Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.5. Alte dezinformări, minciuni şi erori grosolane în cărţi de notorietate faţă de tragedia din decembrie 1989
Cele scrise în ultimele două secţiuni e suficient pentru a înţelege în ce constă ansamblul de dezinformări, minciuni şi erori în materiale autohtone faţă de tragedia din decembrie 1989 pentru publicul obedient şi nepriceput în identificarea ingineriilor sociale. Volumul acestora însă este uriaş. Spionajul civil a sponsorizat aceste materiale dezinformaţionale invers proporţional cu orchestrarea distrugerii industriei naţionale. Dacă ar fi să le contabilizez pe toate ar trebui să scriu o altă carte, care ar risca să devină şi ea tot o maculatură, una care ţine evidenţa maculaturii. Aşa că o reduc la o simplă secţiune.
Cărţile celor doi autori Alex Mihai Stoenescu şi Marius Mioc ale ultimelor două secţiuni sunt suficiente pentru a înţelege dimensiunea dezinformării în acest mediu de comunicare faţă de tragedia din 1989. Cei doi au şi autoritate inegalabilă în domeniul evenimentelor din 1989. Stoenescu a avut acces la documente aşa cum n-a avut nici un autor, aşa că poate vorbi zile întregi pe subiect şi poate distrage atenţia dinspre o pistă sau alta cu zăhăreluri picante ce şochează audienţa. Aşa au fost hipnotizaţi jurnalişti oneşti precum Radu Moraru şi Grigore Cartianu şi abătuţi de la pista CIA în generarea evenimentelor din decembrie 1989. Şi Marius Mioc a avut acces la nişte documente, practic imposibil de găsit de omul simplu, cum este cazul cu dosarul nr. 97/P/1990 pe care l-am citat şi eu în capitolul 2. Există un al doilea blog al său cu documente care nu se mai găsesc în altă parte, . Plus de asta, el e singurul autor care a şi participat la evenimente ca „revoluţionar”, sau cel puţin aşa arată imaginea lui publică. El dă impresia de „martor viu” al acelor evenimente.
Majoritatea materialelor tipărite în spaţiul public despre subiectul tragediei din decembrie 1989 sînt variaţii pe aceste două teme reprezentate de cei doi mari dezinformatori, şi promovate în masă pe principalele canele media. Aceste viziuni reprezintă în scena dezinformării faţă de tragedia din 1989 ce este Puterea şi Opoziţia din cadrul circului demagogist , care-şi schimbă între ele periodic locul. Vom vedea într-o secţiune următoare că există o minoritate de materiale cu circulaţie redusă care au spus o bună parte din adevărul acelor evenimente, însă acesta nu au ajuns la marele public dintr-un motiv sau altul. Ele reprezintă un procent al adevăratei alternative la aceste două dezinformări majore reprezentate de aceşti mari dezinformatori ai spaţiului public faţă de mascarada tragică de atunci.
Dar până atunci o să expun principalele erori, minciuni şi dezinformări din restul cărţilor de notorietate, altele decât cele comune expuse până acum în această carte, precum cea a ordinului lui Ceauşescu de a trage în manifestanţi, contrafăcut din editarea audio a unor fraze din teleconferinţele sale. Majoritatea acestor cărţi prezintă minciunile şi erorile pe care eu le-am arătat în capitolul 2 şi 3. Nu le mai repet, ci doar arăt ce e nou în ele, pentru că e mai simplu aşa. Unele astfel de erori sunt inacceptabile pentru cineva care a studiat cât de cât fenomenul decembrie 1989. Un caz de eroare grosolană vizează una dintre primele victime ale tragediei din decembrie 1989, Dan Miţiţi. Lepa Bărbat de la Timişoara este prima victimă tragediei. Elevul Dan Miţiţi este primul militar ucis la Sibiu. Povestea lui este mişcătoare, fiind ucis de un lunetist în data de 22 decembrie prin împuşcare în torace. La pagina 60 din Rezoluţia din data 01-03-2010 dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vedem că există şi raportul medico-legal nr. 4781/III/528 din data de 17.01.1990 pe numele lui. În următoarea pagină se citează mai multe mărturii ale colegilor săi şi comandantului de pluton cu privire la modul în care a fost împuşcat.
