11. In incheiere…
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior
Acest scurt si ultim capitol reia tema prezentata acum un an in acel articol general. De fapt tot acest text este menit sa aduca mai multe argumente in plus fata de ce afirmam acolo si sa fie mai clar pentru cititor. Insa daca ce am scris pana acum in acest text sunt date noi, neprezentate in acel articol, in acest ultim capitol vreau sa reiau cu mai multe argumente, la rece si chiar schimbate, in anumite cazuri, ideile prezentate atunci.
Cu acest ultim articol vreau sa mut un pic atentia de la Michael Jackson catre insusi publicul sau si momentul istoric specific zilelor noastre. Si cand spun asta chiar vreau sa fac o usoara descriere a psihicului colectiv al publicului insusi cu care vedeta in general si Michael Jackson in special practic se afla intr-o simbioza interactiva.
11.1. Michael Jackson in evolutia muzicii de mainstream
In aprecierea calitatii artistice a lui Michael Jackson exista doua extreme care de fapt sunt realitati ale aprecierii artei in general. Prima este cea a fanilor orbiti de proiectiile divine in persoana idolului lor si care nu pot sa se ridice deasupra unei viziuni primitive, subordonate religios asupra artei. Dupa cum la primitivi si chiar mai nou in istoria culturii (de exemplu in perioada bizantina) arta era o manifestare a divinitatii unice si atotputernice, la fel si arta idolului Michael Jackson este o manifestare a unei divinitati unice si atotputernice menita parca sa ridice omul „imperfect” la „perfectiunea divinitatii”.
Ceilalti – elitistii – considera ca doar pentru simplul fapt ca a atins o astfel de popularitate Michael Jackson este din start un artist mediocru. O astfel de conceptie pleaca de la premisa corupta ea insasi de mentalitatea clasica dupa care omul simplu nu are capacitatea de a judeca si aprecia. Fara a nega valoarea spiritului elitist din arta contemporana consider doar ca o astfel de premisa este eronata si corupta de mentalitatea sclavagista. In urmatoarele articole voi intra in amanunte si voi dezvolta aceste idei.
Michael Jackson a fost un muzician bun dar si un dansator bun. Unii (printre care si eu) considera ca a fost mai mare dansator decat muzician. Ca si in muzica, el nu a inventat cat mai ales a inovat, a imbunatatit prin practica. Astazi toate trupele si toti solistii au si numar de dans. In anii 1980 cantaretii se miscau ca la elevii la serbare pe scena si gesticulau ca la Opera. James Brown a fost primul care a introdus dansul profesionist pe scena cultura de masă iar Michael Jackson a reusit sa ii dea o forta nemaivazuta pana atunci. A combinat intr-un mod original breakdance-ul aparut ca street dance in cartierele marginase ale metropolelor americane cu miscarile tipice ale lui Brown sau cu stepul lui Fred Astaire. Rezultatul a fost ca in loc de baletul traditional cu miscari mai mult sau mai putin baroce am avut un stil robotico-marginal cu miscari uneori violente alteori elegante dar niciodata patetice asa cum fusesera pana atunci. Dansurile de cuplu asa cum fusesera dezvoltate de sute de ani au fost treptat inlocuite cu dansul de trupa in formatie de 3-9 dansatori care se miscau sincronizat. Vechea galanterie din dansuri de cuplu precum vals sau tangou a fost inlocuita de o agresivitate lasciva simpla, usor robotica dar foarte vitalista. O astfel de schimbare este menita sa acopere evolutia societatii de la o mentalitate conservatoare, uneori chiar victoriana cu defulari nevroticist-baroce catre o societate emancipata a revolutiei sexuale inceputa in anii 1960.
Cu „Thriller” si „Bad” el Michael Jackson a revolutionat soundul de mainstream. „Thriller” a adus o combinatie interesanta intre sunetul funcky, cel R&B si rock. De asemenea tobele sunau mult mai pronuntat decat sunasera vreodata in pana atunci in muzica mainstream. Acest lucru se va face si mai pronuntat cu „Bad”. Basii si tobele se aud in „Bad” foarte tare, ocupand mult din locul traditional al viorilor, trompetelor si altor astfel de sunete. Pe aceasta linie a mers mai intai rap-ul inceputului anilor 1990 si apoi hiphopul care a dat basului si tobei un aport inca si mai mare. Ceea ce e foarte interesant este faptul ca basul din Bad nu mai suna traditional, acustic asa cum suna pana atunci. Basul sau a devenit unul sintetic si sequencial. La sfarsitul piesei „Dirty Diana” se aude acel pad ascutit in ce se desfasoara in rating descendent, efecte tipice muzicii electronice a anilor 2000. Pe aceasta linie va evolua chiar in anii crearii si lansarii „Dangerous” cateva trupe aproape uitate astazi care insa au simtit evolutia catre soundul tehno si electronic al muzicii aflate la antipodul rockului. Este vorba de „Tehnotronic” si in special „Snap”. S-ar putea ca o buna parte din acest aspect revolutionar al sunetului din „Thriller” si „Bad” sa fie influenta directa a lui Quincy Jones cu care Michael Jackson nu a mai lucrat incepand de la „Dangerous”. Desi au avut numeroase „certuri” legate de producerea albumului „Bad” (dupa cum spune in „Moonwalk”) Quincy Jones a facut o treaba foarte buna in special la cele doua albume .
