1.1.2. Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism
Din secţiunea anterioară întrevedem că toate sistemele politice de până acum încalcă sistematic drepturile fundamentale ale omului. În secţiunea de faţă voi detalia acest lucru, în raport cu textul concret de descriere a lor în cele 3 principale documente în care au fost afirmate timp de peste 2 secole. Fiecare dintre aceste 3 documente reprezintă câte una din cele 3 etape ale istoriei moderne a umanităţii, care le şi definesc şi afirmă în mod corespunzător, după cum vom vedea detaliat mai departe. Drepturile omului au fost pentru prima dată exprimate la 26 august 1789, ca „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, numită în continuare DDOC, în cadrul evenimentelor recunoscute ca „Revoluţia Franceză”.
DDOC e în măsură să îi confirme şi autenticitatea, dar şi eşecul evenimentelor cuprinse între anii 1789 -1794 în Franţa, ceea ce este recunoscut în general ca Revoluţia Franceză. Pe de o parte, afirmarea DDOC a fost în măsură să creeze instituţii noi, tipic pentru o revoluţie autentică. Declaraţia drepturilor omului din 1789 însă este un document fundamental, în măsură să schimbe realmente legislaţia şi să creeze noi instituţii, tipic pentru caracteristicile revoluţiilor politice. Dimpotrivă, invazia din 1989 de la noi a fost cosmetizată de noii invadatori ca revoluţie (internă), şi altele de acest gen orchestrate în alte colţuri ale lumii. Pe nicăieri nu s-a afirmat un astfel de salt legislativ faţă de cel precedent, aşa cum a arătat DDOC. Dar, pe de altă parte, evoluţia evenimentelor, a confirmat că ea a fost una eşuată.
Afirmarea DDOC a fost încă rudimentară atunci. Dar, şi aşa, drepturile omului au fost constant încălcate după aceea, ceea ce îmi creează dubii şi că acea criză socială violentă dintre 1789-1794 ar fi fost o revoluţie, după cum o să vedem în capitolul 3. Desigur, dubiile mele nu constau în contestarea autenticităţii evenimentelor, ci în întemeierea sociologic-generală a conceptului de „revoluţie”. De aceea, în acest moment cred că ce s-a întâmplat până la reinstaurarea monarhiei de către Napoleon Bonaparte poate fi clasificat ca o rădăcină, o criză violentă a celei din 1870. În acest moment al evoluţiei mele teoretice cred că adevărata Revoluţie Franceză s-a completat în 1870, eruptă imediat după pierderea războiului franco-prusac de către Napoleon al III-lea. La această temă voi reveni într-o lucrare specializată ulterioară, cu detalii superioare.
Chiar dacă DDOC a fost rudimentară şi constant încălcată, acest document a influenţat decisiv apariţia celorlalte două variante ulterioare ale drepturilor omului. Prima dintre ele este „Declaraţia universală a drepturilor omului”, publicată în 1948, abreviată mai departe DUDO. Cea de-a doua este „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, publicată în 7 decembrie 2000, şi numită mai departe CDFUE. Aceste două noi seturi de drepturi ale omului au fost net îmbunătăţite, dar, insuficient de clar afirmate în anumite privinţe şi, de asemenea, constant încălcate în continuare, după cum voi arăta cu exemple concrete, un pic mai jos.
Vom vedea în cele ce urmează că drepturile omului, aşa cum au tot fost descrise şi rejudecate în aceste 3 documente, au fost şi constant încălcate de absolut toate statele, fie occidentale sau de oriunde. Dezinformarea publică superioară din capitalism a aruncat spre socialism în mod exclusiv această practică. Însă vom vedea cu date concrete că acesta le încalcă mult mai grav, dar reuşeşte prin dezinformare să creeze o peşteră de iluzii în jurul victimei, astfel încât ea le crede cauzate de accidente nefericite, nu de o campanie generală de abuzuri. În „Introducere” am făcut câteva aserţiuni generale privind asemănările şi deosebirile dintre capitalism şi socialism, pe care le-am descris într-un ceva mai mare nivel de detaliu în secţiunea precedentă. În acest moment voi detalia şi mai mult ce am spus acolo, cu cazuri concrete despre afirmarea pe hârtie a acestor drepturi, dar încălcarea lor în practică. Nu o să intru în detalii ample, pentru că, se observă, această secţiune este deja cam amplă, iar dimensiunea acestei cărţi a ajuns cam prea mare. De aceea, în acest moment o să arăt câteva drepturi fundamentale ale omului încălcate de sistemele politice de până astăzi, fie ele capitalism, sau socialism. Voi arăta acest lucru şi mai detaliat în capitolul 4 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, ce va fi publicat în variantă online în următorii ani.
Am descris în secţiunea precedentă ceva mai detaliat avantajele şi dezavantajele individuale ale celor două sisteme politice. Ultimele se reflectă fidel în modul în care fiecare încalcă drepturile omului. Acest lucru se face fie direct, prin interzicerea expresă a acestor drepturi în legislaţie, fie prin lipsa de concordanţă între textul de lege şi modul concret de lucru al instituţiilor, pentru care cerinţele sînt inaplicabile. Această situaţie este unul dintre motivele care îmi menţin dubiile că ar fi posibilă o revoluţie în general. Parcă socialismul şi capitalismul s-au luat la o întrecere secretă despre care reuşeşte să încalce mai multe dintre aceste drepturi, fără ca opinia publică să îşi dea seama. Vom vedea mai jos că dictaturile moderne, supra-numite „democraţii liberale” oferă în mod înşelător, dezinformaţional, drepturi în plus faţă de cele socialiste, precum cel de liberă exprimare, asociere sau călătorie/ emigrare. Dictaturile socialiste au oferit în schimb drepturi în plus faţă de cele moderne, precum cel de a avea o locuinţă decentă, cel al serviciilor medicale gratuite, sau cel al unui loc de muncă lipsit de stres.
Societatea sclavagist-clasică versus cea modern-industrială
Cultura drepturilor omului reprezintă, chiar şi la nivel de ideal, sfârşitul societăţii sclavagist-clasice, bazată pe cultura jafului. Cultura eroului războinic justifică la nivel teoretic legea junglei sociale, pe baza faptului că acesta e mai puternic. Dreptul războinicului clasic de a lua un procent din proprietatea jefuitului, inclusiv viaţa sa, a fost numit „drept divin”. Odată cu epoca industrială, supuşii au început să aibă şi ei putere şi au întors „dreptul divin” în sens invers. Asta s-a manifestat prin faptul că, din când în când, câte un foarte puternic /cel mai puternic om din stat a început să-şi piardă capul la propriu în conflictul cu supuşii ce voiau mai multe drepturi. Aşa s-a întâmplat cu regele Charles I în Anglia, Ludovic al 14-lea în Franţa, sau cu ţarul Nicolae în Rusia. Supuşii au vrut şi ei „drept divin”, pe care l-au diversificat în retorica „drepturilor omului”.
Dincolo de libertatea politică, aceste formulări promit în mod mincinos şi o libertate economică pentru omul simplu. Tema libertăţilor individuale sporite de preluarea libertăţilor altora a fost clar afirmată încă din antichitate. Şi aici apare un meta-conflict de interese între nevoia societăţii de a trăi o viaţă cât mai comodă şi acceptarea/acordarea libertăţilor celorlalţi, care asigură viaţa comodă pentru primii, şi abuzul asupra celorlalţi. Încălcarea drepturilor omului se regăseşte direct în profitul pe care privilegiaţii social îl obţin de pe urma încălcării lor. O societate este cu atât mai profitabilă cu cât reuşeşte să încalce drepturile fundamentale ale sub-privilegiatului social. Aceştia sînt dispuşi să muncească în plus şi să aducă profit în schimbul recunoaşterii statutului de om, cu drepturi, din partea unui grup de privilegiaţi sociali. DUDO şi CDFUE se referă în mod expres încă din primele articole la tema sclaviei clasice, şi garantează interzicerea ei în relaţiile moderne de muncă. DUDO precizează acest lucru încă din Articolul 1:
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.
Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”
Articolul 4, vine cu precizări în plus:
„Nimeni nu va fi ţinut in sclavie, nici in servitute: sclavia şi comerţul cu sclavi sînt, interzise sub toate formele lor.”
CDFUE aduce precizări în plus la articolul 5, alin. 1 şi 2.
„(1) Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.”
DDOC a fost un pic mai evazivă cu privire la sclavie, deoarece ea încă nu era total abolită în Franţa finalului de secol 18. Însă se simte cumva efortul de invocare a libertăţii individuale încă din articolul I, deşi ea nu este afirmată univoc:
„Oamenii s-au născut şi continuă să fie liberi şi egali în ceea ce priveşte drepturile.”
Remarcăm în primul rând că acest articol I din DDOC reduce libertatea la cea corelativă cu detenţia în închisoare. Deci, cumva, libertatea sclavului este ascunsă de cea a deţinutului. Nu se poate spune că cei care au lucrat la editarea DDOC nu au cunoscut problema etică a sclaviei clasice din filosofie. Capii revoluţiei erau avocaţi şi, în general, oameni culţi. Dar această confuzie terminologică atestă un grad de ipocrizie a recunoaşterii drepturilor omului, cutumă care s-a păstrat până în zilele noastre. Nici societatea industrială a secolelor 18- 19 şi nici cea digitală contemporană nu s-a putut elibera încă de cultura jafului, specifică celei clasice. Sclavia s-a modificat prin adăugarea unei anumite doze de libertate în ierarhia de comandă. Urmaşii (spirituali ai) celor care au elaborat un astfel de text lucrează astăzi în departamentele de dezinformare din cadrul agenţiilor de spionaj civil. Această retorică confuză între libertate / detenţie / sclavie a fost exploatată de sistemele politice moderne, care au fabricat mai mult sau mai realist probe pentru condamnarea unor ţinte sub-privilegiate social. Acest raport este dat de motorul societăţii sclavagist-clasice: jaful.
Apoi, remarcăm că articolul I din DDOC interzice doar cu jumătate de gură lipsa de libertate în virtutea faptului că „oamenii s-au născut liberi”. Cu toate astea, el nu interzice clar şi fără echivoc munca forţată sau obligatorie, aşa cum vedem că o face aliniatul 2 al articolului 5 din CDFUE. Libertatea primordială naturală afirmată în DDOC interzice în mod formal şi indirect sclavia, însă nu o afirmă literal, ceea ce o face interpretabilă. Deşi acest document este unul de referinţă în istoria umanităţii, totuşi vedem în el o atitudine ambiguă: „libertatea altora e sfântă, dar dacă restrângerea ei îmi sporeşte mie propria libertate, atunci fie!” Acest argument subînţeles reia într-o formă eluzivă pe cel al lui Aristotel de justificare a sclaviei prin creşterea propriei libertăţi. Astăzi îl vedem aplicat într-o formă foarte parşivă prin amenzile pe care diferite organisme de reglementare le dau celor care încalcă în general normele trasate privind relaţiile dinte oameni, inclusiv pe cele legate de drepturile omului. La nivel formal, aşa ceva dă impresia de protecţie pentru cei abuzaţi. Dar, în fapt, această practică se traduce doar prin cumpărarea bunăvoinţei puternicilor şi împărţirea profitului reieşit de pe urma încălcării libertăţilor celorlalţi. Asta a fost mereu definiţia şi justificarea sclaviei, inclusiv astăzi.
Desigur, acordarea de drepturi omului simplu duce la pierderea de profit. Aşa că cei cu înclinaţii spre escrocherie au găsit câteva căi de împletire a culturii profitului cu retorica umanistă a „drepturilor omului”. Mentalitatea sclavagistă a răspuns şi s-a adaptat acestor norme sociale printr-un aparat din ce în ce mai perfecţionat de justificare a abuzului, altfel decât interesul de ameninţare cu integritatea fizică şi psihică dacă un oarecare ordin nu este îndeplinit. După cum am arătat şi în secţiunea precedentă, cu referire la
capitolul 1 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , sclavia a continuat într-o formă avansată, cu acordarea unor libertăţi precum cel la demisie, la alegerea profesiei sau la concediu de odihnă plătit. Însă visul de libertate, aşa cum au gândit-o revoluţionarii din secolele 18 şi 19, tot nu s-a împlinit nici astăzi pentru toţi.
Cumva sclavia clasică a supravieţuit discret, în această formă foarte cosmetizată în unele dintre cele mai echitabile societăţi. Un caz de cosmetizare a sclaviei clasice într-o formulare eufemistică este vestitul „serviciu militar obligatoriu”. Aşa ceva este muncă obligatorie de militar. El se impunea în toate ţările cu dictatură clasică socialistă, în ţările puţin dezvoltate, dar există şi astăzi în unele ţări dezvoltate, supranumite „democratice”. Există ţări dezvoltate, precum Austria, Elveţia, Israel sau Grecia, în care încă se practică „serviciul militar obligatoriu”. În altele există o zonă de gri, unde munca de militar nu e tocmai obligatorie, însă se apropie de aşa ceva prin manipulare. Între aceste ţări se află unele cu cele mai echitabile sisteme politice existente în acest moment, precum Danemarca, Norvegia, sau Finlanda. În dictatura socialistă din România „serviciul militar obligatoriu” avea inclus şi munca forţată în alte domenii decât cel militar. Recruţii erau folosiţi şi la muncile de toamnă din agricultură, căreia i se dădea aspect de ordin militar. Ceva mai puţin riguroasă era aşa-numita „practică agricolă” a şcolilor gimnaziale şi liceale; nimeni nu era pedepsit pentru neîndeplinirea normei de muncă, deşi codaşii erau certaţi şi fruntaşii erau lăudaţi. Însă era totuşi o muncă obligatorie şi neplătită, tipic pentru dictatura clasică, ce nu s-a desprins total de însăşi societatea de tip clasic.
„Serviciul militar obligatoriu” este o ruină discretă a sclaviei clasice ce supravieţuieşte în „epoca libertăţii” contemporane. Dar nu e singura. Cosmetizarea sclaviei în formă de libertate este un exerciţiu remarcabil de dezinformare şi manipulare în masă. Spre deosebire de dictatura clasică, cea modernă a adus sclavia în această nebuloasă dezinformaţională ce îi dă aparenţă de libertate. Dacă cea clasică cere direct şi sub ameninţare cât mai multă muncă de la sclavi, dimpotrivă cea modernă oferă iluzia că excesul de muncă ar fi cumva ideea celui care o depune, entuziasmat de „norocul” de a-l fi întâlnit pe angajatorul său (sic!). Pentru aşa ceva sînt folosite câteva tehnici foarte abile de manipulare. Pe de o parte, dictatura modernă cultivă întâi plictiseala prin crize economice concomitente cu concedieri în masă. Această strategie este o întâmpinare pre-factum a declanşării unei greve; nemulţumiţii sînt rând pe rând concediaţi înainte de a declanşa greva. Iar dacă nemulţumirea e generală, atunci patronul poate să ducă unitatea sa de producţie în faliment, special pentru ai concedia pe cei cu risc de a deveni grevişti. Am avut experienţe cu schimbări periodice ale denumirii firmei la care eram angajat, care avea rolul de faliment mascat. Dar chiar atunci când se întâmplă în realitate, un astfel de auto-sabotaj are funcţie de schimbare a generaţiilor în sensul profitului maxim. După o perioadă, strategia falimentului artificial culege roadele acestei campanii de recrutare a entuziasmului începătorului, bucuros că are un loc de muncă. Se poate spune că „dreptul” de a nu fi constrâns la muncă forţată este anulat de pierderea dreptului de a face parte din civilizaţie, prin lipsa unui loc de muncă. Aşa ceva echivalează cu o adevărată închisoare în aer liber, dar în sens invers faţă de cea clasică, unde cei din afară jinduiesc la libertăţile celor dinăuntru. Iată cum dialectica libertăţii vs închisoare ia o formă absolut nebănuită!