Dar iată că la pagina 232 din cartea „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii tn decembrie 1989”, editată de Polirom, Iaşi: 2019, scrisă de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson în colaborare cu Mădălin Hodor şi prefaţă de Dennis Deletant citim despre
„Mărturia elevului militar Dan Miţiţi din Sibiu:
S-a tras din toate punctele asupra şcolii... Eu am adunat plutonul din coadă care se retrăsese în cazarmă, au trecut pe platou... unde erau reţinuţi trei indivizi în salopete şi cu câte două pistoale [...]. Nu s-a tras întâmplător, ci ochit şi foarte precis. In batalion am avut un mort şi 14 răniţi [...]. Se trăgeau cu un anumit fel de gloanţe. Am adunat multe gloanţe din acelea. Le-am dat comisiei de procurori. Au dispărut. Ca multe alte probe.”
Probabil că unul dintre aceşti 4 autori au avut moarte clinică şi i-au luat interviu tânărului elev decedat atunci…
O altă eroare grosolană, pentru care găsesc scuze autorului de a fost dezinformat anterior, este cea de la pagina 147 din cartea „Jurnalişti, eroi, terorişti...”, Editura Învierea, Timişoara 2009, a lui Lucian-Vasile Szabo. Găsim aici citată o mărturie a unui soldat în termen, Beceli Karol, care ar fi asistat la execuţia unui coleg de-al său pentru că ar fi refuzat să tragă în manifestanţi. Autorul crimei ar fi fost un oarecare căpitan Surtz, iar evenimentul ar fi avut loc în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. Am prezentat lista cu datele oricum umflate despre mincinoasa represiune de la Timişoara în secţiunile dedicate acestui oraş din capitolul 2 , şi nu există niciun căpitan Surtz. Acest nume nu există nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 şi nici în celebrul rechizitoriu din acest dosar . De asemenea, acest nume nu există în niciuna din sentinţele citate în dosarul Timişoara pe care l-am analizat în secţiunea linkată mai sus.
Cazul este unul excepţional şi cu siguranţă ar fi atras atenţia. Dar observăm că nu ni se spune numele victimei; în schimb ni se spune numele martorului. De asemenea, ştim că în dimineaţa zile de 17 s-a terminat cu agitaţia la Timişoara printr-un val de arestări de-a valma a manifestanţilor şi apoliticilor. Este foarte puţin probabil să mai fi fost protestatari de stradă în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989.
Lucian-Vasile Szabo a fost probabil dezinformat în a scrie despre această situaţie ce pare fictivă. El e singurul din corul uriaş de dezinformatori CIA care a scris despre Jean Baudrillard, o carte care are celebra sa formulă în titlu, ”Sindromul Timişoara 1989. Adevăr şi imaginar”. Această carte este cea mai aproape de adevăr nu doar despre decembrie 1989, ci şi despre alte tragedii sau manipulări în masă. Într-adevăr, Szabo respinge viziunea lui Baudrillard, dar e totuşi ceva că îl citează şi prezintă cititorului oportunitatea să meargă direct la sursă şi să caute părerea directă a autorului în cartea citată. Un Liiceanu şi a sa Humanitas n-a spus nimic despre această viziune, deşi a predat la Facultatea de Filosofie şi pe Kant şi pe Popper.
La pagina 151 din cartea „Revoluţia română din decembrie 1989: istorie şi memorie”, editată de Polirom, laşi 2007, coordonator Bogdan Murgescu citim o mutare cu 10 ani înainte a unui eveniment tragic în istoria umanităţii:
„În cazul Serbiei, este încă incert dacă bombardamentele NATO din 1989 au grăbit răsturnarea lui Miloşevici.”
E posibil ca aici să fie o simplă eroare de tastare, inerentă lipsei banilor din edituri cu care să fie plătiţi corectorii de meserie. Mai devreme în această cartă se oferă anul corect pentru această tragedie, respectiv 1999. Însă voi reveni la această carte mai jos cu două cazuri şocante de dezinformări, ceea ce întăreşte şi posibilitatea ca eroarea de faţă să fie una asumată.
