Michael Jackson. 4.2. Exemple pentru clasificarea psihopatologica

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
4.2. Exemple pentru clasificarea psihopatologica a lui Michael Jackson

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.

Cea mai mare parte din aceste exemple, care satisfac criteriile de clasificare subliniate in articolul precedent, se regasesc intr-o intamplare care mi se pare esentiala pentru nevoia sa tipica de a se afla in centrul atentiei, nevoie care defineste in mare masura caracterul isteric. O astfel de intamplare este cea de omagiere a activitatii si carierei mentorului sau, James Brown. Scena in cauza este una dintre cele mai vulnerabile situatii in care l-am vazut vreodata. Acest eveniment a avut loc in anul 2003, cu ocazia BET Awards (Hollywood). Michael Jackson nu mai avusese turnee de 6 ani iar, conform http://www.michaeljackson.com, ultima sa aparitie intr-un show, in care sa sustina un recital, avusese loc in 1997 in Africa de Sud. O astfel de pauza s-ar putea sa nu fi avut niciodata in cariera. Probabil ca simtea neplacut acest fapt deoarece era clar ca steaua sa incepea sa apuna.



De data asta a tinut mortis sa dovedeasca faptul ca el e inca „regele” si ca nu e pregatit sa isi cedeze locul altcuiva, chiar daca acel cineva e chiar mentorul sau. Organizatorii i-au pregatit o mantie regala pe care sa i-o cedeze simbolic lui Brown in semn de recunostinta. Ne putem imagina ca, undeva in strafundurile sufletului sau, un astfel de gest nu i-a convenit, insa, din politete sau din pura nevoie de a se intoarce pe scena, initial a fost de acord sa il indeplineasca. Dar iata cum in scurt timp Michael devine personajul principal de pe scena, isi da drumul la figurile inegalabile de dans si isi uita rolul din acea seara de onor in fata lui James Brown si nu de punere in evidenta pe sine. De fapt Michael era invitat la o astfel de prezentare ca sa il celebreze pe James si nu ca sa sustina un recital. Totusi, dorinta de a sustine un recital a fost cu greu stapanita si, pentru cateva momente, a explodat in comportamentul sau. Dupa felul in care a multumit fanilor si dupa felul in care a facut spectacol, pentru o clipa s-a creat impresia ca James Brown a venit sa il premieze pe el si nu invers. Mi s-a parut remarcabil ca de data asta s-a dorit el intrerupt de fani si si-a oprit discursul pentru a le provoca tipetele pe cand, in trecut, trebuia sa se opreasca din discurs pentru ca galagia devenea mult prea mare si nu se mai intelegea ce spune. Putem deduce de aici ca ii lipseau acele momente. De asemenea, putem intelege ca, prin aclamatiile pe care le cerea de la public, el isi satisfacea nevoia ambivalenta de rivalitate cu James Brown pe langa cealalta, la fel de sincera (sau nesincera), cea de de dragoste. Aclamatiile salii erau modul sau de a-i arata lui James faptul ca „vezi, fanii mei ma iubesc mai mult decat pe tine si au venit aici mai mult pentru mine decat pentru tine”.

In urma cu 30 de ani Michael Jackson mai fusese odata invitat pe scena alaturi de James Brown. Daca ne uitam la evenimentul de atunci vedem ca Michael Jackson era mai modest si mai putin acaparator:



Dar asta era in urma cu 30 de ani. Atunci James Brown avea nevoie de un Michael Jackson pe scena pentru a arata ca el a fost primul, ca din el a plecat Michael Jackson si ca, daca steaua lui incepe sa apuna, el totusi se regaseste in muzica mai noua. Michael Jackson a acceptat atunci sa faca pe modestul, sa refuze initial sa urce in scena alaturi de James si sa dea impresia ca nu merita aceasta onoare. Nu stiu cat credea in asta insa stiu ca modestia lui dadea bine in acel moment iar imaginea lui putea atrage privirile si a celor mai batrani. James Brown avea inca publicul lui, iar asocierea cu el pe scenă era o bună mişcare de PR atunci. Nu si acum. De data asta insa a tinut sa le demonstreze ceva tuturor parca spunand: „Michael Jackson nu este un omagiator. Am venit aici sa imi iau ce-i al meu si o sa-l iau. Eu sunt mai bun decat James Brown si mantia e de fapt a mea”.

