate ca „miracolele” vindecarii nevrozelor de acum 1 secol au fost supraevaluate. Dar despre aceasta tema in relatie cu Michael Jackson voi spune mai multe in urmatorul articol.

* Psihanaliza salbatica este denumirea pe care psihanaliza oficiala specifica Asociatiilor nationale de psihanaliza si a Asociatiei intrenationale de psihanaliza o da psihanalizei facute de acei psihanalisti care nu fac parte din aceste organizatii oficiale si nu au experienta unei cure didactice cu un membru din acestea. Din punctul meu de vedere o astfel de denumire este mult prea dura atunci cand se foloseste si in cazul celor cu experienta personala in domeniu. Mai multe detasii aici:

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10.5. Cura psihanalitica ratata, ideea tatalui diabolic si erodarea relatiei cu Bashir

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.5. Cura psihanalitica ratata, ideea tatalui diabolic si erodarea relatiei cu Bashir

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Se stie ca Michael a pus problemele sale din viata de adult pe seama tratamentului primit in copilarie din partea tatalui sau. Frustrarile primite din partea tatalui care se comporta ca si cum nu ii era fiu sunt deja lucruri foarte cunoscute de publicul larg despre care am analizat anterior in acest text ceva mai amanuntit.


In interviul acordat lui Oprah in 1993 apar primele acuzatii la adresa raului tratament primit in copilarie (15. 50 si mai departe)

La Toya a marturisit in cartea sa ca ostilitatea atat a sa cat si a lui Michael insusi fata de Joseph a tinut pana tarziu. Dupa cum am vazut pe parcursul acestui text din diferitele interviuri pe care le-a dat dar, in special, din cel acordat lui Bashir in „Living with MJ” si asa cum se poate vedea in filmul de mai sus, Michael Jackson si-a aratat convingerea ca bataile primite au fost cauza depresiei si tulburarilor sale emotionale in general. Dar despre aceste batai trebuie precizat un lucru foarte important: Joseph Jackson nu a mai intervenit in instruirea muzicala a copiilor dupa ce s-a semnat contractul cu Motown. De atunci el a ramas doar manager al trupei. Nu ar mai fi avut cum sa intervina deoarece toate aranjamentele si instruirea lor devenise obiectul profesionistilor de la „corporatie”, asa cum fratii Jackson obisnuiau sa ii spuna cu o oarecare nota de zeflemea. Joe Jackosn a ramas nesuferit si s-a purtat urat cu ei in asa fel incat probabil ca toti l-au urat (Michael cu siguranta) insa e de neimaginat ca i-a mai batut dupa semnarea contractului cu Motown. Pur si simplu copiii devenisera mai buni decat el. Nu avea ce sa ii mai invete. Prezenta unui astfel de om in apropiere este intr-adevar un maracine in spate pentru oricine nu este suficient pentru a explica tulburarea psihica a lui Michael Jackson in ansamblul sau.

Iata ca in momentul in care Bashir intreba (min 7:20) „Cum sa te bata ca erai un star international” si Michael raspundea „I know…” , el mintea usor prin omisiune:



Nu era o minciuna propriuzisa, voita ci una ce avea mai mult rol de „evocare retroactiva”. Practic Michael a extins perioada de batai de dinainte de afirmare si dupa debutul la Motown in mod involuntar pe baza faptului ca din punct de vedere pur psihic presiunile din partea tatalui, ale companiei, ale fanilor si, nu in ultimul rand, ale stapanilor secolelor trecute fata de stramosii sai sunt aceleasi. Actiunea uneia declanseaza automat activarea tuturor celorlalte. Asa ca daca Joe Jackosn l-a lovit la un moment dat pe micul Michael el a vazut in ochii sai nu numai ochii tatalui rau ci si ochii stapanului rau, cel care i-a chinuit pe stramosii sai sclavii. Nici un act psihic si nici un afect nu se datoreaza exclusiv cauzei prezente. La aceasta se adauga inevitabil si predispozitia.