Cu siguranţă minciuna de la pagina 7 din cartea sa „Reportaj cu sufletul la gură”, editura Seicon 1990, de Titus Suciu, nu este o eroare de tastare. Autorului i-a dat imaginaţia de scriitor pe de-alături şi i-a … scăpat o minciună întinsă doar pe câteva rânduri, dar de dimensiuni mega-gogonate. Suciu a scris acolo că pe 15 noiembrie 1989 suporterii echipei naţionale de fotbal ar fi strigat „Jos Ceauşescu!", de bucurie că naţionala României s-a calificat la turneul final al Campionatului Mondial de fotbal „Italia 1990”, după ce a învins selecţionata Danemarcei cu 3-1. Am găsit acest meci în online, după cum vedem în video-ul „MECI INTEGRAL Romania-Danemarca 1989. Fabulos! Hagi, Lacatus, Balint, Sabau. Nu exista in arhive” şi nu există nicio astfel de scandare în el . Acest scriitor fantezist nu şi-a închipuit că acest meci va fi public odată cu apariţia internetului şi că nu va rămâne ascuns pe undeva prin arhive. Or fi strigat unul sau 2 zăpăciţi, dar asta nu înseamnă că toţi suporterii ar fi strigat astfel de mesaje. Securitatea ar fi acţionat ca în urmă cu 2 ani la Braşov, i-ar fi anchetat pe participanţi şi ar fi fost condamnaţi.
E uşor de imaginat că, în lăcomia lui Alex Mihai Stoenescu de a mai adăuga oareşce timp la mascarada din 1989, pentru a o trage de păr spre a o potrivi în noţiunea de „revoluţie”, ar fi pus nu 14 decembrie ca începutul ei, ci tocmai acest 15 noiembrie. În realitate n-a existat aşa ceva. O minoritate infimă de microbişti dizidenţi nu a reprezentat spiritul suporterilor, după cum minoritatea de infiltraţi în mitingul lui Ceauşescu de pe 21 decembrie nu au reuşit să îi facă şi pe restul să strige împotriva sa, aşa cum am fost sistematic minţiţi în aceste decenii.
Suporterii echipelor de fotbal sînt atraşi în tot felul de proteste de stradă; cu ei se realizează în ultimii ani coregrafia din 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii. Cei mai mulţi nu ştiu de ce scandează acolo, pentru că nu se născuseră în 1989. Alţii, mai puţin la număr, sînt foarte abili şi copţi într-ale politicii. Unele dintre sloganurile lor cântate pe stadioane au fost preluate apoi de protestele de stradă. Cele mai de succes au fost „Ce vrem noi/ e şi pentru voi” sau „Demnitate furată/printr-o lege nedreaptă/Ne vrem drepturile înapoi” sau „Avem gabori civili printre noi/dar acum şi ei cântă cu noi” (pe melodia „Submarinul galben” formaţiei Beatles). Îmi aduc aminte bine că prezenţa lor la protestele antiprezidenţiale din 2012 a adus o pată de culoare. Fiind eu însumi un iubitor de fotbal, am fost şi între ei pe stadioane şi i-am observat bine. Am ieşit cu ei în stradă la victoriile echipei naţionale după 1990. Absolut nici un mesaj politic serios nu s-a scandat în timpul bucuriei din stradă după o victorie a echipei favorite. Singurul mesaj cu tentă satiric-politică după 1990, pe care l-am văzut în urma unor astfel de sărbătoriri în stradă, a fost „Iliescu minte/Hagi preşedinte!” în 1994. Dar el a fost scandat ca glumă, fără ca din aşa ceva să plece vreo mişcare politică. Mesajele politice serioase între suporteri au apărut după 1990, şi niciodată la sărbătorirea victoriei, ci în timpul meciului. În timpul unui meci din 2012 între România – Uruguay suporterii au afişat un banner cu temă politică despre pericolul exploatării aurului cu cianuri la Roşia Montană, pe care scria “FRF=RMGC” (Federația Română de Fotbal = Rosia Montană Gold Corporation), completat de mesajul „Aceeaşi mizerie”. Recent la un meci de fotbal suporterii au expus bannerul „Kosovo e Serbia”.