Iluzia aparenţei de liber schimb al sclaviei salariale moderne şi deficitul demografic
Spre deosebire de sclavagismul clasic, ce foloseşte forţa şi ameninţările sale brutale spre a convinge sclavul să execute ordinele stăpânului, sclavia modernă (salarială) dă impresia de liber schimb,
aşa cum am descris în detaliu în secţiunea cu acelaşi nume din cartea sus amintită, „Manifestul societăţii automatiste”. Sclavia modernă devine o formă echitabilă de libertate prin cultivarea aparenţei de liber schimb între noii stăpâni şi noii sclavi, Primii oferă în schimbul executării ordinelor mult visaţii bani. În realitate, banii sînt hârtii cu semnătura monarhului/ şefului băncii pentru încadrarea într-o ierarhie de comandă. Dar, cumva, noii stăpâni au convins pe noii sclavi, că acele hârtii ar avea valoare, şi astfel toată lumea a ajuns să creadă în ele ca într-o nouă religie. Această nouă religie constă visul de a ajunge bogat, adică însăşi cultura „Visului American”. Sclavia modernă în formă salarială cultivă în mintea celor slabi această nouă religie a bogăţiei reprezentată de mentalitatea „Visului American”. Aşa ceva este instigare la episod maniacal generalizat. Am amintit deja în secţiunea precedentă rolul culturii „Visului American” în aplicarea acestui nou sclavagism cu aparenţă de libertate. Pe parcursul acestei cărţi voi reveni la această retorică înşelătoare, care este una din marile escrocherii ideologice ale societăţii capitaliste.
Ca orice religie, şi cea a „Visului American” are situaţii de contrazicere stringentă cu realitatea. Cel mai clar exemplu este cel al inflaţiei galopante, unde banii se dovedesc a fi chiar nişte hârtii ce pot fi folosite la împachetare sau aprinderea focului în sobă. Activitatea de shopping pare mai curând un barter de maculatură în masă (în formă de bancnote) contra produse. Pe lângă asta, credinţa în entităţi fictive precum bogăţia propriei persoane, condiţionează tulburări psihice mai mult sau mai puţin severe. Pentru o minoritate antreprenorială, mentalitatea „Visului American” duce într-adevăr la succes şi bogăţie. Însă, pentru majoritate, ea duce pe termen lung la un doliu al eşecului. Simptomele sînt exact aceleaşi precum cele ale oricărui doliu, sau ale depresiei naturale. Numai că, acest doliu este creat artificial şi deliberat în rândul păturilor sociale inferioare, datorită eşecului natural în a ajunge bogate. Aşa ceva este o adevărată tortură psihică, pe care omul simplu din dictatura capitalistă o suportă zi de zi şi ceas de ceas. Am descris în detaliu cu conceptele psihologiei acest proces de formare transgeneraţională a depresiei în
secţiunea dedicată ei din cartea mea „Dinamica psihologiei abisale”, şi voi arăta asta şi cu conceptele sociologiei în capitolul 3 din „Manifestul societăţii automatiste”. Legătura cu episodul maniacal generalizat întrezărit de mentalitatea „Visului American” se completează astfel într-o tulburare bipolară incipientă.
Doliul fictivei recompense devine depresie pe parcursul a câtorva generaţii. Aşa ceva duce invariabil şi la scăderea libidoului şi la celibat, care în final implică deficitul demografic. Acesta este contrabalansat tocmai prin absorbţia de migranţi din zonele proxime, şi ei intoxicaţi de mentalitatea „Visului American”. Pentru ca acest flux să continue, spionajul civil al nucleelor capitaliste pune beţe în roate ţărilor proxime şi le distruge industria, cu scopul de a le reîntoarce la stadiul agricol-medieval şi la vârsta de aura capitalismului. Ţăranul clasic va da randament maxim câteva decenii în unităţile industriale sau digitale de producţie. Aceasta este cheia în care trebuie înţelese instigarea tragediei din decembrie 1989 din România de către spionajul occidental, împreună cu alte astfel de „implementări ale democraţiei” în diferite locuri din lume, de obicei cu resurse naturale/umane consistente... Acest nivel social duce la creştere demografică, iar ţările proxime devin pepinieră de forţă de muncă pentru activităţi umilitoare precum gunoieri, reparatori, constructori sau prostituţie ieftină în ţările dezvoltate. Aşa s-a întâmplat cu Estul Europei şi apoi cu Orientul Mijlociu.
Teroarea difuză practicată de dictaturile moderne în scop de profit, şi implicaţiile ei psihopatologice.
Această retorică este alimentată psihic de cultivarea sistematică a terorii, care, la rândul ei alimentează nevoia de consum. După cum dictatura modernă cultivă iluzia falsului liber schimb între muncă şi salariu, în acelaşi fel, dar în sens invers, nefavorabil clientului, ea cultivă falsul liber schimb între bani şi produse. Nevoia de consum implică interesul neosclavagist de integrare într-o ierarhie de comandă, în urma căreia se obţine salariul, cu care sînt plătite produsele necesare consumului. În materialele mele am tot prezentat cazurile psihologilor experimentali, Robert Hinde şi Neal Miller, care au creat un capitalism de laborator pentru animale. Ei au administrat scurte şocuri mecanice şi electrice dureroase pe grupuri eşantioane de maimuţe si şobolani. În urma unor astfel de şocuri exercitate pe perioade mai lungi, aceste animale au dezvoltat o nevoie mai mare de consum. Asta este chintesenţa capitalismului. Marii industriaşi şi bancheri capitalişti au ştiut acest lucru cu mult înainte, şi au practicat cultura terorii difuze, prin instigarea constantă de războaie, despre care am amintit în secţiunea anterioară. În capitalism atât dreapta cât şi stânga sunt interfeţe ale intereselor oligarhilor de a crea războaie, şi fiecare din ele ascunde acest lucru sub o retorică neo-scolastică atent meşteşugită de departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj.
Interesul orb al oligarhilor capitalişti pentru profit a ajuns să sufoce întreaga societate cu răspândirea terorii în masă prin orice şi din orice. El duce la instigarea de războaie prin agenţiile lor de spionaj. În documentarele mele am arătat cum războaiele iniţiate de SUA şi ameninţările de răspuns ale duşmanilor lor la adresa americanilor de rând duc la spectaculoase creşteri economice, după cum vedem la
minutul 31 din „Sadismul ucigaş în politica internaţională” . Am descris în detaliu acest mecanism psihologic de transformare a terorii în profit în secţiunea
„Utilizarea camuflată a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii în cazul relaţiilor moderne de munca liber consimţită” din „Manifestul societăţii automatiste”.
Din acest interes de profit orb, dinastia Rockefeller, alături de restul de oligarhi occidentali, au instigat cea mai mare crimă din istorie,
după cum am arătat în detaliu în documentarul cu acelaşi nume, doar pentru că timp de aproape o jumătate de secol nu s-au împăcat cu ideea că muncitorii nu vor să lucreze mai mult de 8 ore pe zi. Observăm că o altă diferenţă minoră între sclavia clasică şi cea salarială-modernă constă în faptul că în primul caz teroarea are o ţintă clară, iar în cel de-al doilea ea este difuză, după cum am arătat detaliat în materialele mele, în special în documentarul sus amintit „Sadismul ucigaş în politica internaţională” sau
în cartea „Fără sadism!” .