Nu tin sa neg in vreun fel reaua influenta pe care tatal sau i-a adus-o in perioada formarii sale insa, dupa cum am mai spus anterior, este total gresit sa credem ca el ar fi singura sau cea mai importanta cauza asa cum gresit a crezut insusi Michael. Din punctul meu de vedere Joseph e doar un transmitator al unei mutilari ce vine din afara familiei, din sistemul insusi. Joseph e o cauza pe langa altele si nu cea mai importanta si nici cea mai mutilanta dintre ele. De aceea acest articol vrea mai curand sa reduca exagerarile cu privire la presupusa sa influenta diabolica asupra lui Michael asa cum s-a incetatenit in opinia publica si sa readuca in limita normalului imaginea tatalui sau prins la randul sau intre clestii sistemului semisclavagist. Asa cum am mai sugerat de-a lungul textului, eu consider ca diabolizarea tatalui se datoreaza in cea mai mare masura transferului negativ dintr-o astfel de cura psihanalitica abandonata prematur. Dupa cum am aratat in acest articol transferul este acea supramanifestare a proiectiilor negative (de ura) sau pozitive (de dragoste) fata de persoana psihoterapeutului/psihanalistului. Acesta este vazut fie ca un profet talmacitor de mesaje cosmice/divine, fie ca un vrajitor, fie ambele in acelasi timp in mod ambivalent. In cazul lui Michael Jackson predominante au fost cele negative deoarece ghinionul a fost ca metoda psihanalitica de investigatie a psihicului median si profund sa fie asociata cu presa de scandal care specula tot felul de „ascunzisuri” ale sufletului sau. Relatia cu Bashir pe parcursul celebrului interviu s-a deteriorat tocmai in momentul in care curiozitatile fata de intimitatea sa sexuala si de perioada copilariei erau dublate de anxietatea fata de tendintele sale pedofile si subiectul preferat al tabloidelor: operatiile sale estetice. Dincolo de asta, Bashir insusi nu era pregatit sa inteleaga dimensiunea psihicului uman in general si cea a lui Michael Jackson in special. In aceeasi masura tatal sau insusi nu era pregatit sa devina dintr-un tata autoritar si cinic un tata iubitor si atent asa cum Michael l-a dorit de cand se stia. Incercarile pe care acesta le facea de apropiere afectiva fata de Michael Jackson ii trezeau acestuia sentimente ostile direct proportionale cu afectiunea pe care si-a dorit-o mereu de la el.


Lumea intreaga nu are aceasta experienta exceptand psihanalistii care au invatat acest lucru ca urmare a dibaciei personale si a experientei capatate in timp. Dar nici macar toti psihanalistii nu au stapanit destul aceasta putere de a elibera de vreme ce, iata, rezultatul nu a fost unul remarcabil la Michael. O posibila astfel de cura neterminata si valentele complexului Oedip inteles superficial i-au putut amplifica ideea urii fata de tata pastrata din perioada copilariei. Urmatorul articol va insista pe inadvertentele dintre rigorile curei psihanalitice clasice si personalitatea lui Michael Jackson.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10.4. Limitele psihanalizei in cazul Michael Jackson

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.4. Limitele psihanalizei in cazul Michael Jackson

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Desi a pornit de la minimul de comunicare cu publicul altfel decat prin concerte si cumparare de albume, iata-l pe Michael Jackson ajungand sa faca din publicul sau un terapeut si confesandu-i-se prin intermediul diferitilor reporteri. La fel ca si in cazul tatalui pe care si-l dorea ca admirator prin performantele sale artistice, la fel ca si in cazul Dianei pe care o dorea geloasa prin Tatum O'Neil, de data aceasta publicul era pus in situatia de a-l face gelos pe terapeutul sau.

Cred ca esecul in seducerea psihoterapeutului i-a trezit lui Michael Jackson o frustrare teribila. O astfel de frustrare transferentiala este cumva inerenta curei psihanalitice si este in masura sa dezgroape cicatricele trecutului acoperite sub presul prezentului. Dar, dupa cum s-a vazut, la el nu a mers. Am motive sa cred ca o astfel de cura nu a fost niciodata terminata. Mai mult decat atat , am motive sa cred ca o cura psihanalitica nu e niciodata terminata. Disparitia spectaculoasa a simptomelor conversive odata cu cura psihanalitica nu inseamna „vindecarea nevrozei” asa cum chiar si astazi se mai crede. Se vindeca doar varful aisbergului, doar constructele ei superficiale. Dincolo de asta insa profunzimile sale structural depresive si paranoide raman in continuare active asa cum a fost cazul cu „Omul cu Lupi” al lui Freud care, dupa vindecarea simptomelor nevrotice, s-a dovedit a fi un paranoid autentic. Nu vreau in nici un caz sa demolez psihanaliza ci doar vreau sa ii arat limitele inclusiv acolo unde ea a avut succese rasunatoare.