Dar aceste acţiuni de promovare a unor idei politice se întâmplă în timpul meciurilor, nu după, la sărbătorirea victoriei. Bucuria e pur şi simplu prea mare pentru a face loc unor nemulţumiri politice. Aşa că povestea cu scandările anticeauşiste la meciul România-Danemnarca din 1989 este o altă minciună gogonată, precum multele spuse faţă de mascarada tragică ce avea să se întâmple peste câteva luni, în decembrie. Din păcate această minciună a fost apoi preluată de câţiva autori şi rostogolită spre a deveni şi mai gogonată. Un exemplu de autori care au preluat această minciună este Peter Siani-Davies în cartea „Revoluţia română din decembrie 1989”, editura Humanitas, 2006, la pagina 70. Pe lângă citarea acestui fals eveniment din cartea lui Titus Suciu, autorul relatează şi un incident de la derbiul Steaua si Dinamo din iunie 1988, când suporterii echipelor rivale s-au luat la bătaie după anularea unui gol. Acest incident nu are nicio legătură cu regimul, fiind unul dintre multele cazuri de violenţă stradală ce ţine exclusiv de rivalitatea dintre suporteri. Dar iată că minciuna iniţială se dublează pentru cine nu cunoaşte fenomenul ultraş.
Şi aceste apucături de distorsionare a faptelor se repetă în această carte. La pagina 108 citim despre evenimentele de la Timişoara:
„Luni, 19 decembrie, s-au produs mai multe greve spontane şi în zonă a fost adus un transportor blindat.”
Nu a existat nicio grevă pe 19, ci o zi mai târziu, pe 20, când muncitorii din platformele industriale au fost încolonaţi şi trimişi cu autobuzele în Piaţa Operei „la protest”, după vechiul-nou model, aşa cum am arătat la ora 02:12 din documentar.
La pagina 93 din aceeaşi carte citim:
„… distrugerile lăsate în urmă de violenţele din 16 decembrie erau atât de mari încât chiar şi atunci când autorităţile au vrut să le disimuleze — aşa cum se pare că au făcut la sediul partidului — tot au rămas destule pentru ca vestea devastării să se răspândească repede prin oraş, aducând şi mai mulţi oameni pe străzi, pentru a se convinge de cele auzite.”
Mai ţineţi minte întrebarea lui Marius Mioc „Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?” de la pagina 24 cartea sa „Istoricii şi revoluţia din 1989: Minciuni, falsificări, manipulări (…)”, pe care am analizat-o în secţiunea precedentă? Ei bine acum putem să-i dăm un răspuns şi mai clar: acele „nişte vitrine” sparte manufacturau falsa naraţiune cum că în Timişoara ar fi avut loc un război de gherilă între populaţia revoltată şi instituţiile represive. Acesta a fost planul, dar securiştii n-au putut aduna suficienţi oameni, aşa că au trecut la vânarea lor pe la balcoane sau pe străzi lăturalnice, fără legătură cu protestul. Acesta e „misterul”. Dar, dincolo de asta, observăm dezinformarea cum că vitrinele de la Timişoara nu ar fi fost sparte de spărgători profesionişti, ci ar fi rezultat în urma unor scene de război între protestatari şi forţele de ordine.
La pagina 77 din aceeaşi carte citim următoarea frază:
„Vizita lui Gorbaciov în România, în 1987, şi, fără îndoiala, revenirea sa, din iulie 1989, cu ocazia reuniunii Pactului de la Varşovia par să fi confirmat temerile sovietice conform cărora colapsul economic din România ar fi putut genera tulburări politice, care s-ar fi putut răspândi în Republica Moldova, componentă a statului sovietic.”