Din păcate, însăşi critica adusă de Marx capitalismului este în bună parte fantezistă, deoarece nu a reuşit să surprindă pericolul sadismului ucigaş dezvoltat de cultura profitului, aşa cum eu l-am descris în aceste documentare, sau în cartea „Fără sadism!”. Mai mult decât atât, capitalismul a manufacturat false probe de genocid pentru socialism, aşa cum am văzut în secţiunile dedicate cazului Cernobâl, şi cum am arătat în „Eroii au murit…” că s-a întâmplat în Iugoslavia între 1992-1999 şi în decembrie 1989 în România. Capitolul 2 va detalia cele spuse acolo faţă de ultimul caz.
Iluzia dreptului la integritate psihică şi demnitate umană
Din toate aceste practici neosclavagiste, tipice pentru dictaturile capitaliste, vedem încălcate o mulţime de alte aşa-zise „drepturi”, acordate pe hârtie, dar în totală discrepanţă cu realitatea concretă a vieţii din ambele sisteme politice. Diferenţa dintre dictaturile clasice care interzic expres aceste drepturi, şi cele moderne, care le garantează formal, constă doar în capacitatea ultimelor de a crea iluzii în masă de împlinire a lor. Partea tristă este că aceste „drepturi” nu sînt creaţia unor tineri naivi, care nu au cunoscut încă sălbăticia civilizaţiei, ci doar căldura familiei. Aceste „drepturi” sînt de fapt nişte capcane, nişte cârlige de manipulare asemenea unei reclame mincinoase. În secţiunea
„Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din „Manifestul societăţii automatiste” am arătat că cele mai de succes reclame sînt acelea care reuşesc să mintă cel mai mult. Drepturile omului sînt o astfel reclamă mincinoasă pentru dictatura capitalistă. Uneori aceste iluzii sînt atât de subţiri încât sistemele care le promovează par pur şi simplu o gaşcă de escroci fără remuşcări, şi îmbrăcaţi la costume cu gulere albe. Iată ce spune articolul 1 din CDFUE, privind demnitatea umană:
„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”
Articolul 3, alin 1, din CDFUE, e şi mai clar:
„Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.”
Articolul 4 aduce alte completări:
„Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
Ne aducem aminte de a doua parte a articolului 1 din DUDO, care e susţinea că „
Toate fiinţele umane (…) sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.” Departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj cu care se face politica internaţională pur şi simplu spulberă orice fel de demnitate umană, în favoarea unui nou sclavagism făcut cu dezinformare şi manipulare. Demnitatea nu este menţionată nici în DDOC şi nici în constituţiile statelor cu dictatură socialistă.
Iluzia dreptului la liberă circulaţie
Acest abuz neo-sclavagist de alungare a omului de pe pământurile sale natale este prezentat ca un „drept al omului”, respectiv „dreptul la liberă circulaţie”. Articolul 13, alin. 1, din DUDO spune fără echivoc că
„Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat.”
Ceva de acest gen este menţionat şi în articolul 45 din CDFUE:
„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre.”
Dictaturile clasice nu au permis cetăţenilor lor „evadarea”. Iugoslavia le-a permis în timpul lui Tito, dar aşa ceva e o excepţie. Nici DDOC şi nici legislaţia românească nu prevedea vreun drept în materie de emigrare. Cei în vârstă ştiu foarte bine că paşaportul se obţinea foarte greu. Din această cauză mulţi au trecut fraudulos frontiera. Dictatura modernă occidentală a reuşit cumva să îndeplinească acest drept şi pe hârtie şi în realitate. Însă „dreptul la liberă circulaţie” este pentru săraci o ademenire pentru absorbţie a mâinii de muncă ieftine.
De fapt, acest „drept” este un privilegiu cu dedicaţie pentru cei bogaţi. Ei fac apel la acest „drept” ca o cale de a se sustrage justiţiei, pe care uneori o încalcă datorită stilului lor de viaţă. Începerea urmării penale împotriva lor le este adusă la cunoştinţă de iscoade infiltrate în sistemul judiciar, şi ei spală putina înainte să fie condamnaţi. Desigur, săracii nu au asemenea instrumente de protecţie. „Dreptul la liberă circulaţie” nu are sens pentru sub-privilegiaţii sociali, pentru că ei nu pot circula din lipsă de resurse. Numai ameninţarea serioasă cu moartea îi poate face pe cei săraci să-şi părăsească locuinţele, dar ei se pot lipsi cu voioşie de acest „drept”.
Oricum, acest „drept” nu poate fi aplicat fără discriminare; să ne imaginăm că un miliard de oameni vor să ajungă concomitent într-o locaţie precum Mecca sau Vatican. Musulmanii sau catolicii sînt mult mai numeroşi, aşa că această situaţie nu e chiar absurdă. Dacă 1 miliard de oameni intră în Roma în acelaşi timp vor fi distruse parcurile şi monumentele acestui oraş din pricina îmbulzelii. Ceva de acest gen chiar s-a întâmplat după 1989 cu est-europenii ce au trecut fraudulos graniţa în ţările occidentale, şi încă se întâmplă cu africanii care vor să ajungă în Europa. Acei oameni nu puteau face concurenţei cu localnicii pentru un loc de muncă decent, aşa că mulţi comiteau infracţiuni. Aici este limita „dreptului la liberă circulaţie” afirmat fără acoperire concretă în acele documente; nimeni nu acceptă străini pe teritoriul ţării/localităţii sale care să nu aducă ceva la schimb pentru acest „drept”.
Iluzia dreptului la libertate politică
Dreptul de asociere politică este constant încălcat direct dictatura clasică. Legislaţia din Republica Socialistă România îl condiţiona de însăşi cenzura ideilor liberale, tipic oricărei dictaturi clasice. Articolele 28 şi 29 din Constituţia Republicii Socialiste România menţionează cu un echivoc tipic:
„Art. 28.
Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
Art. 29.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.”
Observăm faptul că susţinerea opţiunilor politice de dreapta era foarte uşor să fie catalogată drept fascistă sau antidemocratică. Apoi, articolele 166 şi 1661 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968, adică însuşi Codul Penal al Republicii Socialiste România, erau foarte ferme:
„Art. 166. - Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.
…
Art. 1661. - Iniţierea, organizarea, săvîrşirea sau sprijinirea de acţiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
În intervenţia TV din sera de 20 decembrie 1989, Ceauşescu îi eticheta pe diversioniştii spărgători de vitrine ca „fascişti” sau „terorişti”. Ultimul termen se mai potriveşte, ca sens extins de angajat al unei instituţii represive, care e menită să terorizeze populaţia. Însă ei nu aveau nicio legătură cu fascismul, care a fost un curent politic din prima jumătate a secolului 20 din Italia, fie că erau dizidenţi autentici anti-regim sau chiar diversionişti. După cum DDOC condiţiona libertatea de exprimare de menţinerea "ordinii publice”, la fel şi regimul Ceauşescu o condiţiona de această etichetă de „fascişti” pentru orice opoziţie liberală la socialism.
Stalinismul de formă capitalistă din aşa-numitele „democraţii liberale” s-a manifestat în formele sale cele mai tipice în SUA, precum însăşi psihiatria politică, după cum voi arăta detaliat în capitolul 4. În anii 1960 au fost internaţi la secţia de psihiatrie a spitalului din Ionia, Michigan, fără voia lor, activişti pentru drepturile afro-americanilor. În 1970 dizidenta Martha Beall Mitchell a fost denigrată ca suferind de paranoia după alegaţii care s-au dovedit îndreptăţite împotriva preşedintelui SUA, Richard Nixon. Dar, per total, dictatura modernă capitalistă este superioară celei clasice, dar nu se deosebeşte mult de ea, în sensul că doar oferă iluzia libertăţii politice prin aparatul demagogist. Articolul 21, alin.1, din DUDO spune:
„Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.”