Numai ca Michael Jackson nu a avut nevroza isterica si nu a avut simptome conversive specifice. Simptomul dispneic despre care am analizat anterior este o insula nevroticista intr-un ocean de isterie. El s-a datorat unor conditii stresante speciale tranzitorii si nu a fost o constanta a starii lui psihice generale. Michael Jackson a mai avut cateva elemente nevrotice in psihicul sau dar ele sunt destul de departe de a se constitui intr-o nevroza isterica propriuzisa. Daca analizam imaginea cu el in pijamale si aproape muribund mergand incet si aratand suferinta fizica escortat de politie ne putem face o idee despre gradul redus de conversiune isterica propriuzisa. E posibil chiar sa fi fost bolnav sau e posibil sa fi simulat o boala. Nu cred ca vom stii foarte curand daca el chiar dezvolta vreo boala fizica ce l-ar fi rapus insa e foarte probabil ca nu din cauza ei Michael Jackson a apărut astfel la celebrul proces. In mod cert ar fi putut sa isi schimbe pijamalele. Nu a facut-o pentru ca a vrut sa arate ca hartuirile acestea i-au distrus imaginea de zeu adica pur si simplu i-au distrus cariera. Penibilul situatiei in care se afla ca acuzat de molestare de copii putea fi cat de cat salvat de aceasta stare de om bolnav pe care a afisat-o ostentativ venind astfel la proces. Gradul de isterie al acestui comportament este clar. Insa o astfel de situatie ar fi fost ideala pentru dezvoltarea unor simptome conversive de nevroza isterica si Michael Jackson le-ar fi dezvoltat cu siguranta daca ar fi fost un nevrotic. Un nevrotic autentic ar fi simulat o boala cunoscuta asa cum e epilepsia sau paralizia (vezi nota de subsol de la acest articol ). Faptul ca el nu a dezvoltat acest gen de simptome tipice de conversiune isterica atesta faptul ca o psihanaliza clasica (ce s-a format pe nevroticii conversivi) a fost si este din start un pas gresit pentru cineva care nu dezvoltă astfel de simptome. .

Daca ar fi avut o nevroza isterica poate psihanaliza clasica aplicata lui ar fi produs efecte mai bune. Insa un isteric simplu asa cum a fost el nu poate termina niciodata o cura psihanalitica. Cu psihopatii isterici psihanaliza a dat-o sistematic in bara pornind de la „Cazul Dora”. Istericul simplu poate ramane cu niste informatii si cu un nou mod de a-si intelege propria minte si atitudine insa o schimbare de genul nevrozei isterice dupa o astfel de cura nu se intampla si in psihopatia isterica. Istericii – si nu numai ei – reactioneaza astfel la interpretarile psihanalistului. Tocmai de aceea, orientandu-se spre isteric, o parte din psihanaliza contemporana a renuntat la a mai face interpretari si insight cognitiv asupra inconstientului in favoarea asanumitei „contineri” ce presupune o atitudine mai pasiva decat una frontala de descifrare si restructurare a pulsiunilor ce compun simptomul asa cum a dezvoltat-o Freud la inceputul psihanalizei.

Acestea sunt limitele psihanalizei clasice fata de Michael Jackson in special si fata de spiritul timpului actual in general. Cred ca teoria batailor primite de la tatal sau lansata de el insusi (dupa 9 ani cand a inceput sa cante) vine tocmai din influenta unui astfel de psihanalist cu teoriile sale stiintifice asupra lui. Insa Michael Jackson nu le-a adoptat in intregul lor ci le-a adaptat propriei sale conditii si le-a servit apoi publicului dupa cum voi arata mai detaliat in urmatorul articol.

Vezi urmatorul articol

Gabriel Baldovin

Michael Jackson. 10.3. „Give in to me” si fixatia transferentiala angoasanta

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.3. „Give in to me” si fixatia transferentiala angoasanta

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Multi dintre admiratorii sai am putut vedea ca, in ciuda succesului imens, „Dangerous” era cam la nivelul primului sau album „Off the wall”. Ceva se intamplase dupa albumul „Bad”. Intre „Thriller” si „Bad” era o anumita continuitate. Intre „Bad” si „Dangerous” a aparut o ruptura ciudata. In locul unui Michael Jackson rebel, nonconformist si agresiv a aparut un Michael Jackson slab, incapabil de reactie. Ulterior a incercat o reeditare a lui „Thriller” prin „Gost” sau a lui „Smooth Criminal” prin „Rock my world”. Nu mai exista insa convingerea de dinainte desi dansul poate ca si-a pastrat prospetimea pe mai departe. Sunt convins ca aceasta reluare de teme mai vechi este o nevoie de pur marketing de reeditare a succeselor mai vechi in situatia in care succesul sau apunea din ce in ce mai mult. Nu a mai reusit niciodata un „Smooth Criminal” sau „Thrilller”, in schimb a aparut un alt Michael Jackson umil si slab ca in „Will you be there” sau „Heal the world”. De asemenea a aparut un Michael Jackson dispus sa vorbeasca despre detaliile vietii sale si despre intimitatile sale. Era un Michael Jackson moale. Evident, el a fost tot timpul un om moale insa nu prin aceasta imagine a devenit superstar si nu pentru asta multi dintre fani il iubeau. Scaderea laturii eroice in favoarea celei infantile si depresive din muzica sa nu a fost primita foarte bine de fani. Tendinta aceasta depresiva s-a accentuat de la album la album de aici incolo iar scaderea atat a vanzarilor cat si a numarului fanilor a fost o realitate vizibila.