Recunoaştem aici acelaşi tip de dezinformare precum „Opriţi Măcelul!” al lui Nicolae Militaru . România nu era în niciun colaps economic în 1989. Economia nu mersese mai bine înainte, ci se afla într-o perpetuă stagnare, tipic pentru modelul economic centralizat, neconcurenţial. Crizele economice sunt specifice capitalismului, pentru a schimba generaţiile de muncitori şi a evita revoltele acestora . Superioritate calitativă a mărfurilor capitaliste vine şi cu acest revers al medaliei al instituirii periodice a unei astfel de crize, care în ţările capitaliste de lumea a doua şi a treia poate duce la colaps economic. A existat aşa ceva în spaţiul comunist, odată cu criza oţelului în China, dar asta din nepriceperea liderilor politici în a gestiona forţele de producţie, nu datorită sistemului centralizat. În România colapsul economic a început după 1990, când au început să se pună pe butuci principalele unităţi de producţie sub pretextul privatizării. La fel ca şi distrugerea satelor avută în planul de deportare economică, şi distrugerea economiei naţionale a fost apoi una dintre acuzaţiile stalinismului capitalist la adresa lui.
La pagina 80 citim următoare propoziţie:
„Sistematizarea şi distrugerea Bucureştiului au fost unanim condamnate nu numai în interiorul şi ci în exteriorul României.”
Şi aceasta este o minciună, deşi personal n-aş fi susţinut proiectul de sistematizare al centrului Bucureştiului. Eu unul n-aş fi distrus cartierul Uranus. Dar sînt mulţi români care preferă parcul Izvor decât un cartier acolo. Nici „Casa Poporului” nu-mi place. Dar pentru cei mai mulţi români, şi nu numai, această clădire a ajuns simbolul României. Gusturile se schimbă şi poate în viitor ea va fi recunoscută oficial ca obiectiv turistic, pentru că străinii aici vor să ajungă în mod special, precum la Marele Canion în SUA, sau turnul Eiffel în Franţa.
Dincolo de asta, o mătuşă care a copilărit în Bucureşti înainte de venirea comuniştilor mi-a spus că râul Dâmboviţa era o cloacă pestilenţială până la sistematizarea oraşului. Multe dintre casele din zonele periferice demolate de proiectul de ridicare a cartierelor muncitoreşti erau precum era Ferentari-ul până mai ieri. Şi astăzi mai sînt unele dughene pe acolo. Blocurile de tip cutie au ajuns să ni se pară închisoare astăzi. Dar ele au fost un salt înainte pentru acele coşmelii jalnice la momentul în care au fost construite. Pe lângă asta, blocurile cutie nu sînt specifice doar spaţiului comunist ci întregului mapamond. Le-am văzut în toate ţările occidentale. Comunismul a construit cartiere muncitoreşti pe locul acelor mahalale sau comune apropiate şi le-au adăugat în perimetrul Bucureştiului, fapt ce a dus nu la distrugerea sa ci la extinderea sa. În schimb, în 35 de ani stalinismul capitalist a construit câţiva zgârie-nori, a luat teren din parcuri şi a făcut din ele mol-uri şi parcări. Aşa ceva înseamnă distrugerea la propriu a frumuseţii şi urbanismului unui oraş.
Aceeaşi situaţie e şi în cazul subiectul interzicerii avorturilor, temă reluată de majoritatea materialelor ultra-denigratoare la adresa lui Ceauşescu. Subiectul a adus dezbateri aprinse în Occident timp de câteva decenii. Deşi comunismul a făcut titlu de glorie cu ateismul său, în această privinţă creştinii practicanţi au găsit în această măsură a lui Ceauşescu un punct comun. Există argumente religioase dar şi psihoterapeutice pentru interzicerea avorturilor, dar există şi argumente politice sau filosofice pentru recunoaşterea dreptului femeii de a dispune de propriul corp cum doreşte, precum şi oferirea unui serviciu medical cerut. Mărturisesc că personal nu mă pot decide ce poziţie să iau în această dezbatere, deşi înclin către a doua. Stalinismul capitalist a venit însă cu minciuna gogonată a deceselor în rândul femeilor care şi-ar fi provocat singure avort, din lipsa de asistenţă medicală. La pagina 24 din cartea amintită mai sus citim :