CDFUE are şi ea, pe de o parte, articolul 12, alin.1, cu privire la libertatea de întrunire şi de asociere, respectiv:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic…”
Pe de altă parte, ulterior, acest document vine şi cu articolul 40, respectiv:
„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”
Cumva, instituţia demagogist-electoralistă a reuşit să convingă o bună parte din cetăţeni că ar avea libertate politică. Tema alegerilor libere a devenit subiect de scandare în 1989, deşi ea a fost introdusă de infiltraţi între protestatari. Dar, vom vedea mai departe că pluripartitismul este o uriaşă bulă de săpun dezinformaţională, precum însăşi „democraţia liberală”. În secţiunea
„Instituţia electorală: un nod în reţeaua crimei sociale contemporane” din „Manifestul societăţii automatiste” am descris demagogia din cadrul procesului electoral al „democraţiilor liberale”. Însă faptul că şeful statului intră într-o cursă electorală şi este ales de vot popular, indiferent de cum acesta este manufacturat, îi dă mult mai mare o aparenţă de echitate socială decât dictatura clasică. Însă faptul că şeful statului intră într-o cursă electorală şi este ales de vot popular, indiferent de cum acesta este manufacturat, îi dă mult mai mare o aparenţă de echitate socială decât dictatura clasică. De aceea în zilele noastre absenteismul de la vot depăşeşte 50 % din cetăţenii cu drept de vot din dictaturile capitaliste, ceea ce ridică alte semne de întrebare.
La fel ca şi în cazul „drepturilor” la libertatea de exprimare sau de circulaţie, principala problemă a acestui „drept” este aceea că foarte puţini dintre oamenii simpli vor astfel de funcţii, după cum puţini vor să îşi expună ideile politice sau să călătorească. Omul comun nu are nevoie de aceste drepturi pentru că nu îi aduc niciun folos. Dimpotrivă, exersarea lor este o cale foarte ambiguă de irosire a resurselor sale şi a timpului.
Dezinformarea generalizată privind fictiva libertate politică a intoxicat însuşi conceptul general de „democraţie liberală”, cu care dictaturile moderne se auto-flatează. „Democraţia liberală” este, de fapt, o oligarhie lărgită, ascunsă după retorica dezinformaţională a „democraţiei reprezentative”. Democraţia autentică nu a existat nici pe timpul Atenei si Spartei antice, deoarece şi în acele sisteme politice vota doar o minoritate. Femeile, sclavii şi marginalii nu erau „demni” pentru a decide politica cetăţii. Oligarhia lărgită contemporană din spaţiul occidental le-a dat şi acestora drept de vot, însă s-a ascuns în contradicţia în termeni care se cheamă „democraţie reprezentativă”. În secolele trecute aşa ceva se impunea pentru eficientizarea deciziilor politice, în lipsa unor mijloace de comunicare prin care regiuni depărtate de capitala unui stat să îşi manifeste punctul de vedere. Treptat „reprezentantul” a început să ia deciziile de unul singur, fără să se mai consulte cu „electoratul”, ba chiar împotriva voinţei sale. În acest caz, aşanumita „democraţie” devine o adevărată tiranie, împărţită în tirani centrali şi tirani locali, portretizaţi mincinos ca „reprezentanţi” ai poporului. Probabil că cel mai stringent caz în istoria modernă este acelaşi preşedinte G. Bush Jr., care în ultimii ani ai mandatului a avut o încredere populară de aproximativ 10 %, datorită nepopularităţii războaielor din Afganistan şi Irak.
Problema „democraţiei liberale” constă tocmai în dezinformarea şi manipularea specifice capitalismului, care pleacă direct din marketingul comercial. În secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” amintită mai sus am arătat cum se produce această dezinformare şi manipulare la nivel de marketing comercial. Marketingul politic este identic. Minciuna repetată devine adevăr în orice fel de propagandă, fie ea dictatorial clasică, fie dictatorial modernă. Cu o campanie foarte bună de marketing politic oricine poate fi impus în conştiinţa maselor ca lider politic şi făcut să fie ales la cârma statului. Asta a fost punctul slab al „democraţiei directe” antice: diverşi oratori cu priză la public reuşeau să convingă masele prin diverse sofisme, în special cel numit „argumentum ad populum”, să decidă politici greşite pentru majoritate, dar favorabile oligarhilor. Aşa se face că masele până la urmă îşi dau seama de propria incompetenţă politică, se satură de coruperea demagogistă a „democraţiei directe”, şi apoi vor o tiranie bine consolidată, şi după aceea o oligarhie, care să tempereze şi tirania ajunsă prea abuzivă.
Aristotel a descris magistral această conversiune perpetuă între democraţie, tiranie şi oligarhie în lucrarea întocmită de discipolii săi, sub titlul „Politica”, cu diverse scrieri ale lui pe această temă. Modul în care masele susţin când unul când altul din aceste formule politice sădeşte constant în mintea mea dubiile faţă de posibilitatea unei revoluţii autentice oriunde în lume, aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, şi după cum voi argumenta detaliat în capitolul 3. Dar, dacă e posibilă totuşi o revoluţie politică, tot acolo voi detalia ce am început să argumentez aici: o revoluţie între dictatura clasică şi „democraţia liberală” e imposibilă. După cum se vede deja din această secţiune, asemănările între dictatura aceste sisteme politice sînt atât de mari încât nu se poate face o revoluţie între ele. Această „struţo-cămilă” numită „democraţie liberală”, de fapt, grăbeşte acest proces timp de 3-4 ani pentru toate cele 3 faze. În mod natural el durează cam în jur de o decadă, fiecare, uneori mai mult, alteori mai puţin. Aşa ceva se poate vedea din modul în care monarhia franceză a fost înlocuită ciclic de republică în secolul al 19-lea.
„Democraţia liberală” contemporană concentrează toate aceste 3 faze descrise de Aristotel într-un singur „mandat”. Perioada de democraţie-demagogie se regăseşte în însăşi campania electorală a demagogului. Apoi urmează perioada de oligarhie, în care demagogul cere să fie lăsat să lucreze, la comanda oligarhilor, şi cu acceptul credulilor, care îi dau timp pentru implementarea politicilor nepopulare. În finalul mandatului, după ce îşi pierde încrederea populară, demagogul trece prin perioada de tiranie, când poporul îl detestă, dar nu (mai) are puterea să îl dea jos prin vot. După ce grupul contestatarilor creşte, procesul se reia cu alt demagog. Vedem aici o capacitate mult mai abilă a dictaturii moderne de a schimba dictatorul, prin vot ciclic, odată la 4 sau 5 ani, exact atunci când masele sînt pe punctul de a se revolta. „Electoratul” nu are timp să facă vro „revoluţie” pentru că deja sistemul demagogogist vine cu alte alegeri libere prin care îi ademeneşte pe cei din noua generaţie de naivi. Revolta populară este înlocuită cu o nouă promisiune, cea a noului demagog. Cam la asta se reduce, de fapt „dreptul la libertate politică” în dictatura modernă, capitalistă. Remarcăm aici aceeaşi strategie de manipulare precum concedierea colectivă menită să preîntâmpine apariţia unei greve.
Diferenţa dictaturii moderne faţă de cea clasică rezidă în capacitatea primei de a extrage o mai mare cantitate de muncă de la supuşi, sub minciuna unei recompense superioare. Predispoziţia maselor spre a urma un lider se suprapune peste munca de mercenar militar ce se angaja într-o armată, în scopul realizării de jaf asupra unor comunităţi mai slabe militar. Această activitate a făcut diferenţa dintre organizarea tribală, primitivă, şi cea clasică a societăţii. În acelaşi fel, perspectiva unui nou lider politic motivează masele spre o transfigurare a vieţii lor, precum a fost trecerea de la agricultor la cea de mercenar. Faptul că această transfigurare nu mai vine se traduce psihic cu alegerea unei armate greşite, cu conducător insuficient de capabil, încât nu reuşeşte să pătrundă în cetăţile asediate şi să le jefuiască. Alegerile periodice au rolul de a veni cu noi promisiuni, de care în general cei cu experienţă de viaţă se satură, şi refuză să mai participe la această cacealma.