Tema (ne)intelegerii propriului suflet a aparut foarte clar in piesa „I just can’t stop loving you” unde in intro Michael spune printre altele:

„Multa lume ma intelege gresit
Asta pentru ca nu ma intelege deloc”.

Desi a ramas un „neinteles” tema reprosului lipsei de empatie si intelegere dispare din urmatorul album, „Dangerous”. Tematica lipsei de intelegeri din partea celorlalti va reveni abia peste 9 ani. Consider ca aceasta pauza se datoreaza prezenţei sale intensive intr-o cura psihoterapeutica. Dimpotriva, revenirea acestei teme se va fi produs abia la urmatorul album, History, atunci cand pentru el era clar ca psihoterapia esuase. In melodia „Childhood” spune la un moment dat „Nimeni nu ma intelege” si se reintoarce practic la momentul „I just can’t stop loving you”. Insa in momentul producerii albumului „Dangerous” putem observa o atitudine absolut opusa fata de aceasta lipsa de „intelegere”. Dimpotriva in locul lipsei de intelegere Michael Jackson reproseaza celuilalt tocmai incercarea de intelegere si ineficienta acestei incercari. In melodia "Give in to me" de pe albumul "Dangerous" apar doua versuri interesante pe care le-am ingrosat pentru a le evidentia in intregul context al textului:

„Ea ma iubeste cu o inima de gheata
Caci iubirea ei se intoarce impotriva mea
Cautand iubirea mi-am irosit intreaga viata
Dar nu incerca sa ma intelegi
Mai bine fa ceea ce iti cer”

Refrenul este si el foarte sugestiv:

„Iubirea e o emotie
Da-mi-o cand o vreau
Da-mi-o cand ma aprind
Satisfa-mi dorinta
Da-mi-o cand o vreau
Vorbeste cu mine
Daruieste-mi-te!”

La a doua strofa intalnim versurile:

„Dar nu incerca sa ma intelegi
Pentru ca cuvintele nu sunt de ajuns”

Daca in „I just can’t stop loving you” cerea cumva mai multa atentie din partea fanilor sau anturajului cu acele remarci din intro, iata ca aici deja e suprasaturat de atatea „intelegeri”. Acest lucru intareste ipoteza ca Michael Jackson a intrat in legatura cu un psihanalist si ca a fost intr-adevar intr-o cura in perioada dintre albumele „Bad” si „Dangerous”. Pentru cunoscatorii fenomenului psihanalitic aceste cuvinte sunt mai mult decat semnificative.

In aceste versuri de mai sus se simte si o reactie de pacient prins in vraja asanumitului "transfer" in care subiectul dezvolta afectiune si/sau ura exagerata fata de terapeut. Intreaga dinamica a fenomenului transferului din cura psihanalitica presupune o astfel de disperata nevoie a psihicului celui analizat de a se asigura de satisfactia iubirii terapeutului. Asemenea unui animal haituit cautat in ascunzatoarea sa subterana a inconstientului de catre interpretarile psihanalistului, transferul este o incercare de raspuns, o nevoie de compensare fie prin ura exagerata fie prin dragoste exagerata a acestei insatisfactii produse de o astfel de operatie. Majoritatea istericilor simpli parasesc pur si simplu cura. „Cazul Dora” al lui Freud e cel care imi vine imediat in minte. Asa s-a intamplat probabil si cu Michael Jackson. Daca o mai fi revenit e oricum greu de spus insa e cert ca aceasta experienta i-a schimbat atat viata cat si muzica. A disparut „Bad”, „Thriller” sau „Smooth Criminal” pentru totdeauna din atentia sa. A disparut acea grimasa agresiva de strangere plina de ura de buze. In concerte sau in anumite ocazii Michael Jackson a reluat acest gest tipic carierei sale de dinainte de Dangerous insa se vede parca faptul ca nu mai crede in el, ca il face fara convingere, actoricesc.