Cedarea „mantiei regale” e un lucru pe care Michael Jackson nu l-a perceput ca o simpla omagiere ci ca un atac personal al altor muzicieni (in special mai tineri) la adresa carierei sale. Brown nu mai era un tanar, asta e clar, insa in acel moment era perceput ca un „inamic” ce trebuia pus la respect.

După cum se vede din film, acesta, oarecum stanjenit de situatie si, in semn de (falsa) modestie dar si de iritare fata de situatie, mai intai a renuntat pe moment la mantia regala si i-a trimis-o inapoi lui Michael . Cumva parca vroia sa spuna: „ok, tu esti seful, ia-ti mantia regala, numai nu-mi arata cat sunt eu de depasit si imbatranit pe langa tine tocmai la aniversarea mea.” Putem vedea cum, dupa onorurile pe care i le-a facut la acordarea premiului, Michael Jackson chiar „a uitat” sa mai multumeasca la final asa cum se facea de obicei la un astfel de eveniment. Pur si simplu James Brown a scos un tipat si a fugit inapoi in mijlocul scenei, continuand spectacolul. E un mod de a spune „mai putina vorba, mai mult spectacol” sau „ok, ai fi tu mai celebru, dar eu sunt mai destept si nu concurez cu tine ci te las cu jucaria ta, eu plec la a mea”.

Organizatorii ar fi dorit ca evenimentul din urma cu 30 de ani sa se repete oarecum identic, cu Michael Jackson care il imita pe James Brown. Prin asta ei isi doreau să arate cam ceea ce dorea sa vada publicul lui James Brown anume ca Michael Jackson s-a tras din James Brown. Pe scena insa el si-a aratat propria versiune. Desi incepuse sa danseze ca James Brown, in scurt timp a renuntat la a-l mai imita si a dat drumul propriului sau stil de dans, lucru ce avea sa nu treaca neobservat. Brown s-a simtit agresat de aceasta pretentie narcisica raspunzandu-i cu propria iritare narcisica.

Mai tarziu, in culise, Brown va spune cu un evident iz de iritare, ce se va vedea pe primul film din acest articol: " Dumnezeu il iubeste pe Michael dar nu mai mult decat se iubeste el insusi”, minutul 1:43. Imediat dupa ce Michael i-a raspuns cu celebrul si impersonalul sau „Te iubesc mai mult”, James Brown nu a pierdut ocazia sa-l intepe destul de serios, razand dispretuitor: „Las-o balta. Toti stim despre ce ti-ai facut ca sa arati asa”.




Pentru mine scenele de mai sus sunt dovada unui teatralism isteric tipic. In alt moment al serii, reprezentat de filmul de mai jos, Michael Jackson s-a afisat extrem de afectuos si si-a aratat recunostinta fata de mentorul sau, „omul caruia ii datoreaza cel mai mult in cariera”, prin imbratisari prelungi si chiar reactii lacrimogene. Criteriul 7, despre care am mentionat in articolul precedent, este pe deplin realizat in urma unui astfel de comportament (Min 2.17):




Si totusi, in filmul de mai jos, la minutul 0.53, vedem ca, in ciuda „afectiunii” dintre cei 2, care dura de cel putin 30 de ani, Michael Jackson totusi nu are numarul de telefon al lui Brown:





In lumea show-biz-ului nu e totusi greu sa iei un numar de telefon al unei vedete de la persoane apropiate. Iata ca presupusa venerare si dragoste pe care pretindea ca i-o poarta, nu era totusi atat de mare. Iritat in profunzimea psihicului sau insusi de bravura de pe scena, James Brown de fapt i-a reproşat faptul ca l-a uitat si ca nu il mai suna. Oarecum stanjenit, la randul sau, de teatralismul pe care nu l-a putut duce pana la capat, Michael Jackson nu a avut puterea sa ii ceara direct telefonul, cerandu-i-l cuiva din spate, unei persoane care nu se poate vedea in cadru. O astfel de abordare este extrem de bizara deoarece Michael i l-ar fi putut cere direct lui James insa se pare ca nu il putea privi in ochi. O astfel de sfiala se datoreaza tocmai ambivalentei si presiunii psihice la care era supus in acel moment si careia anturajul pare sa nu o observe in nici un chip. Pe langa sfiala, o astfel de abordare a avut si scopul de a se apara de acuzatia subliminala a lui Brown, aruncand astfel „vina” pe oamenii din culise care nu ar fi vrut sa-i dea telefonul mentorului sau. Dar o astfel de a doua pista de analiza este neinteresanta in acest context, asa ca am sa ma limitez la tema sfielii.

