8.5. Omul din oglinda si evadarea in autoerotism
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.
„Man in the mirror” este o constanta a ambivalentei psihicului lui Michael Jackson. Chiar daca piesa nu este scrisa de el, totusi aportul sau in forma ei finala este decisiv. Dupa cum a declarat de multe ori, el a fost coautor la orice piesa o canta*. Implicatiile emotionale mediane in structura ei sunt pur si simplu coplesitoare. Intoarcerea propriei persoane catre marginalizatii social si saraci nu este doar o realitate sociala ci si o realitate interioara. In clasa defavorizatilor din piesa el proiecteaza insusi statutul stramosilor sai pe care din cand in cand ii vedea in oglinda, privindu-se:
„Trebuie sa fac o schimbare
Odata in viata mea
O sa ma faca sa ma simt minunat,
O sa fie o binecuvantare
Si o sa indrepte lucrurile.
In timp ce imi ridic
Gulerul paltonului meu favorit
Schimbarea mi-adie prin minte
Vad copiii pe strazi
Insingurati, flamanzi
Cine-s eu sa nu vad
Ca-s niste bieti amarati?”
In acest prim moment de elaborare mentala Michael Jackson se identifica cu oamenii fara adapost pe filiera temerilor ereditare ale stramosilor sai, sclavii. Schimbarea la care el viseaza presupune un ritual de initiere in tainele unei noi lumi, unei lumi supranaturale. Imaginea damnata pe care o vedea inainte in oglinda a inceput sa fie inlocuita treptat cu o imagine diferita, angelica, divina, cizelata de chirurgia estetica.
„Man in the mirror” este un fel de ritual de initiere prin care omul simplu Michael Jackson devine un fel de Dumnezeu ce ajuta pe cei napastuiti sa suporte mai usor umilintele si frustrarile vietii. Predispozitia sa pentru o schimbare a aspectului fizic, psihic si a insasi naturii umane ca atare se regaseste in aceasta mitica transformare. O astfel de metamorfoza coincide cu o radicala schimbare a aspectului sau fizic, cu primele semne ale albirii pielii. Transformarea sa nu este atat o simpla cautare de perfectiune cat o evadare catre o lume lipsita de conflictele psihice si frustrarile inerente celei prezente.
Evadarea intr-o realitate diferita de cea in care a crescut si s-a format, evadarea in lumea albilor, cei venerati de stramosii sai sclavii deportati din Africa, a insemnat un mod de identificare cu divinul. Atunci cand se privea in oglinda Michael Jackson traia momente realmente narcisice. Narcisismul este o constanta a psihopatiei isterice in general despre care am stabilit anterior ca este diagnosticul sau psihopatologic. Michael Jackson evada in propriul sau ideal ascunzandu-se acolo asemenea celebrei madame Bovary care se refugia intr-o lume superioara, evadand din realitatea banala. Numai constiinta apartinerii unei lumi supranaturale si superioare ii putea contracara sentimentul de inferioritate si damnare mostenit transgenerational si perpetuat in familia sa.
Privitul in oglinda si multumirea de modul in care arata era pentru el un mod de a se iubi pe sine insusi. Intre el si el insusi se stabilea, la nivel mental, mai intai o relatie autoerotica cu ecouri in structura libidoului sau. Sfera sa libidinala feminina avea un rol extrem de mare, dupa cum am aratat intr-unul dintre articolele anterioare. Practic masculinitatea din interiorul sau insusi admira propria feminitate prin aceasta privire reflexiva. In al doilea rand (dar de mai mica importanta), relatia autoerotica in cauza avea rezonanta traditionala religioasa specifica celei dintre Tatal si Fiul in crestinism.
Din acest motiv trebuie sa intelegem apatia lui Michael Jackson in momentul imbratisarii cu cate un fan si prin intruziunea pe care celalalt o facea in relatia erotica a lui cu el insusi, dincolo de deceptia abandonului despre care am analizat anterior. Dimpotriva, nevoia de seducere si de tinere a celuilalt departe de acest cuplu Unic al lui cu el insusi ii contracara sentimentul de copil nedorit si de al treilea exclus in triada oedipiana. Cu fiecare imbratisare pe care o oferea fanilor, Michael Jackson simtea ca cedeaza o parte din viata sa ce devenea din ce in ce mai secatuita. Fanul individual pe care il imbratisa ii aducea o dragoste ambivalenta care incepea tumultuos si se calma subit, fapt care ii trezea imediat sentimente de abandon. De aceea el era reticent inca din primul moment in care un fan singular il imbratisa. Nu apropierea fanilor prin imbratisare il satisfacea, nu agitatia lor galagioasa in momentul atingerii urmata de linistire brusca, ci sentimentul de eterna si incomensurabila pretuire si dorinta pe care fanii aflati in departare, la distanta i-o acordau constant. Fanii in delir au fost pentru el o dovada constanta pentru el cum că ar fi un fel de Mesia. O lume ce se inchina la propria imagine a fost gura lui de oxigen pe care stramosii sai interiori o cer la nivel fantasmatic in schimbul acceptarii sortii. Evident, din aceasta ecuatie nu putem exclude si „defectul profesional” al lumii show-biz-ului care creeaza artificial bariere intre fani si vedeta pentru a intari dragostea pentru ea si a o converti ulterior in bani, despre care am spus anterior.