Eventuala "continere" pe care acesta i-ar fi putut-o oferi pentru contraponderea acestei iminente angoase la el nu va fi functionat. Dragostea unui singur adult nu ar fi insemnat mare lucru oricum. El nu avea nevoie de maternitatea continerii atata timp cat miile de fani ii ofereau inca dragoste industriala. A vindeca prin simularea de maternitate pe care el ar fi putut-o primi de la prezumtivul psihanalist prin "continere" in raport cu dragostea suprema a fanilor cu care era obisnuit este la fel cu a vindeca sevrajul de cocaina cu ajutorul tutunului. Iata ca acel confort oferit de psihanalist omului simplu de pe divan probabil ca l-a plictisit de moarte pe Michael Jackson daca a fost intr-adevar acolo. Asa ca un prezumtiv psihanalist va fi recurs la analiza frontala a simptomelor sau gesturilor sale si va fi lasat "continerea" la o parte. Probabil ca Michael Jackson a fost realmente speriat de posibilele interpretari ale analistului. Din acest caz cred ca el a renuntat in „Dangerous” la aceste teme macabre din „Bad”, „Thriller” ce i se potriveau foarte bine. E posibil ca insasi experienta psihanalitica insuficient abordata sa ii stimuleze un fel de formatiune reactionala de sorginte obsesionala care l-a facut ulterior sa evite temele macabre din muzica sa pastrand doar formal continuitatea cu vechea imagine. Despre gandirea sa magicista am discutat in acest articol. Dupa experienta cu psihanaliza, Michael Jackson a incercat sa devina un om bun si s-a trezit mereu in situatia de a-si „reprima” pornirile agresive si nevoia viscerala de a epata pe care probabil ca psihanalistul sau i le pusese pe tava ca semn al tendintelor sale „sadice”.

Din versurile de mai sus ne dam seama ca dintr-o data apare o alta tema cu totul noua pe langa cea a frustrarilor sale care pana atunci fusese femeia mincinoasa si avara (Billie Jean) sau inselatoare si seducatoare (Dirty Diana). Tema aceasta se regaseste intr-o alta piesa si ea destul de reusita de pe „Dangerous”: „Who is it”. Dar parca reluarea vechiului profil al femeii din Billie Jean si „Dirty Diana” nu l-a mai motivat ca in trecut si „Who is it” nu a mai fost un hit ca acestea. Dimpotriva "Give in to me" a fost un hit de calibrul lui „Dirty Diana” si cam singura legatura evidenta intre „Bad” si „Dangerous”.

In acel moment motivatia psihica a lui Michael Jackson era ceea ce de fapt il preocupa cel mai mult in acea perioada, respectiv femeia iquisitiva, femeia rezistenta, femeia cu „neutralitate binevoitoare” dar care nu isi deschide inima atat cat este el obisnuit sa ii fie deschisa. Suferintele personale si-au gasit un alt obiect de fixatie iar frustrarile mai vechi legate de ciudata experienta cu Diana Ross pareau sa fie date uitarii. Dirty Diana e una dintre cele mai reusite piese ale sale insa Michael Jackson n-a mai cantat-o in concerte. Evident aici intra si faptul ca piesa solicita foarte mult vocea pentru ca nu are cor de sustinere in spate ceea ce realmente ii putea eroda vocea in asa fel incat sa nu poata sa le mai sustina pe celelalte. Insa totusi pe langa asta si faptul ca nu mai credea intr-o Diana oportunista si chiar un pic de tarfa se datoreaza inclusiv noii sale iubiri care ii atragea radacinile pulsionale: transferul.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10.2. Cateva indicii despre experienta unei cure psihanalitice la Michael Jackson

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10.2. Cateva indicii despre experienta unei cure psihanalitice la Michael Jackson

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Dupa succesul fenomenal cu „Thriller” Michael Jackson s-a izolat timp de cativa ani de viata publica. Chiar si dupa succesele pieselor de pe albumul „Bad” nu a mai iesit prea mult in public si a continuat sa nu dea interviuri. Treptat insa a simtit o ciudata nevoie sa isi etaleze detalii din viata personala ajungand sa le spuna pana si pe cele mai intime si neplacute, practic trecand in cealalta extrema. Ipoteza mea este ca dupa lansarea albumului „Bad” Michael Jackson a trecut printr-o cadere psihica ciudata legata in principal de faptul ca noul album parea sa fie departe de succesul lui „Thriller” cel putin in SUA. In urma acestei depresii el a ajuns intr-o cura psihanalitica pe care a parasit-o prematur. Din numeroasele materiale pe care le-am consultat legate de subiect nimic nu face referinta la asa ceva. Nu exista nici o marturie in acest sens asa ca acest capitol sta foarte mult sub semnul ipotezelor. Si totusi o astfel de experienta se intrevede foarte evident in activitatea sa de dupa albumul „Bad”. Practic atunci Michael Jackson a pus in practica cea mai radicala schimbare din viata lui, renuntand la arhitectul carierei sale de pana atunci Quincy Jones si la soundul agresiv specific ultimelor doua albume.