Această iluzie se regăseşte şi în libertatea de exprimare şi de asociere în scopul de crearea unor grupuri politice distincte. Prin urmare, libertatea este încă un ideal inclusiv în sistemele politice occidentale, nu doar în dictaturile clasice. Aşadar, capitalismul are acest instrument specializat al dezinformării prin care marile crime şi încălcări stringente ale drepturilor omului sînt externalizate ca accidente, şi nu ca politică de stat. Dar capitalismul are acea nesimţire de a reproşa acest lucru socialismului, după cum vom vedea concret în secţiunea „Absurditatea diplomaţiei absurdului operată de Mircea Răceanu şi Roger Kirk”.
Încălcarea dreptului la libertatea de exprimare
Dreptul la libertatea de exprimare a fost afirmat parţial de DDOC, care însă îl condiţiona de liniştea publică, după cum vedem în articolul X:
„Niciun bărbat nu trebuie să fie deranjat din cauza opiniilor sale, nici măcar din cauza ideilor sale religioase, atâta timp cât în manifestarea lor nu se provoacă tulburări ale ordinii publice stabilit prin lege.”
Dacă judecăm după aspectul tehnic al formulării, vedem că aşa ceva se întâmplă în mod constant cu modul în care spunem noi înşine adevărul faţă de anturaj, extrapolat apoi la exprimarea liberă în comunitate. Auto-cenzura faţă de apropiaţi e reglementată prin diverse decizii de încălcare a libertăţii proprii de exprimare în public. Societatea modernă a arătat aceste limitări, care atestă rămăşiţele totalitarismului. După experienţa pe care am descris-o în
primul episod al documentarului meu „Diversioniştii” , vedem că libertatea de exprimare poate fi oricând suprimată prin manufacturarea unei diversiuni stradale; în virtutea textului din citatul de mai sus, orice fel de contramanifestaţie la o manifestaţie anterioară, ar trebui să o suprime şi pe prima, deoarece ea a cauzat tulburarea "ordinii publice”. Legile organice privind adunările publice din majoritatea dictaturilor moderne pedepsesc contramanifestaţia, ceea ce exclude posibilitatea unei astfel de limitări. Însă infiltrarea de agenţi diversionişti între manifestanţi, duce la limitarea acestui drept, deşi el este necondiţionat afirmat, după cum poate fi văzut în DUDO şi CDFUE. Articolul 19 din DUDO spune:
„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”
Aliniatul 1 din articolul 11 din CDFUE sună astfel:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”
Cu toate astea, dimensiunea abuzului libertăţii de exprimare a cuprins sfere staliniste în însăşi „democrata” Americă de Nord, după 1948, când a fost lansată DUDO. În dictatura clasică se foloseşte în special ameninţarea cu închisoarea şi chiar punerea în act a acestei ameninţări. Uneori se întâmplă aşa ceva şi în dictatura capitalistă, după cum am văzut cu nişte membrii ai mişcării „9/11 truth” din Statele Unite, care erau ameninţaţi de Poliţie că vor fi arestaţi dacă vor continua să expună public pancarte şi banere cu mesajul „11 septembrie a fost făcut din interior”.
O altă metodă este poliţia politică deghizată în manufacturarea de eşec profesional. Eu am trăit-o pe pielea mea, aşa cum voi arăta în secţiunea „
Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din capitolul 4 , sau în
episodul 2 din „Diversioniştii” . Aşa ceva s-a văzut „şi la case mai mari”, în marginalizarea unor oameni de film precum actorii Katharine Hepburn, Charlie Chaplin, Kirk Douglas sau scenaristul Dalton Trumbo, împreună cu alţi în jur de 150 de oameni (unii zic c-ar fi fost şi mai mulţi). Grupul lor a fost cunoscut ca „Lista neagră de la Hollywood”, sau „Lista lui Bill”. Recent s-a făcut şi un film despre experienţa lor. Excluderea lor din producţiile de la Hollywood a fost menită să împiedice o producţie despre ce s-a întâmplat la la Pearl Harbor şi Clark Field, despre care am detaliat în
capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Justificarea acestei acţiuni de către autorităţi a fost aceea că ei ar fi avut viziune politică comunistă, dar, conform cu „libertatea americană”, Partidul Comunist American era legal şi funcţiona bine-mersi în SUA.
Însă chiar şi aceste forme avansate de protejare a libertăţii de exprimare, aşa cum le exprimă fără condiţionări DUDO şi CDFUE, permit abuzuri în aplicarea ei concretă, conform cu cele arătate în primul episod din „Diversioniştii”. Astăzi dictatura capitalistă e una negociabilă; întâi jandarmeria („riot police” se numeşte în alte ţări) le dă amendă celor „recalcitranţi”, apoi îi bate dacă nu se potolesc. În cazuri extreme îi trimite şi la închisoare. Dar, dacă vede că protestatarii sînt îndârjiţi, până la urmă îi lasă în pace să-şi manifeste năduful, urmărind mai curând să-i sperie pe adepţii lor să nu-i urmeze. Desigur, nici dictatura socialistă nu-i băga la închisoare pe toţi care erau prinşi că critică regimul. Dar ameninţările erau mai clar orientate.
Încălcarea dreptului la locuinţă, hrană consistentă, asistenţă medicală şi psihoterapeutică
Apoi libertatea de exprimare e suprimată subtil, nesesizabil, în zilele noastre prin anularea unor drepturi umane fundamentale, precum cel la locuinţă, la asistenţă medicală şi psihoterapeutică şi la hrană consistentă. Libertatea de exprimare este total inutilă dacă celelalte sînt încălcate. Un potenţial public mai curând se va feri de adevărurile spuse de un bolnav sau o persoană fără adăpost, de teama de a nu ajunge în situaţia sa. Aceste drepturi fundamentale sînt încă neafirmate clar, fără echivoc, în DUDO, CDFUE, în vigoare astăzi, şi implicit nici în Constituţiile statelor. Articolul 25 din DUDO este singurul care o afirmă, dar oarecum pe ocolite:
„Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.”
Observăm cum dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă sînt ascunse dezindormaţional sub formula ambiguă de „nivel de trai”. Acest articol nu menţionează nivelele (sic!) acestui „nivel de trai”, astfel că inclusiv traiul pe străzi sau în pădure, cu animalele, este tot un „nivel de trai”, faţă de care – iată! – statul mafiot capitalist îşi arogă meritul de a-l fi garantat. Apoi, observăm cum în această formulă „nivel de trai” e introdusă şi înşelătoarea chestiune a „asigurării”, care poate fi confundată cu poliţa de asigurare ce este „asigurată” conform unei rente lunare, din care companiile de asigurări fac profit. Tema locuinţei va fi dispărut total în CDFUE, deşi UE a apărut mai târziu, şi ne-am fi aşteptat ca drepturile din 2000 să fie mai clare. Dimpotrivă, vedem că UE chiar a mai ciupit din ele, aducând altele abstracte şi inutile pentru omul simplu, pentru a ne ameţi.
Dreptul la locuinţă a fost un drept fundamental al omului mai puţin încălcat de dictatura socialistă faţă de cea capitalistă. Regimul socialist oferea aproape gratis muncitorilor apartamente în cartiere muncitoreşti, cu o chirie modică sub 10 % din totalul veniturilor. Chiria putea fi plătită odată pe an, deoarece nimeni nu îşi închipuia că locatarii lor nu ar avea bani să o plătească. Asigurarea dreptului la locuinţă mai poate fi văzut astăzi în spaţiul occidental doar în ţările Europei de Nord, fără UK.