Din punctul meu de vedere Michael Jackson a pariat gresit cu „Dangerous” introducand elemente care tocmai atinsesera apogeul de popularitate si care incepeau sa devina si ele depasite. Am aici in vedere pasaje de (vorbire) rap dublate de cantarea traditionala a refrenului (regasite in Black or white” sau „Jam”) si celebrul pad exotic lansat de formatia Enigma (regasit in „Who is it” sau in intro-ul de la „In the closet”). Albumul „Dangerous” are cateva piese reusite. Dar din punct de vedere al revolutionarii soundului in spatiul mainstream el este o regresie. Desi pana atunci daduse impresia de inovator in acel moment dadea impresia de copiator iar asta nu ne-a prea placut. In ciuda boomului mediatic si efectelor speciale impresionante in concert n-am sa uit niciodata ca in 1992 „Snap”, care a deschis concertul sau de la Bucuresti, a sunat mult mai bine decat Michael Jackson. Muzica mergea mai departe si din pacate Michael Jackson nu a mai putut sa tina pasul refugiindu-se la Neverland in loc sa mai intre prin cluburi si sa observe tendintele. Daca padul in rating descendent de la sfarsitul piesei „Dirty Diana” (acel sunet ce seamana cu sirena unei masini de politie) era o anticipare a spiritului muzicii de club de peste 10 ani, dimpotriva, efectele de rating vor fi abandonate total in albumele ulterioare. Din acest moment Michael Jackson se va inmuia treptat devenind in cele din urma in albumul „Invincible” o muzica veche, dominata de instrumente cu coarde specifica anilor 1950 in care se aud cateva elemente contemporane.
Peste cativa ani muzica electronica va excede bazinul ambiental in care se dezvoltase pana atunci prin Jean Michel Jarre, Vanghelis, Klaus Schulze si altii si se va impune in zona dance a discotecilor si cluburilor. In locul vechiului funky-rock al lui Michael Jackson treptat soundul tehno-electronic combinat cu elemente de drum&bass timpuriu sau punk mai intai prin intermediul unor trupe de genul „Snap”, „Tehnotronic”, „KLF”, C&C Music Factory” etc. Cativa ani mai tarziu „Chemical Brothers” si „Prodigy” vor deveni in spatiul cluburilor cam ceea ce fusese in anii 80 Michael Jackson. Imi aduc foarte bine aminte cum sentimentul de noutate pe care „Out of space” , „No good” sau altele al celor de la Prodigy mi l-au dat prin anii 1994-1996; era identic cu cel pe care „Smooth Criminal” mi-l daduse in 1989. As fi vrut foarte tare ca Michael Jackson sa adopte ceva din taria muzicii electronice insa a devenit mult prea deprimat ca sa intre si in aceasta zona. Dimpotriva, vechea sa rivala, Madonna a reusit sa agate mereu cate un DJ in spate care sa ii reactualizeze soundul si sa o faca compatibila cu spiritul cluburilor anilor 2000. Evident Madonna nu ajunsese si nu va ajunge niciodata in situatia de a-si epuiza idealurile, mai avea si inca mai are multe de demonstrat si cucerit.
Deceniul 1 al mileniului 2 a adus cu el faramitarea muzicii electronice intr-o gramada de stiluri inca in curs de definire si consolidare care si-au luat fiecare felia dintr-un public eterogen ce umplea stadioanele in anii 1980. Chiar daca si el a imprumutat din sunetul muzicii electronice vechiul funcky-pop reprezentat de vedete ca „Brithney Spears”, „Justin Timberlake”, Spive Girls” etc. nu au avut nici pe departe anvergura lui Michael Jackson din anii 1980, ramanand o felie modesta in acest extrem de diversificat spectru al stilurilor.
Inainte de a finaliza acest articol trebuie mentionata si conexiunea intre film si muzica realizata pentru prima data de cultura Michael Jackson. Revolutionarea videoclipului muzical este de asemenea o realizare de pionierat chiar daca un pic cam exagerata de mass-media. Pana la Michael Jackson videoclipul era un fel de retransmisie a unui show live al unui muzician. Dupa el videoclipul a devenit o simbioza intre sunet si film si nu doar o simpla retransmisie de show. Pastrand simetria, concertul insusi a devenit o ajustare live a efectelor din videoclip si astfel concertele lui Michael Jackson au revolutionat spectacolul de pe stadioane. Efectele speciale si prelucrarea digitala a imaginii au devenit parte din videoclip. Daca spun ca o astfel de revolutie este exagerata este pentru ca au existat si inainte cateva elemente narative specifice filmului regasite foarte vizibil in videoclipurile celor de la Beatles de exemplu. Din alt punct de vedere simbioza intre muzica si filmul propriuzis fusese facuta chiar la Hollywood si chiar la inceputul filmului unde acompaniamentul muzical al imaginilor in miscare parca s-a impus de la sine. Existenta genului musical practic facuse mai evidenta aceasta jonctiune insa in scopul filmului insusi. Toata lumea stie cum desfasurarea filmului se intrerupe pentru a face loc muzicii in acest gen. In aceeasi maniera videoclipul de dupa Michael Jackson pune in valoare muzicianul si subordoneaza imaginile in miscare cu efectele speciale si prelucrarile lor digitale ulterioare muzicii. In „Thriller” actiunea de film se prelungeste coerent in desfasurarea muzicii. Practic revolutia pe care Michael Jackson a facut-o este aceasta sudura intre film si muzica, fortarea actiunii filmului spre o coerenta mai mare cu muzica. Genul musical s-a schimbat el insusi iar intre scena muzicala si actiunea propriuzisa nu mai exista acea prapastie care existase pana atunci. Inclusiv Hollywood a preluat acest tip de coerenta sporita in cadrul filmelor iar parti din ele pot fi recunoscute pur si simplu ca videoclipuri muzicale.