Renuntarea prematura la cura psihoterapeutica/psihanalitica provoaca in general un fel de sevraj. De atunci Michael Jackson si-a inlocuit psihoterapeuticul cu publicul si fanii confesandu-se lor. Faptul ca in aceasta perioada a scris si cartea sa autobiografica „Moonwalk” este un indiciu pentru teoria curei pe care a inceput-o si ulterior abandonat-o. Cartile autobiografice se scriu la sfarsitul vietii. Ori noi stim ca in acea perioada, dupa ceea ce el considera a fi esecul albumului „Bad”*, Michael Jackson pregatea un album care sa depaseasca „Thriller”. O fi avut anumite depresii, o fi avut anumite deznadejdi care sa-l fi facut sa isi doreasca sa nu mai traiască. Insa cred ca optimismul si munca la noi materiale erau mai puternice in acea perioada. Cred ca „Moonwalk” scris atat de timpuriu este atat o reactie de regret fata de esecul curei cat si o incercare de intoarcere la ea prin transformarea publicului in terapeutul ascultator, prin transformarea neutralitatii terapeutului in dragoste puternica, prin seducerea terapeutului public. Acest joc al seductiei in care Michael Jackson a intrat pare un fel de joc al mortii, un joc pe care l-a pierdut si cu terapeutul si cu o parte din public ce n-a fost pregatit sa isi inteleaga propriile angoase si nici pe ale idolului sau vazut ca „ideal de Eu” si nu ca pacient pe divan.

Evolutia muzicii sale de-a lungul timpului este un prim indiciu in sustinerea acestei idei. Un al doilea indiciu este pasajul din „Moonwalk” dedicat descrierii simptomului sau dispneic . Exista acolo o remarca ce nu prea se potriveste cu gandirea lui magicista. El a afirmat in acel pasaj ca spasmele si clestii pe care i-a simtit sporadic dupa acel episod se poate sa fi fost produsul imaginatiei sale. Dintr-o astfel de afirmatie putem trage doua concluzii. Una ar fi aceea ca, dupa ce a fost consultat de un medic, acesta i-a spus ca totul e in regula cu plamanii sai si ca aceste simptome sunt psihice. Un astfel de medic trebuie sa ii fi recomandat un psihanalist sau un psihoterapeut in general. Dar cum toate metodele de psihoterapie dinamica presupun un grad mai mare sau mai mic de incursiune psihanalitica se poate intelege ca pana la urma tot cu psihanaliza s-a confruntat intr-o masura sau mai mica.

Cea de-a doua concluzie este insasi gandirea analitica ce i-a ramas partial in minte dupa aceasta experienta. Pentru o astfel de concluzie iti trebuie cu adevarat o gandire analitica deoarece trupul pacalit de minte stie atat de bine sa camufleze suferinta psihica in cea fizica in asa fel incat pentru cel ce dezvolta cat de cat simptome de conversiune somatica practic e imposibil sa isi dea seama de faptul ca ele sunt doar „imaginatie”. O astfel de remarca presupune deja o anumita experienta psihologica pe care singur Michael Jackson nu o putea realiza tinand cont de naivitatea gandirii sale. Daca punem in scena un psihanalist sau un psihoterapeut in general atunci o astfel de remarca se poate explica mai usor.

Desi se afla intr-un rol dintr-un spectacol de varietati sustinut cu „The Jacksons” iata-l in anul 1977 intr-o astfel de ipostaza:

Evident, este un exercitiu actoricesc. Dar totusi ne putem imagina nu doar ca el insusi cam stia ce inseamna o cura psihoterapeutica dar cel putin ca insusi anturajul sau stia de asa ceva si oricand i-o putea recomanda. Piesa „Give in to me” de pe albumul „Dangerous” arata destul de vizibil o astfel de experienta iar urmatorul articol va intra in detalii privind aceasta tema.

Vezi urmatorul articol

Michael Jackson. 10. Michael Jackson in cura psihanalitica?

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
10. Michael Jackson in cura psihanalitica?

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Tot comportamentul si personalitatea lui Michael Jackson sta sub semnul razvratirii si a seductiei interzisului. Toate lucrurile imposibile si alternative au avut asupra lui un efect seducator. Atata timp cat toata copilaria lui era pusa sub barierele show-bizului - dupa cum spune el insusi – zonele profunde ale mintii sale s-au dezvoltat in directii ambivalente, alternative. Acesta este reteta psihicului in general si nu numai a lui Michael Jackson. Daca la acest factor al frustrarilor infantile adaugam si pe cel al resentimentelor genealogiei sale de sclav dezradacinat rapit din Africa vom avea rezultatul unei minti subversive. Ambivalenta ideilor si trairilor sale atingea cote realmente paroxistice. Cel mai cunoscut caz in acest sens este cel al relatiei cu Diana Ross, femeia fata de care a avut o pasiune adolescentina intensa si careia totusi i-a dedicat probabil cea mai acida si mai violenta piesa muzicala scrisa de el la adresa unei femei : "Dirty Diana". In mod normal este aproape imposibil ca anturajul sau sa nu il fi impins cumva intr-o cura de psihoterapie. Acest capitol va cauta indiciile unei asemenea experiente si reflectarea ei in psihicul sau ulterior.