Putem vedea aici o reactie tipica de respingere a intimitatii, o reactie de involuntara iesire din starea de intimitate, lucru specific istericilor. Dupa comportamente de seductie istericii se comporta total opus daca persoana tinta raspunde prin afectiune. In acel moment ei tind sa „paraseasca”, sa provoace suferinta emotionala tocmai pentru a forta o „dragoste imensa”, o dragoste oarba din partea celuilalt. Este exact ce s-a intamplat cu Bashir in relatiile care au dus la celebrul documentar. Desi relatia dintre ei a inceput extrem de cordial si afectuos, la sfarsit intre ei a aparut o ruptura, o tensiune care se instalase progresiv pe masura ce documentarul se dezvolta. Voi arata in detaliu intr-unul din articolele urmatoare acest bizar mecanism isteric care are in final rezonanta in insasi construirea unei cariere in Show-biz.

O astfel de intamplare cu omagierea lui James Brown merita o analiza mai detaliata si am sa mai revin la ea mai tarziu pentru a o explica in totalitate. Deocamdata ma limitez in a preciza ca, din punctul meu de vedere, ea inseamna unul dintre cele mai clare simptome narcisice pe care Michael Jackson le-a aratat lumii. In acel moment, drogul dragostei fanilor satisfacea din ce in ce mai putin si nu mai acoperea sevrajul agapist in care intrase. Asemenea unui pacient din cura psihanalitica, Michael Jackson a intrat intr-un soi de anxietate a transferului, manifestandu-se tipic acestuia, cu celebrele cerinte de afectivitate pentru sustinere din partea analistului. Pe masura ce fanii erau mai putini si ii ofereau o cantitate mai mica de iubire, el devenea mai pacient in fata publicului, dezvaluindu-si problemele emotionale. „Regula de abstinenta” din cura psihanalitica conduce tocmai la aceasta disponibilitate a interlocutorului de a se deschide si de a lasa psihismul profund sa erupa si sa fie analizat. Pe de o parte idealurile sale aproape ca se epuizasera in asa fel incat nu mai puteau acoperi nevoia de contracarare a suferintei interioare. Pe de alta parte ele incepeau sa se dezintegreze pe masura ce sound-ul evolua iar divertismentul trecea intr-o noua sfera, straina lui Michael Jackson.

Tipul asta de incoerenta comportamentala/emotionala e specific artistilor geniali. Imi vine in minte reactia de ascunsa gelozie a unui alt personaj genial, Pablo Picasso, (si el reverberatii in viata mea) atunci cand a aflat ca Jean Coteau a fost primit in Academia Franceza! Comportamentul contradictoriu al lui Michael Jackson, de la acel "Smooth Criminal" sadic sau "Thriller" agresiv pana la acela aproape ridicol de infantil, este specific oscilarii temperamentale isterice.

Celor care il iubesc le e foarte greu sa accepte ca el avea efectiv o latura isterica. Totusi, pentru un om cat de cat atent la detalii, e destul de vizibil faptul ca Michael Jackson simula multe lucruri specific istericilor, adica juca teatru mai mult sau mai putin inconstient. Trebuie inteles ca, fara o astfel de libertate de miscare, de imaginatie si de fabulare mintea nu poate crea arta ci doar lucruri. Iar faptul ca era un actor destul de slab este insasi cheia care ne poate face sa il intelegem mai bine. Am sa revin in articolele urmatoare cu mai multe referinte la anumite comportamente isterice pe care el le-a dezvoltat si care au fost consemnate intr-un fel sau altul.

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Click aici: http://baldovin.blogspot.com/2010/06/michael-jackson-5-descrierea-psihicului.html pentru urmatorul articol

Gabriel Baldovin