„Oricum în perioada premergătoare revoluţiei, numărul de naşteri scăzuse mult, ceea ce a determinat introducerea unui regim tot mai sever pentru întreruperile de sarcină, a unor examene ginecologice obligatorii şi a unor pedepse împotriva cadrelor medicale care efectuau avorturi ilegale. Nenumărate femei au murit din cauza unor întreruperi ilegale de sarcină, România înregistrând în 1989 una dintre cele mai ridicate rate ale mortalităţii la naştere din Europa, cu 159 de decese la 100 000 de copii născuţi vii”
Această statistică nu vine de la un studiu serios, ci pare scoasă din burtă. Deşi ilegale, avorturile se făceau pe ascuns. Nu există până astăzi vreun interviu cu un medic condamnat pentru că ar fi practicat avorturi (ilegale). Probabil că medicilor li se tăia din salariu atunci când erau depistaţi că au făcut aşa ceva, situaţie destul de rară, totuşi. Nu era o inchiziţie care să urmărească medicii, aşa că cei mai mulţi ofereau astfel de servicii în propriul lor cabinet din spital. Medicii era o categorie foarte respectată în România comunistă, aşa că nu se atingea nimeni de ei. Avorturile erau practicate şi de persoane neautorizate şi atunci apăreau complicaţii. Însă, cu tratament adecvat, femeia era salvată şi nimeni nu pedepsea medicul pentru că a tratat-o. Mortalitatea din avorturi practicate de persoane neautorizate era întâlnită mai curând înainte de 1945 şi a ţinut până prin 1960, când s-au construit spitale în marile oraşe şi comunele au fost dotate cu dispensare. Povestea din filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” este mult exagerată şi acumulează şi angoasa maternă naturală a traumatismului pierderii copilului, care nu poate fi imputată sistemului. Fiecare judeţ are mai multe oraşe cu câte un spital în care se putea face avort. Dacă un medic avea probleme de conştiinţă sau era prea fricos, atunci o femeie putea alege să meargă la alt medic pentru operaţia de întrerupere a sarcinii.
Însă apetitul pentru statistică oferit în citatul de mai sus nu este dus până la capăt, respectiv până la a observa creşterea demografică realizată în timpul dictaturii comuniste, spre deosebire de prăbuşirea natalităţi în cea capitalistă. Dacă ar fi fost invers, aceasta s-ar fi lăudat cu creşterea globală a numărului cetăţenilor, în ciuda unor „pierderi neglijabile”. Conform acestei ideologii eugeniste capitalismul îşi justifică începerea numeroaselor războaie. Pe tema demografiei comunismul este net superior capitalismului; planificare familială era practicată şi în comunism, prin practicarea la scară largă a avorturilor, fie ele ilegale. Tema aceasta este una dezinformatorie deoarece tinde să ascundă această calitate a comunismului în spatele unei măsuri dictatorial-clasice a interzicerii avortului. Ea îşi doreşte ascunderea de tip „whatabout” (cu care de fapt aparatul dezinformator răspunde dizidenţilor anticapitalişti) a vicierii instinctului matern de ideologia toxică a „Visului American”, în urma căreia femeile nu mai doresc să devină mame, după cum am arătat în secţiunea numită „Stalinismul capitalist şi prăbuşirea demografică” . Cu alte cuvinte, dezinformarea constă în faptul că problema nu ar fi prăbuşirea demografică contemporană, ci că în comunism s-ar fi născut prea mulţi copii (fals dată ca) datorită interzicerii avorturilor. Ce-i drept, apetitul capitalismului pentru război şi eugenie e justificat de această ideologie.
La pagina 171 citim despre tragerea de păr a filtrelor de control efectuate de civili şi membrii ai Gărzilor Patriotice, spre a deveni bariere şi apoi baricade:
„Pe măsură ce revoluţia progresa şi creştea ameninţarea teroristă, baricadele s-au înmulţit rapid, şi nu doar în Bucureşti, ci şi în restul ţării. Controalele repetate care se făceau la aceste bariere nu făceau decât să crească atmosfera de suspiciune în baza căreia fuseseră înălţate.”