10.1. Evolutia temei victimizarii in muzica lui Michael Jackson


Cand s-a lansat in spatiul cultural psihanaliza a nascut multe controverse. Multe dintre reactiile de dezaprobare s-au datorat faptului ca pentru multi parea o reiterare a judecatii de apoi, a faptului ca undeva, ceva consemneaza faptele trecutului. Psihanalistul cu investigatiile sale si deslusirea secretelor ascunse ale trecutului parea un zeu concret fata de care nu exista secrete. Asta inseamna ca pe undeva toate actiunile noastre raman consemnate undeva in simptome psihice personale sau ale celor pe care ii abuzam.

Cumva arta insasi face acelasi lucru dar nu o spune atat de direct, ci mai voalat. Iar arta lui Michael Jackson vorbeste despre starea sa de victima. Dar victimizarea sa nu trebuie inteleasa ad literam. A suferit si el foarte mult insa suferinta sa este mostenire a stramosilor sai furati din Africa si inuman exploatati ca sclavi pentru a construi civilizatia americana. Victimizarea lui este o metafora a intregii sale genealogii la fel cum este insasi victimizarea ca simptom psihopatologic.

Tema victimizarii este una specifica modulului psihopatologic isteric pornind de la victima bolii asa cum apare in nevroza isterica si ajungand pana la victima sociala din paranoia. In paranoia acest modul psihic e prezent alaturi de tendinta mitomaniaca. Paranoicul are tendinta de a exagera dovezile si indiciile in asa fel incat o banuiala sustenabila doar pe jumatate devine la el o certitudine. O astfel de exagerare este de fapt o tendinta mitomaniaca si se regaseste in diferite grade la omul simplu in functie de forta acestor pulsiuni psihice. Paranoia este extrema lor. Pana acolo exista o psihopatie paranoida sau o psihopatie exploziva. Oamenii suspiciosi si cei foarte irascibili sunt realitati ale vietii de zi cu zi si fiecare ii poate vedea zilnic in trafic sau pe strada. Daca paranoicul are nervul de a le exprima direct si de a se recunoaste persecutat, psihopatul paranoid doar „banuieste” ca este urat de vecini si dusmani ce vor sa-l usureze de bani (!!!) sau altceva, proiectand asupra lor propria invidie si dorinta de a-i umili. Pe de alta parte psihopatul exploziv nu se multumeste doar sa constate „rautatea” dusmanilor ci se si grabeste sa puna in practica prin agresivitate si irascibilitate extrema un astfel de razboi. Reactia exploziva a unui conducator auto in trafic ce aproape ca se ia la bataie cu ceilalti participanti la trafic este supradimensionata in raport cu frustrarea produsa de „dusmanul” din cealalta masina. La o astfel de frustrare se adauga si celelalte suferite la job si inhibate in urma eventualelor amenintari cu somajul pe care sistemul capitalist le foloseste foarte eficient pentru o eficientizare cat mai mare a sclavilor contemporani. E suficient doar sa atingi usor un astfel de om ca te si poate pocni de parca ai vrut sa il omori. Paranoicul merge o treapta mai sus fata de acest nivel si presupune direct ca e fie iubit fie persecutat de persoane celebre (unii sustin ca chiar de Dumnezeu…) si in felul acesta „dusmanii marunti” cu care se incurca paranoidul si explozivul devin pentru el niste „nimicuri”.

In urma miilor de ani de razboi psihologic intre stapani si sclavi iata ca apar astfel de anomalii comportamentale si emotionale intre membrii societatii. Michael Jackson nu a fost un paranoic autentic desi, dupa cum am vazut la narcisismul sau, s-a apropiat destul de mult de acest punct. Comportamentul exploziv se poate regasi foarte evident sublimat in muzica sa. Comportamentul suspicios se vede inclusiv in viata sa publica. Tematica victimizarii este o consecinta directa a acestor dereglari interne suferite ereditar de predecesori care insa se proiecteaza asupra micilor frustrari contemporane in aceeasi masura in care frustrarile reprimate de la job se revarsa in trafic pentru omul simplu.