Blocurile muncitoreşti de la periferia oraşelor au fost ponegrite ca simple cutii de chibrituri. Însă, nici cele occidentale nu sînt cu mult mai mari. Dimpotrivă, în ţări occidentale civilizate, precum Japonia sau, parţial, Olanda, suprafeţele sînt chiar mai mici. Cei mai mulţi români încă trăiesc în asemenea suprafeţe, fie în blocuri la oraş, fie în case la ţară. Faţă de suprafeţele caselor obişnuite de la ţară, cele ale apartamentelor erau superioare în anii de până în 1989. Apoi suprafeţele mai mari vin cu un preţ nebănuit. Peste tot în spaţiul occidental chiria pentru omul simplu depăşeşte 40%, de multe ori şi 50 %. Migranţii români i-au făcut lui Ceauşescu imagine de erou între italienii, spaniolii şi francezii de rând, povestind despre cum angajarea într-o fabrică venea şi cu o locuinţă în timpul regimului.
Cei mai mulţi occidentali beneficiază implicit de acest drept fundamental la locuinţă decentă, însă nu 100% dintre ei. Legislaţia ţărilor în cauză nici nu îl menţionează, dând falsa impresie că ar fi unul deja rezolvat. O astfel de dezinformare subtilă atestă care este raportul lor real cu acest drept fundamental al omului. În majoritatea oraşelor occidentale numărul persoanelor fără locuinţă e mic. Însă în oraşe precum Los Angeles el e stringent. După anii 1990 în periferiile oraşelor europene au început să răsară cartiere de barăci, în mare parte cu migranţi est-europeni, adevărate catacombe de suprafaţă ale noilor proscrişi. Observăm cum dreptul la călătorie/emigrare a fost preschimbat cu acest drept la locuinţă. Această situaţie descrie cel mai bine raportul dintre cele două sisteme politice, şi minciunile cu care aceşti oameni au fost intoxicaţi în ţările lor de origine de noii invadatori, cărora ei le erau prada.
Deşi dreptul la locuinţă pare că e mai bine oferit de superioritatea locuinţelor occidentale, totuşi el vine şi cu angoasa constantă a pierderii locului de muncă şi, implicit, a acestui drept. Locuinţa nu este proprietatea celor mai mulţi occidentali, iar acest fapt le provoacă angoasa boschetarului. Aşa ceva duce la accentuarea unor probleme psihopatologice, aşa cum le-am descris mai sus. Teroarea războaielor continue şi a doliului eşecului de a ajunge bogat se adaugă peste cea a angoasei boschetarului. Primul pas al acestei situaţii este consumul în exces, fie el bulimia, abuzul de substanţă psihoactivă, jocul patologic de noroc, shopping-ul compulsiv, forma ipohondrică de „doctor shopping”, dependenţa de dragostea intensă sau de comportamentele sexuale excentrice. Regina tuturor tulburărilor din spaţiul capitalist este „dependenţa de muncă”, munca în exces, sau „workaholismul”, un adevărat alcoolism al muncii, după cum a fost admis de capitalismul însuşi. De fapt, întregul spectru al tulburărilor psihice e alimentat de această angoasă a nesiguranţei zilei de mâine, care este o formă discretă de teroare, ce alimentează profitul oligarhilor capitalişti, după cum am arătat mai sus. Cu toate proprietăţile minore ce pot fi cărate în spate, şi care în general depăşesc în calitate şi cantitate pe cele din dictaturile clasice, această teroare este doar ameliorată, şi niciodată total vindecată.
Dictaturile moderne oferă bani pentru serviciile prestate de executantul de ordine într-o ierarhie de comandă, însă, cumva, aceşti bani nu ajung pentru asigurarea acestor drepturi. În America de Nord, dar şi în Europa Occidentală „asigurarea medicală” nu acoperă tratarea anumitor boli comune în spitale. Pierderea locului de muncă duce în general şi la probleme de sănătate, însă exact atunci „asigurarea medicală” s-a evaporat. Cel nevoiaş a plătit decade întregi asigurările sociale, fie direct, fie indirect prin compania la care lucra, fără să beneficieze în mod concret de ea. Aşa ceva este o adevărată escrocherie la nivel de stat, practicată de dictaturile moderne din spaţiul capitalist. Cu locuinţa e aceeaşi problemă. Faptul că un şomer a trăit câţiva ani în locuinţe mai spaţioase decât apartamentele din spaţiul socialist, dar a ajuns să doarmă pe stradă, nu e o prea mare încântare. Faptul că în relaţiile de muncă de tip capitalist se strecoară discret, dar arzător, ameninţările cu concedierea, amplifică această angoasă, şi atentează la dreptul la integritate fizică şi psihică, „garantat” de exemplu de articolul 1, 4 şi 3, alin 1, din CDFUE, sau de a doua parte a articolului 1 din DUDO, care e susţinea că „fiinţele umane (…) trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”
Iluzia dreptului la justiţie
Ameninţările constante ale instituţiilor represive, aşa cum le-am descris în materialele mele, şi le-am rezumat mai sus, constituie un adevărat terorism de stat care contrazice prevederile drepturilor omului din toate cele 3 documente amintite mai sus. Însă, fiind difuz, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru panicarea maselor, precum cultivarea războaielor pentru terorizarea populaţiei în scop de profit. O astfel de meta-escrocherie nu poate fi realmente condamnată într-un tribunal, pentru că nu lasă probe. Am văzut că ameninţările clar direcţionate la integritatea fizică şi psihică asupra sclavului clasic sînt interzise astăzi de codurile penale ale majorităţii ţărilor, după cum arată articolul1, 4 şi 3 aliniatul (1) din CDFUE sau articolului 1 din DUDO. Cu toate astea, ele nu se aplică la nivel concret, ci sînt nişte simple texte pe o hârtie. Nimeni nu l-a anchetat pe fostul preşedinte G. Bush Jr. că a aruncat SUA într-un război împotriva Irakului şi Afganistanului pe baza unor năluci ale sale împreună cu CIA, cum că acolo regimurile ar dezvolta arme chimice. Acele războaie au dus la pierderea vieţilor a mii de americani şi a produs sute de mii de victime în ţările invadate, împreună cu destabilizarea zonei, care, la rândul ei a mai produs alte câteva milioane de victime până în zilele noastre.
Ameninţarea difuză în scop de profit generalizat este ascunsă sub o formă subită de meticulozitate şi previziune ce simulează nevroza obsesională. G. Bush Jr. doar juca un astfel de fictiv rol de nevrotic obsesional, speriat de iminenţa unei ofensive din orientul mijlociu. Bush însă îndeplinea nişte ordine venite de la marii industriaşi şi bancheri. Obsesionalii pot ajunge vârfuri în domeniile lor datorită scrupulozităţii lor. Uneori ajung populari pentru rezultate în munca de cercetare şi inventică, ce îmbunătăţesc viaţa întregii lumi. Însă ei nu au talent organizatoric. De fapt, ei sînt o pacoste pentru anturaj, aşa că unul ca Bush Jr. nu putea fi ales de o majoritate, dacă chiar ar fi fost un obsesional autentic, speriat de semnele imperceptibile ale unei invazii din partea Irakului. Bush doar interpreta un rol comandat implicit de CIA pentru justificare invaziei celor două ţări ca un act de fictivă justiţie apriorică.
În 1946, când DUDO a fost elaborată, erau deja notorii procesele staliniste, contra-făcute cu false probe şi mărturii mincinoase. Cu toate astea nu găsim decât o formă foarte aluzivă la a contracara practicile acestor procese, prin prevederile firave din alin.1, al articolul 11:
„Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal in cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”
Articolul 47 din CDFUE este ceva mai concret în această privinţă, însă nu menţionează care ar fi măsurile pentru realizarea unui proces echitabil:
„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege.”