Am descris mistificarea baricadei de la Inter la finalul capitolului 2 . Iată că ea e întreţinută de această adevărată za dezinformaţională în lanţul minciunilor despre existenţa unor fantomatice bariere cărora li se înlocuieşte discret mijlocul spre a deveni baricade. Nu ştiu dacă un astfel de filtru s-ar fi făcut la vreo barieră concretă. Nu-i exclus. Însă acele filtre s-au făcut din cordoane umane la ieşirea din oraşe. Majoritatea lor nu au avut vreo barieră care apoi să se transforme în baricadă precum ţânţarul în armăsar.
În secţiunea dedicată baricadei de la Inter am citat minciuna cu acea „noapte à la roumaine a Sfântului Bartolomeu” din cartea „Decembrie 89 : deconstrucţia unei revoluţii”, Polirom, Iaşi 2009, scrisă de Ruxandra Cesereanu. La pagina 15 din această carte citim o altă minciună despre greva minerilor de la Lupeni din 1977. În secţiunea din capitolul precedent numită „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie” am arătat că rezolvarea acestei greve de către Ceauşescu este un exemplu de dreptate socială care s-a întâlnit foarte rar în „democraţiile liberale”; minerii au primit tot ce au dorit în negocierile cu Ceauşescu, inclusiv destituirea întregii conduceri politice şi administrative din zonă. Am mai spus acolo că o mulţime de materiale au minţit că au fost grevişti persecutaţi, deportaţi sau chiar împuşcaţi în lunile de după aceea. Şi în acest caz am fi avut dovezi şi materiale filmate cu victimele dacă aşa s-ar fi întâmplat. Gândindu-ne la caracterul represiv al dictaturii comuniste, ne-am aştepta ca liderul grevei, Constantin Dobre să fi fost arestat, torturat, umilit, şi în cele din urmă ucis. Cel puţin aşa spunea Europa Liberă. Într-un interviu audio auzim că a absolvit ulterior „Ştefan Gheorghiu”, ceea ce duce cu gândul că a fost racolat de Securitate. Reflectarea acestei situaţii la pagina 15 este identică cu cea a baricadei de la Inter; Cesereanu vine cu o poveste la fel de absurdă ca şi cealaltă, cu Ceauşescu aplaudat de mineri la final, dar huiduit pe parcursul negocierilor şi chiar tratat cu scandarea „Jos Ceauşescu!” Aşa ceva este o poveste de adormit copiii, precum şi cea despre baricada de la Inter.
Logica dezinformării este exact logica sofismului, adică transformarea probabilului în sigur şi a sigurului în „discutabil”, în funcţie de interesele stăpânilor spionilor care o iniţiază, marii industriaşi şi bancheri. Un astfel de caz de transformare a probabilităţii (particulară) în certitudine (universală) se găseşte la pagina 358 din cartea „Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători”, autori Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru şi Daniel Şandru, editată de Polirom, în 2020. Mai întâi se citează opinia generalului Mureşan, care susţinea că ministrul apărării Milea a fost împuşcat! Dar chiar în următorul paragraf citim această frază:
„După fuga Ceauşeştilor, la ora 12:00, Victor Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al Apărării în acea dimineaţă (după sinuciderea lui Milea), a dat ordinul de retragere a militarilor în cazărmi.”
În mod normal, conform cu părerile opuse, ar fi trebuit ca formula dintre paranteze să fie „după moartea lui Milea” sau „după împuşcarea lui Milea”. Autorii pur şi simplu rad o mărturie, alături de multe altele, care susţine că Milea a fost ucis, şi acceptă doar varianta oficială conform căreia s-ar fi sinucis. Argumentarea lui Grigore Cartianu este total ignorată, de parcă n-ar exista. Eu am analizat subiectul Milea în capitolul 3 şi am arătat că nu avea motive să se sinucidă . Nu înţeleg de ce autorii au mai inserat declaraţia generalului Mureşan dacă n-au ţinut deloc cont de ea în formulările ulterioare. Poate doar au vrut să testeze atenţia publicului. Însă, e posibil să cultive o contradicţie în idei aşa cum au făcut Mioc şi Iliescu cu teoria „revoluţiei spontane” sau Alex Mihai Stoenescu cu teoria loviturii de stat care ar fi totuşi în acelaşi timp şi revoluţie.