Un astfel de scenariu este aproape inimaginabil pentru cineva care nu cunoaste psihopatologia isterica sau nu o regaseste in propria constitutie psihica. Insa trebuie tinut cont neaparat de diagnosticul psihopatologic al lui Michael Jackson despre care am analizat anterior daca vrem cu adevarat sa ii intelegem profunzimile mintii sale. Daca ramanem la stadiul de adoratie, asa cum fac unii fani, atunci nu ii vom putea intelege comportamentul si frustrarile. In definitiv s-ar putea ca el insusi sa fi dorit mai curand un acest gen de abordare decat una de falsa si nestatornica veneratie.
Dimensiunea piesei „Dirty Diana” nu poate fi inteleasa fara aportul acestor detalii. Fie ca a flirtat cu el, fie ca i-a facut unele avansuri, fie ca doar s-a pisicit pe langa el sau a incercat sa il manipuleze pentru a-l aduce inapoi la Motown, Diana Ross a fost mama surogat si iubita ambigua ce i-a trezit aceste resorturi transgenerationale dureroase. El le-a raspuns prin excluderea ei in varful de jos al triunghiului oedipian, cu ajutorul publicului in delir. Un eventual sentiment de gelozie indus de Diana a avut drept consecinta din partea lui Michael o razbunare pe ea prin excludere fantasmatica in coltul inferior al triunghiului oedipian. Defilarea prin fata ei, sau in raza ei de perceptie, cu marea dragoste pe care publicul i-o purta a constituit prototipul acestei reflexii. Prin aceasta piesa Michael ii spune Dianei la nivel fantasmatic ceea ce ii spune si lui James Brown in scena analizata la inceputul acestui text: „Uite cat de mult sunt eu iubit, n-am nevoie de dragostea ta, tu ar trebui sa ma adori pe mine nu eu pe tine”. Evident ca aici nu este vorba doar de Diana Ross sau James Brown. Toti care au devenit intimi cu Michael Jackson in perioada timpurie de dupa adolescenta au primit astfel de proiectii psihice din partea sa si au fost perceputi conform acestora. In Dirty Diana de exemplu, la strofa a doua o vedem in special pe actrita Brooke Shields care a l-a cam folosit pentru a-si face imagine la inceputul anilor 1980 in momentul in care era o necunoscuta in show biz.
Dar, dincolo de asta, orice aluzie sexuala si orice flirt ceva mai avansat, din partea unei femei, era perceput de el ca pe un atentat la propria sacralitate. Asa s-a intamplat si cu Billie Jean si cu Tatum O’neal si cu Madonna. In acest moment putem aduce in prim plan un alt motiv pentru care Michael face atatea referiri la Michelangelo ca mare artist, dincolo de narcisismul celor doua cuvinte "Michael Ingerul" despre care am analizat in articolul precedent. In mod cert el a vazut artisti cel putin atat de mari ca si Michelangelo. In ceea ce priveste Renasterea mai exista si Rafael sau Leonardo da Vinci, ultimul fiind chiar mai celebru decat Michelangelo. Ambii insa au pictat…Madone. Tinand cont de rivalitatea dintre Michael Jackson si Madonna avem un motiv pentru care Leonardo si Rafael sa fie ignorati iar Michelangelo supraevaluat. In urmatorul capitol voi reveni la acest subiect.
* Nu stiu in ce masura este total adevarata o astfel de afirmatie. Daca ne uitam la piesa „Come Together” vedem ca diferenta fata de varianta originala a celor de la Beatles si cea cantata de el consta doar in actualizarea instrumentelor in acord cu evolutia soundului de mainstream, fara prea multe schimbari si adaugiri.
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson.
Click aici: http://baldovin.blogspot.com/2010/07/michael-jackson-86-dedublarea-narcisica.html pentru urmatorul articol
