5.7. Dragostea un fals terapeut
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior.
Dragostea se spune, vindeca. Dar nu e chiar asa. Vindeca pe moment asemenea hipnozei folosita ca psihoterapie. Si, la fel ca si in cazul hipnozei, absenta ei produce o mai mare suferinta decat in cazul in care nu ar mai fi fost deloc. Prea multa dragoste poate fi daunatoare la fel ca prea mult sex, prea multa mancare si la fel ca orice exces in general. Pe termen lung ea provoaca suferinta la fel ca si o trauma. Si e normal sa fie asa pentru ca dragostea incearca sa acopere si sa calmeze o suferinta psihica globala a omului. Sunt constient ca e un pic absurd ce spun insa, daca judecam la rece, fiecare va vedea pe pielea lui acest lucru. De ce „marile iubiri” ajung mari dezamagiri in situatia in care nimeni nu se mai opune implinirii lor? Pur si simplu pentru ca, dupa mirajul imperecherii, dragostea se dovedeste a fi o promisiune neonorata pe care cei doi parteneri o proiecteaza unul asupra celuilalt. E un fel de pacalire pe care natura a facut-o pentru a ne face sa acceptam cele mai dificile momente ale vietii: nasterea si gasirea unui partener sexual cat mai performant. Toti ne aducem aminte cu placere de fericirea implinirii dragostei pentru ca ea se raporteaza mereu la cea mai mare dragoste, la cea materna. Insa dragostea romantica dintre tineri este o regresie la acest stadiu emotional infantil in aceeasi masura in care este si o progresie catre stadiul de parinte cu preocupari materne. Insa, de fiecare data, dragostea oarba dintre tineri vine dupa o perioada de insatisfactii profunde, de scadere a calitatii vietii personale. Nimeni nu isi mai duce aminte de razboiul dintre familiile lui Romeo si Julietei pentru ca fericirea dragostei lor acopera insatisfactia initiala prin satisfactie ulterioara. Dar, in geneza oricarei astfel de iubiri tumultoase pot fi gasite astfel de momente. Se poate spune ca „dragostea mare” se instaleaza pe orice persoana ce poate oferi o „portita de salvare” din starea regresiva curenta. Fantasmarea pe baza subiectului unei vieti total noi permite promisiunea raiului pe care religiile moderne le-au promis credinciosilor.
Din punct de vedere psihodinamic fericirea indusa de dragoste ridica valoarea de neutralizare al sistemului psihodinamic, la fel cum drogurile insele o fac. Instinctul sexual si cel matern isi unesc fortele pentru acest scop. Iar in interiorul acestei pulsiuni comune intra si frustrarile recente puse deoparte pentru satisfacere. Dragostea face promisiunea unei astfel de satisfaceri generale la fel cum o banca ofera un credit ce, la un moment dat, trebuie returnat dublu. Pe moment, cand cheltui si consumi ceea ce ai imprumutat, esti fericit dar pe parcurs lucrurile nu mai par ca inainte…
O astfel de frustrare poate aparea inclusiv la originea dragostei, respectiv la maternitate. Incepand de pe la varsta de 3 ani, intre mama si copil incepe „ruptura” care marcheaza inceputul sfarsitului maternitatii. Copilul incepe sa devina treptat independent si natura trebuie sa il pregateasca pentru momentul independentei totale. Sfarsitul maternitatii este o necesitate si inseamna prima mare frustrare a sa.
Melanie Klein vede in ambivalenta copilului fata de parintii sai (dar in special fata de mama) o stare naturala de clivare a imaginii parentale in „parinte bun” si „parinte rau”. Mi se pare un pic cam abstracta o astfel de explicatie dar poate fi un indiciu in intelegerea complexitatii sale. In realitate sentimentele ostile apar in interiorul maternitatii atat de la parinte cat si de la copil. Ele sunt reactiile de dezamagire ca urmare a epuizarii flamei materne initiale care apoi se topeste in banalitate. Si copilul si mama resimt o astfel de pierdere si o traiesc ca pe un abandon. Atunci cand fericirea maternitatii incepe sa se stinga, pe la varsta de 2-3 ani ai copilului, mama si copilul intra intr-o anumita criza emotionala unul relativ la celalalt. Poate ca asta este si motivul pentru care atentia speciala a psihanalizei clasice s-a focalizat pe aceasta varsta.
In autobiografia sa "Moonwalker" (pag 29-30), Michael descrie destul de precis momentele de haos urmate intalnirilor cu fanii. Se sparg vitrine, cad rafturi si presiunea fizica poate ajunge de nesuportat. In urma unor astfel de scene el chiar s-a ales cu o cicatrice. Intr-adevar, nimanui probabil ca nu ii place o astfel de paradoxala violenta din dragoste. Dar violenta fizica despre care el vorbeste e nimic fata de cea psihica ce rezulta in urma unui aflux in cantitate industriala de dragoste patimasa. Nimeni nu poate rezista pe termen lung la asa ceva. Oricine se poate trezi in situatia disperata a lui Michael Jackson de la sfarsitul carierei daca e bombardat sistematic cu dragoste o viata intreaga, in cazul in care acest drog agapist se intrerupe treptat. Slabirea valorii sale psihodinamice conduce la frustrare. Mai devreme sau mai tarziu psihicul pur si simplu sucomba intr-un sevraj identic, din punct de vedere psihodinamic, cu cel al consumului de substante psihoactive. Asemenea "marilor iubiri", starul ajunge in paradoxala situatie de a nu putea trai nici cu ea nici fara ea. Dragostea unui partener normal pur si simplu nu ajunge nevoii sale aproape patologice de admiratie iar starul e cu mintea la drogul oferit de fanii sai. Daca o astfel de dragoste vine de la mii si mii de fani dezlantuiti intr-un flux urias atunci problemele ambivalente pe care le are in mod originar sunt amplificate proportional.
Rezultatul este unul realmente coplesitor. Dupa il cum vedem in filmul de mai sus cu James Brown in culise, Michael Jackson a ajuns incapabil de dragoste simpla, umana fiind macelarit emotional de drogul acesta al dragostei oarbe si supradimensionate a fanilor. Nevoia de a pleca si de a respinge dragostea simpla a ajuns la el un fel de defect profesional. Refuzul de acceptare a dragostei simple este dat de incapatanarea dar si de nevoia de a consuma aceasta dragoste abstracta venita din partea unei mase galagioase de oameni. Nevoia de a se sti idolatrizat atingea registre maternale profunde iar impunerea artificiala de baraje era singura sa cale pentru a o provoca. Acesta este si motivul singuratatii sale, a incapacitatii de a iubi natural si simplu.
Spunea la un moment dat ca cel mai trist lucru e atunci cand se afla singur in camera de hotel si cei de afara il aclama, dupa cum se vede în acest film la min. 3-21:
Tristetea in cauza este data de aceasta ambivalenta dialectica a dragostei ce creste atunci cand este stopata si scade atunci cand este permisa. Afirmatia lui Pablo Picasso cum ca gloria este „cea mai mare pedeapsa aplicata de Dumnezeu unui artist” poate fi inteleasa si in lumina acestei destanuiri facuta de insusi Michael Jackson.
Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson.
Click aici: http://baldovin.blogspot.com/2010/06/michael-jackson-58-dragostea-sufocanta.html pentru urmatorul articol