Multi au vazut victimizarea asta a lui Michael Jackson ca pe o strategie parsiva de a atrage simpatia si de a-si face publicitate. Insa daca privim imaginea in ansamblu si observam genealogia sa istericul este intr-adevar o victima a sistemului, o victima a abuzurilor pe care oamenii si le fac unii altora. Foamea lui de dragoste si simularea apartenentei la o altfel de lume decat cea normala in care traieste este o disperata nevoie de evadare din inchisoarea abuzurilor si frustrarilor genealogice pe care le-a primit mostenire de la predecesorii sai. Chiar in situatia in care sistemul ajunge sa ii fie recunoscator pentru merite deosebite, asa cum s-a intamplat in cazul lui Michael Jackson, aceste frustrari ale trecutului s-a vazut ca inca strabateau izolarea prezentului. Este un mod absolut natural prin care specia umana incearca sa comunice cu membrii ei despre erorile savarsite de-a lungul istoriei si astfel pe viitor sa tina cont de ele si sa ia masuri pentru a le preveni. Filmele de groaza prin care spiritele celor ucisi se intorc pentru a se razbuna sunt si ele metafore ale nevoii de ecologie sociala pe care specia umana si le comunica ei insasi si prin care incearca sa se autoregleze. Apetitul lui Michael Jackson pentru acest gen de filme si introducerea temei lor in muzica sa este o premiera in istoria muzicii de mainstreem dupa ce muzica heavy metal o introdusese cu ceva timp inainte in spatiul sau underground. Radacinile genului horror sunt destul de adanc intiparite in istoria culturii si regasite in arta asiro-babiloniana sau chiar in reprezentarile iadului din pictura bisericeasca. Genul horror a inceput sa ia contur clar insa odata cu epoca moderna. In secolul al XIX-lea el a devenit cu adevarat prezentand placerea pur psihopatologica de a ucide nu pentru scopuri de pedeapsa ci din ratiuni pur psihopatice. Printr-o astfel de combinatie inspirata practic soundul de mainstreem era cumva improspatat si revolutionat la fel cum genele obosite ale masculului alfa sunt improspatate de rivalii mai puternici care ii iau locul. Succesul fenomenal al unei astfel de muzici paranoide este in masura sa ateste starea psihica deplorabila a omului contemporan inca abuzat de autoritati si/sau privilegiatii social.

Michael Jackson a fost o victima insa traumele sale nu sunt cele pe care le evoca el in cantece sau interviuri. Judecata lui a nu a avut putere de a vedea dincolo de frustrarile mai mari sau mai mici pe care le-a intalnit de-a lungul vietii insa psihicul sau profund le-a alimentat si le-a amplificat. Paranoicul ce se crede persecutat de presedintele tarii face o eroare teoretica deoarece acest lucru se dovedeste a fi fals in final sau, cel putin aproape imposibil de probat. Insa el spune un adevar global, metaforic deoarece presedintele e sinteza sistemului social care este originea primordiala a frustrarilor sale. Eroarea paranoicului tine doar de puterea de sinteza pe care el nu o poate duce pana la capat insa totusi o poate exprima foarte bine metaforic, la adresa autoritatilor. In aceeasi masura Michael Jackson si-a jucat un rol de victima si, asemenea mitomanului care uneori ajunge sa fie crezut in fantazarile sale de catre un tert impartial, majoritatea fanilor sai l-au crezut. Insa victimizarea asta a lui isi gasea cam gresit calaul. A fost victima lui Billie Jean, a Dianei, a fetei periculoase (Dangerous), a fetei neempatice (Give in to me) si mai tarziu a tatalui care i-a furat copilaria. Totusi in momentul in care a compus "Dangerous" cred ca nu mai credea atat de tare in femeia calugarita care ii distruge viata si il violenteaza intern asa cum s-a intamplat cu Billie Jean si Diana. Poate ca si asta e o explicatie pentru ca piesa "Dangerous" nu a atins niciodata popularitatea lui "Billie Jean" si "Dirty Diana". Putem intelege ca intre albumele "Bad" si "Dangerous" Michael Jackson a inceput treptat sa aduca o noua tema in statutul sau de victima: cea de copil abuzat. In autobiografia sa scrisa in 1988 , "Moonwalk" nu a insistat prea mult pe tema batailor primite in copilarie. Tema a fost dezvoltata ulterior ceea ce arata ca ceva s-a intamplat intre timp. Dupa cum spune si titlul acestui capitol o astfel de derapare a temei victimizarii se poate explica printr-o o experienta psihoterapeutica in general si psihanalitica in special care i-a concentrat atentia pe propria copilarie mai curand decat pe frustrarile reiesite in urma relatiilor cu femeile din jurul lui. In urmatoarele articole voi intra in amanunte privind aceasta ipoteza.

Vezi urmatorul articol