Aceeaşi metodă de dezinformare prin omitere se regăseşte şi la pagina 39 din cartea „Timişoara : generaţia revoluţiei : între mit şi realitate”, editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti 2016. Autorul Adrian Kali de asemenea nu-i citează argumentarea lui Cartianu dar, în schimb, aduce el o teorie fantezistă în formă de bănuială despre această crimă, cum că ar fi fost făcută de Ceauşescu.
La pagina 52 din cartea „Revoluţia română din decembrie 1989: istorie şi memorie”, editată de Polirom, laşi 2007, coordonator Bogdan Murgescu, citim:
„De altfel, chiar unele formule existente pe monumentele evenimentului, «împuşcat in Revoluţie» sau «căzut in Revoluţie», sunt mai ilustrative decât generalizarea formulei de «erou-martir» (!?), care face şi din morţile accidentale un act de eroism (mă refer la cei care nu au participat la manifestările de contestare a regimului comunist, ci au fost atinşi de «gloanţe rătăcite» în timp ce mergeau «la muncă» sau priveau de la fereastra «rumoarea» manifestanţilor; ultimii dintre cei amintiţi şi care au supravieţuit dispun de «certificate de revoluţionar» şi de toate drepturile aferente)”
Această frază lasă înşelător impresia că cei morţi de gloanţele rătăcite ar fi puţini, de genul celor loviţi de trăsnet, din ghinion. Însă acele gloanţe rătăcite au omorât în jur de 600 de oameni din totalul de 1166, sau câţi or mai fi, conform cu noile date. Aşa că ele n-au fost deloc rătăcite, ci foarte bine direcţionate. Dacă îi mai scoatem şi pe aceşti 600 din „sutele de mii de victime”, cât minţise iniţial radio „Europa Liberă” , din „revoluţia română” ar mai rămâne doar lista de dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid. Mascarada ar avea astfel aspect mai clar de crimă în masă, făcută intenţionat pentru a fi pusă în cârca lui Ceauşescu cu scopul de a-i ultra-înnegri regimul, mult sub nivelul de întunecime care a fost în realitate. În felul acesta pare mai acceptabil un regim cu adevărat genocidal, care are scop distrugerea naţiunii române aşa cum s-a dovedit cel de după 1990.
La pagina 144 din aceeaşi carte citim:
„Cea mai semnificativă dintre acestea, în sensul în care ne interesează pe noi, şi anume răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu, a fost cea din 21 decembrie, organizată în Bucureşti pentru a arăta susţinerea de care se bucură regimul. Ea s-a finalizat însă într-un mod neaşteptat pentru Ceauşescu, care s-a trezit întrerupt de un murmur generalizat de dezaprobare.”
Alo! Domnu’ Mioc, sunteţi pe fir? Ai citit domn’e cartea asta, sau ai uitat-o? Cum era aia cu „Nimeni n-a spus că Ceauşescu a plecat pe 21…” din comentariul dumitale amintit în secţiunea anterioară? Sau te pomeneşti că, deşi a fost răsturnat pe 21 de la putere, Ceauşescu a plecat o zi mai târziu, ca să-şi strângă lucrurile? Cred că ai fi în stare să spui şi asta…
Dar, interesant din punct de vedere dezinformaţional la această frază e faptul că acel vuiet, care se auzea ca motorul unui avion cu reacţie, după unii martori, e transformat de Bogdan Murgescu & co într-un suav… „murmur”. Nu se auzeau cumva şi nişte păsărele în acest mur-mur? Măcar să facem din povestea asta tragică o poezie de Topârceanu dacă tot s-au pompat atâtea minciuni în ea…
Ne putem imagina că numărul de minciuni, erori şi dezinformări din aceste cărţi este mult mai mare şi mult mai divers. Eu le-am selectat doar pe cele mai gogonate pentru a ne face o idee despre cum am fost ţinuţi în beznă în aceste 3 decenii şi jumătate. Pe lângă cărţi, dezinformarea mai cuprinde şi presa scrisă şi cea a documentarelor pentru TV şi internet. Acestea au contribuit masiv la falsificarea istoriei naţionale în ultimii 35 de ani. În următoarea secţiune voi descrie cele mai importante dezinformări propagate prin acestea