Iată că nici DDOC şi nici DUDO nu spun nimic de posibilitatea foarte frecventă ca procesul să nu fie echitabil, deşi astfel de cazuri există încă din antichitate. Imaginea justiţiei cu ochii înveliţi, e menită să convingă publicul despre imparţialitatea ei, deşi omul comun a înţeles în aceste două milenii că judecătorii pot fi corupţi, iar o decizie favorabilă poate fi cumpărată. Cea mai frecventă metodă de inechitate în justiţie este tergiversarea procesului pe zeci de ani de zile „pe proceduri” mai mult utile şi realiste, până când faptele se prescriu, iar criminalii sînt scăpaţi basma curată. La noi în România au ajuns notorii cazurile cu „Dosarul Revoluţiei” sau „Dosarele Mineriadelor”. În fiecare an sîntem anunţaţi de două decenii despre intrarea lor pe ultima sută de metri şi finalizarea cauzelor.
Nu a fost echitabil procesul lui Gheorghe Dincă, în urma căruia a fost condamnat pentru răpirea şi arderea Alexandrei Măceşanu într-o ţeavă fără fund, ridicată dezinformaţional - mediatic la stadiul de butoi. Am dedicat mai multe articole acestui caz în platforma de articole cotidiene „Baldovin Opinius”. În documentarul meu „Eroii au murit…” la ora 03:44 am prezentat cazul Constantin Reliu, de o absurditate kafkiană: el pierdut procesul cu statul român, care îl declarase mort. S-a întâmplat ca el să fie un pic mai perseverent în a urmări şi reclama absurditatea situaţiei, chintesenţă a însuşi sistemului politic pe care îl trăim, şi astfel cazul său a devenit ulterior viral. Mulţi se resemnează cu astfel de sentinţe. Alţii stau cu săptămânile şi lunile în faţa Ministerului Justiţiei, arătând cazuri asemănătoare. Presa nu are undă verde pentru a le expune public, şi e aproape o minune faptul că acel caz va fi ajuns viral.
Însă preşedintele de complet din acea instanţă judecătorească nu a păţit mai nimic, ceea ce atestă că aceste practici sînt cerute de mai sus, pe linie ierarhică. Cazurile aşa-numitelor „protocoale de colaborare” între SRI şi curţile de justiţie din România, denunţate ulterior de preşedintele său de atunci, arătau modul în care instanţa judecătorească nu mai avea rol de judecare a cauzei, ci doar de punere a semnăturii şi ştampilei, precum regele în parlamentarism. Sentinţa venea la pachet direct de la SRI cu eticheta „strict secret”, iar judecătorul nu avea dreptul să o consulte.
În ceea ce mă priveşte, am făcut reportajul
„Cum se fură o maşină cu ajutorul poliţiei, parchetului, judecătoriei si CEDO” cu detalii despre cum prevederile legale sînt ignorate de justiţia însăşi. Am acasă 10 kg de înştiinţări de la diverse instanţe judecătoreşti cu încălcări grave a legislaţiei de către diferite instituţii, în peste 20 de acţiuni în instanţă, în mare parte contra instituţiilor represive ale statului român. Doar un singur proces am câştigat 100%, şi parţial alte două.
Încălcarea dreptului la informare corectă
Cel mai important drept încălcat de ambele sisteme politice este cel al informării corecte, neafirmat de niciunul dintre cele 3 documente amintite mai sus. În socialism este suprimată opinia de dreapta. Cea mai importantă minciună a socialismului este aceea a idealului societăţii de tip muşuroi de furnici, unde toţi cetăţenii sînt nişte instanţe ale aceluiaşi organism. Dictaturile socialiste au minţit despre „idealul comunist”, care nu s-a mai realizat, şi nu se va realiza niciodată, cel puţin aşa cum a fost teoretizat de Marx şi Engels.
Criticile capitalismului la adresa socialismului sînt 70% corecte, în sensul că acesta determină stagnarea economică şi plafonarea spirituală. Instigarea Războiului Mondial 2, aşa cum l-am descris mai sus, a dus la mai amplu proces de dezinformare a opiniei publice a adevărului manufacturării atacului de la Pearl Harbor de către spionajul civil şi militar. Am descris detaliat acest proces în
capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Această dezinformare continuă până astăzi şi are scopul de a externaliza spre naţionaliştii europeni şi japonezi originea acelui război, şi nu pe interesele oligarhilor americani, europeni şi japonezi din Zaibatsu, care au instigat acel război într-o operaţiune comună. Procesul de dezinformare şi manipulare în masă a continuat între timp, şi continuă şi în zilele noastre. În această carte am să descriu în detaliu
dezinformarea făcută cu privire la manufacturarea exploziei reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobâl . De asemenea, în capitolul 4 voi atinge şi alte teme centrale de dezinformare în masă, care testă de ce acest drept nici măcar nu este afirmat fără echivoc în cele 3 documente despre „drepturilor omului”.
Dreptul la informare corectă nu există nici în DDOC sau legislaţiile dictaturilor socialiste. Dar el nu e afirmat complet nici în DUDO, şi nici în CDFUE. Aceasta din urmă are articolul 27 care se referă la „Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii”, însă nu la nivelul statului. Dreptul la informare corectă este cumva înşelător ascuns în cel al libertăţii de exprimare, şi el în mare măsură iluzoriu în dictaturile capitaliste.
Dacă comparăm drepturile superioare la exprimare şi asociere care există în capitalism, dar acordate discreţionar şi provizoriu, per total socialismul iese favorabil cu superioritatea împlinirii dreptului la locuinţă; omul simplu nu are ce să exprime şi nu e interesat în a forma partide politice, pentru a se bucura concret de aceste drepturi. Însă asigurarea locuinţei şi a asistenţei medicale sînt drepturi concrete, pe care dictaturile clasice din blocul socialist le asigurau, iar cele moderne, capitaliste, fie doar le ciupesc din când în când, fie doar creează iluzia că le asigură. Cam asta ar fi trebuit să răspundă Nicolae Ceauşescu şi restul de oficiali guvernamentali socialişti la acuzaţiile omologilor lor din SUA despre faptul că RSR încălca „drepturilor omului”. Din păcate, Ceauşescu nu şi-a făcut deloc temele cu privire la capitalism, şi a preferat să preia din retorica lui Marx despre cel de secol 19. Nici spionii din agenţiile locale de spionaj nu l-au ajutat în acest sens, fie din incompetenţă, fie din faptul că fuseseră racolaţi de spionajul occidental să submineze regimul.
Vârsta, filiaţia şi educaţia duce la alegerea unuia dintre sisteme; tinerii preferă capitalismul, iar cei bătrâni preferă relaxarea, tipic socialistă. Dar există şi excepţii între reprezentanţii acestor vârste, care se explică prin stilul de viaţă din copilărie. Un copil educat cu servitori încă de la vârstă mică, aşa cum se întâmplă cu familiile foarte bogate, va avea ideologie de dreapta. Astfel că, de la generaţie la generaţie, aceste familii devin din ce în ce mai draconice în controlul societăţii. La fel s-a întâmplat şi cu beizadelele comuniştilor ilegalişti, care după război s-au mutat din închisori în palate cu servitori. Copiii lor au dezvoltat apetit capitalist tipic stilului de viaţă, iar Nicu Ceauşescu e modelul pentru aşa ceva. Un alt caz la noi este actorul amator de reclame, Serghei Mizil, fiul lui Paul Niculescu-Mizil, figură importantă în PCR. În acelaşi fel s-a întâmplat cu unii spioni din ţările socialiste cu înclinaţii spre înavuţire care au fost cumpăraţi de agenţiile occidentale de spionaj. Cu unii ca ei s-au făcut
ingineriile sociale din spaţiul balcanic din anii 1990 În următoarea secţiune voi descrie astfel de
spioni defectori ai ţărilor socialiste către cele capitaliste, dar şi invers, ai unora cărora sistemul capitalist nu li s-a părut echitabil. .
