8.3. Identificarea cu divinitatea si ecourile angoasante in mentalitatea colectiva
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.
Toata lumea cam stie ce e religia sau s-a confruntat cu ea si a experimentat-o social. Daca Dumnezeu exista sau nu in forma data de religiile moderne nu face obiectul psihologiei. Psihologia insa poate separa acele influente pur psihice pe care conceptul de „Dumnezeu” le-a primit din partea factorului cultural uman. Freud a vazut in acest concept nevoia omului de a se intoarce la varsta infantila si la fericirea ei. Existenta unei astfel de forte divine este dupa el proiectia la nivel cosmic a imaginii maiestoase pe care o are copilul fata de proprii parinti. Foarte buna aceasta analiza. Insa, dincolo de aceasta forma familiala, la fel ca si in cazul explicatiei complexului Oedip, se imprima si cea pur sociala. Freud a fost oarecum aproape de a intelege valentele sociale ale liderului politic si spiritual prin analiza relatiilor afective ce se stabilesc intre supusi si conducator. Dar el nu a facut acest pas desi psihanaliza se poate imbogati considerabil cu acest domeniu al sociologiei divinitatii.
Dumnezeu este imaginea pe care cultura clasica i-o creeaza seniorului. Daca nu ar avea rezonanta sociala concreta, Dumnezeu nu ar face obiectul interesului statului si nu i-ar dedica o institutie pentru asta. Maretia si sublimul lui Dumnezeu nu sunt deloc straine puterii si maretiei seniorului clasic. De exemplu, in Egiptul antic faraonul avea rol eminamente religios, el era reprezentantul pe pamant al divinitatii si, prin el, membrii comunitatii negociau vremea, inundatiile Nilului, razboaiele cu vecinii, statutul recoltelor etc. De aceea orice fel de narcisism uman vizeaza o identificare fantasmatica mai mare sau mai mica cu divinitatea. Gradul de narcisism* este direct proportional cu gradul de identificare cu divinitatea. Forma religioasa a paranoiei – tulburare psihica ce are un grad foarte ridicat de narcisism – presupune o directa si neechivoca pozare a paranoicului ca Dumnezeu insusi, in speta ca Cristos. Subiectul incepe sa caute prin textele sacre tot felul de referiri la persoana sa, la profetii facute cu privire la coborarea lui Dumnezeu pe pamant care ii trezesc dintr-o data revelatii de identificare. Celebrul indemn al crestinismului „Imitati-l pe Cristos” (Imitatio Christi) presupune o astfel de identificare controlata dar si ambivalenta pe care spiritul clasic, care se manifesta prin crestinism, il permite credinciosului simplu pentru a-i satisface intr-o oarecare masura aceasta nevoie de satisfactie narcisica specifica spiritului umil al sclavului clasic. „Mysterium tremendum”, de care vorbeste filosoful german Rudolf Otto, are legatura decisiva cu satisfacerea unui astfel de macronarcisism al omului contemporan simplu, umilit constant traditional de sistemul sclavagist clasic dar si de cel neoosclavagist contemporan. Spasmele acestui mister si bucuria maniacala pe care Otto o descrie cuprinde in sine o sadica razbunare la nivel fantasmatic pe traumele pastrate transgenerational in sufletul narcisic al omului de rand.
Refugiul in divinitate si identificarea cu ea, prin dedublare, este un compromis psihodinamic pe care omul il face in paralel cu cel al retrairii copilariei prin ritualurile religioase despre care vorbea Freud. O astfel de constanta nu este specifica doar religiilor moderne ci si celor primitive. Desi gradul de narcisism cu care primitivul investeste divinitatile sale concrete este mai mic, totusi in toate religiile primitive comunitatea este recunoscuta ca descendenta directa din acestea. De exemplum o parte dintr-un trib ce are ca totem un anumit animal crede ca acel animal le este realmente stramos si din aceasta cauza are o relatie speciala cu el. Si in crestinism, de exemplu, se considera ca oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Insa o astfel de apreciere este mai mult o metafora deoarece adevaratul sau fiu este insusi Cristos iar oamenii si animalele sunt mai mult niste lucruri confectionate de el, lucruri care functioneaza mai mult sau mai putin satisfacator planului. Mentalitatea preindustriala si gradele modeste de dezvoltare ale stiintelor, care inca nu ofereau date precise si exacte, se regasesc direct in relatia dintre om si divinitate din religiile moderne. Insa stiintele au inceput sa se dezvolte iar aplicatiile preindustriale au fost decisive pentru trecerea de la religiile concrete ale primitivilor la cele filosofico-cosmogonice ale comunitatilor clasice. Stiinta astronomiei este si ea un reper in aceasta ecuatie. Oricum, trecerea de la divinitatea animal, planta sau obiect a religiilor primitive, catre divinitatea cosmica a religiilor moderne, este dublata de cresterea proportionala a gradului de narcisism al credinciosului, proiectat in continutul acestor religii. Primitivul se teme in special de natura iar aceasta temere este contracarata de narcisismul religios primitiv aflat in stare moderata. Dimpotriva, odata cu dezvoltarea armelor, omul clasic se teme de proprii semeni („homo homini lupus est”) dezvoltand un narcisism cosmic. Desi textele crestine indeamna la moderatie si simplitate, totusi, din abisurile sufletului clasic, prin ele strabate narcisismul salvator de perspectiva apocaliptica a destinului vietii de sclav. Despre masura in care acest narcisism s-a regasit în cultura Michael Jackson voi analiza in detaliu in urmatorul articol.
* Nu folosesc conceptul de „narcisism” cu sensul folosit de Freud, ci, intr-un sens restrans, identic cu cel acceptat de limbajul comun. Resping total ideea de „retragere narcisica a Eului” prin care Freud explica psihozele. Totusi, orice fel de narcisism are si o alura psihoticista asa ca extinderea conceptului operata de Freud are o oarecare îndreptatire.
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson.
Click aici: http://baldovin.blogspot.com/2010/07/michael-jackson-84-narcisismul-la.html pentru urmatorul articol
